Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Thursday, December 13, 2007

Crăciun



Crăciun alb coborînd
pe norii pufosi
ai viselor boreale!
Prunc micuţ
in iesle stinghera,
Vis nascînd
în inimi neştiutoare
de lumina...
Bun-venit micuţei raze
în lumea fostului
amurg
ce va trebui sa renască
aurora...

Saturday, November 24, 2007

Scurtă meditaţie



Tot astfel precum vinul,
Deşi are în el germenii
oţetului,
Nu este totuşi oţet,
Nici credinţa, deşi pare
uneori
lipsită de cunoaştere,
nu e tot una
cu naivitatea.
Dimpotrivă, uneori ea
chiar încearcă să obţină
vin din oţet!
Tot astfel precum
un foc din depărtare,
oricât de măreţ,
nu dă lumină, şi nici
căldură,
Nici cunoaşterea
care nu e
"aproape" de inimă,
nu îi dă acesteea
viaţa adevărată.
Dimpotrivă,
cunoaşterea numai,
fără alt "ingredient",
poate chiar ucide!
Tot astfel precum
râul nu se mai
întoarce la izvoare,
nici binele pe care nu l-am
făcut, şi totuşi
l-am fi putut face,
nu se mai întoarce
în viaţa noastră
sub forma de binecuvântari.
Tot astfel precum
sunetele unei viori
în sala goala
după ce concertul a luat sfârşit,
nu mai aduc bucurie
nimănui,
nici regretele
tardive,
nu mai aduc vreun folos
fiinţelor.
Ce putem înţelege de aici,
noi, "jucării cu durata
limitată de funcţionare"?
Măcar câteva lucruri:
să facem ceea ce putem face,
să dăruim ceea ce putem dărui,
să cunoaştem cea ce putem cunoaste,
să înţelegem ceea ce putem înţelege,
şi, în final, să nu ne facem un duşman
din Timp, care e singura
noastră avere, şi unul dintre
cei mai importanţi
stăpâni...

Saturday, November 3, 2007

Concluzii existenţiale

glitter graphics

Avem timp

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în
dreapta şi-n stânga,
să regretăm c-am greşit şi să
greşim din nou.
Să-i judecăm pe alţii
şi să ne absolvim pe noi-înşine,
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris,
să regretăm ce-am scris,
avem timp să facem proiecte şi
să nu le respectăm,
avem timp să ne facem iluzii şi
să răscolim prin cenuşa lor mai
târziu.
Avem timp pentru ambiţii şi boli,
să învinovăţim destinul şi amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele, sau un accident oarecare,
avem timp să alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lectii şi să le uităm după aceea,
avem timp pentru daruri şi să nu le înţelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puţină tandreţe.
Când să facem şi asta - murim.

Am învăţat unele lucruri în viaţă pe care vi le împărtăşesc şi vouă!
Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească,
Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită.
Restul...depinde de ceilalţi.
Am învăţat că, oricât mi-ar păsa mie,
altora s-ar putea să nu le pese!
Am învăţat că durează ani să câştigi încredere,
şi doar în câteva secunde poţi să o pierzi.
Am învăţat că nu contează ce ai în viaţă,
ci pe cine ai.
Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul circa 15 minute,
Dupa aceea, însa, ar fi bine să ştii ceva.
Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să
facă,
Ci cu ceea ce poţi tu să faci.
Am învăţat că nu contează ceea ce li se întâmplă oamenilor,
Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.
Am învăţat că oricum ai tăia,
Orice lucru are doua feţe.
Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde,
S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp
După ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că sunt eroi care fac ce trebuie, cum trebuie
Indiferent de consecinţe.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc,
Dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că atunci când sunt supărat AM DREPTUL să fiu supărat,
Însa nu şi rău.

Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţa,
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.
Am învăţat că dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
Nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.
Am învăţat că oricât de bun ar fi un prieten,
oricum te va răni din când în când,
Iar tu va trebui să îl ierţi pentru asta.
Am învăţat că nu este întotdeauna îndeajuns să fii iertat de alţii,
Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.
Am învăţat că oricât de mult suferi,
Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că trecutul şi circumstanţele şi-ar putea influenţa personalitatea,
dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce vei deveni.
Am învăţat că dacă doi oameni se ceartă,
Nu înseamnă că ei nu se iubesc,
Şi nici faptul că nu se ceartă,
Nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc,
şi nu faptele sale.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru,
Şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că, indiferent de consecinţe,

Cei care sunt cinstiţi cu ei-inşişi ajung mai departe în viaţă.
Am învăţat că viaţa iţi poate fi schimbată în câteva ore
De către oameni care nici măcar nu te cunosc.
Am învăţat că atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
Când te strigă un prieten, vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că scrisul,
Ca şi vorbitul,
Poate linişti durerile sufleteşti.
Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult
Îţi sunt luaţi prea repede...
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama,
Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii, şi a-ţi susţine
părerile.
Am învăţat să iubesc,
Pentru a fi iubit.
- Octavian Paler -

Saturday, October 13, 2007

Stare de spirit

glitter graphics

"Exista o plantă precum mărăcinele;
Ea creşte pe fundul apelor.
Spinul ei îţi va înţepa mîinile
Precum trandafirul.
Dacă mîinile tale vor smulge aceasta plantă,
Vei afla o nouă viaţa."(Epopeea lui Ghilgames)

Sunday, September 23, 2007

Despre adevăr şi realitate



Pornind de la o afirmaţie făcută de mine pe un alt blog, despre diferenţa existentă între adevăr şi realitate, m-am gândit că ar fi util de aprofundat acest subiect. Pentru că sunt multe confuzii în legătură cu aceste două noţiuni, şi nici chiar dicţionarul nu ne este de prea mult folos.

Aşadar, ca să evităm expunerile savante, mă voi mulţumi să arăt cum sunt ele percepute de către noi, cei care le "experimentăm" direct. În viaţa de toate zilele, numim "realitate" ceea ce există în mod nemijlocit,ceea ce poate fi văzut, auzit, pipăit, etc. (Deşi, chiar şi această definiţie se pretează la interpretări! Întrucât, uneori se pot "vedea" şi "auzi" lucruri care nu au corespondent în planul aşa-zis "real" - încadrate la capitolul "halucinaţii" sau "viziuni". Dar, pentru simplificare, o vom păstra ca atare.) Deci, ceea ce există în faţa noastră este realitatea. Însa, este ea perfect superpozabilă şi noţiunii de "adevăr"?
La o primă vedere, ne vom repezi să spunem "da", şi totuşi...De multe ori, chiar şi ceea ce vedem, sau auzim, ne poate furniza informaţii eronate. Un obiect văzut la distanţă apare mai mic, o linie dreaptă, in apă apare frânta (sunt legi ale fizicii, cunoscute de toata lumea, începând cu elevii de liceu), un sunet îndepărtat il percepem altfel decât de aproape, etc. Aici, putem aprofunda discuţia, vorbind despre cei trei "factori" necesari unei percepţii corecte a realităţii: receptorul, subiectul observat, şi factorii de mediu. Aceştia trebuie să fie toţi în perfectă stare de "funcţionare", iar receptorul să cunoască, eventual, condiţiile în care o percepţie poate fi modificată - conform legilor fizicii, chimiei, astronomiei, sau altor legi ale universului cunoscut.
Dar, dacă sunt atâtea condiţii de îndeplinit în privinţa percepţiei "realităţii" fizice, imediate (pentru a fi congruentă noţiunii de "adevăr") cu atât mai mult se complică lucrurile atunci când e vorba de o "realitate interioară", de ceva ce nu poate fi "măsurat, palpat, pus in ecuaţie". Cum ar fi, bunăoară, universul emoţional, sau cel artistic! Cum ne putem da seama dacă vorbele cuiva corespund "adevărului"(atunci când nu avem nici un mijloc de verificare directă)? Sau, cum putem "caracteriza" un om, privind universul său interior, doar pe seama faptelor fizice?
În acest ultim caz, "realitatea", faptele, pot fi total nesemnificative în anumite situaţii; pot exista chiar momente în care "realitatea" să ofere informaţii absolut eronate! Ceea ce contează este "adevărul interior", pe care nici un om nu îl poate cunoaşte în legătură cu un altul (poate, doar sfinţii şi oamenii plini de har!). Altfel, singurul care ne ştie pe fiecare in "adevărul" nostru este Creatorul. Şi, astfel , am ajuns iar la mistică!
Deci, ceea ce putem noi face atunci când nu cunoaştem adevărul unei situaţii este ne rugăm să fim luminaţi, să putem înţelege măcar ceea ce ne este nouă îngăduit. Întrucât, această înţelegere nu va veni numaidecât prin logică! Chiar şi logica, raţiunea, întrucât "funcţionează" pe baza datelor culese din aşa-zisa realitate, sau pe baza unor "legi" şi "cunoaşteri" statornicite anterior, este şi ea limitată. O putem asimila unui computer cu o "capacitate" limitată, care nu se poate compara nici pe departe cu "computerul universal"!
Sintetizând, voi "împrumuta" nişte metafore aparţinând maestrului Aivanhov. El spune că acela care vrea să cunoască lucrurile doar prin intermediul simţurilor obişnuite, se aseamănă celui care merge în căruţă. El va ajunge la capăt într-un interval foarte lung. Cel care cunoaşte prin intermediul intelectului, este similar celui care utilizează avionul. Timpul este considerabil scurtat, dar tot îi va lua destul de mult, faţă de cerinţele sale. Însă, cel care cunoaşte cu ajutorul Spiritului, Intuiţiei, sau Harului, ajunge "la capăt" instantaneu. Desigur însa, că această ultimă condiţie este foarte greu de îndeplinit, în măsura în care nu ducem o viaţa îndreptată spre El, şi chiar şi atunci...Harul nu e un "dar" permanent, ci se capătă numai atunci când El crede de cuviinţă, şi mai ales în urma smereniei, pocăinţei şi rugăciunii.
Am spus mai sus cateva cuvinte şi despre "adevărul artistic" versus "realitate". Se ştie ca artiştii adevăraţi (cei care au primit si ei o parte de har), crează propriile lor "realităţi". Acestea nu sunt "imaginare", ci "imaginale", ca să preiau un termen din cartea d-lui Pleşu: "Despre îngeri"

orkut glitter graphics


Lumea "imaginală" ar fi acea "terra lucida", sau "pământ luminos" - o lume intermediară între Cer şi Pământ, şi unde există imaginile tuturor lucrurilor cunoscute (şi chiar necunoscute încă!) În Cer - nivelul superior - s-ar afla Realităţile Absolute, sau Adevărurile; această lume intermediară constituie o "oglindire a lor"; iar lumea fizică cunoscută ar fi o "întrupare". Noi, cei din "lumea de jos", nu putem avea acces direct la lumea Adevărurilor (a se vedea şi avertismentul dat de Dumnezeu lui Moise de a nu îl privi în faţă!), ci vedem doar "prin oglindă, în ghicitură". Această oglindă este "lumea imaginală", sau "centura de smarald" islamică, din care işi iau "informaţiile" clarvăzătorii şi proorocii, şi uneori, artiştii. Însa Evanghelia ne asigură că vom avea parte şi de o "vedere directă" atunci când vom ajunge la "statura omului deplin", îndumnezeit.
Foarte interesant acest capitol al cărţii d-lui Pleşu, întrucât pune in discuţie însăşi noţiunea de "realitate" sau "existenţă". El trece în revistă câţiva filosofi care s-au ocupat de această noţiune, precum Kant (care postuleaza o "existenţă de fapt", alta "posibilă", alta "necesară", "apriorică", etc.); Plotin - cu nouă grade ale existentului; Heidegger- cu "existenţe formale", "explicite", "implicite", "interioare" sau "exterioare"; Dionisie Areopagitul - cu "supraexistenţa". Aminteşte chiar şi de "existenţele matematice", cum ar fi "numerele iraţionale", si de cele "fizice" - particulele subatomice.
Toate aceste tipuri de existenţe nu pot fi numite "imaginare" sau "ireale". Ele există, însa într-un "alt spaţiu", de care am vorbit mai sus. Chiar şi lumea visului, ne spune el, nu este "ireală", întrucât produce efecte şi trăiri "reale". Aşadar, o altă definiţie a realităţii ar fi aceasta: "este real tot ceea ce are un efect palpabil, tot ce acţionează eficace, şi este "fiinţa" tot ceea ce poate fi resimţit ca prezenţă." Aşadar, sfera realului ar fi mult mai largă, şi ar include şi trăirile noastre, visele noastre - tot ceea ce în mod "normal" ar fi numit "subiectiv". De fapt, d-nul Pleşu nici nu este de acord cu termenul. Ar exista doar "realităţi individuale".

Sunday, August 12, 2007

Despre Dumnezeu, adevar si alte ganduri

Rasfoiam deunazi , fara un gand anume, cartile a doi filosofi ( sau, sa le zic mai bine, ganditori?) romani crestini: Tutea si Noica. Ambii sunt pentru mine prilejuri nesecate de liniste, regasire si mirare. Mirare ca unele adevaruri au putut fi atat de bine "incrustate" in cuvinte. Si, ca ele se regasesc mereu la aceeasi valoare si prospetime. Cu adevarat, "Logosul este cel care vorbeste prin unii legislatori si filosofi", dupa cum frumos spune pr.G.Coman. Si, iata "raspunsurile" pe care le-am primit la unele dintre gandurile mele:

"Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci ca sa primeasca adevarul."

"Am avut reveletia ca in afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent in esenta, sediul lui nu e nici in stiinta, nici in filosofie, nici in arta. Si cand un filosof sau un om de stiinta, sau un artist, sunt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga maicii Domnului."

"Stiinta si filosofia greaca sunt foarte folositoare, dar nu mantuitoare. Prima carte mantuitoare si consolatoare pe continent - suverana - e Biblia."

"Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul."

"Cusurul utopiilor nu sta in constructia lor, ci in faptul ca toate sunt realizabile. E un paradox, insa e adevarat ca paradoxul e limita pana la care poate merge inteligenta umana, dincolo de care apare nimicul."

"Cei care stau sub fluxul evenimentelor stau fie din orgoliu, fie din incapacitate de adaptare. Dar, de multe ori, adaptarea la imprejurari se cheama conformism[...]
Conformismul are la baza lasitatea. Te supui evenimentelor stiind ca nu le poti infrange; si nu-ti convine sa candidezi la eroism."

"Reactionar e cel vetust si invechit. Conservatorii mari nu sunt reactionari, pentru ca au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu."

"Crestinismul este, pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi il respiram. Are materialitatea aerului. Noi suntem crestini fara sa vrem."

"Daca nu cunosti revelat, prin gratie divina sau inspirat, nu cunosti nimic."

"Am devenit ganditor crestin cand mi-am dat seama ca fara revelatie, fara asistenta divina, nu pot sti cine sunt, nici ce este lumea, nici daca am vreun sens sau nu. Nu pot sti de unul singur. Cand mi-am dat sema ca fara Dumnezeu nu poti cunoaste sensul existentei umane si universale."

"A fi crestin inseamna a cobori Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sunt crestini absoluti."

"Sfantul are forta de coeziune a pietrei.
Un sfant poate fi si analfabet, dar e superior unui geniu, fiindca ideea de sfintenie e legata de ideea de minune[...]A fi sfant inseamna a fi suveranul tau perfect."

"Iisus Cristos este eternitatea care puncteaza istoria."

'Un mister care se leaga si se dezleaga devine o problema, si nu mai e mister."

"Suferinta ramane totusi cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu."

"E foarte greu, cand iti asumi responsabilitatea a ceea ce faci, sa te pui pe scris, fiindca scrisul te definitiveaza, in sensul ca te arata fara posibilitate de iesire."(321 vorbe memorabile ale lui Petre Tutea)

Cu adevarat, minunate cuvinte! De cate ori recitesc Tutea, imi vin in minte ideile de "intelectual veritabil" si "intelectual crestin". O singura "interventie" mi-as permite, legata de ultimul paragraf. Intr-adevar, zic eu, scrisul te "fixeaza", dar nici acesta definitiv. O fraza, o carte sau chiar o intreaga opera sunt expresia unor momente. Intrucat, nu exista nimic perfect neschimbator in lumea aceasta efemera, si cu atat mai putin ideile - fie ele bune sau mai putin bune. Numai daca e vorba de idei eterne...
Acum, iata ce "mi-a spus" si Noica - un alt 'frate de suflet" pentru mine:

"
Fie-ti mila de altii:traieste frumos, invata mult, creaza bine - trebuie sa spui fiecarui om tanar. Altii au nevoie de implinirea ta la fel de mult ca tine."

"Orice sfat dat cuiva apropiat e impur: te priveste si pe tine. Dar trebuie sa-l dai, daca trimite mai departe pe celalalt, daca-l sporeste."

"Oamenii de azi nu sunt apropiati unul de altul de un liant, ci de un conectiv."

"Dragostea e o inchidere ce ramane inchisa; iubirea, una ce se deschide."

"Tot ce e mai impur in om, mai incarcat de toate josniciile, constiinta, e in acelasi timp si principiul lui cel mai pur."

"Cand se va citi in constiinte, asadar cand ne vom vedea interiorul cum ne vedem exteriorul, atunci vom fi cu adevarat curati si pe dinanuntru. Nu vom putea aparea altfel, cum nu aparem acum unii inaintea altora decat spalati si decent imbracati. Atunci "se cade " si "nu se cade" vor triumfa deasupra oricaror imperative morale."

"Ceea ce-ti cer oamenii e nespus mai putin decat ce-ti ceri tu. Ei nu vor decat sa joci un rol. Tu vrei sa scrii o piesa."

"Sunt trei tipuri de adversitate: razboi - sport - dialog. In primul trebuie sa invinga unul. La al doilea idealul este sa nu fie invingatori si invinsi. La al treilea, sa fie invinsi amandoi."

"Promisiunile gandului sunt mai mari decat desfatarile lumii. Numai ca gandul nu-si tine intotdeauna promisiunile."

"Ce i s-a luat omului de azi e totalitatea."

"Trebuie o logica in care contradictiile nu desfiinteaza, asta-i tot."

"De ce nu poate fi repudiata filosofia? Pentru ca singura pastreaza aceasta sansa, de a spune ce nu se stie inca...De a spune ceva cand nu mai este nimic de spus..."

"O intalnire cu neantul...Esti ceea ce isi pastreaza pretul atunci."(C.Noica - Carte de intelepciune)

Poate ar fi bine sa mai "gustam " din cand in cand filosofie...si, desigur, crestinism! Poate ar fi bine...Nu ma hazardez sa dau sfaturi absolute, stiu ca fiecare are propria sa "carare". Pentru unii, ea nu trece numaidecat prin "file de carte", sau nu prin aceleasi file de carte. Dar, prin Absolut trebuie sa treaca, oricum. Oricare i-ar fi forma...

Thursday, August 9, 2007

Oricum


Oamenii sunt adesea neînţelegători, iraţionali şi egoişti...
Iartă-i oricum.

Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse...
Fii bun, oricum.

Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi şi duşmani adevăraţi...
Caută succesul, oricum.

Dacă eşti cinstit şi sincer, oamenii te pot înşela...
Fii cinstit şi sincer, oricum.

Ceea ce construieşti în ani, alţii pot dărâma într-o zi...
Construieşte, oricum.

Dacă găseşti liniştea şi fericirea, oamenii pot fi geloşi...
Fii fericit, oricum.

Binele pe care îl faci astăzi, oamenii îl vor uita mâine...
Fă bine, oricum.

Dă-i lumii tot ce ai mai bun, şi poate nu va fi niciodată de-ajuns...
Dă-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.

La urma urmei, este între tine şi Dumnezeu...
N-a fost niciodată între tine şi ei, oricum.
-Maica Tereza-

Sunday, August 5, 2007

Despre a fi creştin

Astăzi am primit acest mesaj minunat prin intermediul Bibliei, mesaj care rezumă, în fond, "reperele "vieţii creştine. Şi sunt "repere" prin care fiecare dintre noi a trecut - dacă se consideră creştin :

"În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi;
Prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi;
Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.
Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor."(Corinteni 4.8-11)

Nu cred că mai pot adăuga ceva după cuvintele evanghelice.

Thursday, August 2, 2007

Despre diferenţa dintre personalitate şi individualitate



În majoritatea cazurilor, cele două noţiuni se confundă. Chiar sunt folosite drept sinonime.Poate că nu e chiar atât de greşit în ceea ce priveşte înţelesul lor din dicţionar.Dar, în lumina Ştiinţei iniţiatice, ele desemneaza două realităţi diferite, după cum foarte bine explică maestrul Aivanhov.
Individualitatea reprezintă, în accepţia sa, partea divină din om - esenţa, Atman al brahmanilor, sau Christul interior (acela care "doarme în barcă" şi aşteaptă să fie trezit). Desigur că nu ne este nouă accesibil atât de uşor, dar nici nu trebuie să ne descurajăm şi să-L lăsăm "să doarmă" la nesfârşit. Putem încerca să îl trezim în fiecare clipă: prin gânduri îndreptate spre Divin, spre Iubire, spre Cunoaştere, prin rugaciune, printr-o viaţă trăită în acord cu Legile divine. Astfel de gânduri şi acţiuni îl "fac să se aplece" spre noi, chiar să ne dea o mână de ajutor. Noi simţim această "mână" ca pe o senzaţie de linişte în suflet, de pace, de siguranţă, o simţim şi când vedem că problemele noastre se rezolvă atunci când aceasta nu mai părea cu putinţă, şi atunci când descoperim că îi putem ajuta pe alţii atunci când nu ne mai simţeam în stare...De fapt, toate acestea sunt efectul harului pe care ni-l trimite Divinul prin intermediul acestei scântei divine din noi.
Personalitatea, dimpotrivă, reprezintă ceea ce e trecător în noi, "masca" de care am mai vorbit, sau "haina" pe care o îmbracă Sinele sau Esenţa atunci când se întrupează. Ea nu ne este dată în întregime de la naştere, ci doar "un schelet"(determinat genetic şi spiritual), iar restul se construieşte pe parcurs. După cum am mai spus, modul de construire a personalităţii l-am mai enunţat undeva, şi se poate găsi şi prin cărţile de psihologie clasică. Importă doar efectul: acel ceva care "se vede" oarecum, adică se manifestă, şi i se pune eticheta de eu.E vorba de acel ceva pe care "îl văd" şi prietenii, cunoscuţii, toţi cei din jur, şi în funcţie de care "ne etichetează".
Bineînţeles că personalitatea are şi multe lucruri bune, poate fi foarte atractivă şi interesantă, foarte "colorată" uneori, chiar caldă...Aceasta, întrucat este formată, dincolo de ceea ce se ştie în psihologie, din trei "corpuri": fizic, astral (al emoţiilor, sentimentelor, şi dorinţelor), şi mental (al intelectului, cunoaşterii, inteligenţei). Acestea reprezintă "rudimentele" sau "replicile la nivel uman" ale celor trei componente ale Sinelui: Iubirea, Înţelepciunea şi Voinţa divină. Cele trei componente "umane" ale personalităţii trebuie să "se rafineze", "să se sublimeze", încât să ajungă să se unească cu "omonimele" lor divine.
Mai precis: voinţa umană limitată şi nestatornică, reprezentată prin corpul fizic, trebuie să se "unească" cu Voinţa divină; corpul emoţional - sau, mai pe scurt, iubirea umană - trebuie să se transforme în Iubire divină necondiţionată; iar inteligenţa umană - în Înţelepciune divină, atotcuprinzătoare şi luminoasă. Acesta trebuie sa constituie, de fapt, scopul vieţii noastre: transformarea umanului în divin.
Pentru o idee atât de simplă s-au descoperit, în cursul mileniilor, zeci de căi de realizare, aparţinând tuturor cultelor şi religiilor. Dar, nici una simplă şi rapidă! Noi încercaă "să o punem în practică" pe cea adusă de Iisus: calea evanghelică - întrucât nu e o cale "elitista", ci e la îndemâna tuturor ("Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, şi nu doar a aleşilor Săi", după cum spune Jean Lustiger). Şi de aceste lucruri am mai vorbit undeva (vezi "Mesaj II"), precum şi de "noutatea iniţiatică" adusă de Iisus: ajutorul acordat "căutătorului de adevăr" prin intermediul Duhului Sfânt, în urma rugăciunii şi a pocăinţei.("Vă voi trimite un alt Mângâietor, care va rămâne cu voi pentru totdeauna."(Ioan)) Deci, omul nu este lăsat singur, ci sprijinit în fiecare clipă. (Desigur, dacă depune şi el eforturi.) Şi, totodată, nici nu trebuie să ne gândim că vom reuşi singuri această "transformare" - doar prin voinţă, posturi şi proceduri - cum încearcă adepţii altor căi. Putem cădea astfel foarte uşor în orgoliu şi rătăcire! Trebuie, dimpotrivă, să fim conştienţi că vom ajunge la El - sau să fim asemeni Lui - doar dacă şi El doreşte aceasta pentru noi, şi ne sprijină.(Dacă "ne trage în sus",după cum spune părintele Steinhardt.)
Deci, întorcându-ne la deosebirea dintre individualitate şi personalitate, vedem că acesta este enormă! La unii oameni, totuşi, de sub "haina" personalităţii, se vede cum începe "să transpară" individualitatea. Sunt acei oameni luminoşi care opresc doar prea puţin pentru ei-inşişi, şi a căror viaţă este dedicată celorlalţi - în diferite forme.(Ex.:maica Tereza) Ei se pot caracteriza prin cuvintele apostolului Pavel dintr-o epistolă :"Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să trăiesc şi în belşug. În toate lucrurile şi în toate privinţele m-am deprins să fiu şi sătul, şi flămând, să fiu în belşug, şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte."(Filipeni 4.12) Sau, mai simplu : "Nu eu, ci Hristos în mine."
Desigur, acestia sunt cei "îmbunătăţiţi", dintre care fac parte călugării, unii preoţi, duhovnicii cu har, şi chiar şi unii simpli creştini care "se simt de departe". Însă, chiar şi aceştia, fiind totuşi tributari personalităţii, mai au momente de cădere. Aceasta, ca să nu se trufească prea tare că ei se află "pe carare". Sf. Maxim Mărturisitorul ne descoperă cinci motive pentru care îngăduie Dumnezeu ispitele asupra celor 'nevoitori':
1.ca, în urma "războiului", să capete puterea de a deosebi binele şi răul
2.pentru ca, dobândind virtutea, să rămână statornici în ea
3.întrucât, devenind virtuoşi, să nu fie cuprinşi de îngâmfare, ci să iubească smerenia
4.pentru ca, dupa ce au fost ispitiţi de păcat, să îl ocolească apoi cu îndârjire
5.şi, cel mai important: pentru ca, devenind "nepătimaşi", să nu uite slăbiciunea lor, nici puterea Celui ce i-a ajutat.
De aici se vede că ispitele constă, în principal, în "patimi", adică "urmarea omului dinafară": mânia, lăcomia, dorinţa, s.c.l. Un alt sfânt părinte enumera opt păcate, sau patimi capitale, din care decurg toate celelalte.(Dar, vă voi lăsa să le descoperiţi singuri.)
Da, nu e simplu deloc să ajungem să ne manifestăm Christul interior...şi să facem aceasta tot timpul! Mai ales când suntem în lume, şi "îmboldiţi" din toate părţile de ispite şi suferinţe...Poate această realitate o exprima in termeni alchimici un filosof arab - Gafar al Sadiq :
"Corpurile moarte trebuie torturate prin Foc şi prin toate Artele Suferinţei ca să fie înviate din nou, căci fără suferinţă, şi fără moarte, nu poate fi vorba de Viaţa Eternă."
Deşi sună cumplit pentru noi...vedem că aceasta se întâmplă, de fapt! Şi, mai vedem şi cş supravieţuim...şi chiar lepădându-ne "pielea" veche !

Wednesday, August 1, 2007

Din mesajele protosinghelului Nicodim Mandita

Prima data am luat in mana o carte a domniei-sale cu totul si cu totul intamplator. Nu am fost niciodata adepta stricta a cartilor bisericesti. Dar, pot sa spun ca m-a cucerit orin intelepciune, simplitate si smerenie - trei insusiri care atat de greu se gasesc alaturate, mai ales la intelectualii veacului nostru (printre care ma numar si eu, din pacate). De altfel, adevarurilor enuntate de domnia-sa nici nu le-ar fi stat bine "incotosmanate" in cuvinte de prisos.
Iar ultimele dati cand am rasfoit cartile sale, am primit prin ele (ca prin orice carte pe care o deschid) sfaturi si mustrari pe care nu as fi vrut sa le aud. Nu din orgoliu, ci din durere, oboseala, abandon... Dar, se pare ca nici aceste motive nu sunt suficiente pentru a nu-ti mai indeplini slujba incredintata. ("Tu lucreaza doar, si Eu te hranesc - nu intreba de unde" - spune Patericul.)
Asadar, ca sa nu ma lungesc, iata ce spune "Glasul adevarului" - un subcapitol al cartii sale - traducere dupa Lamennais :
"- Nu ma vor asculta, Doamne.
- Nu te-ngriji de asta. Cei buni te vor asculta; si cuvantul tau, sapat, dar nevazut in inimile celorlalti, li se va arata cu totul viu [...]
- Doamne, stii bine ca sunt batran, fara putere si fara glas. Ingaduie credinciosului tau supus sa se odihneasca putin inainte de a pleca.[...]
- Dar tocmai de aceea n-ai vreme de pierdut.[...] Nu cauta odihna acolo unde ea nu este.; ea va veni la vremea ei. Adu-ti aminte de acei care, culcandu-se in mormant, si-au pus sabia sub cap.Sabia este capatatiul celor tari.
- Voi merge, Doamne, ori unde vei voi Tu sa merg; voi indeplini cu sfintenie tot ceea ce Tu-mi vei porunci; voi lupta pentru dreptatea Ta pana la ultima suflare.
- Mergi, dar, si nu avea teama de nimic."
Acest mesaj e, de fapt, unul universal. Fiecare a cunoscut cate o "noapte a vietii sale", cate un moment in care parea mult mai usor sa lasi teatrul vietii sa se desfasoare singur, sau cu alti actori. Dar, se pare ca nu acesta e planul Lui in legatura cu noi toti. Fiecare trebuie sa ne jucam rolul incredintat, si n-avem voie sa trisam.(Dupa cum spune si Coelho in "Al cincilea munte : "Nu vor sa mearga? Atunci se vor satura stand.")
Si, apropo de odihna, si de dureri, iata un minunat capitol care vorbeste despre acestea : "Ingerul luminii". El incepe cu o adunare cereasca, la care participa Iisus, sfintii, mucenicii si profetii. Scopul acesteea era de a gasi o cale prin care oamenii sa fie ajutati din nou, intrucat durerile lor erau prea mari. Si, Iisus s-a gandit sa cheme Ingerul Luminii (un inger neasemuit de frumos, care raspandea "o lumina de foc, pe care ochii oamenilor n-o pot vedea,fiindca ochii trupului nu sunt de-ajuns", si avea fata acoperita cu un val alb.) Iata mesajul incredintat ingerului :
"Tu ai fost altadata pe pamant, acoperit cu valul des al misterelor religiei, si oamenii nu te-au vazut. Totusi, ai adus mari servicii, pentru ca ai creat jertfa, renuntarea, datoria, credinta, nadejdea si mila, care sunt cele dintai trepte la tronul Iubirii Divine.Tu vei merge iar pe pamant, dar cu fata descoperita, si vei spune oamenilor :
Biruinta sufletului si implinirea fagaduintelor se apropie.Cresteti pe copii vostri in scoala iubirii si veti putea face minuni.Dar tineti bine minte, nu se pune petec nou la haina veche.Deci, oamenii care sunt robi ai averilor au lanturi groase de picioarele lor si nu pot urca sa vada zorile libertatii si ale iubirii universale.Botezati pe copii cu foc si cu Duhul Sfant si fagaduintele Evangheliei se vor implini, iar voi veti gusta o fericire ce nici n-ati visat vreodata. Mergi, copilul meu, vei intalni pe pamant impotrivire, dusmanie, dar cel putin fii sigur ca nu te vor arde, nici nu te vor rastigni..."
Si ingerul a plecat, si-a scos valul, dar tot nu-l vedea nimeni (fiindca "ochii trupului nu erau de-ajuns", dupa cum s-a spus anterior).
Mergea pe langa copilasi, si se ruga pentru ei. Le vorbea si parintilor lor, dar unii credeau ca auzeau vorbe goale, sau ca le voia cineva raul.
Vedea scris pe statui cuvantul "Fratie". Se intreba atunci de ce se urasc oamenii.Ar fi fost mult mai bine sa puna fratia in inimi!
Mergea prin biblioteci si vedea prin toate cartile idei nobile si inaltatoare, in cuvinte ce se apropiau mult de cele ale lui Iisus. "Fiul lui Dumnezeu era slavit, educatorii, scriitorii, filosofii scriau si predicau iubirea, fratia, cinstea si dreptatea.`Ciudat - zicea ingerul - dragostea e in tot locul pe dinafara, unde nu trebuie`."
Ingerul mergea peste tot si le striga sa isi schimbe educatia, sa ii invete pe copii adevarurile Evanghelice : ca dupa pocainta si jertfa, vor avea libertate, bucurie, mantuire."Invatati pe copii calea lui Iisus".
Intr-un tarziu, se intoarse in cer si, ingenunchind la picioarele lui, ii spuse aceste lucruri lui Iisus:
"Doamne, ma intorc asa cum m-ai trimis. Oamenii sunt tot ca acum 2000 de ani, cand Te-au rastignit.[...]Nu am facut nimic din ce trebuia sa fac."
Si atunci, povestea spune ca Iisus si cerul intreg au plans, gandindu-se ca vor trebui sa mai treaca inca multi ani pana ce Evangheliile sa fie cu adevarat intelese.
Dar, nu stiu de ce, eu nu sunt atat de pesimista. In ciuda durerilor si incercarilor vietii, cred ca sunt oameni care le inteleg cu adevarat, si altii care incep sa le inteleaga. Poate ca unii nici macar nu le-au citit, dar le traiesc mesajul.Si, mai cred ca viata si vorbele lui Iisus au deschis o fisura, initial mica, dar cu timpul tot mai larga, pana ce a devenit o bresa serioasa in "carnea timpului".Nu ma refer la extremismele religioase, ci la adevaratul crestinism - ilustrat de sfinti si mucenici.
Si, cred si ca o mica fisura exista in sufletul fiecaruia dintre noi.Chiar daca initial nu prea o simtim, sau, daca o simtim - ne deranjeaza! Ne deranjeaza, pentru ca ne face sa privim inauntru...Dar, ea exista, vrem, nu vrem, si cu timpul, se va largi...cat va permite harul pentru fiecare!

Leann Rimes - Amazing Grace



"Nimic nu e mai dureros in aceasta viata decat a te lupta sa dobandesti dragostea lui Hristos. Este o lupta de dimensiuni cosmice."(Arh.Sofronie Saharov)

Sunday, July 15, 2007

Scrisoare catre El

Multumesc, Doamne, pentru toate darurile Tale. Multumesc pentru toate cunoasterile pe care mi le-ai ingaduit, pentru toate incercarile si "trecerile inguste" ale vietii mele. Chiar daca nu le-am vazut rostul pe moment, si m-am zbatut, si m-am revoltat, mai tarziu am inteles ca ascundeau si ele un sambure de lumina. Multumesc si pentru darul intelegerii. Cred ca a fost printre cele mai mari comori ce mi le-ai daruit.Chiar daca uneori acest dar m-a ars pana la sange, multumesc ca m-ai socotit vrednica de el. Multumesc ca m-ai vazut un om destul de tare pentru a privi in fata Adevarul fara a clipi. Si, fara furtuni inutile.
Aceasta a fost partea buna, Doamne, si eu am invatat acum ca trebuie sa incepi intotdeauna cu binele. Dar, Tu stii ca, dincolo de toate, sunt doar un om. Chiar daca uneori Tu ma mai inalti putin! Insa, umanitatea e o "haina grea", si implica limite. Asadar, cred ca, in multe privinte, mi-am atins limitele. Cel putin, pe cele de acum. Am incercat sa fac voia Ta in toate, sa urmez sfaturile Tale, si sa imi depasesc maruntele puteri .Dar, se pare ca nu intotdeauna vointa e congruenta cu posibilitatile. Chiar si cu nepretuitul ajutor al harului Tau, "hainele mele" tot prea grele sunt. Nu poti "intinde " prea mult ceea ce e finit...
Ma vei ierta, deci, daca ii voi permite "hainei"mele zdrentuite putin repaus. A fost atat de batuta de vanturi si ploi,si atat de arsa de soare, incat nu mai are aproape nici o culoare.Sau, n-o mai vad eu. In unele locuri, a fost roasa pana la urzeala, in altele e sfasiata...
Nu vreau sa ma intelegi gresit, Doamne.(Dar, de fapt, Tu nici n-ai avea cum sa ma intelegi gresit !) Nu ma plang, nu ma lamentez! Acestea sunt gesturi care tin de "copilarie", si Tu m-ai invatat sa le depasesc demult...atunci cand am inteles ca, de fapt, sunt un soldat, un razboinic in slujba Ta! Doar ca haina mea e prea roasa acum...atat...

"Ca eu de-acuma ma jertfesc si vremea despartirii mele s-a apropiat. Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit."(II Timotei)

Despre adevărata pace


Se poate spune că toţi oamenii, de la mic la mare, şi chiar până la nivel de naţiuni, caută pacea. Rareori, şi numai în cazuri cu adevărat grave, auzim despre cineva că ar fi un adept al războiului. Dar, în ciuda acestei căutări, se pare că pacea nu prea se lasă găsită! Sau, nu in mod durabil! Şi, cum să fie găsită în afară, dacă ea nu se află mai întâi în interior! Fiindcă, se ştie (toţi marii filosofi şi iniţiaţi o spun) că exteriorul nu este decât reflexia interiorului. Iată ce ne spune maestrul Aivanhov, în cuvinte simple, despre această problemă: "Pacea, aşa cum este înţeleasă în general, nu înseamnă adevărata pace. Dacă timp de câteva minute sau ore nu simţiţi în interior agitaţie sau necaz, această stare nu este pace, căci nu este o stare durabila. Adevărata pace, o dată instalată, nu o mai puteţi pierde.[...] Pacea, v-am spus-o, este un rezultat.[...] În fiinţa omenească, pacea este o armonie, un acord perfect între elemente, forţe, funcţii, gânduri, sentimente, activităţi. Această pace profundă, inexprimabilă, este greu de obţinut pentru că îţi trebuie voinţă, răbdare, iubire şi o mare cunoaştere."
Desigur, se pot găsi şi soluţii exterioare, chiar devine necesar la un moment dat (mai ales când vorbim de state şi naţiuni, dar nu numai), dar nu trebuie pierdut din vedere că ele sunt secundare. Cei care nu au realizat pacea în interior nu o vor putea proiecta nici in exterior. Altfel, se pot gasi solutii rationale, foarte inteligente...şi totuşi, nu se ştie de ce, nu vor fi durabile! Sau, nici nu vor ajunge să fie puse în aplicare, deşi "pe hârtie" arătau foarte bine. Şi, de ce oare ? Pentru că, de exemplu, atunci când vrem să trasăm o linie dreaptă, dar cu mâna tremurând de furie, dezamăgire sau agitaţie, bineînţeles că linia nu va mai fi dreaptă, oricât "am fi proiectat-o" noi astfel!
"Bine, dar e vorba de natura umană", mi s-ar putea răspunde. "Întotdeauna soluţiile perfecte vor trece prin "filtre" imperfecte. Atunci, înseamnă că niciodată nu se va ajunge la adevărata pace, sau la oricare altă soluţie cu adevărat benefică?" Ei, nu e chiar aşa, deşi la o primă vedere, aşa s-ar părea! Dar, să îl las pe părintele Stăniloae să răspundă, pentru că se pare că înţelepciunea sa are răspuns aproape la toate: "Oamenii judecă prea raţional, fără să ţină seama de puterea Duhului care ni s-a dat prin Hristos. Căci dacă n-am fi avut această putere, era simplu să fi spus că nu putem împlini ceea ce ne-a spus Hristos."
Această putere a Duhului am probat-o şi eu, chiar dacă sunt doar un mărunt următor. E de ajuns să te rogi cu putere, şi să ceri să fii luminat. Bineînţeles că nu vom fi toţi luminaţi la fel, sau în acelaşi grad, dar ceva tot vom primi - ceva care se va simţi cu adevărat: fie o deschidere a minţii, care să ne dea capacitatea de a înţelege mai bine mecanismele lucrurilor, fie-cel mai ades- deschiderea inimii, permiţâdu-ne să înţelegem ce simt celelalte fiinţe (ca un fel de canal empatic). Desigur că nici acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, "la comandă", ci depinde de pocăinţa noastră, de sinceritatea intenţiilor, şi mai ales, de voia Lui. Deci, ca să ne întoarcem la obţinerea păcii durabile, am tras concluzia că acest lucru nu e posibil fără o dorinţă sinceră, şi fără ajutorul harului. Şi, fără a renunţa la propriile puncte de vedere! Pentru ilustrarea acestor idei, voi încheia printr-un fragment dintr-o broşură a Institutului Naţional de Studii Biblice. Doresc tuturor să obţină adevărata pace!
"Într-o scenă de Alfred Wallance, intitulată ,,Păpuşarul", doua marionete se joacă fericite. Neputând să-şi vadă faţa, ele cred că amândouă arată la fel. Ele nu-şi dau seama că una are pistrui, iar cealaltă dungi pe faţă. Cu timpul, adevărul iese la iveală.Ele se conving uitându-se în oglindă, apoi se distanţează una de alta.În cele din urmă, ajung să nu mai aibă încredere şi să se poarte violent una cu alta, pentru că sunt,,diferite". Fiecare dintre ele se urcă pe rând pe braţul Păpuşarului, ca să se alieze cu el. Creatorul de jucării le explică:,,Eu v-am făcut pe amândouă, şi vă iubesc pe amândouă.Nu aş putea să ma aliez împotriva nici uneia dintre voi. În definitiv, amândouă sunteţi acelaşi lucru!" Lor nu le convine cum vede Păpuşarul situaţia lor. Atunci, el o ridică mai întâi pe una, apoi pe cealaltă, în dreptul mâinii, până la piept, apoi o coboară în dreptul celeilalte mâini. În pofida acestei demonstraţii, ele continuă să se lupte, dar ajung tot mai nefericite. În momentul culminant, ele totuşi înţeleg. ,,Hei, Pistruiato! Noi toţi suntem una! Tu, eu şi Păpuşarul!"[...] Înţelegerea faptului că ele sunt legate una de alta prin trupul Păpuşarului a adus pace, în cele din urmă."

Wednesday, July 11, 2007

Despre mântuire

Cei din vechime au vorbit atât de sugestiv despre mântuire, încât (ca şi în alte dăţi) nu mai e nimic de adăugat.Doar de urmat.

"Mântuirea nu este nimic altceva decat viaţa în Mântuitorul şi prin El.Aceasta este o continuă nevoinţă.Noi, creştinii, suntem creştini în măsura în care ne potrivim Lui în ce priveşte moartea, învierea şi viaţa." (Arhim.Iustin Popovici)

"Mântuirea cuprinde venirea şi plecarea.Venim la Iisus prin marea invitaţie pe care ne-o adresează, apoi plecăm trimişi de Iisus cu marea sa însărcinare.Noi n-ar trebui să plecăm să îl mărturisim pe Iisus până când mai întâi nu venim la El.
Dumnezeu îi foloseşte pe oameni pentru a ajunge la oameni.Astfel, El poate predica Evanghelia mult mai eficient decât prin intermediul îngerilor.Cu toate acestea, a da mărturie pentru Hristos face parte din procesul sfinţirii noastre."(Doug Bachelor)

"Cu cât trăieşte cineva mai lumeşte, cu atât mai multă nelinişte câştigă.Numai lângă Hristos se poate odihni cineva, pentru că omul este creat pentru Dumnezeu; acolo este firescul lui, adică să se afle cu Dumnezeu."(Paisie Aghioritul)

"Timpul ne-a fost dat de catre Dumnezeu pentru a-l folosi corect, nevoindu-ne neincetat pentru mantuirea sufletului nostru."(Paisie Aghioritul)


Monday, July 9, 2007

Doar vorbe

Ce i-am spus lui Dumnezeu?
"Iarta-ma, Doamne, ca, desi mi-ai dat daruri mai multe decat au avut parte alti oameni, tot nu am putut sa fac voia Ta intocmai. Iarta-ma ca, in ciuda cunoasterilor pe care mi le-ai ingaduit, "haina" mea umana nu a putut fi "domesticita" cu totul. Iarta-ma ca, de multe ori, voind sa fac voia Ta, ma trezeam ca nu stiu caile, sau ca nu am destula putere, sau ca nu imi pot invinge natura.Iarta-ma ca, de multe ori, chiar m-am suparat pe Tine pentru incercari. Iarta-ma ca nu am reusit sa fiu nici om complet, nici slujitor perfect. Totdeauna la mijloc, totdeauna "prabusiti in amestecul nostru de necredinta si credinta", dupa cum frumos si adevarat spune un filosof urmator al Tau!
Si mai iarta-ma ca, desi ai ingaduit sufletului meu multe intelegeri chiar si prin sine-insusi, tot nu am reusit sa fiu asa cum ai fi vrut Tu. Macar, iti multumesc ca mi-ai ingaduit aceasta revelatie : ca nu e de ajuns cunoasterea. Cunoasterea, altoita pe o umanitate imperfecta, nu poate aduce decat nefericire. "Cata luciditate, atata drama!", dupa cum frumos spune un alt urmator al tau.
Ca un final, Iti spun :Iarta-ma, Doamne, ca nu am folosit darurile harului Tau chiar asa cum ai fi voit Tu.Iarta-ma si ca nu am avut destula credinta...sau destula putere, ceea ce e, intr-un fel acelasi lucru.Iarta-ma ca, de prea multe ori, am uitat ca Iisus este (si) in barca mea, si m-am lasat coplesita de furtuni...Iarta-ma ca, de multe ori, in loc de fericirea de a Te urma, n-am simtit decat o imensa istovire...Iarta-ma, Doamne, ca m-am dovedit un "material cu defect", pe care nici Duhul Tau nu l-a putut innobila permanent. Daca ai fi capabil sa Te arati dezamagit(desi, stiu ca Tu nu esti ca noi) , ai avea tot dreptul sa fii astfel. Si...cam atat.Tu, oricum, stii tot ce Ti-as mai putea spune."
"Era sa uit : totusi stiu ca trebuie sa iti multumesc pentru tot ce Mi-ai dat.Si nu au fost lucruri mici.Fara ajutorul Tau, viata mea ar fi fost cu totul ingrozitoare.Tu mi-ai dat oricum lucruri minunate si ai avut grija de toate nevoile mele."
"Si, inca ceva :poate acum, Doamne, imi ingadui putina odihna...Tu intelegi slabiciunile noastre!"
Ce i-as spune Celuilalt? Atunci cand am fost capabila sa il recunosc (si tot cu ajutorul Tau, Doamne, fiindca mi-ai ingaduit cunoasterea), daca m-as fi gandit sa-i vorbesc, i-as fi spus asa: "Tu mi te-ai aratat in cele mai subtile forme.Acum nu mai apari ca in imaginea clasica, cu coarne si coada.Ar fi o hilara lipsa de inteligenta din partea ta, si eu stiu ca tu esti extraordinar de inteligent. In cursul vietii mele, cele mai mari dificultati le-am avut in a te deosebi pe tine de Cel Sfant.Si a deosebi cuvintele tale de ale Lui, fiindca...deosebirea dintre ele era minima. Minima, dar esentiala.
Candva, mi-ai promis cunoasterea pe care o doream atat. Dar, altoita cu orgoliu si iluzii.Altcandva, mi-ai promis puterea de a face binele (cel vazut de oameni), de a schimba in mod nemijlocit soarta mea si a celorlalti oameni...De fapt, nu doar mi le-ai promis, ci m-ai si lasat sa "gust" pentru o vreme...ca sa devin, cumva, dependenta...sa nu mai pot da inapoi...Si totusi, puterea Lui s-a aratat mai mare !A fost de ajuns sa vreau, cu sinceritate, sa stiu adevarul...
Apoi, alta data, mi-ai promis bani si recunoastere daca urmam un anume drum ce mie imi parea bun...Dar, totusi, aceasta a fost o ispita mai slaba, intrucat banii nu au contat niciodata prea mult pentru mine.

Si, mai de curand, mi-ai promis indeplinirea tuturor dorintelor...daca iti urmez sfaturile...si dau niste bani...fiindca eu merit tot ceea ce e mai bun...Dar, deja invatasem ca numai El are dreptul sa imi promita, sau sa ma ajute.
Facand suma, dupa atata amar de ani de cand sunt pe Cale, si dupa atatea "confruntari"(desi, nici macar "nu ti-ai pus mintea cu mine" in mod serios), am invatat inca un lucru : sa nu te subestimez niciodata. Acum stiu ca nu sunt atat de inteligenta incat sa recunosc absolut toate capcanele tale. Si nici atat de inteleapta incat sa nu iti mai permit sa imi rascolesti defectele (sau"patimile", cum li se spune in cartile duhovnicesti). Da, am invatat ca numai El imi poate da ajutorul...altfel sunt slaba, chiar daca ma cred tare!"

P.S.Acesta nu e un tag. E pur si simplu o tema.

Sunday, July 8, 2007

Lumină şi întuneric

La început
era întunericul,
se ştie,
până ce El a zis:
"Lumină fie!"
Dar lumea
începe mereu,
cu fiecare
suflet
şi cu fiecare
respiraţie a Sa,
după cum rostesc
vechile Cărţi...
De aceea
e mai mereu
întuneric!
Pentru că doar
în momentul următor
El va zice:
"Lumină fie!"

Drumul cunoasterii

Nu stiu de ce am simtit nevoia sa scriu despre asta. Poate pentru ca e atat de complicat, de intortocheat cateodata...poate pentru ca nu duce intotdeauna pe unde credem noi... Sau, locul in care vrem sa ajungem nu arata cum credem noi...
Dar, indiferent de toate acestea, stiu ca vreau sa merg pana la capat. Nu importa durerile, framantarile, chiar infrangerile temporare. Daca El a spus ca se poate, chiar stiu ca se poate! Si, daca El mai spune cate ceva pe acest drum, trebuie sa il ascult...oricat de greu, si de impotriva structurii mele mi s-ar parea...oricat de ciudat as socoti...oricat de "impropriu"! Fiindca, orice s-ar spune, si oricate greseli am facut pana acum, fac parte totusi din categoria luptatorilor. Nu sunt domnita care sta in turn si asteapta sa fie salvata.
De aceea, sunt de acord cu un alt "calator"-Castaneda: "Doar un luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om, si minunea de a fi om." Iar acest echilibru, cred eu, consta si in a sti sa alegi cand sa iti "pastrezi" umanitatea, si cand sa o transcenzi...desi, nu noi stim, de fapt, ci Duhul din noi...



Saturday, July 7, 2007

Despre etape


Versurile ce urmeaza, foarte dragi mie, nu vorbesc numaidecat despre moartea fizica, ci despre orice tip de sfarsit. Dupa cum spune Shakespeare :"In aceasta viata sunt ascunse mii de morti". E vorba de incheierile unor procese, etape sau situatii din viata noastra. Indiferent ce ar urma apoi (desigur:alte etape, procese, situatii ), trebuie ca in momentul acestor "morti" sa putem privi inapoi cu cat mai putina durere, si sa putem spune Celui ce ne-ar intreba :"A fost bine, daca a fost din voia Ta, si, da, am facut tot ceea ce mi-a stat in puteri.Chiar daca puterile mele nu au fost prea mari..."Iata ce ne spun pe aceasta tema poetii:

"Cand nedorita omului sosi-va
Poate ca ma voi teme.Poate ca voi zambi si spune :
Buna mi-a fost ziua, noaptea poate cobori.
Voi gasi campul lucrat, si masa pusa,
si casa luna, si fiecare

lucru la locul sau."(Manuel Bandeira - Masa de seara - citat de Coelho in"Zahir")

"Mi-ai lasat moartea drept tovaras, si o voi incorona cu viata mea.Spada Ta este cu mine ca sa-mi tai legaturile, si nici o teama nu voi mai cunoaste in aceasta lume."(R.Tagore - Gitanjali)

"Daca macar am putea cadea
Ca florile de cires primavara:
Curati si stralucitori!"(Haiku scris de un pilot kamikaze)

Aceste minunate poeme in proza imi amintesc de cuvintele lui Gellu Naum : ca rolul poeziei ar fi acela de a adanci ranile facute de ratiune.

Dincolo de aceasta lume

Redau aici mot-a-mot un fragment dintr-un articol al Par.Serafim Rose, pentru ca este atat de sugestiv, incat nu necesita nici o adaugire.Daca am putea sa ne patrundem de adevarul acestor cuvinte!

"De ce invata oamenii prin durere si suferinta, si nu prin placere si fericire?Foarte simplu, fiindca placerea si fericirea obisnuiesc pe om cu multumirea cu lucrurile date in aceasta lume, pe cand durerea si suferinta imping pe om sa caute o mai adanca fericire dincolo de marginirile lumii acesteea...In durere si suferinta Hristos vorbeste cu noi, si pentru aceea bun este Dumnezeu ca ni le da; da, chiar si raul-caci in toate acestea intrezarim cate ceva din ceea ce ar trebui sa fie dincolo, daca exista cu adevarat ceea ce inimile noastre ravnesc asa de mult."

Thursday, July 5, 2007

Despre idealuri şi idealizare


Revin la acest subiect, pe care l-am mai abordat o dată doar tangenţial (din perspectiva idealismului creştin), pentru că atunci nu am spus totul. Mai exact, nu am vorbit şi despre cealaltă faţă a idealizarii:"faţa ascunsă a lunii".Desigur, să urmezi un ideal religios trasat de un mare iniţiat nu poate fi decât benefic, deşi, şi aici poate exista o discuţie, vis-a-vis de modul de înţelegere a acestui ideal.(După cum am spus şi atunci, o anumită înţelegere rigidă l-ar putea transforma în fanatism, ceea ce e opusul religiozităţii).
Dar, în genere, idealizarea implică un anumit grad de pericol, aspect sesizat foarte bine de bioterapeutul Serghei Lazarev şi tratat într-un întreg volum: volumul nr.4 -"Privire în viitor". El numeşte idealurile "imagini îngheţate", pentru că nu permit vieţii să se manifeste ca atare. Ele sunt, cu alte cuvinte , un fel de "pat al lui Procust" pentru realitate: tot ceea ce nu intră în "imagine" este "retezat", anihilat, sau pur şi simplu, respins.
Este vorba de absolut orice fel de idealuri, de la cele personale: idei, principii, visuri, până la cele sociale. Lazarev dă şi exemple de astfel de idealuri aplicate la nivel social, care au dat rezultate monstruoase. Stalin a fost un mare idealist - el a promovat "egalitatea în drepturi", principiul de bază al comunismului(similar ideilor Revoluţiei franceze, care a dus şi ea la atrocităţi şi crime monstruoase). Hitler, de asemenea, a urmat ideile filosofiei lui Nietzche (un alt mare idealist, care a lansat ideea "Supraomului"), precum şi principiile arianismului vedic - de aici ideea "purităţii rasiale". Se ştie cu ce rezultate!
Aceste idei si principii, bune, chiar minunate în sine, o dată cu aplicarea în practică, prin nu se ştie ce mecanism, se pot transforma în opusul lor. Dar,de fapt, se ştie de ce, şi o spune tot Lazarev: pentru că nu sunt aplicate cu iubire şi discernământ. Atunci când idealurile iau locul iubirii divine - aplicată la nivel social şi uman- se ajunge la aberaţii practice.
În acest context, se poate pune întrebarea: Iisus a fost El, oare, un idealist? Răspunsul poate fi paradoxal: şi da, şi nu. Dintr-un anumit punct de vedere, a fost, pentru că şi-a urmat "programul", "misiunea", până la consecinţele finale. Dar, din alt punct de vedere, El a depăşit această idee "clasică" despre idealism. Pentru că El a avut iubirea, discernământul, şi înţelepciunea.Toate acestea l-au transformat în ceva mai mult. De fapt, se ştie că El a fost Dumnezeu şi om.
În calitate de om, se poate spune că a avut un ideal.(Da, orice s-ar crede, şi Lazarev o spune, idealizarea e marca
scufundării în uman, şi nu a depăşirii lui!) Dar, în calitate de Dumnezeu, a depăşit chiar şi acest ideal.
Ca să exemplific, voi aminti cerinţele de bază ale creştinismului: "fiţi sfinţi, pentru că eu sunt Sfânt", "iubiţi-vă aproapele", "dăruiţi fără a aştepta răsplată", etc. El le-a îndeplinit pe toate, şi a aşteptat acelasi lucru de la următorii Lui.Dar, în acelaşi timp, a avut iubire şi milă şi pentru cei ce nu îndeplineau aceste conditii! Nu a anatemizat, nu a dispreţuit, nu a "retezat" din jurul său pe cei ce ieşeau din tiparul cerinţelor Sale. Dimpotrivă, El a venit să "salveze pe cel pierdut"-şi Evangheliile sunt pline de astfel de exemple.(Bineînţeles, a existat excepţia fariseilor, care în mod voit distorsionau adevărul, bazându-se pe cultură şi cunoaşterea Legii.E foarte sugestiv acel dialog al lor cu Iisus :"Aşadar, şi noi suntem orbi?" "Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.Voi spuneţi însa că vedeţi, de aceea păcatul vostru rămâne.")
Atunci, s-ar putea pune întrebarea: e rău să avem idealuri? Desigur că nu - un om idealist e oricum superior unei brute, sau unui simplu materialist.Dar, legarea de un ideal şi absolutizarea lui poate fi cumplită!Nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru idealistul însuşi.Întrucât, să urmărim puţin "drumul" unui asemenea idealist! Să zicem că i s-ar părea că un anumit aspect al realităţii corespunde idealului său (social, uman, politic,filosofic, nu importă). Acest aspect poate corespunde in proportie de 60, 70, 80%. Niciodată 100%, întrucât realul şi idealul nu se pot suprapune niciodată perfect. Cel puţin, nu de la Iisus încoace! Iar procentele lipsă sunt tocmai cele care constituie diversitatea vieţii, semnul că e vorba, într-adevăr, de viaţă. Fiindcă viaţa nu poate fi, şi nu trebuie,"înghesuită" în tipare fixe.
Iar, dacă se încearcă aplicarea cu orice preţ în viaţă a "idealului îngheţat", se poate ajunge la aberaţii de genul cărora am vorbit mai sus, exemplificând prin idealul social. Se ajunge la uscăciune, rigiditate, şi lipsa totală a iubirii creştine (Ex.: exterminarea evreilor în numele "purităţii ariane a rasei", a "albilor" ca "decadenţi", şi obstacole în calea propăşirii "roşiilor"- în cazul Revoluţiei Ruse din Octombrie, etc.) Şi, acelaşi lucru are loc şi pe alte planuri!

Dar, să zicem că nu toţi idealiştii au porniri distructive. Poate că nu vor ajunge la distrugerea "obiectelor" şi "ideilor" necorespunzătoare, ci numai la înlăturarea lor.Şi, povestea se va repeta de fiecare dată când un aspect va corespunde într-o anumită proporţie "idealului"(dar niciodată îndeajuns).Până când, într-un târziu, în mentalul lor se vor ivi idei de genul: "nimic nu merită", "lumea e un loc mizerabil", "viaţa e cumplită", urmate de depresie şi autodistrugere asumată. După cum frumos spunea Eliphas Levy :"iubirea de vise aduce atâta durere în vise". Poate suna puţin criptic, dar înţelesul e acelaţi cu al sintagmei lui Lazarev -"legarea de ideal".
În încheiere, poate că pare o idee "ruptă de subiect", dar v-aş indica să citiţi o carte de Coelho: "Al cincilea munte". Nu e vorba de idealuri, este pur şi simplu, viaţa profetului Ilie privită dintr-un unghi neconvenţional. Totuşi, nu ştiu de ce, mie mi se pare perfectă pentru ilustrarea ideilor de mai sus.Poate pentru că e vorba de un om care, deşi "vorbea cu Dumnezeu", rămăsese un simplu om, cu dureri, frământări, şi nelinişti. Un om care nu îi judeca pe cei diferiţi de el, nici nu aplica realităţii "imagini îngheţate". Deşi, a trecut prin mai multe decât mulţi contemporani ai lui...şi poate că ar fi avut dreptul! Dar, el se mulţumea doar să asculte ceea ce îi spunea ingerul său, sau Dumnezeu...şi să spună adevărul, cu orice preţ! Şi, credeţi-mă,întotdeauna adevărul avea un preţ! Dar...el considera ca merita. Era calea pe care şi-o alesese!


Wednesday, July 4, 2007

Pax magna



Această minunată poezie (Blaga este unul dintre "purtătorii mei de cuvânt") pare a vorbi despre eternul duel dintre bine şi rău, existent în fiecare dintre noi. Acest "duel" omul l-a simbolizat prin cei doi îngeri:cel alb şi cel negru, care stau fiecare pe câte un umăr al muritorilor şi le şoptesc... 
 Din alt punct de vedere, eu cred însă că poezia mai vorbeşte şi despre un alt antagonism : acela dintre partea noastră "telurică" - "omul dinafară" al Noului Testament, şi cea "celestă"- omul dinăuntru". Acest antagonism e mai puţin conştientizat de către majoritatea...dar el există...şi va mai exista încă, până ce vom deveni sfinţi !
 Deşi, căile spre această sfinţenie sunt cu totul imprevizibile...şi probabil diferite în zilele noastre, de cele din timpurile vechi ! Mă refer la formă, desigur, fiindcă esenţa nu se schimbă.

De ce-n aprinse dimineţi de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pământ
şi-ngenunchez în faţa mea ca-n faţa unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei?

De ce în nopţi adânci de iarna când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer,
şi ochi de lupi prădalnici pe pământ,
un glas îmi strigă ascuţit în întuneric,
că dracul nicăieri nu râde mai acasă
ca-n pieptul meu?

Pe semne-învrăjbiţi
de-o veşnicie, Dumnezeu şi cu Satana
au înţeles că e mai mare fiecare
dacă-şi întind în pace mâna.
Şi s-au împăcat
în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet
credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna."


Desigur, poetul a surprins doar o stare, sau un moment. Din fericire, această "luptă " nu poate fi conştientizată mai mult de un moment-două, pentru că natura umană n-ar fi capabilă să suporte mai mult. Dar, aceste momente sunt de-ajuns ca să ne vedem nimicnicia, şi neputinţa de a face faţă prin propriile forţe acestei lupte. Şi, sunt de-ajuns şi ca să căpătăm smerenie, văzând distanţa care ne mai desparte de sfinţenie.
 

Eu personal cred că Blaga a fost un credincios foarte aproape de revelaţie dar nu a atins-o, pentru că... în credinţa lui se amesteca şi foarte multă deznădejde ! Pe când, adevărata credinţă e plină de speranţă... Poate nu întotdeauna, dar în cea mai mare parte a timpului !

"Ajută, Doamne, necredinţei mele!"

Eterna fericire

"Adevarata barbatie incepe de acolo de unde esti convins ca totul e inutil, si cu toate acestea nu vrei sa consideri viata o serie de ocazii pierdute.[...]Fericirea noastra trebuie sa inceapa de cand ne-am convins de non-sensul acestei lumi.!"
-Emil Cioran-

Sunday, July 1, 2007

Din nou despre ispite şi suferinţe


Acesta e un subiect mereu actual, întrucât se pare că omului modern îi lipseşte, mai mult decât omenirii din perioadele anterioare, arta de a-şi afla singur echilibrul. De fapt, îi lipseste acea linişte interioară profundă dată de conştientizarea prezenţei divine în viaţa sa. Da, cei mai mulţi dintre noi ştim că El este aici, undeva, lângă noi (adică, ştim la modul intelectual), dar nu-L simţim. Şi, de aici intervine şi decurajarea, depresia, sentimentul de derivă...Ne simţim, cumva, ca nişte copii părăsiţi! Doar că nu ştim că nu suntem părăsiţi, ci El e chiar "după colţ", numai noi nu ştim să "ocolim colţul"! Pentru a suna mai convingător, îi voi lăsa pe doi sfinţi părinţi să "vorbească", arătându-ne că ispitele şi suferinţele nu sunt noi, nici specifice acestui veac.Doar că noi, fie nu ştim să le recunoaştem, fie ne descurajăm prea repede.
Primul dintre ei este Sf.Ignatie Briancianinov, care a trăit în sec. XIX :

"Cele mai multe dintre suferinţele noastre sunt cu totul neînsemnate, aşa că, la prima vedere, pare cu neputinţă a le şi socoti suferinţe.Dar, acesta este doar un vicleşug al vrăjmaşului nostru, care mulţumită îndelungii sale lucrări, a dobândit în lupta cu bietul om o iscusinţă nemaipomenită. Îngerul căzut a văzut că ispitele cumplite, dobitoceşti şi vădite stârnesc oamenilor o înflăcărată osârdie şi curajul de a le îndura.A văzut aceasta şi şi-a schimbat uneltirile. A schimbat ispitele dobitoceşti cu unele slabe, dar subţiri, ce lucrează cu mare putere.Ele nu stârnesc osârdie în inima noastră, nu o fac să lupte, ci o ţin într-un fel de nehotărâre şi umplu cugetul de îndoială. Ele obosesc şi treptat istovesc puterile sufletului omenesc, aruncându-l în negrijanie şi lâncezeală, şi îl nimicesc făcându-l lăcaş al patimilor [..] Dumnezeu încununează pe luptătorii de azi nu mai puţin ca pe cei din vechime, deşi nevoinţele celor de azi sunt mai puţin vădite."
Acum, cred că trebuie să lămurim puţin termenul de ispită.În general, noi înţelegem prin ispită o situaţie creată - în felul în care a fost ispitit Iov, de exemplu. Dar, ispitele nu sunt doar situaţii - ba, de cele mai multe ori, nu acestea sunt adevăratele ispite. Ispitele sunt, în general, stările şi sentimentele negative: depresia, mânia, judecarea, şi altele. Şi bolile fizice pot fi ispite. Adică, sunt ispite in funcţie de felul în care sunt primite. De fapt, vrăjmaşul omenirii nu caută decât să ne determine să ne pierdem credinţa, să cârtim, să judecăm, să nu ascultăm, să nu iubim...Iar situaţiile nu sunt decât mijloace.Aceasta se vede bine la începutul Cărţii lui Iov, unde Satana cere sa i se creeze o astfel de situaţie (căderea din drepturi a lui Iov), pentru a vedea cum reacţionează el interior, şi dacă îşi mai păstrează credinţa.
Îi voi lăsa acum "cuvântul" celui de al doilea părinte de care am vorbit: Păr.Serafim Rose, un preot ortodox trăitor în S.U.A. - nu mai ştiu unde, parcă la Chicago?- şi care a murit in 1982. El încearcă să explice de ce există suferinţă:
"Dar ce suferinţă nu a lăsat Dumnezeu omului în veacul acesta! Ca şi cum omul nu ar fi suferit de-ajuns de-a lungul veacurilor...Nu, pur şi simplu omul nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dumnezeu în suferinţa sa.[..] Ce Dumnezeu crud trebuie să fie acesta! Nu, ci dragostea nesfârşită şi nemăsurată a lui Dumnezeu Îl face să îngăduie să suferim atât de mult.Omul a socotit că îşi este de ajuns. şi chiar şi acum crede că poate să scape de soarta sa prin propriile sale eforturi. Să scăpăm!-iată singurul nostru gând.Tot ce dorim este să scăpăm de nebunie, de iad, de viaţa modernă. Dar nu putem scăpa! Trebuie să trecem prin acest iad şi să-l primim, ştiind că dragostea lui Dumnezeu este cea care ne pricinuieşte suferinţa. Ce chin cumplit!-să suferi astfel, neştiind de ce, gândindu-te că nu este nici un motiv. Motivul este dragostea lui Dumnezeu - o vedem oare cum străluceşte în întuneric?- suntem orbi. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne; Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii!"
După aceste minunate cuvinte, cred că nu se mai poate adăuga nimic.

Saturday, June 30, 2007

Înviere de toate zilele



O înviere e pretutindeni pe drum
şi-n lumina deşteaptă.
Ochii mi se deschid umezi şi sunt împăcat
ca fântânile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.

Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienile.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?

Rugăciunea de-atâtea ori începută
mi se sfârşeşte şi zic:
Tată, te iert că-n adânc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.
Flori peste măsură de mari
îmi luminează din larg -
aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.
-Lucian Blaga-

Friday, June 29, 2007

Credo

Iata un minunat text de John Bunyan, citat de catre Coelho in superba sa carte "Razboinicul luminii". Un text care ar trebui sa ne defineasca pe toti, la un moment dat. Fiindca, toti ar trebui sa stim sa "culegem" din situatiile prin care trecem doar "floarea fiecarui lucru", dupa cum frumos se exprima Fenelon.
Si acum, textul :
"Desi am trecut prin tot ce am trecut, nu regret greutatile in care m-am varat, din pricina ca ele m-au adus in locul unde am dorit sa ajung.Acum, tot ce am e spada aceasta, si i-o incredintez oricui doreste sa-si urmeze calatoria.Port asupra mea semnele si cicatricele luptelor - ele sunt marturii a ceea ce am trait si recompense pentru ceea ce am cucerit.
Sunt semnele si cicatricele dragi care-mi vor deschide portile Paradisului.A fost o vreme cand am trait ascultand povesti de vitejii.A fost o vreme cand am trait doar pentru ca trebuia sa traiesc.Acum insa traiesc pentru ca sunt un razboinic, si pentru ca vreau ca intr-o buna zi sa stau alaturi de Acela pentru care am luptat atat de mult."

Fiindca eu stiu ca nu e nimic zadarnic sub soare...nici macar un fir de iarba nu iese fara stirea Lui...chiar daca vom intelege adevaratul lui rost abia dupa pragul acestei vieti...

Wednesday, June 27, 2007

Despre rai si iad



E un subiect cat se poate de cunoscut si de discutat. Dar, nu il voi aborda din punct de vedere strict religios .(Mai ales ca nici nu sunt de acord cu "doctrina crestina" in aceasta privinta, ba chiar, mi se pare extrem de simpluta si rigida). Voi vorbi despre felul cum sunt "simtite" aceste notiuni de catre noi, oamenii.
Deci, cei mai multi vad raiul ca pe o senzatie de fericire extrema, sau ca fiind indeplinirea tuturor dorintelor.Nu voi comenta, fiindca toti am trecut pe aici, la un anumit moment din viata.Voi spune doar ca acest gen de rai nu ar putea dura. Cel putin, natura umana nu ar fi capabila sa il suporte multa vreme. Sau, daca aceeptam totusi ideea, atunci putem spune ca noua, oamenilor, ne sunt permise doar momente de rai. Iadul, dimpotriva, ar fi durerea, nefericirea, lipsa lucrurilor necesare - fie ele de ordin material, sau de alt ordin. Oricat ar parea de ciudat, dar nici acest tip de iad nu dureaza, intrucat si el depinde tot de senzatii. Daca, de exemplu, la un moment dat, simtim ca nu ne mai supara, sau nu mai suferim din pricina unor lucruri, atunci acest gen de iad dispare.Deci, totul consta in educarea emotiilor, si dobandirea starii de liniste si pace a inteleptilor.(Desi, noi, cei marunti, mai avem ceva pana acolo!)
Dar, exista si alte conceptii despre rai si iad.O voi aminti aici, doar ca pe o curiozitate (intrucat nu ader la ea), pe cea a lui Sartre din piesa "Cu usile inchise". In piesa este de vorba doar de trei personaje : doi barbati si o femeie - de fapt, trei suflete proaspat intrate in asa-zisa moarte. Ei se vad intr-o camera cu usile inchise, fara ferestre, in care nimic nu intra, si din care nici nu iese nimic. Nu pot face altceva decat sa vorbeasca, si iar sa vorbeasca...sa isi rememoreze experientele, sa se judece unul pe altul...si tot asa, la nesfarsit. Pana cand, unul dintre ei isi da seama ca acela era, de fapt, iadul. Nu mai tin minte amanuntele, piesa am citit-o demult, in adolescenta, dar ideea ei mi s-a imprimat puternic in memorie. De ce spun ca nu sunt de acord cu ea? Pentru ca o asemenea situatie nu ar trebui sa fie, neaparat, un iad, ci doar daca oamenii l-ar face astfel. Dar, ce-i drept, de obicei, oamenii il fac...
Conceptia mea personala despre iad mi s-a definit recent. Ce-i drept, si inainte il vedeam drept suferinta neacceptata si neinteleasa. Acum, insa, notiunea s-a mai delimitat.E vorba, intr-adevar, de suferinta, dar nu de orice fel de suferinta, ci de cea a altora, a celor apropiati, sau nu. Mi-am dat seama ca pot face fata suferintei mele, ca m-am obisnuit, cumva, cu ea, mai ales ca Dumnezeu ma ridica de fiecare data. (Ma si intreb cum de nu se satura sa ma tot ridice de atatea ori !) Dar, suferinta altora, pe care n-o inteleg in profunzime, si despre care nu stiu pana unde merge, ma umple de o stare de...nu pot sa ii zic altfel decat "negru". Da, o stare de negru! O fi si "deformarea profesionala", fiind obisnuita sa incerc sa vindec tot ce nu merge.
Deci, raiul care ar fi, pentru mine ? Desigur, reversul! Nu neaparat acea "fericire pentru toata lumea" pe care o dorea micul erou al filmului "Calauza" de Tarkovski, dar macar - liniste, multumire si stabilitate. Doar asa as putea sa concep un fel de rai personal.
Desigur, imi doresc si eu unele lucruri, si indeplinirea lor mi-ar aduce bucurie (ar fi prea mult sa spun fericire), dar nu as putea sta intr-o "insula de rai" in timp ce altii nu si-ar fi capatat-o pe a lor.
Da, e un subiect dificil acesta, chiar daca (sau poate tocmai pentru ca) nu e abordat dogmatic. Si, ar mai fi multe de spus, dar...unele subiecte nu se termina toata viata, si nici nu trebuie sa avem pretentia sa le epuizam. Tot un astfel de subiect lung ar fi si o carte despre care simt ca ma reprezinta - o carte despre raiul si iadul simtit de o femeie. Si despre viata, moarte, iubire, cunoastere si reincarnare:"Initierea" de Elisabeth Haich. Dar, despre acesta, poate cu alta ocazie.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...