Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Monday, June 17, 2013

Interpretări ale faptelor vieții

”Unde ne e cerul ? Unde ne e îndrăznirea ?
Transcendentul a coborât printre noi - cum spunea poetul.
Nu mai putem sălta cerul la loc, în tării.
Și atunci îl lăsăm așa, printre noi,
prăbușit în amestecul nostru
de necredință și credință.
Dar cioburi de cer mai sunt printre noi
Și cu ele putem spera uneori
Să mai dăm câte un răspuns lumii.”
C.Noica - Poeme filosofice pentru S

Atunci când în viața unui om se petrec lucruri dureroase, neînțelese sau părute nedrepte, el are mai multe posibilități de interpretare. Desigur, ne referim aici la cei credincioși, indiferent de forma pe care o adoptă credința lor. Întrucât ceilalți - ateii, agnosticii și nehotărâții - nu văd decât o singură interpretare: cea ”literală”, după cum se spune; sau, faptele în înlănțuirea lor, și rodul vizibil al acestora. Orice sensuri colaterale le scapă, ca și orice alte interpretări posibile, în sensul ”scopului ascuns” al evenimentelor.

Deci, să luăm un credincios care, dintr-o dată, intră într-un fel de ”vârtej al nefericirilor”, sau într-o ”groapă de potențial” a vieții lui - și asta, indiferent de eforturile lui, de iubirea lui, și de faptele lui bune. Sau, se pare că, tocmai acestea îi atrag și mai multă nefericire...

Explicația clasică pe care acest credincios o poate găsi - dincolo, desigur, de banala: ”plată pentru păcatele lui” - este aceea a unor încercări trimise de Sus, în sensul îmbunătățirii sale, sau a înduhovnicirii. Este o explicație minunată, care poate aduce liniște unui spirit tare, sigur de credința sa, și care nu are alt țel în viață decât desăvârșirea. 

Hmmm... oare, câți ne-am recunoscut în această definiție ? Ca să fim cu totul sinceri, cred că nici măcar 1%... :) Desigur, există lungi perioade în viețile noastre când poate simțim astfel... sau cel puțin, la începutul drumului spiritual, când suntem hotărâți să mutăm până și munții din loc ! Dar pe urmă, când mai creștem, când ne realizăm cu adevărat îndatoririle, și ecourile faptelor noastre în viețile celorlalți, ne dăm seama că acest țel - desăvârșirea personală cu orice preț- poate aduce multă durere și neînțelegere celor dragi și nepregătiți. Și atunci, ne vom găsi în fața unei alegeri...

Și, desigur, mai contează și felul drumului pe care ni l-am ales ! Dacă am ales drumul pustniciei, sau al slujirii directe - într-o instituție bisericească, de exemplu - atunci acest fel de a interpreta vicisitudinile vieții poate dura întreaga viață. Pentru că ne simțim susținuți de Sus, sau de către comunitate, și îndatoririle noastre față de Divinitate ni se reamintesc în fiecare clipă. Și desigur, oricât de mari ar fi încercările, nu avem totuși alte griji lumești ! Masa, casa ne sunt asigurate, și la fel și celor din apropiere. În acest fel, avem toate condițiile pentru a ne gândi numai la Dumnezeu, și la desăvârșire. Chiar dacă suntem pustnici, oricum nu avem decât grija rugăciunii zilnice, nu și pe cea a  zilei de mâine. Știm că Dumnezeu, dacă va voi, ne va hrăni ! Nu trebuie să ne mai gândim la impozite, și alte datorii la stat, sau cum să le asigurăm ziua de mâine celor dragi. Numai Dumnezeu, și desăvârșirea ! 

Aceste afirmații nu se vor peiorative, sau defăimătoare, ci dimpotrivă. Vreau doar să spun că totul depinde de felul drumului ales, și că nu se pot cere aceleași lucruri unui om din lume, și unui pustnic. Nici măcar să privească la fel încercările vieții ! 

Deci, începusem prin interpretarea nefericirilor și pierderilor unei vieți drept încercări. Oricum, în cele din urmă, gândul că sunt doar încercări, și vor trece odată, le face mai ușor suportabile, chiar și oamenilor din lume. Și totuși, de multe ori, ele nu trec prea repede, sau prea ușor... Uneori, ele ne aduc până la limită, sau chiar dincolo de ea ! Și atunci, începem să ne gândim dacă acea afirmație: ”știe Dumnezeu cât putem duce”;  e chiar adevărată... Sau, dacă.... aceste încercări sunt doar încercări, sau, pot fi și altceva !  Poate că sunt și un fel de... atenționări, sau ”bătăi cu linia peste degete”, pentru ceea ce am greșit, sau nu am ascultat, cândva. 

E foarte posibil și acest mod de interpretare ! Pentru că toți greșim, toți nu ascultăm, cel puțin o dată în viață. Și, uneori nici nu ne căim... din diferite motive ! Poate pentru că, nu vedem acel lucru drept o greșeală; sau, ni se pare o greșeală prea mică pentru o pedeapsă atât de mare... Poate pentru că, deși știm că am greșit, simțim că, pur și simplu, nu puteam face altfel.... E, deci,  o neputință, și nu merită o pedeapsă atât de îngrozitoare... după părerea noastră ! Sau poate pentru că, ne gândim că am fost, cumva, îndemnați, atrași să greșim, și apoi, tot noi - cei învinuiți.
Desigur, atunci când vrem să ne justificăm, găsim întotodeauna motive - mai ales dacă nu suntem chiar ignoranți. Se spune că un copil inteligent este cel mai rebel aluat ! Și în fața Divinității, suntem cu toții copii. 

Dar, să zicem că am acceptat ideea că suntem pedepsiți pentru o greșeală - și  totuși, nici această interpretare nu ne aduce liniștea. Pentru că, pur și simplu, nu știm cât va dura pedeapsa, și care va fi statutul nostru după aceea. Sau - caz și mai grav - nici măcar nu ne mai pasă ce va fi după aceea ! Pentru că pedeapsa ni se pare prea aspră pentru bunele noastre intenții, și începem să ne îndoim de iubirea Divinității, și chiar de înțelepciunea Lui/Ei. Începem să ne îndoim de tot ceea ce mai înainte am considerat drept sigur; chiar și de drumul nostru...  

Desigur, nu există o desfășurare prestabilită a lucrurilor, și aceeași pentru toată lumea ! Urmarea acestei situații poate fi - fie o cădere definitivă, fie, doar o ”restructurare”, o reconsiderare a drumului pe alte baze.
Ultimul caz este, desigur, cel mai fericit, dar ca să ajungem acolo, tot e nevoie de puțin ajutor de Sus... din partea unor spirite iubitoare !  E vorba de spirite concrete, Persoane care au trăit în trup, și în care simțim că putem avea încredere. 
Și acest ajutor îl vom primi, de regulă, dacă îl vom cere în rugăciune, cu toată sinceritatea și smerenia - atâta câtă o avem.

Și, aceste minunate spirite iubitoare ne vor oferi și o altă variantă a înțelegerii ! Putem să ne gândim, de pildă, că da, am greșit, și am fost alungați din Paradis, precum Adam și Eva în vechime. De atunci încolo, am fost nevoiți să ne câștigăm pâinea ”în sudoarea frunții” - pentru că asta am căutat: coborârea în materie. Am trecut prin greutăți de neimaginat pentru a ne ispăși pedeapsa - urmare a  părăsirii drumului ceresc. Dar totuși, pentru că aveam în noi scânteia divină, pentru că aveam iubirea, iar căderea noastră nu a fost din motive total egoiste (după cum și Eva, nu a păstrat mărul doar pentru ea, ci a vrut să împartă ceea ce credea ea mai bun cu omul iubit), atunci,chiar și în adâncurile materiei, nu am fost cu totul părăsiți !  Am fost ajutați, cu încetul, să ne tăiem un drum prin tina uscată, să o desțelenim și să ne creem un ogor al nostru. Am fost ajutați să avem chiar și o mică recoltă.... și cu timpul, tot mai mare ! 
Desigur, nici așa nu am fost scutiți de greutăți: ba ploaia nu venea la vreme, ba nu aveam semințe pentru la anul, ba veneau prădătorii și ne furau munca... și atunci, tot cârteam, și ne vedeam prea tare bătuți de soartă ! Însă pe ansamblu, am fost ajutați să ieșim la liman. Așa, în materia pe care am ales-o !  

Acum, nu mai putem spera - și nici nu ne dorim - să mai urmăm drumul ceresc de mai înainte. Nici să îi mai învățăm pe alții despre el !  Însă, putem urma un drum prin țărână, care să ne ducă tot acolo. Mai lung, mai greu, dar totuși, conținând și el un dram de praf de stele. Căci orice are iubirea și sacrificiul  la bază, poate ajunge până la stele !

Și poate, cu timpul, vor veni chiar și alte interpretări, mai avansate... Poate, după cum spunea cineva, căderea noastră a fost, cumva, ”prevăzută”, pentru ca noi să căpătăm și experiența deplină a marteriei. Să vedem cum este să fim ”propriii noștri stăpâni”, și câte responsabilități și greutăți implică asta....

Da, poate că, nici un alt drum nu ar fi fost mai potrivit pentru noi, cei ce iubim libertatea ! Dacă am fi fost încurajați să intrăm iarăși ”sub aripa ocrotitoare” a cuiva din materie, după ce abia alunecasem de sub o altă aripă, de mai sus, atunci, nu am fi înțeles nicicând ce înseamnă libertatea. Am fi fost doar suflete de sclavi ce își iubesc sclavia ce le asigură pâinea zilnică.

Iată, deci, după cum spune Sartre, că ”oamenii nu sunt influențați atât de mult de lucruri, ci de modul în care le percep.” Și abia așteptăm să creștem ceva mai mult, ca să ajungem la interpretările ce ne vor aduce cea mai mare libertate, și înlăturarea suferinței nenecesare.




Saturday, June 1, 2013

Scrisoare vouă

Ei, iată că, după atâta timp, m-am gândit că trebuie să vă mai spun câteva cuvinte, și mai ales, să vorbesc despre viitorul acestui blog, care va cunoaște unele schimbări.
Dragii mei cititori și prieteni, care mi-ați fost alături timp de luni, sau chiar ani de zile, și am împărtășit atâtea lucruri frumoase și de folos pentru suflet, vă datorez un răspuns, și o mărturirsire. 
Mărturisesc deci că unele lucruri s-au schimbat în viața și sufletul meu, chiar viziunea mea despre viață și spiritualitate s-a schimbat, și nu mai pot scrie ca mai înainte. Nu știu cum să vă explic, dar simt că am trecut într-o altă fază a înțelegerii - care din păcate, nu mi-a adus mai multă fericire, ci doar o luciditate amară. Nu mai văd Dumnezeirea și drumul spiritual așa cum le vedeam înainte. Multe dintre concepțiile mele anterioare, în care am crezut cu tărie, m-am luptat pentru ele, și m-am străduit să îmi modelez viața conform lor - chiar cu mari sacrificii - s-au dovedit a fi povești pentru o umanitate întârziată, fără umbră de aplicare în viața practică. Să nu îmi cereți să explic mai mult, pentru că nu vreau să vă fac să suferiți, sau să începeți să vedeți viața în felul meu. Fiecare trebuie să își aibă propriile experiențe, și să își formeze propria viziune - sau paradigmă, după cum se spune.
Pe scurt, pot spune doar că acum văd spiritualitatea doar ca pe o aplicare a iubirii în viața practică: pentru oameni, animale, natură, pentru tot ce există. Și ca pe ajutorul necondiționat oferit celor din jur, în măsura posibilităților noastre. Orice alte căi: reguli, asceze, etc. mi s-au dovedit a fi seci și vane, expresii ale unui dogmatism și demagogii fără fond. Calea cea mai veritabilă este cea pe care sufletul nostru o simte adevărată. 
Cum îl văd pe Dumnezeu - despre asta mai bine prefer să nu vorbesc, pentru că e dureros pentru mine, și nici nu vreau să clatin credințele oamenilor sinceri și dragi. Oricum, pot spune doar că, în felul în care L-am simțit eu, nu e deloc un Tată, și nici măcar o Persoană. Persoane sunt marii învățători și binefăcători  ai popoarelor, gen Iisus, sfinții, Fecioara Maria. Ei sunt cei care ne primesc rugăciunile, și ne răspund cu iubire. 
Cât despre Puterea Universală - mai bine las pe fiecare să își facă propria părere, conform simțirii sale. 

Așadar, de acum încolo, voi scrie în alt mod, mai apropiat simțirii și înțelegerii noastre omenești, și mai aproape de problemele practice ale vieții noastre. După multe încercări materiale și sufletești, am ajuns la concluzia că adevărata iubire este cea care acordă un ajutor concret, practic, atunci când este nevoie, și nu cea care îți promite un paradis iluzoriu cândva, dar acum te lasă să mori de foame. 

O altă schimbare pe care acest blog o va cunoaște, probabil, va fi mutarea sa pe o platformă personală - deși, nu știu exact când se va petrece acest lucru. Oricum, voi anunța la vremea respectivă. 
Acest lucru nu este un capriciu, ci îl consider necesar, pentru că am aflat întâmplător că serverul care deservește acest blog, și de fapt, platforma blogspot.com, va expira la 31 iulie 2013.  Nu știu ce înseamnă acest lucru, și dacă semnifică chiar încetarea activității sale, sau altceva, dar m-am gândit că e bine să iau măsuri. Și, la fel ar fi bine și pentru voi ! Pentru început, vă sfătuiesc să căutați pe internet Web analysis-ul sau Stats Crop-ul blogurilor voastre. Îl obțineți foarte ușor dacă dați la căutare URL-ul blogului vostru. 
În acest Web analysis este specificat care este serverul vostru, și unde se află, și în cât timp va expira platforma. 

În încheiere, vă spun doar că vă iubesc pe toți, și sper să ne reîntâlnim în aceleași bune condiții ca și până acum ! Și vă doresc să vă conduceți viețile astfel încât să aflați calea cea mai bună pentru sufletul vostru, și cea mai potrivită cu aspirațiile și nevoile voastre ! 

”Per aspera, ad astra”, după cum spune latinul. Totuși, nici ”aspera” să nu fie prea aspră....


Sunday, March 17, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (IV)

În sfârșit, am ajuns și la ultimul capitol al expunerii noastre - acel privitor la utlima fază de evoluție a unei religii. De fapt, după cum am remarcat anterior, ”ultima fază” este impropriu spus, pentru că, în mod real, religiile nu mor niciodată. Am putea spune, mai corect: ”ultima fază a unei specifice manifestări ritualice”. Dar, nici așa nu putem cuprinde adevărul exact, întrucât fiecare veche religie mai păstrează adepți - deși în număr mic - care îi conservă și vechile ritualuri.
De exemplu, deși în India budismul a apărut ca o reacție la hinduism, și a căpătat o mare extindere în calitate de religie accesibilă tuturor castelor sociale, totuși hinduismul nu a dispărut cu totul, ci mai are și astăzi adepți și vechi ritualuri.
Analog, în vechea Iudee, deși creștinismul a apărut ca o mare reînnoire a iudaismului, oferind o cale nouă și mai ușor accesibilă spre mântuire (cu ajutorul harului, care elimina restricțiile formale ale Legii Vechi), totuși iudaismul nu a dispărut cu totul, ci există și în zilele noastre - cu aceleași Legi și ritualuri cunoscute din vremea lui Moise. Iar evreii practicanți nu contenesc să aștepte venirea lui Mesia....
Și, la fel putem spune despre toate marile religii (mahomedanism versus creștinism în Asia Mică și nordul Africii, budism versus daoism în China, sau versus shintoism în Japonia, etc.)
Deci, în mod practic, religiile nu dispar ! Ele doar intră în declin, după cum am spus - în ceea ce privește răspândirea geografică și numărul de adepți. Declin, neînsemnând însă distrugere...
(În acest sens, iată aici o hartă furnizată de un prieten al acestui blog, care arată evoluția principalelor religii de pe glob.)

Desigur, dacă este să analizăm, chiar și această scădere a răspândirii geografice și a numărului practicanților, are cauze spirituale mai profunde, care merg până la eventuala forță sau slăbiciune a egregorului religiei respective; care egregor este hrănit și de jos - prin devoțiunea și credința practicanților, dar și de Sus - prin însăși voia divină cu privire la persistența, sau nu, a unei anumite căi de închinare - de ”re-legare”.
Pentru cine nu știe, egregor semnifică un fel de ”spirit colectiv” al unei mulțimi care are un scop comun și carecteristici comune. Acesta nu este doar o convenție, ci o entitate vie ! Exemplu: religiile. țările, națiunile, chiar și micile orașe sau comunități au fiecare câte un egregor - care de regulă este pus sub protecția unui înger, sau a unui alt mare avatar. În acest sens, protectorul egregorului națiunii iudee este Sfântul Arhanghel Mihail, după cum reiese din Scriptură; protectorul egregorului creștin este însuși Hristos - capul Bisericii (un singur cap pentru toți creștinii !); protectoarea egregorului țării noastre ar fi însăși Sfânta Fecioară Maria, etc.
Deci, drumul unei religii, de la nașterea și până la declinul ei, urmează niște repere comune - deși, cu variațiile specifice fiecărei națiuni și culturi - iar eventualul ei declin, sau cel puțin, reînnoirea unei vechi religii pe alte baze, este hotărât în primul rând de Sus, iar oamenii sunt doar mesageri, sau executanți. Desigur, privind din afară, totul pare un proces normal, logic - conform logicii istoriei - dar pentru ca această logică să fie pusă în fapt, câte eforturi sunt necesare, și câte sacrificii chiar ! Și aceasta, din simplul motiv că oamenii sunt - așa cum am spus într-un episod precedent - conservatori, rigizi, și în fond extrem de comozi, sau temători.
De ce ar accepta ei o reînnoire a religiei lor, atunci când calea cea veche a funcționat timp de mii de ani ? Nu e mai simplu și comod să faci precum înaintașii ? Și mai lipsit de riscuri ? De ce și-ar lua ei răspunderea să simtă cu propriul lor suflet adevărul unei căi, sau alteia ?
Așa au gândit, desigur, adepții Legii lui Moise față în față cu învățăturile adese de Hristos. Și desigur, unii dintre ei au mai gândit și că, această învățătură care interpreta altfel Scripturile, și desființa privilegiile Templului, lăsând posibilitatea mântuirii la îndemâna oricărui nevolnic, doar dacă spunea niște rugăciuni în cămara sa, era chiar periculoasă !
Îndrăznesc să spun că astăzi ne aflăm într-un punct de răscruce asemănător ! Nu intenționez să contribui la demolarea Bisericilor - care au adus un imens folos în decursul istoriei - atât individului. cât și societăților și națiunilor. (În ciuda abuzurilor și exceselor unora dintre ele !) Dimpotrivă, spun că, toate căile spre mântuire care funcționează, trebuie să rămână, atât timp cât aduc folos, și cât mai sunt oameni care nu pot face saltul necesar pentru a trece dincolo de rituri.

Însă. tendința generală a umanității - și îndrăznesc să spun că este și dirijată de Sus - este înspre simplificare, înspre accederea la esența religiei, la modalități de ”re-legare” individuale, corespunzătoare structurii fiecăruia. Întrucât, după cum este scris în Apocalipsa 1.6 și Petru I 2.9, toți suntem „împărăție” și ”preoție sfântă, neam împărătesc” - adică, suntem fiecare preotul propriului noatru templu - trupul nostru. Dacă am aduce această preoție la deplina ei expresie, dacă am trăi la modul evanghelic și am avea acea ascultare pe care a avut-o Hristos ”până la moarte”, atunci legarea noastră cu divinul și mântuirea chiar, nu ar mai avea nevoie de ritualuri. Viața noastră zilnică ar fi adevărata rugăciune - după cum afirmă un înțelept.
Iată ce spune, în acest sens, și un sfânt filocalic: Pentru cel ce se roagă în sufletul său, lumea întreagă se face biserică.”(SF. Siluan Atonitul) Dar, tot el adaugă: Dar lucrul acesta nu este pentru toți.” Și, nu este (încă) pentru toți, întrucât oamenii sunt slabi și șovăitori, supuși ispitelor. Majoritatea dintre noi ”ne hrănim încă cu lapte la nivel spiritual, vorbim ca niște copii, simțim ca niște copii”, și vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13. 11-12), și doar când ne vom face bărbați, vom lepăda cele ale copilului.”.
Acești copii spirituali sunt foarte adesea atacați de Cel Rău, chiar și fără să își dea seama, și de aceea, pentru a găsi adăpost, se refugiază în Bisericile oficiale, care au o veche experiență în lupta cu acesta.

Totuși, scopul final al oricărei religii este legarea directă cu Dumnezeu, atingerea acelui stadiu în care ritualurile nu mai sunt necesare. Ele sunt doar ajutoare, ”bastoane” utile în parcurgerea drumului. Ce-i drept, pentru unii, indispensabile ! Însă, va veni și acel timp în care, după cum spune proorocul:

După aceea vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor vedea. / Chiar și peste robi și roabe voi vărsa Duhul Meu.[........] Și oricine va chema numele Domnului, se va izbăvi, căci în Muntele Sionului și în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul, și între cei mântuiți, numai cei ce cheamă pe Domnul.” (Ioil 1.3)

Desigur, putem spune că mântuirea din Muntele Sionului este Hristos, și deci, oricine va chema numele Său, se va mântui - după cum stă scris și în Fapte 10.35: ”Ci în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate, este primit de El.”

Sunt conștientă că ar fi multe de discutat despre viitorul religiilor, și poate că nu avem noi deplina cădere de a judeca toate aspectele, și nici deplina cunoaștere rezervată ”bărbaților” - adică, celor maturi. Unele lucruri - cele mai folositoare nouă - desigur că ni se vor revela pe parcurs - fiecăruia, conform capacității sale de a primi. Până atunci, cel mai bine este să rămânem fiecare pe calea spirituală care ni se potrivește cel mai bine, neîncercând să tragem cu sila și pe ceilalți pe calea noastră proprie, încercând ”să-i salvăm”. Cel mai folositor lucru este să ne rugăm pentru ei, și să le oferim exemplul nostru, și dacă Dumnezeu va considera necesar pentru ei, vor veni și ei pe calea noastră, iar dacă nu, vor rămâne pe cea mai potrivită pentru ei.

În încheiere, menționez în treacăt că nu am vorbit, în decursul evoluției religiilor, despre fragmentarea lor, și împărțirea în diferite ramuri și subramuri confesionale, întrucât acest aspect nu este definitoriu nici pentru apogeul, și nici pentru declinul religiilor. Sau, altfel spus, poate fi privit și drept un apogeu, și drept un început de declin.

Apogeu, în sensul că o mare religie desigur că va cunoaște o mare răspândire, în rândul celor mai diverse categorii umane, și fiecare o va înțelege conform structurii și experienței sale. Împărțirea sa în categorii va reflecta tocmai forța și viabilitatea acelei religii, care a creat atâta fierbere în rândul receptorilor săi, încât ei au considerat necesar să o aducă, fiecare, la nivelul înțelegerii sale (Exemplu, budismul hinayana - micul vehicul și mahayana - marele vehicul, care diferă prin acceptarea, sau nu, și a altor practici sau zei în cadrul budismului.)

Alteori, aceste împărțiri au la bază neînțelegeri cât se poate de lumești, privind succesiunile unor domnii, sau pretenții teritoriale sau de supremație, traduse prin găsirea ad-hoc și a unor diferențe doctrinare, pentru a justifica apărarea propriei poziții. Exemplu: curentele sunit și șiit în sânul religiei musulmane, care au apărut drept urmare a acceptării, sau non-acceptării de către urmașii lui Mahomed a califului succesor Abu-Bakr, sau respectiv, a califului Ali, vărul profetului. Sau, cazul cel mai cunoscut: cel al schismei Bisericii Creștine în catolică și ortodoxă în 1054, urmare a încercării reciproce a celor doi capi ai Bisericilor de Răsărit și de Apus de a-și impune supremația asupra întregii Bisericii. Aceasta schismă s-a soldat și cu o anatemă reciprocă aruncată de cei doi capi - respectiv papa Leon al IX-lea și Patriarhul Mihail Cerularie - asupra celeilalte biserici.
Minunat exemplu de iubire și practică creștină, să îl luăm pe Dumnezeu părtaș la certurile noastre ! Și să afurisim fiecare o întreagă Biserică - formată din mii de credincioși din toatre categoriile - doar pentru că nu ne-am înțeles noi cu capul ei !
Desigur, această anatemă reciprocă a fost ridicată în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul ecumenic, pentru că ea constituia un punct rușinos, și chiar rizibil, al istoriei Bisericii creștine.

Cât despre apariția Bisericilor protestante - începând cu cea creată de Martin Luther în 1517, și apoi a tuturor curentelor și sectelor creștine - putem spune doar că, nașterea lor nu a fost întâmplătoare, și nici inexplicabilă, ci a venit ca o reacție la abuzurile Bisericii catolice, și îndepărtarea ei de adevărurile creștine originare.
Aceasta, neînsemnând însă că numai Biserica catolică ar fi plină de abuzuri, iar cea ortodoxă ar fi fără de abuzuri ! Dacă ne gândim numai la imensele averi și pământuri mănăstirești deținute de Bisericile ortodoxe din Evul Mediu și până în Epoca Modernă, timp în care existau oameni care mureau de frig și de foame, și nu aveau nici un petic de pământ al lor; sau erau supuși abuzurilor marii boierii, lucru față de care nici o Biserică ortodoxă nu a recționat ! Din simplul motiv că ele erau principalele aliate ale boierilor, care le puteau înzestra și proteja.

Desigur, Bisericile au făcut și nenumărate lucruri bune, care le răscumpără păcatele: din rândul lor s-au ridicat sfinți și nevoitori care și-au ajutat aproapele, au mucenicit și și-au mărturisit credința prin închisori, și în cele mai grele condiții. Aceste spirite au menținut vii Bisericile - egregorul lor, și nu ritualurile în sine ! Aceste spirite care mențin vie Biserica spirituală, interioară, indiferent de forma ei exterioară !


În acest sens, și pentru a încheia acest capitol, care a devenit excesiv de lung, am ales să citez un autor al unei cărți despre studiul comparat al religiilor, ale cărui cuvinte mi se par foarte potrivite, și care sintetizează, într-un fel, ceea ce am spus mai sus:

”Ele (religiile - n.a) nu-i salvează pe oameni prin cultele și riturile lor; ele îi salvează în măsura în care îl învață pe om să Îl caute pe Dumnezeu și să-și iubească aproapele. [.....] Nu religiile salvează, ci iubirea și dreptatea pe care le pun în aplicare, atunci când o fac.” (Joseph Moingt - Marile religii ale lumii)



Texte înrudite:

http://univcrestact.blogspot.fr/2011/01/intre-adevarul-absolut-si-adevarurile.html 

http://univcrestact.blogspot.fr/2010/10/despre-gandhi-parintele-galeriu-si.html

http://univcrestact.blogspot.fr/2011/01/despre-religia-universala-versus.html

http://univcrestact.blogspot.fr/search/label/sentiment%20religios

Sunday, March 10, 2013

Despre nașterea. apogeul și declinul religiilor (III)

După cum am promis, continui această serie despre evoluția religiilor cu un nou episod, referitor la perioada lor de maximă înflorire și răspândire, și abia apoi voi vorbi despre declinul lor.

Deci. după cum bine se vede din istorie, o dată constituită, o religie nu rămâne pururi la fel, neschimbată în ceea ce privește receptarea și practicarea ei. Desigur, acesta este un ideal al tuturor credincioșilor - ca religia lor să rămână pururi la fel - dar totuși, acest lucru nu se întâmplă ! Și, nu se întâmplă întrucât oamenii-înșiși nu rămân la fel !

Și poate, chiar dacă s-ar întâmpla, acest lucru nu ar fi benefic. Societățile evoluează, apar noi mentalități, noi capacități de înțelegere, noi probleme de rezolvat; și o religie trebuie să fie îndeajuns de suplă pentru a face față acestor schimbări. Cum am privi noi astăzi creștinismul, bunăoară, dacă la orice încercare de cunoaștere ni s-ar răspunde prin: „crede și nu cerceta ?” Sau dacă ni s-ar impune să credem cu tot dinadinsul că soarele se învârte în jurul pământului, iar oricine crede altfel se află în păcat ?
Desigur, acestea sunt situații extreme, care aparțin altor epoci, dar tocmai faptul că noi astăzi, creștini fiind, avem totuși permisiunea de a cerceta și de a afla adevărul, dovedește această evoluție și adaptare a religiilor la noile condiții ale societății, despre care vorbeam. Și totuși. există și alte aspecte ale religiilor, mai subtile, care trebuie încă să se adapteze structurii omului contemporan, altfel religiile existente vor intra în declin, după cum am spus, și vor fi înlocuite de alte forme de închinare.

Ca să ne întoarcem la etapa de maximă dezvoltare a unei religii, se observă cu ușurință, din istoria religiilor, că aceasta este etapa apariției acelor mari sfinți sau prooroci, care întăresc mesajul inițiatorului religiei respective, și uneori chiar aduc completări adaptate epocii. Exemplu, în iudaism, toți marii prooroci: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Ioil, Ilie, Elisei și alții ca ei, toti judecătorii și regii inspirați de Dumnezeu, și care vorbeau cu Dumnezeu (dacă ne gândim doar la David și Solomon); toți aceștia deci, au fost mari exponenți ai Legii celei vechi.
Legea lui Moise a fost vie și funcțională timp de mii de ani, până la venirea lui Iisus. Într-un fel, îi putem înțelege pe acei rigizi următori ai Legii vechi, care nu puteau accepta învățătura adusă de Iisus. Deși din toată înfățișarea, ca și din faptele și cuvintele Sale, se simțea izvorând harul, ei erau foarte confuzi, întrucât nu puteau concepe ca o religie care a fost viabilă timp de mii de ani, și a avut la baza ei sângele atâtor drepți și prooroci, să poată dispărea peste noapte ! Atunci, dacă luau de bune cuvintele lui Iisus, însemna că Moise, părintele religiei lor, s-a înșelat ?

Aceasta este neînțelegerea clasică a unor drepți și tradiționali adepți ai unei vechi religii, față de apariția uneia noi; sau chiar și față de o eventuală reînnoire a religie lor ! Pentru că, de fapt, putem considera creștinismul nu doar ca pe o nouă religie, ci și ca pe un fel de revigorare a iudaismului, și o continuare a sa pe alte baze, mai profunde și evoluate. Hristos era Mesia cel făgăduit de vechile profeții, deci, învățătura Sa ar fi trebuit, în mod normal, să fie privită cu mai multă înțelegere.
Și totuși, nu s-a întâmplat așa, tocmai din cauza ignoranței spirituale și rigidității oamenilor, de care vorbeam în episodul precedent.

Dar această rigiditate, de unde vine ea oare ? Ca să înțelegem, trebuie să ne întoarcem în timp, la începuturile religiei pe care o apără ei. La început, fiecare mare învățător și inițiator dăruiește, după cum am spus, niște legi divine, o parte din cunoașterea spirituală pe care o poate primi epoca respectivă, și o conduită de urmat, atât în particular, cât și în societate. Dar, întrucât spiritele simple ale majorității oamenilor nu pot concepe să urmeze niște legi, pur și simplu, sau să intre singuri în starea de receptare necesară pentru a se ruga, sau a comunica cu Dumnezeu; se instituie atunci un întreg sistem de cult, extrem de maiestuos, de impresionant, realizat de către oameni mai elevați spiritual decât ceilalți. Acest sistem de cult, aceste ritualuri impresionante, au rolul de a efectua o ”rupere” a omului obișnuit de preocupările vieții sale de zi cu zi, de viața sa cotidiană, și de a-i deschide astfel accesul spre o altă realitate - în fapt, spre o altă stare de vibrație.

Există, desigur, și alte procedee de a asigura această ”rupere” - și în acest sens, părintele Steinhardt ne vorbește despre ”scandalul” adus de Iisus, analog ca efect, după părerea domniei-sale, utilizării procedeului maximelor zen. ”Scandalul” purtărilor lui Iisus: lipsa de logică a iertării desfrânatei, petrecerea alături de păcătoși și vameși, consumul vinului, nesocotirea preoțimii oficiale, afirmațiile Sale cu privire la Divinitatea Sa - toate acestea aveau rolul de a ”scurcircuita”  rațiunea obișnuită, și a sili omul să apeleze la Sinele său profund pentru a înțelege. Oarecum analog, dar cu efect mult mai redus, maximele zen, aparent ilogice, silesc rațiunea să se retragă, pentru a face loc Conțtiinței Sinelui în descifrarea lor. (Exemplu, una dintre cele mai cunoscute maxime zen sună astfel: cum se poate auzi sunetul aplauzelor unei singure mâini ?)

Deci, pentru a intra în starea de maximă recepție, de comunicare cu Dumnezeu, oamenii au utilizat diferite procedee; totuși, pentru majoritatea, cele mai de efect sunt ritualurile religioase. Și aceasta întrucât omul mediu, știind că merge într-un loc sfânt, și că procedeul respectiv este sfânt, mult mai ușor părăsește starea de conștiință obișnuită. Și totuși, după un lung interval de utilizare a acestor ritualuri, aproape inevitabil, vine momentul când ritualul își pierde ”suflul” - funcția sa principală de a ajuta la coborârea harului - și rămâne doar o colecție de gesturi și proceduri. Acest lucru se întâmplă, desigur, din cauza oamenilor, care nu mai sunt suficient de curați, sau de luminați, pentru a servi drept canale autentice ale harului.Sau nu mai cred îndeajuns... 
Desigur, acest lucru nu se întâmplă cu absolut toți slujitorii unei vechi religii ! Chiar și în vremea lui Iisus, mai existau încă preoți și farisei vrednici: Nicodim, Iosif din Arimateea, Natanael, etc. Dar dacă religia, pe ansamblu, își pierde capacitatea de ”re-legare” cu divinul, această funcție rămânând accesibilă doar câtorva slujitori credincioși, atunci, în mod sigur, ea va trebui înlocuită; sau cel puțin, reînnoită !

Mai există încă un fenomen care se poate petrece în cadrul unei religii vechi de mii de ani, și anume: oamenii ajung să aibă atâta respect pentru legi, și pentru ritualuri - care, după părerea lor, sunt cele care îi salvează -  încât uită, sau pierd pe parcurs, esența religiei respective. Ignoranța ajunge să se ascundă sub vălul credinței ! Ritualul devine un scop în sine; iar dogma, atât cât o pot ei pricepe - singurul adevăr. Din salvatoare, cum era la origini, dogma devine un fel de ”cămașă de forță” pentru spirit. Despre astfel de oameni Iisus spunea că sunt acele ”călăuze oarbe care strecoară țânțarul și înghit cămila.”(Matei 23.24)

Am exemplificat această etapă a evoluției religiilor prin trecerea de la iudaism la creștinism, dar în istorie, lucrurile nu se opresc aici ! Și creștinismul are mari sfinți, mucenici și martiri care l-au ”consolidat” prin viețile și sacrificiile lor. Și ritualuri, și dogme a căror esență este acum prea puțin înțeleasă...  Deja Iisus, în urmă cu 2000 de ani, încercase să aducă o altă formă de închinare, mai subtilă: ”adevărații închinători se închină în Duh și în adevăr.” Și probabil, tocmai din cauza puținei înțelegeri a oamenilor de atunci, care nu erau în stare să facă acest salt, și cărora le lipsea ritualul exterior ale Legii vechi, s-au introdus alte ritualuri cu specific creștin, pe care toată lumea le cunoaște.

În următorul episod, voi vorbi despre declinul religiilor. Deși mi s-a reproșat acest termen, eu nu am găsit unul mai bun. Desigur, în esență totul se transformă, nimic nu piere, și cu atât mai mult o mare religie ! Ceea ce intră în declin este numai aspectul exterior, forma, care aparține umanului, și nu divinului. Orice ritual este doar o coajă, iar esența se află dincolo de ea. Și orice adevăr pe care noi, oamenii, credem că îl deținem în mod absolut, este doar o parte din Adevărul etern - cea care ni s-a revelat nouă într-un anumit moment al existenței noastre - și care îmbracă diferite haine în locuri diferite.

Friday, March 8, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (II)

Ei. și acum am ajuns la subiectul propriu-zis al lucrării de față, care nu este deloc unul ușor ! Adică, teoretic unele idei pot fi aceptate cu ușurință, dar când vine vorba de practică... foarte mulți credincioși probabil că ar prefera să creadă că aceste legi se aplică numai altor religii, și nicidecum propriei lor religii ! (Cel puțin, în ceea ce privește ultima fază de evoluție a religiilor.)

Dar pentru început, vom vorbi despre nașterea unei religii. Deci, pentru inițierea unei mari religii, sau al unui mod cu totul nou de ”re-legare” cu Divinitatea, este nevoie, după cum se știe, de un mare învățător, sau un trimis divin. Exemple sunt destule în istoria religiilor: Moise, Krishna, Budha, Confucius, Mahomed, și alte mari spirite pe care cu toții le cunoaștem, sau cel puțin, am auzit despre ele ! Nu l-am adăugat în enumerare pe IIsus, pentru că el a fost mai mult decât un mare maestru, sau învățător. El a fost întruparea unei ipostaze a Divinității, iar creștinismul a reprezentat, la vremea respectivă, atât o nouă religie, cât și o reînnoire a celei vechi, iudaice; sau un fel de continuare a ei, dar pe alte coordonate. La fel cum budismul a reprezentat o continuare a hinduismului, dar în același timp, și o nouă cale.
Ambele religii - și budismul, și creștinismul - au reprezentat trecerea de la o formă veche de închinare, ritualică, în care individul era ”strivit” de preeminența mulțimii, prin intermediul ritualului efectuat în comun - extrem de complicat dealtfel - la o formă nouă și mai profundă, individuală, care punea accent pe legătura personală a individului cu Divinitatea (ci tu, când te rogi, intră în cămara inimii tale” Matei 6.6).

Desigur că există unele deosebiri între budism și creștinism, și nu voi face acum o comparație completă - destul să spun că budismul nu are noțiunea de Dumnezeu în forma personală în care o avem noi, creștinii, iar rugăciunea este înlocuită  prin purificare și meditație - dar ceea ce am vrut să spun este că ambele au adus câte o formă de interacțiune individuală a suplicantului cu Divinul, precum și ideea că absolut toți oamenii pot avea acces la eliberare, sau mântuire, dacă urmează anumite reguli spirituale. (Și nu doar cei puri - ex. membrii castei brahmanice; sau cei aleși. ”Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, și nu doar a aleșilor Săi” spune și M Lustiger.)

Dar, să ne întoarcem la nașterea marilor religii ! Am menționat că, pentru nașterea unei mari religii, este nevoie de un mare inițiator. Acesta este, de regulă, un trimis al Divinității înzestrat cu mari daruri harice (și nu mă voi scuza acum că spun aceasta și despre maeștrii necreștini; vezi aici) , care aduce un mesaj important din partea Divinității, precum și un nou set de legi, sau o altă abordare a legilor vechi.
De multe ori, apariția noii religii, respectiv, venirea noului inițiator, este anunțată de mulți prooroci ai vechii religii anterioare. Exemplu: în cazul lui Moise, Dumnezeu îi spune direct că El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, sau Dumnezeul ”părinților” poporului iudeu. (Ieșirea 3.6) Aceleași principii urmate de aceștia - adică ascultarea, și îndreptățirea prin credință - se cer și adepților noii religii; și în plus, Dumnezeu îi dă lui Moise pe Muntele Sinai tabla cu cele 10 porunci ale Legii Vechi.
La fel, în cazul creștinismului, venirea lui Iisus este anunțată de mulți prooroci ai Legii vechi, din care El-insuși citează mai târziu (și ne putem gândi, în acest sens, la Isaia 53), și le explică ucenicilor și următorilor săi adevăratul înțeles al acestor versete, care se refereau la Sine. Această explicație este oferită, probabil , și celor doi ucenici din drumul Emausului, după Învierea Sa. (”ȘI începând El de la Moise, și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.” Luca 24.27)”

Deci, pentru apariția unei noi religii este nevoie de o mare pregătire spirituală, care de obicei se desfășoară lent, uneori timp de secole, sau chiar milenii, pentru că oamenii, în genere, sunt rigizi și conservatori, și capacitatea lor de înțelegere este limitată. Sau cel puțin, sunt reticenți la ideile noi !

Monoteismul adus de Moise a fost o asemenea idee nouă și importantă în acele vremuri (”Să nu ai alți Dumnezei afară de Mine”), și mulți, chiar și dintre credincioși, găseau dificil să o urmeze până la capăt. Exemplul cel mai elocvent este episodul vițelului de aur din cursul traversării deșertului (Ieșirea 32), dar și numeroasele căderi în idolatrie de mai târziu, din cursul domniei judecătorilor și regilor iudei; care aduceau dealtfel și pedeapsa divină asupra poporului ales, prin intermediul popoarelor păgâne vecine (amoreii, filistenii, etc.)

O asemenea idee nouă și extrem de importantă a fost și iubirea necondiționată propovăduită de Hristos. Iubirea lui Dumnezeu în locul fricii de Dumnezeu, iubirea aproapelui ca pe sine însuși, și mai mult, iubirea vrăjmașilor, au fost probabil, prilej de mari neînțelegeri și controverse în rândul următorilor Legii vechi. Adevărat sună cuvintele Mântuitorului: ”Și fericit Cel ce nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11.6)

Deși, dacă e să fim minuțioși, ar mai fi multe de spus, am schițat totuși, fie și sumar, condițiile și împrejurările apariției unor noi religii. În cele ce urmează, vom încerca să urmărim mai departe ”traiectoria” unei religii, trecând prin faza sa de maximă răspândire și intensitate, și până în momentul declinului său.

Întrucât ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecclesiastul 1.9)

Sunday, March 3, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (I)

Sunt conștientă că aceasta este o temă foarte vastă și sensibilă, și mulți vor spune că numai cei care au studiat filosofia sau teologia ar trebui să vorbească despre ea. Cu alte cuvinte, numai cei cunoscători !
Dar, cunoașterea omenească este oricum limitată, și de multe ori, nici teologii înșiși nu înțeleg chiar totul. Deseori, teologia este privită doar ca o posibilitate de a acumula o cunoaștere moștenită, și a o transmite mai departe. La fel ca în oricare alte ramuri ale cunoașterii... Cu deosebirea că, în alte ramuri, mai există totuși posibiliatea descoperirii, a înnoirii. În teologie însă, această posibilitate este privită cu multă circumspecție - și, pe bună dreptate, de cele mai multe ori !  Este foarte greu să diferențiem reînnoirile care vin prin descoperire, prin har, de falsele reînnoiri apărute prin înșelare.

Și totuși. descoperiri noi apar mereu, pentru că sunt roada Duhului - după cum ni s-a spus chiar în Noul Testament. Duhul este viu și acționează în Biserică, și aceasta chiar după făgăduința lui Hristos la cina cea de taină: ”un alt Mângâietor vi se va da vouă, ca să fie cu voi în veac./Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, și nu-L cunoaște; /dar voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi, și în voi va fi.”(Ioan 14.16-17)
Iar mai departe, în I Corinteni ni se spune clar că ”fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos”, și se enumeră apoi câteva moduri în care se poate manifesta Duhul.

Deci, Duhul acționează continuu în Biserică, și la nevoie, poate aduce reînnoiri, sau adăugiri în situații mai deosebite.
Ei, dar marea dificultate este, precum am spus, să stabilim cine are Duhul și cine nu; și deci, care descoperiri sunt cele valabile ! Teoretic, toți cei care fac parte din Biserică au Duhul, dar și aici, există grade ale trăirii în Duh, funcție de nivelul fiecăruia. Desigur, nu mă refer la gradele bisericești ! Dumnezeu are criteriile Sale, care nu se sinchisesc prea tare de cele omenești.
Dar oricum, în mod practic, nu chiar toți membrii Bisericii au descoperiri.

Și, desigur, rămâne o problemă și mai mare de rezolvat, înainte de a stabili cine are Duhul, și anume: ce înțelegem prin Biserică ? La prima vedere, e simplu: toți vor spune: e vorba de Biserica noastră - cea ortodoxă, sau cea catolică, sau cea baptistă, sau evanghelică, sau de oricare altă Biserică oficial cunoscută.
Dacă  ne gândim puțin la situația lui Dumnezeu, ne putem închipui că trebuie să fie dezolant să recepționezi din atâtea părți ideea că numai o anume Biserică este a Lui, că numai și numai ea este cea adevărată, iar restul se află într-o mare greșeală !
Dar, să lăsăm această idee, care nu poate duce nicidecum la pace, și să ne întoarcem la noțiunea de Biserică. Ce a înțeles, de fapt, Iisus prin Biserică ? „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și  Eu în mijlocul lor. ” (Matei 18.20) Atât, și nimic mai mult ! El nu a vorbit de ziduri, și nici de o organizare strictă. Dimpotrivă, El a spus că „vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe munte, nici în Ierusalim” (adică la Templu - n.a), ci „adevărații închinători se închină în Duh și în adevăr”. (Ioan 4.21-22)
Iată deci că, privind astfel, Biserica se lărgește considerabil ! Fără ziduri, fără un ritual obligatoriu... Desigur, ritualurile ajută, dar nu sunt obligatorii, după cum spune și Pavel în Romani 10. 13 că: „Oricine va chema numele Domnului, se va mântui.”

Deci, într-o astfel de Biserică lărgită, Duhul se poate manifesta după voie, și după înțelepciunea Sa poate alege chiar vasele cel mai netrebnice, și mai puțin credibil a fi alese - după cum spune și părintele Steinhardt în ”Dăruind vei dobândi”: ”El își alege drept vase de cinste oameni întru totul feluriți, și la prima vedere neadecvați a-i fi slujitori.”  Dealtfel, și în timpul vieții pământești a Măntuitorului, El mergea alături de desfrânate și de vameși. Iar primul om care l-a văzut după Înviere a fost desfrânata reconvertită, Maria Magdalena.

După această lungă introducere, menită a pregăti, cumva, terenul pentru ceea ce voi spune mai departe, voi vorbi despre tema promisă: și anume, care este mecanismul istoric vizibil al evoluției unei religii, până la decăderea ei, și înlocuirea cu o alta mai adecvată pulsului vremii. Mecanism neschimbat de mii de ani, deși, desigur, formele de manifestare diferă conform epocii și specificului socio-cultural al poapoarelor respective.
Și dacă noi credem că în zilele noastre el nu mai acționează, ne înșelăm ! Nici un popor, și nici o civilizație nu este atât de importantă încât să se sustragă evoluției preconizate de Divinitate, și ritmată de pulsul viu al istoriei. Nici măcar acela care s-a numit popor ales...
Astfel că putem spune și noi, împreună cu Boccacio:

Nu noi trecem prin timp, ci timpul trece prin noi.”

Monday, February 18, 2013

Falsa plecare, sau despre călătoria vieții înspre moarte

În cele ce urmează, voi supune atenției voastre un film extraordinar -  un documentar despre viață și moarte - care ar trebui vizionat de către toți agnosticii, ateii, medicii, psihologii, psihanaliștii, fizicienii și biochimiștii. Din motive diferite, firește ! Dar, pentru fiecare categorie, el aduce o clarificare.
Chiar și credincioșii diferitelor religii, practicanți sau nu, vor găsi aici informații în plus, și mai ales... vor găsi motive de a fraterniza cu toți ceilalți ! Și, de a nu se mai vedea mai buni decât ceilalți, sau drept depozitarii singurei cunoașteri valabile.

Este vorba, pe scurt, despre experiențele din pragul morții, dar nu numai ! Se fac și apropieri cu trăirile percepute în cursul meditației profunde, sau a utilizării unor droguri, sau stimuli electrici asupra unor zone din creier, și se dau chiar și explicații !
Unele țin de știința pură - care, culmea ! nu contrazice spiritualitatea, de data aceasta. Fizica cuantică pare a fi puntea de legătură. ”Ubicuitatea” particulelor subcuantice, rezonanța lor cu particule similare aflate chiar la mari distanțe, conceptul de „superspațiu” în care timpul și spațiul așa cum îl concepem noi, nu există... dar care a fost postulat ca perfect posibil de către fizica cuantică; conceptul de ”parte materială” și ”parte supra-fizică” a electronului, care parte materială se transformă în anumite momente integral în ”super-fizică” (materia ce se transformă în energie, sau lumină - nu sună oare cunoscut ?), toate acestea pot fi explicații valabile și la nivel macro... Adică, la nivelul corpului fizic, ce poate fi ”părăsit” la un moment dat, de către ”partea suprafizică”, dar cu care acesta rămâne în strânsă conexiune... precum cele două părți ale electronului !

Alte explicații, țin de credințe și spiritualitate, și chiar de paradigmă - așa cum explică unul dintre cercetători. Paradigma ar însemna viziunea globală a omenirii asupra vieții și morții, dintr-un anumit interval temporal. Care viziune, tinde să se schimbe radical în secolul XXI ! Moartea nu va mai fi privită chiar ca o ... moarte ! Ci mai mult ca un stadiu de evoluție a ființei, care continuă să trăiască, și să își înregistreze experiențele.  Și acest lucru nu îl spun credincioșii cunoscuți ca atare, ci mai curând oameni fără o credință anume, care au trăit însă experiențe de decorporalizare, sau din apropierea morții; și, pe de altă parte, oameni de știință onești ! Care au acceptat că știința are datoria morală de a cerceta toate fenomenele zise inexplicabile - după cum spune un citat din film.

Ideea postării acestui film a pornit de la un alt articol, de pe un blog prieten:

http://suntem-iubire.blogspot.fr/2013/02/experienta-in-preajma-mortii.html#comment-form,

apoi
a continuat cu o privire mai aprofundată asupra domeniului:

http://childagain.wordpress.com/2013/02/07/experienta-in-preajma-mortii/

și a culminat prin găsirea acestui videoclip pe un alt blog prieten:

http://parereataconteaza1.wordpress.com/2013/02/17/documentar-cercetare-asupra-experientelor-din-apropierea-mortii-raymond-a-moody/


Iată, deci, filmul, fără alte comentarii:




Să ne fie cu folos !

Saturday, January 12, 2013

Cele mai mari comori

Cred că a devenit orecum banal să spunem că, valorile cele mai mari, nu sunt acelea pe care toată lumea le știe, ci acelea care contează cel mai mult pentru noi. 
De exemplu, unui copil putem să îi punem în față un sac plin cu aur (sau, o servietă cu bancnote, ca să fim mai moderni), și nu se va bucura cine știe ce. Dar, dacă îi dăm jucăria lui preferată, se va lumina la față, și va fi fericit. 
  

Imaginea aparține. http://hartacomorii.blogspot.fr/2010/09/comora-reginei-maria-ascunsa-in-dunare.html 

Unui căutător al înțelepciunii, iarăși, valorile materiale nu îi vor aduce cine știe ce bucurie, dar dacă va descoperi o carte rară, care conține o știință și înțelepciune străveche, pentru el va valora mai mult decât tot aurul din lume. Similar pentru un artist, care va fi fericit doar să își exprime talentul, sau să descopere lucrurile cu adevărat frumoase din această lume. 
La fel, fiecare dintre noi are ”comorile” la care visează, și care îi pot aduce adevărata împlinire. Chiar și cel mai necitit muncitor necalificat !

Pentru mulți oameni, care au depășit deja palierul ”materialului”, cele mai mari comori pot fi reprezentate de relațiile umane. Iubirea, prietenia, relațiile de familie armonioase, sunt comori neprețuite, pe care unii le caută toată viața, și nu se simt împliniți în lipsa lor, chiar dacă ar avea toți banii din lume. Și totuși... uneori, chiar acei care le caută cel mai mult, nu le obțin, sau le obțin doar cu mari greutăți și sacrificii, sau le sunt luate după puțin timp.  Pare crud din partea Divinității, dacă ni-L imaginăm ca pe un Tată iubitor, care abia așteaptă să îndeplinească dorințele pozitive ale copiilor săi. Dar El de fapt, este dincolo de această imagine... dincolo de toate imaginile pe care ni le-am putea construi ! Tatăl iubitor este doar modul cel mai inteligibil în care Îl putem noi percepe, pentru că oamenii, în genere, au nevoie de imagini familiare. Iar când imaginea Tatălui iubitor se clatină, din cauză vânturilor existenței, le apare în minte imaginea Tatălui pedepsitor, sau a celui tiran... dar, o imagine tot trebuie să existe !

De fapt, terapeutul Serghei Lazarev explică foarte frumos și clar, în cărțile sale, de ce ne sunt luate aceste valori, la care ținem cel mai mult. Toate valorile de care sufletul se leagă prea mult, și care nu sunt Dumnezeu-însuși, ne vor fi luate, pentru că altfel sufletul se va întuneca, va cădea în uman, îndepărtându-se de Divin. Procedeul pare crud, dar probabil că Acolo, Sus, există o înțelepciune mai mare decât putem noi percepe. 
Chiar și legarea absolută de o cale spirituală, sau de un mod de a-L vedea pe Dumnezeu, după un timp va fi ”pedepsită”... pentru că Dumnezeu, după cum am spus, este dincolo de căi, proceduri, și imaginile noastre despre El. 

Ei, acestea sunt situații oarecum clare: ne-am legat de cutare lucru, și el ne va fi luat. Dar uneori, în viață, situațiile sunt mai complicate de atât ! Uneori, putem alerga după un alt lucru - care va fi doar o valoare intermediară, doar pentru că, numai cu ajutorul lui putem obține ceea ce ne dorim cu adevărat. 
Dădeam mai sus exemplul căutătorului de înțelepciune, sau al iubitorului de artă, care ar da orice pentru o carte rară, sau o operă de artă. Ei bine, de obicei cărțile și operele rare costă foarte mulți bani, Acei iubitori ai lor ar trebui, deci, să aibă extrem de mulți bani, pentru a obține ceea ce caută. Și atunci, ei se pot transforma în „acumulatori”, doar pentru a ajunge la ceea ce visează, și doresc cu adevărat !

La fel, atunci când considerăm oamenii drept cele mai mari valori. De fapt, la nivelul vieții noastre pământești, ființele umane sunt chiar cele mai mari valori ! Nu există nimic deasupra sufletului omenesc, a căldurii umane. Cei care, în cursul vieții lor, atrag, sau li se permite să întâlnească, oameni minunați, cu care sufletul lor rezonează, înseamnă că au primit la naștere un dar neprețuit. Sau, poate că au avut și ”vibrațiile” lor proprii o legătură cu asta, atunci când acei oameni emană ei-înșiși iubire.
Deci, așa cum există oameni care pot acumula valori materiale fără dificultate, există și din aceia care, în tot cursul vieții lor, ”atrag” înspre ei numai oameni buni, luminați, care să le încălzească sufletele chiar și în cele mai mari încercări. 
Ei, și atunci, pentru a-i ajuta pe acei oameni - în primul rând familia, care tot de Sus le-a fost dată, apoi, pe mulți alții - ei pot fi tentați să alerge, aparent, după alte valori, care de fapt nu reprezintă nimic pentru ei, dar indispensabile în societatea noastră. Și atunci, chiar și cei mai detașați de valorile societății de consum, pot ajunge să alerge, aparent, după ele, pentru că acei dragi ai lor au nevoie de lucruri indispensabile, și care în zilele noastre nu se pot obține fără bani.

Poate că, din punctul de vedere al Divinității, este greșit, pentru că, dincolo de toate valorile umane, Dumnezeu trebuie să fie cea mai mare valoare. Dar totuși... dacă nu ajungem să iubim oamenii cu adevărat, până într-acolo încât să simțim că nimic afară de binele lor nu mai contează, nici măcar propria noastră evoluție (”Evoluție” - ce cuvânt sec și intelectual !), nici măcar căderea noastră în materie, poate că... nici pe Dumnezeu nu Îl putem iubi ! Este scris undeva și în Noul Testament: ”Dacă nu îl iubești pe fratele tău, pe care îl vezi, cum poți să Îl iubești pe Dumnezeu, pe care nu Îl vezi ?”
Dacă nu ne iubim cu adevărat părinții, care ne-au crescut cu sacrificii, și care ne-au dăruit iubirea cea mai necondiționată pe care am putut-o percepe, cum putem să Îl iubim pe Tatăl nostru din ceruri ? Dacă nu ne iubim copilul ca pe lumina ochilor, și nu suntem gata de orice sacrificii posibile  pentru el, cum putem înțelege iubirea Tatălui pentru umanitate ? De fapt, aici sunt, oricum, multe puncte neclare, pentru că noi nu am suporta să ne lăsăm copiii să treacă prin toate lipsurile și relele prin care a trecut umanitatea... dar desigur,  e vorba de o înțelepciune la care nu avem acces acum.

Și la fel, în legătură cu toate relațiile umane ! Prietenia, de exemplu, este prototipul iubirii-phileia, iubirea frățească, și cea mai apropiată de agape - iubirea necondiționată. Cei care au fost binecuvântați cu prieteni adevărați, au primit o comoară neprețuită ! Și atunci, e oarecum firesc  ca acești oameni să ne fie mai dragi decât oricare alte valori... și să suferim cumplit dacă nu îi putem ajuta ! Și, dacă extindem aria, dacă iubirea de oameni ajunge să cuprindă tot mai mulți, fie și necunoscuți, oameni aflați în suferință fizică sau sufletească, și care sunt frații noștri după simțire, atunci, vom ajunge să înțelegem că oamenii sunt chiar cea mai mare valoare, și singurul scop valabil al vieții noastre este să îi ajutăm, prin toate mijloacele. 

Dealtfel, și prin oameni se poate ajunge la Dumnezeu ! Sau poate, această cale e chiar mai grea... pentru că, oamenii sunt totuși, schimbători, iubirea lor nu e totdeauna ceea ce trebuie să fie ! Ceea ce au voit astăzi, uită mâine. Ceea ce au promis, uneori nu mai este valabil. Uneori, ei pot găsi alte puncte de interes în afară de noi, în afară chiar de propriul lor bine... Și totuși, atunci când sunt în nevoie, ei trebuie ajutați ! Pentru că, dincolo de diferențe, mereu putem găsi puncte comune cu ei, în propriile noastre slăbiciuni și rătăciri. Chiar dacă noi suntem mai tari în general, avem totuși și puncte slabe. Și am greșit, și mai greșim... Și oricum trebuie să ne amintim cum eram înainte, când trăiam, ca și ei, în visul mărunt al clipei, al lucrurilor imediate. 

Desigur, calea ”recomandată” de religii este să ne îndreptăm întâi spre Dumnezeu, apoi să ”coborâm” printre oameni, așa cum au făcut sfinții. Dar, nu e o cale accesibilă tuturor ! Nu atunci când avem obligații de iubire...nu atunci când alți oameni depind de noi ! Și de fapt, putem alege să ne îndreptăm spre Dumnezeu, dar în interior, atât cât Îl putem percepe. Chiar dacă nu Îi simțim totdeauna iubirea, chiar dacă nu Îl înțelegem mereu... Dar măcar, gândul nostru să fie mereu la El... sau la Ea, Fecioara Divină, care e întruchiparea dragostei și compasiunii. Și de acolo, de pe ”muntele nostru interior”, putem coborâ apoi printre oameni.
Poate că e o cale chiar mai grea decât cea ”clasică” ! Să fii printre oameni, dar ca și cum nu ai fi ”de-al lor” ! Să nu ai nevoie de ceea ce îi face pe ei fericiți... dar totuși, fericirea ta să nu poată exista fără fericirea lor ! Și să greșești, în unele privințe, ca și ei, alergând după lucruri, dar având alte motive... :)

Ei, poate că ”expozeul” a fost cam lung, dar sper totuși că se va înțelege ceea ce am vrut să spun. Chiar dacă, fiecare are propriul lui mod de a percepe ! Și, dacă avem păreri diferite, asta înseamnă doar că avem, cu toții, libertatea gândirii, și a simțirii. 
Libertatea asta, ce bun important, și fără de care, nici o evoluție nu e posibilă ! Pentru că, dacă nu alegem să urcăm, ci doar suntem ”împinși” forțat, după o vreme, tot vom aluneca înapoi. Altceva este însă când am ales să ”ne cățărăm”, când căutăm singuri ieșiturile din stâncă...

Să ne fie, tuturora, drumul cu folos !

Sunday, December 23, 2012

Cum ar putea arăta o societate ideală ?

Poate că nu este acum timpul potrivit pentru această temă, în apropierea Sărbătorilor, dar pentru mine, timpul dezbaterilor vine atunci când am puțin timp - ca să fac un mic joc de  cuvinte. Și deja tema aceasta a început să mă preocupe tot mai mult. Nu este prima dată când mă gândesc, am mai și scris despre asta, în urmă cu câțiva ani, pe când eram mai tânără și mai bine încadrată pe calea mea (acum, știu că am alunecat serios, am avut chiar mari furtuni pe cale). Dar, iată că tema revine, după ce m-am izbit de aspecte concrete ale societății, care nu prea fac casă bună cu un drum spiritual...

Deci, ca să fac o legătură cu postarea prececdentă, simțirea mea, în acord și cu poruncile evanghelice, este că într-o societate ideală nu și-ar mai avea locul banii. Desigur, dacă încep așa, mulți intelectuali bazați pe logica strictă vor întoarce deja capul, și își vor spune că e o pierdere de vreme să mai continue. Însă, și logica asta e doar un instrument, și ne-a fost dată ca să ”gestionăm” corect realitatea pe care o cunoaștem. Am spus bine: ”pe care o cunoaștem”, pentru că logica se bazează numai pe experiențe anterioare cunoscute: legea cauză-efect. Desigur, se pot face și extrapolări, dar tot pe baza datelor cunoscute. De aceea, sistemele de calcul, de exemplu, sunt logice, și din acest punct de vedere sunt superioare rațiunii umane. Dar, numai din acest punct de vedere ! Căci un sistem de calcul nu va putea găsi niciodată o soluție la o problemă cu totul nouă, pentru care nu există date introduse...

Lăsând această mică paranteză, să ne întoarcem la ipoteza mea: aceea a unei societăți în care schimburile nu s-ar mai baza pe o valoare artificial introdusă, ci s-ar face direct în natură. De fapt, nici nu este o idee nouă, acest tip de societate a existat deja în trecutul îndepărtat al umanității, înainte de apariția monedei. Dar, ca să reluăm puțin, ar trebui să înțelegem de ce a fost, sau s-a considerat necesară, introducerea monedei. 
Economiștii spun că era necesar un ”instrument care să mijlocească schimbul economic, din cauza dezvoltării tranzacțiilor”; și pe deasupra, era necesar un „etalon al valorii”, care să permită compararea valorii mărfurilor.
Toate acestea par logice la suprafață, dar dacă vedem cum a evoluat situația, ne dăm seama că acest rol al monedei a fost deturnat în favoarea celor ce dețineau multe monede, și că a impulsionat chiar dorința acumulării de monedei, deci a transformat omul într-un ”acumulator” și consumator”. Cred că exact din acest punct de vedere, banul este considerat nociv de către majoritatea religiilor. Omul a devenit lacom, a ajuns să acumuleze mai mult decât are nevoie, din cauza existenței acestui ”mijloc de schimb cu valoare universală”.

Bine-bine, s-ar putea spune, dar și înainte, cei ce dețineau multe bunuri erau la fel de dispuși să acumuleze ! Hmmm... Adevărat, și nu prea ! Recunosc că, în materie de economie, cunoștințele mele sunt minime, dar simpla rațiune îmi spune că, dacă un om deținea, de exemplu, o mare cantitate de lână, el nu se putea ”îmbogăți” din acest motiv, ci, dacă avea nevoie de ceva, trebuia să aștepte să găsească pe cineva dispus să primească lână în schimbul acelui ceva. Și la fel, pentru oricare alt produs; comerțul era strict modulat de ”cerința pieții”. Din acest motiv, oamenii trebuiau neapărat să locuiască în comunități, de preferință cât mai mari, sau cât mai aproape unele de altele, pentru ca, pentru necesitățile fiecăruia, să se găsească produsul de schimb potrivit.

Era oare chiar atât de rău ? Desigur, existau și dezavantaje: puteai, de exemplu, să aștepți mult până să găsești pe cineva care să aibă nevoie de produsul tău, pentru a-ți da în schimb produsul de care aveai nevoie.  Asta, dacă acea persoană nu ar fi fost dispusă să îți dea pe datorie... 
Dar, pe de altă parte, nu exista nici un pericol ca un anume om să ajungă să dețină cu mult mai mult decât ceilalți, din toate punctele de vedere, și astfel să îi condiționeze pe aceștia. Cineva putea de exemplu, așa cum am mai spus, să dețină multă lână, sau brânză, sau carne, dar el depindea oricum de cerințele celorlalți în legătură cu aceste produse, ca să poată achiziționa alte produse necesare lui - de exemplu, sare. Și ei, la rândul lor, nu e îmbogățeau dacă dețineau sare, pentru că depindeau de cerința pieții, care nu era totdeauna constantă. 
Poate tocmai din acest motiv, nemulțumirea unora de a nu putea stăpâni și controla, s-a tradus prin apariția acestui ”mijloc de schimb universal”, pe care dacă îl aveai, nu mai conta dacă dețineai lână, brânză sau sare, ci puteai să cumperi cu el orice, și puteai chiar să îi împrumuți pe ceilalți cu dobândă, indiferent dacă ei aveau nevoie de produsele tale, sau nu.
Acest ”etalon universal” pare un element foarte controversat pe ansamblul societății, pentru că, la un moment dat, s-a ajuns chiar ca ”etalonul” să nu mai corespundă cu valoarea mărfurilor de pe piață. Puteai deține multe ”etaloane”, dar mărfurile să fie extrem de reduse. Și atunci, cel ce deținea totuși mai multe ”etaloane”, avea posibilitatea de a achiziționa marfa necesară, mai mult decât ceilalți. Și să le-o revândă cât mai scump, îndatorându-i și făcându-i sclavii săi pe viață.  Această situație s-ar numi inflație în zilele noastre, combinată cu împrumut bancar. 

Totuși, se spune că inflația e o situație de excepție. Așa este, dar chiar și în condiții normale, în zilele noastre, circulă multe hârtii a căror valoare este doar una de ”indicator”, de ”simbol”. Cecurile bancare sunt un exemplu, ca și alte tipuri de bonuri cu valoare. Desigur, cecurile, ca și alte hârtii, indică ce sumă avem noi în bancă, dar totuși, nu întotdeauna banca deține în mod real această sumă ! Pentru că banii noștri sunt implicați în alte tranzacții ale băncii, împrumuturi și alte achiziții ale băncii, și acest lucru a fost consimțit de noi atunci când am ales să depunem banii la bancă. Dacă, de exemplu, un om foarte bogat ar voi să își retragă toți banii într-o singură zi, de la o singură bancă, s-ar putea ca banca să aibă dificultăți în a-i restitui ! Iar dacă toți cei ce sunt clienții băncilor și-ar retrage banii în același timp, s-ar ajunge la colaps bancar, iar oamenii-înșiși nu și-ar putea recupera decât o mică parte din sume. Tocmai pentru că valoarea acelor hârtii circulante este, după cum am spus, ”virtuală” sau simbolică, atât timp cât banca deține controlul. Adică, societatea însăși, toate schimburile bănești ce au loc, funcționează pe baza unei convenții: ne prefacem că noi credem că avem în bancă exact sumele necesare, iar cei ce cumpara se prefac si ei a crede că au primit exact suma necesara. 
Astfel, sistemul bancar, si acordarea de credite, pot merge inainte, si societatea poate merge inainte. 

Privind astfel lucrurile, s-ar putea spune că nu banii în sine, ci doar depunerea lor în bănci au creat situația actuală. Este un adevăr, în cea mai mare parte. Dar, nu în totalitate ! Întrucât, dacă s-ar fi păstrat schimburile în natură, nu s-ar fi ajuns nicicând la situația de a exista mai multe ”etaloane” decât mărfuri reale. 

Desigur, pentru ca aceste schimburi să funcționeze armonios, ar fi fost necesar un înalt nivel de conștiință - acea trăire creștină a Evangheliei. Oamenii să muncească atât cât pot ei mai bine, să producă ceea ce se pricep ei mai bine, și să dea la schimb celor care au nevoie de produsele lor, chiar dacă, poate, pe moment, ei nu au nevoie de produsele acestora. Cu atât mai mult, în cazul unor profesii indirect productive: medicii, profesorii, artiștii, etc: Aceștia ar trebui să primească produsele de care au nevoie, corespunzător muncii depuse, deși nu sunt ”direct productivi” - însă, munca lor e și ea foarte necesară. 

Deci, această societate ar fi un fel de ”pământ nou”, cum se spune, centrat pe idealurile iubirii creștine. Dacă ar funcționa ? Desigur, însă numai dacă toți cei implicați ar lua aceste idealuri foarte în serios. De fapt, legile acestei societăți ar trebui să fie exact poruncile evanghelice, iar cei care nu s-ar conforma, sau ar încerca să profite (aviz ”hârciogilor strângători”), să fie, pur și simplu, eliminați ! 
Desigur că ar exista probleme, legat de nivelul diferit de conștiință al oamenilor. Cineva ar putea întreba: și ce facem, totuși, cu răufăcătorii, cu cei care încalcă în mod voit aceste legi ? Desigur, la modul ideal, ei nu ar trebui să existe. Dar, dacă totuși ar exista, ei ar trebui judecați de către un tribunal alcătuit din membrii cei mai de seamă ai societății, iar pedepsele să fie între muncă în plus pentru comunitate și excludere.
Desigur, iar ar intreveni problema: cine i-ar supraveghea, cine i-ar constrânge, în cazul extrem în care ei ar fi tot refractari ? Ei, în acest caz, probabil că ar fi mai simplă excluderea !
Desigur, societatea respectivă ar trebuie să se și poată apăra împotriva agresiunilor din afară, sau ale acestor nemulțumiți dinăuntru, dar aici e o problemă care nu poate fi discutată simplu. Poate, într-o altă postare....
Pe scurt, în mod normal, Dumnezeu ar trebui să apere oricum această comunitate.Dar, nu putem ști încă exact căile...

Cred că m-am lungit destul pentru acest timp din apropierea Crăciunului, și ca atare, las la aprecierea tuturor cum ar trebui să arate această societate, și vă urez un Crăciun fericit și îndestulat ! Fie să ajungem să vedem cândva această nouă societate... sau, măcar urmașii noștri !

Wednesday, December 19, 2012

Banii și spiritualitatea

Iată o temă dificil de abordat, mai ales întrucât aceste noțiuni par exact opuse ! Dar, din păcate, este și o temă extrem de întâlnită în viața de toate zilele; obligatorie, aș spune ! Putem să o ocolim, să ne prefacem că nu o vedem, că noi suntem ”deasupra”, dar ea va reveni mereu, ca un bâzâit jenant pe fondul unei simfonii. Întrucât, putem fi extraordinar de spirituali, dar dacă nu avem cele necesare, tot nu ne vom simți împliniți, sau tot nu vom simți că facem ceva cu adevărat util pentru ceilalți. Cum îi putem ajuta pe alții, dacă nici noi nu avem cele necesare ? Cum îi putem ocroti, cum le putem asigura tot ceea ce iubirea noastră ar voi să le dăruiască (și nu mă refer aici la articole de lux inutil, ci la cele foarte necesare), dacă noi-înșine abia ne târâm de la o zi la alta ?

Desigur, știm cu toții că nu bunurile materiale contează, și probabil, prin rugăciunile noastre, și prin iubirea pe care o emitem, ei primesc lucruri, poate, mai prețioase. Și totuși... rămâne acel bâzâit ! Și, o mare întrebare: dacă am ales o cale spirituală, dacă voim să ne depășim condiția umană, asta implică neapărat lipsuri materiale ? Spiritualitatea trebuie să fie în mod indisolubil legată, în această viață pământească, de mizerie materială, indiferent de eforturile noastre?

Poate greșesc, dar mi se pare o explicație extrem de simpluță, chiar zgârcită...
Din ceea ce am înțeles eu până acum - și m-am străduit foarte tare să înțeleg - nu materia în sine este rea, ci legarea de materie. Putem avea toate bogățiile lumii, dacă nu suntem legați de ele, dacă sufletul nostru e liber. După cum spune un mistic creștin: ”Nu bogăția e rea, ci bogăția rău întrebuințată.” Exemplu: regele Solomon, sau Iosif, după ce Faraonul l-a scos din temniță.

Cred că acei ce ne cârmuiesc destinele vor să vadă, probabil, și în ce scop vrem avere, și dacă aceasta ne va schimba, ne va trage în jos, sau nu.  Dacă o voim pentru noi-înșine, ca să trăim noi mai bine, să scăpăm de griji, probabil că nu ne-o vor da, sau ne-o vor da doar pentru o perioadă, ”de probă”. Însă, dacă o voim mai cu seamă pentru a-i ajuta pe ceilalți, mai întâi pe cei apropiați, apoi pe mulți alții, e posibil să o obținem.
Spun ”e posibil”, pentru că încă nu am văzut vreun caz practic, deși logica pare să fie de partea acestei afirmații.

Știm, desigur, că în rugăciunea ”Tatăl nostru” noi trebuie să cerem pâinea noastră cea de toate zilele doar pentru ziua de astăzi. Nu putem cere nici măcar pentru mâine, ci doar pentru astăzi! Însă, o altă formă a acestei rugăciuni spune ”pâinea noastră cea spre ființă”, ceea ce e cu totul altceva. Această ”pâine” pare a fi porția de har de care avem nevoie zilnic. Pe aceea trebuie să o cerem pentru fiecare zi, ca să nu ne lenevim; cu asta sunt de acord. Însă, la fel de adevărat este că avem nevoie de pâinea materială indiferent dacă suntem sau nu în starea de har, dacă suntem îngeri sau păcătoși. Iar Dumnezeu trebuie să ne hrănească pe toți, ca să ne lase o șansă de a evolua, nu să ne pedepsească prin inaniție dacă într-o zi am fosi ”răi” sau am uitat să ne cerem pâinea. Dacă El ar acționa atât de îngust, atunci, extinzând raționamentul, am putea spune că, în scurt timp, toți cei ”indezirabili” și păcătoși nu vor mai  avea pâine, și ”epurarea” se va produce de la sine. Pământul ar rămâne populat doar de cei drepți, și care nu uită să își ceară pâinica zilnică.
Cât de drepți ar fi și aceia ! :) Rămânând ”drepți” doar ca să nu-și piardă pâinea...
Cu adevărat, fie-mi cu iertare, dar cred că și cel mai slab dascăl pământesc ar putea găsi o metodă educațională  mai bună !

Am spus toate acestea tocmai ca să se înțeleagă că o asemenea interpretare a rugăciunii ”Tatăl nostru” nu duce decât spre un materialism grosolan. Deci, pâinea zilnică trebuie asigurată omului indiferent dacă este drept sau păcătos (desigur, cu excepțiile hotărâte de înțelepciunea divină, și conforme fiecărui caz parte),

Cam așa stau lucrurile cu ”pâinea zilnică”; dar cum stau ele oare atunci când e vorba de mai mult decât atât ?
Întrucât, ce realizări ar putea avea, și cum ar putea ajuta comunitatea, un om care nu are decât pâinea zilnică? Lăsând la o parte asceții și pustnicii, care sunt ființe aparte, iar aportul lor este eminamente spiritual. Și oricum, societatea nu cuprinde doar asceți și pustnici, după cum bine se știe.
În cazul unui om care trăiește în societate, există acea piramidă a necesităților a lui Maslow, la bază aflându-se necesitățile strict materiale, ale traiului zilnic, iar celelalte nivele cuprinzând necesități mai elevate: sufletești, intelectuale, iar în ultimă instanță, chiar spirituale. Ei bine, foarte rar vom găsi pe cineva care să se ocupe de necesitățile sale mai elevate, atunci când nu le are satisfăcute pe cele de bază. Nu ai bani, deci nu ai hrană (într-un caz extrem, să zicem), nu îți poți plăti întreținerea și celalalte cheltuieli, nu poți achita datorille la stat, și cu atât mai mult, nu îi poți ajuta pe cei mai nevoiași decât tine. Trebuie, în mod automat ”să întorci capul” atunci când fratele sărac te strigă, pentru că nu ai nici tu ! Sau, îi explici frumos că nu ai, dar depinde cât te crede....

Ce fel de spiritualitate, zic, poate exista în condițiile acestea ? Atunci când preocupările majorității zilelor sunt legate de felul în care ne vom plăti facturile ? O, da, desigur, suntem ”puțin credincioși”, pentru că ”păsările cerului nu ară și nu seamănă, dar El le hrănește”. Însă, în practică, eu am văzut chiar și păsări flămânde... Ciorile vin în orașe și caută resturi pentru că nu au hrană, ba, chiar și pescărușii, în orașele de pe țărmul mării.
Nu vreau să grăiesc cu păcat, dar cred că unele afirmații evanghelice sunt înțelese prea ”literal”. Am mai vorbit eu undeva despre asta !

Deci, echivalența ”sărăcie=spiritualitate” mi se pare oarecum forțată. Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu putem scoate de aici o regulă generală ! Dimpotrivă, atunci când omul are cele necesare, ba chiar și un mic surplus, el îi poate mulțumi lui Dumnezeu, se poate ocupa de frații săi aflați în mizerie, își poate dedica timpul și unor practici spirituale, poate călători, își poate îmbogăți sufletul și mintea. Le poate lăsa o situație stabilă și urmașilor, și celor dragi ai lui, ca să nu simtă că, alergând după înalte idealuri abstracte, și-a neglijat ființele cele mai dragi.

Desigur, nici prea multă bogăție nu e bună, pentru că ispita alunecării în materie e mare ! Cea mai bună este, după cum spune și Budha, calea de mijloc. Sau, după spusele lui Solomon: ”

”Sărăcie și bogăție nu-mi da, ci dă-mi pâinea ce de trebuință,
/Ca nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine şi să zic: "Cine este Domnul?" 
Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu. ”(Pildele lui Solomon 30. 8)  
Ei, poate că ar mai fi multe de spus, dar această postare nu se vrea un îndrumar, ci doar un îndemn la cugetare și  simțire pe tema dată, pentru ca fiecare să ajungă la propriile lui păreri. Sărbători fericite și îndestulate tuturor!........................................................................................................



LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...