Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, July 15, 2007

Scrisoare catre El

Multumesc, Doamne, pentru toate darurile Tale. Multumesc pentru toate cunoasterile pe care mi le-ai ingaduit, pentru toate incercarile si "trecerile inguste" ale vietii mele. Chiar daca nu le-am vazut rostul pe moment, si m-am zbatut, si m-am revoltat, mai tarziu am inteles ca ascundeau si ele un sambure de lumina. Multumesc si pentru darul intelegerii. Cred ca a fost printre cele mai mari comori ce mi le-ai daruit.Chiar daca uneori acest dar m-a ars pana la sange, multumesc ca m-ai socotit vrednica de el. Multumesc ca m-ai vazut un om destul de tare pentru a privi in fata Adevarul fara a clipi. Si, fara furtuni inutile.
Aceasta a fost partea buna, Doamne, si eu am invatat acum ca trebuie sa incepi intotdeauna cu binele. Dar, Tu stii ca, dincolo de toate, sunt doar un om. Chiar daca uneori Tu ma mai inalti putin! Insa, umanitatea e o "haina grea", si implica limite. Asadar, cred ca, in multe privinte, mi-am atins limitele. Cel putin, pe cele de acum. Am incercat sa fac voia Ta in toate, sa urmez sfaturile Tale, si sa imi depasesc maruntele puteri .Dar, se pare ca nu intotdeauna vointa e congruenta cu posibilitatile. Chiar si cu nepretuitul ajutor al harului Tau, "hainele mele" tot prea grele sunt. Nu poti "intinde " prea mult ceea ce e finit...
Ma vei ierta, deci, daca ii voi permite "hainei"mele zdrentuite putin repaus. A fost atat de batuta de vanturi si ploi,si atat de arsa de soare, incat nu mai are aproape nici o culoare.Sau, n-o mai vad eu. In unele locuri, a fost roasa pana la urzeala, in altele e sfasiata...
Nu vreau sa ma intelegi gresit, Doamne.(Dar, de fapt, Tu nici n-ai avea cum sa ma intelegi gresit !) Nu ma plang, nu ma lamentez! Acestea sunt gesturi care tin de "copilarie", si Tu m-ai invatat sa le depasesc demult...atunci cand am inteles ca, de fapt, sunt un soldat, un razboinic in slujba Ta! Doar ca haina mea e prea roasa acum...atat...

"Ca eu de-acuma ma jertfesc si vremea despartirii mele s-a apropiat. Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit."(II Timotei)

Despre adevărata pace


Se poate spune că toţi oamenii, de la mic la mare, şi chiar până la nivel de naţiuni, caută pacea. Rareori, şi numai în cazuri cu adevărat grave, auzim despre cineva că ar fi un adept al războiului. Dar, în ciuda acestei căutări, se pare că pacea nu prea se lasă găsită! Sau, nu in mod durabil! Şi, cum să fie găsită în afară, dacă ea nu se află mai întâi în interior! Fiindcă, se ştie (toţi marii filosofi şi iniţiaţi o spun) că exteriorul nu este decât reflexia interiorului. Iată ce ne spune maestrul Aivanhov, în cuvinte simple, despre această problemă: "Pacea, aşa cum este înţeleasă în general, nu înseamnă adevărata pace. Dacă timp de câteva minute sau ore nu simţiţi în interior agitaţie sau necaz, această stare nu este pace, căci nu este o stare durabila. Adevărata pace, o dată instalată, nu o mai puteţi pierde.[...] Pacea, v-am spus-o, este un rezultat.[...] În fiinţa omenească, pacea este o armonie, un acord perfect între elemente, forţe, funcţii, gânduri, sentimente, activităţi. Această pace profundă, inexprimabilă, este greu de obţinut pentru că îţi trebuie voinţă, răbdare, iubire şi o mare cunoaştere."
Desigur, se pot găsi şi soluţii exterioare, chiar devine necesar la un moment dat (mai ales când vorbim de state şi naţiuni, dar nu numai), dar nu trebuie pierdut din vedere că ele sunt secundare. Cei care nu au realizat pacea în interior nu o vor putea proiecta nici in exterior. Altfel, se pot gasi solutii rationale, foarte inteligente...şi totuşi, nu se ştie de ce, nu vor fi durabile! Sau, nici nu vor ajunge să fie puse în aplicare, deşi "pe hârtie" arătau foarte bine. Şi, de ce oare ? Pentru că, de exemplu, atunci când vrem să trasăm o linie dreaptă, dar cu mâna tremurând de furie, dezamăgire sau agitaţie, bineînţeles că linia nu va mai fi dreaptă, oricât "am fi proiectat-o" noi astfel!
"Bine, dar e vorba de natura umană", mi s-ar putea răspunde. "Întotdeauna soluţiile perfecte vor trece prin "filtre" imperfecte. Atunci, înseamnă că niciodată nu se va ajunge la adevărata pace, sau la oricare altă soluţie cu adevărat benefică?" Ei, nu e chiar aşa, deşi la o primă vedere, aşa s-ar părea! Dar, să îl las pe părintele Stăniloae să răspundă, pentru că se pare că înţelepciunea sa are răspuns aproape la toate: "Oamenii judecă prea raţional, fără să ţină seama de puterea Duhului care ni s-a dat prin Hristos. Căci dacă n-am fi avut această putere, era simplu să fi spus că nu putem împlini ceea ce ne-a spus Hristos."
Această putere a Duhului am probat-o şi eu, chiar dacă sunt doar un mărunt următor. E de ajuns să te rogi cu putere, şi să ceri să fii luminat. Bineînţeles că nu vom fi toţi luminaţi la fel, sau în acelaşi grad, dar ceva tot vom primi - ceva care se va simţi cu adevărat: fie o deschidere a minţii, care să ne dea capacitatea de a înţelege mai bine mecanismele lucrurilor, fie-cel mai ades- deschiderea inimii, permiţâdu-ne să înţelegem ce simt celelalte fiinţe (ca un fel de canal empatic). Desigur că nici acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, "la comandă", ci depinde de pocăinţa noastră, de sinceritatea intenţiilor, şi mai ales, de voia Lui. Deci, ca să ne întoarcem la obţinerea păcii durabile, am tras concluzia că acest lucru nu e posibil fără o dorinţă sinceră, şi fără ajutorul harului. Şi, fără a renunţa la propriile puncte de vedere! Pentru ilustrarea acestor idei, voi încheia printr-un fragment dintr-o broşură a Institutului Naţional de Studii Biblice. Doresc tuturor să obţină adevărata pace!
"Într-o scenă de Alfred Wallance, intitulată ,,Păpuşarul", doua marionete se joacă fericite. Neputând să-şi vadă faţa, ele cred că amândouă arată la fel. Ele nu-şi dau seama că una are pistrui, iar cealaltă dungi pe faţă. Cu timpul, adevărul iese la iveală.Ele se conving uitându-se în oglindă, apoi se distanţează una de alta.În cele din urmă, ajung să nu mai aibă încredere şi să se poarte violent una cu alta, pentru că sunt,,diferite". Fiecare dintre ele se urcă pe rând pe braţul Păpuşarului, ca să se alieze cu el. Creatorul de jucării le explică:,,Eu v-am făcut pe amândouă, şi vă iubesc pe amândouă.Nu aş putea să ma aliez împotriva nici uneia dintre voi. În definitiv, amândouă sunteţi acelaşi lucru!" Lor nu le convine cum vede Păpuşarul situaţia lor. Atunci, el o ridică mai întâi pe una, apoi pe cealaltă, în dreptul mâinii, până la piept, apoi o coboară în dreptul celeilalte mâini. În pofida acestei demonstraţii, ele continuă să se lupte, dar ajung tot mai nefericite. În momentul culminant, ele totuşi înţeleg. ,,Hei, Pistruiato! Noi toţi suntem una! Tu, eu şi Păpuşarul!"[...] Înţelegerea faptului că ele sunt legate una de alta prin trupul Păpuşarului a adus pace, în cele din urmă."

Wednesday, July 11, 2007

Despre mântuire

Cei din vechime au vorbit atât de sugestiv despre mântuire, încât (ca şi în alte dăţi) nu mai e nimic de adăugat.Doar de urmat.

"Mântuirea nu este nimic altceva decat viaţa în Mântuitorul şi prin El.Aceasta este o continuă nevoinţă.Noi, creştinii, suntem creştini în măsura în care ne potrivim Lui în ce priveşte moartea, învierea şi viaţa." (Arhim.Iustin Popovici)

"Mântuirea cuprinde venirea şi plecarea.Venim la Iisus prin marea invitaţie pe care ne-o adresează, apoi plecăm trimişi de Iisus cu marea sa însărcinare.Noi n-ar trebui să plecăm să îl mărturisim pe Iisus până când mai întâi nu venim la El.
Dumnezeu îi foloseşte pe oameni pentru a ajunge la oameni.Astfel, El poate predica Evanghelia mult mai eficient decât prin intermediul îngerilor.Cu toate acestea, a da mărturie pentru Hristos face parte din procesul sfinţirii noastre."(Doug Bachelor)

"Cu cât trăieşte cineva mai lumeşte, cu atât mai multă nelinişte câştigă.Numai lângă Hristos se poate odihni cineva, pentru că omul este creat pentru Dumnezeu; acolo este firescul lui, adică să se afle cu Dumnezeu."(Paisie Aghioritul)

"Timpul ne-a fost dat de catre Dumnezeu pentru a-l folosi corect, nevoindu-ne neincetat pentru mantuirea sufletului nostru."(Paisie Aghioritul)


Monday, July 9, 2007

Doar vorbe

Ce i-am spus lui Dumnezeu?
"Iarta-ma, Doamne, ca, desi mi-ai dat daruri mai multe decat au avut parte alti oameni, tot nu am putut sa fac voia Ta intocmai. Iarta-ma ca, in ciuda cunoasterilor pe care mi le-ai ingaduit, "haina" mea umana nu a putut fi "domesticita" cu totul. Iarta-ma ca, de multe ori, voind sa fac voia Ta, ma trezeam ca nu stiu caile, sau ca nu am destula putere, sau ca nu imi pot invinge natura.Iarta-ma ca, de multe ori, chiar m-am suparat pe Tine pentru incercari. Iarta-ma ca nu am reusit sa fiu nici om complet, nici slujitor perfect. Totdeauna la mijloc, totdeauna "prabusiti in amestecul nostru de necredinta si credinta", dupa cum frumos si adevarat spune un filosof urmator al Tau!
Si mai iarta-ma ca, desi ai ingaduit sufletului meu multe intelegeri chiar si prin sine-insusi, tot nu am reusit sa fiu asa cum ai fi vrut Tu. Macar, iti multumesc ca mi-ai ingaduit aceasta revelatie : ca nu e de ajuns cunoasterea. Cunoasterea, altoita pe o umanitate imperfecta, nu poate aduce decat nefericire. "Cata luciditate, atata drama!", dupa cum frumos spune un alt urmator al tau.
Ca un final, Iti spun :Iarta-ma, Doamne, ca nu am folosit darurile harului Tau chiar asa cum ai fi voit Tu.Iarta-ma si ca nu am avut destula credinta...sau destula putere, ceea ce e, intr-un fel acelasi lucru.Iarta-ma ca, de prea multe ori, am uitat ca Iisus este (si) in barca mea, si m-am lasat coplesita de furtuni...Iarta-ma ca, de multe ori, in loc de fericirea de a Te urma, n-am simtit decat o imensa istovire...Iarta-ma, Doamne, ca m-am dovedit un "material cu defect", pe care nici Duhul Tau nu l-a putut innobila permanent. Daca ai fi capabil sa Te arati dezamagit(desi, stiu ca Tu nu esti ca noi) , ai avea tot dreptul sa fii astfel. Si...cam atat.Tu, oricum, stii tot ce Ti-as mai putea spune."
"Era sa uit : totusi stiu ca trebuie sa iti multumesc pentru tot ce Mi-ai dat.Si nu au fost lucruri mici.Fara ajutorul Tau, viata mea ar fi fost cu totul ingrozitoare.Tu mi-ai dat oricum lucruri minunate si ai avut grija de toate nevoile mele."
"Si, inca ceva :poate acum, Doamne, imi ingadui putina odihna...Tu intelegi slabiciunile noastre!"
Ce i-as spune Celuilalt? Atunci cand am fost capabila sa il recunosc (si tot cu ajutorul Tau, Doamne, fiindca mi-ai ingaduit cunoasterea), daca m-as fi gandit sa-i vorbesc, i-as fi spus asa: "Tu mi te-ai aratat in cele mai subtile forme.Acum nu mai apari ca in imaginea clasica, cu coarne si coada.Ar fi o hilara lipsa de inteligenta din partea ta, si eu stiu ca tu esti extraordinar de inteligent. In cursul vietii mele, cele mai mari dificultati le-am avut in a te deosebi pe tine de Cel Sfant.Si a deosebi cuvintele tale de ale Lui, fiindca...deosebirea dintre ele era minima. Minima, dar esentiala.
Candva, mi-ai promis cunoasterea pe care o doream atat. Dar, altoita cu orgoliu si iluzii.Altcandva, mi-ai promis puterea de a face binele (cel vazut de oameni), de a schimba in mod nemijlocit soarta mea si a celorlalti oameni...De fapt, nu doar mi le-ai promis, ci m-ai si lasat sa "gust" pentru o vreme...ca sa devin, cumva, dependenta...sa nu mai pot da inapoi...Si totusi, puterea Lui s-a aratat mai mare !A fost de ajuns sa vreau, cu sinceritate, sa stiu adevarul...
Apoi, alta data, mi-ai promis bani si recunoastere daca urmam un anume drum ce mie imi parea bun...Dar, totusi, aceasta a fost o ispita mai slaba, intrucat banii nu au contat niciodata prea mult pentru mine.

Si, mai de curand, mi-ai promis indeplinirea tuturor dorintelor...daca iti urmez sfaturile...si dau niste bani...fiindca eu merit tot ceea ce e mai bun...Dar, deja invatasem ca numai El are dreptul sa imi promita, sau sa ma ajute.
Facand suma, dupa atata amar de ani de cand sunt pe Cale, si dupa atatea "confruntari"(desi, nici macar "nu ti-ai pus mintea cu mine" in mod serios), am invatat inca un lucru : sa nu te subestimez niciodata. Acum stiu ca nu sunt atat de inteligenta incat sa recunosc absolut toate capcanele tale. Si nici atat de inteleapta incat sa nu iti mai permit sa imi rascolesti defectele (sau"patimile", cum li se spune in cartile duhovnicesti). Da, am invatat ca numai El imi poate da ajutorul...altfel sunt slaba, chiar daca ma cred tare!"

P.S.Acesta nu e un tag. E pur si simplu o tema.

Sunday, July 8, 2007

Lumină şi întuneric

La început
era întunericul,
se ştie,
până ce El a zis:
"Lumină fie!"
Dar lumea
începe mereu,
cu fiecare
suflet
şi cu fiecare
respiraţie a Sa,
după cum rostesc
vechile Cărţi...
De aceea
e mai mereu
întuneric!
Pentru că doar
în momentul următor
El va zice:
"Lumină fie!"

Drumul cunoasterii

Nu stiu de ce am simtit nevoia sa scriu despre asta. Poate pentru ca e atat de complicat, de intortocheat cateodata...poate pentru ca nu duce intotdeauna pe unde credem noi... Sau, locul in care vrem sa ajungem nu arata cum credem noi...
Dar, indiferent de toate acestea, stiu ca vreau sa merg pana la capat. Nu importa durerile, framantarile, chiar infrangerile temporare. Daca El a spus ca se poate, chiar stiu ca se poate! Si, daca El mai spune cate ceva pe acest drum, trebuie sa il ascult...oricat de greu, si de impotriva structurii mele mi s-ar parea...oricat de ciudat as socoti...oricat de "impropriu"! Fiindca, orice s-ar spune, si oricate greseli am facut pana acum, fac parte totusi din categoria luptatorilor. Nu sunt domnita care sta in turn si asteapta sa fie salvata.
De aceea, sunt de acord cu un alt "calator"-Castaneda: "Doar un luptator poate rezista pe drumul cunoasterii, caci arta lui consta in a gasi un echilibru intre spaima de a fi om, si minunea de a fi om." Iar acest echilibru, cred eu, consta si in a sti sa alegi cand sa iti "pastrezi" umanitatea, si cand sa o transcenzi...desi, nu noi stim, de fapt, ci Duhul din noi...



Saturday, July 7, 2007

Despre etape


Versurile ce urmeaza, foarte dragi mie, nu vorbesc numaidecat despre moartea fizica, ci despre orice tip de sfarsit. Dupa cum spune Shakespeare :"In aceasta viata sunt ascunse mii de morti". E vorba de incheierile unor procese, etape sau situatii din viata noastra. Indiferent ce ar urma apoi (desigur:alte etape, procese, situatii ), trebuie ca in momentul acestor "morti" sa putem privi inapoi cu cat mai putina durere, si sa putem spune Celui ce ne-ar intreba :"A fost bine, daca a fost din voia Ta, si, da, am facut tot ceea ce mi-a stat in puteri.Chiar daca puterile mele nu au fost prea mari..."Iata ce ne spun pe aceasta tema poetii:

"Cand nedorita omului sosi-va
Poate ca ma voi teme.Poate ca voi zambi si spune :
Buna mi-a fost ziua, noaptea poate cobori.
Voi gasi campul lucrat, si masa pusa,
si casa luna, si fiecare

lucru la locul sau."(Manuel Bandeira - Masa de seara - citat de Coelho in"Zahir")

"Mi-ai lasat moartea drept tovaras, si o voi incorona cu viata mea.Spada Ta este cu mine ca sa-mi tai legaturile, si nici o teama nu voi mai cunoaste in aceasta lume."(R.Tagore - Gitanjali)

"Daca macar am putea cadea
Ca florile de cires primavara:
Curati si stralucitori!"(Haiku scris de un pilot kamikaze)

Aceste minunate poeme in proza imi amintesc de cuvintele lui Gellu Naum : ca rolul poeziei ar fi acela de a adanci ranile facute de ratiune.

Dincolo de aceasta lume

Redau aici mot-a-mot un fragment dintr-un articol al Par.Serafim Rose, pentru ca este atat de sugestiv, incat nu necesita nici o adaugire.Daca am putea sa ne patrundem de adevarul acestor cuvinte!

"De ce invata oamenii prin durere si suferinta, si nu prin placere si fericire?Foarte simplu, fiindca placerea si fericirea obisnuiesc pe om cu multumirea cu lucrurile date in aceasta lume, pe cand durerea si suferinta imping pe om sa caute o mai adanca fericire dincolo de marginirile lumii acesteea...In durere si suferinta Hristos vorbeste cu noi, si pentru aceea bun este Dumnezeu ca ni le da; da, chiar si raul-caci in toate acestea intrezarim cate ceva din ceea ce ar trebui sa fie dincolo, daca exista cu adevarat ceea ce inimile noastre ravnesc asa de mult."

Thursday, July 5, 2007

Despre idealuri şi idealizare


Revin la acest subiect, pe care l-am mai abordat o dată doar tangenţial (din perspectiva idealismului creştin), pentru că atunci nu am spus totul. Mai exact, nu am vorbit şi despre cealaltă faţă a idealizarii:"faţa ascunsă a lunii".Desigur, să urmezi un ideal religios trasat de un mare iniţiat nu poate fi decât benefic, deşi, şi aici poate exista o discuţie, vis-a-vis de modul de înţelegere a acestui ideal.(După cum am spus şi atunci, o anumită înţelegere rigidă l-ar putea transforma în fanatism, ceea ce e opusul religiozităţii).
Dar, în genere, idealizarea implică un anumit grad de pericol, aspect sesizat foarte bine de bioterapeutul Serghei Lazarev şi tratat într-un întreg volum: volumul nr.4 -"Privire în viitor". El numeşte idealurile "imagini îngheţate", pentru că nu permit vieţii să se manifeste ca atare. Ele sunt, cu alte cuvinte , un fel de "pat al lui Procust" pentru realitate: tot ceea ce nu intră în "imagine" este "retezat", anihilat, sau pur şi simplu, respins.
Este vorba de absolut orice fel de idealuri, de la cele personale: idei, principii, visuri, până la cele sociale. Lazarev dă şi exemple de astfel de idealuri aplicate la nivel social, care au dat rezultate monstruoase. Stalin a fost un mare idealist - el a promovat "egalitatea în drepturi", principiul de bază al comunismului(similar ideilor Revoluţiei franceze, care a dus şi ea la atrocităţi şi crime monstruoase). Hitler, de asemenea, a urmat ideile filosofiei lui Nietzche (un alt mare idealist, care a lansat ideea "Supraomului"), precum şi principiile arianismului vedic - de aici ideea "purităţii rasiale". Se ştie cu ce rezultate!
Aceste idei si principii, bune, chiar minunate în sine, o dată cu aplicarea în practică, prin nu se ştie ce mecanism, se pot transforma în opusul lor. Dar,de fapt, se ştie de ce, şi o spune tot Lazarev: pentru că nu sunt aplicate cu iubire şi discernământ. Atunci când idealurile iau locul iubirii divine - aplicată la nivel social şi uman- se ajunge la aberaţii practice.
În acest context, se poate pune întrebarea: Iisus a fost El, oare, un idealist? Răspunsul poate fi paradoxal: şi da, şi nu. Dintr-un anumit punct de vedere, a fost, pentru că şi-a urmat "programul", "misiunea", până la consecinţele finale. Dar, din alt punct de vedere, El a depăşit această idee "clasică" despre idealism. Pentru că El a avut iubirea, discernământul, şi înţelepciunea.Toate acestea l-au transformat în ceva mai mult. De fapt, se ştie că El a fost Dumnezeu şi om.
În calitate de om, se poate spune că a avut un ideal.(Da, orice s-ar crede, şi Lazarev o spune, idealizarea e marca
scufundării în uman, şi nu a depăşirii lui!) Dar, în calitate de Dumnezeu, a depăşit chiar şi acest ideal.
Ca să exemplific, voi aminti cerinţele de bază ale creştinismului: "fiţi sfinţi, pentru că eu sunt Sfânt", "iubiţi-vă aproapele", "dăruiţi fără a aştepta răsplată", etc. El le-a îndeplinit pe toate, şi a aşteptat acelasi lucru de la următorii Lui.Dar, în acelaşi timp, a avut iubire şi milă şi pentru cei ce nu îndeplineau aceste conditii! Nu a anatemizat, nu a dispreţuit, nu a "retezat" din jurul său pe cei ce ieşeau din tiparul cerinţelor Sale. Dimpotrivă, El a venit să "salveze pe cel pierdut"-şi Evangheliile sunt pline de astfel de exemple.(Bineînţeles, a existat excepţia fariseilor, care în mod voit distorsionau adevărul, bazându-se pe cultură şi cunoaşterea Legii.E foarte sugestiv acel dialog al lor cu Iisus :"Aşadar, şi noi suntem orbi?" "Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.Voi spuneţi însa că vedeţi, de aceea păcatul vostru rămâne.")
Atunci, s-ar putea pune întrebarea: e rău să avem idealuri? Desigur că nu - un om idealist e oricum superior unei brute, sau unui simplu materialist.Dar, legarea de un ideal şi absolutizarea lui poate fi cumplită!Nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru idealistul însuşi.Întrucât, să urmărim puţin "drumul" unui asemenea idealist! Să zicem că i s-ar părea că un anumit aspect al realităţii corespunde idealului său (social, uman, politic,filosofic, nu importă). Acest aspect poate corespunde in proportie de 60, 70, 80%. Niciodată 100%, întrucât realul şi idealul nu se pot suprapune niciodată perfect. Cel puţin, nu de la Iisus încoace! Iar procentele lipsă sunt tocmai cele care constituie diversitatea vieţii, semnul că e vorba, într-adevăr, de viaţă. Fiindcă viaţa nu poate fi, şi nu trebuie,"înghesuită" în tipare fixe.
Iar, dacă se încearcă aplicarea cu orice preţ în viaţă a "idealului îngheţat", se poate ajunge la aberaţii de genul cărora am vorbit mai sus, exemplificând prin idealul social. Se ajunge la uscăciune, rigiditate, şi lipsa totală a iubirii creştine (Ex.: exterminarea evreilor în numele "purităţii ariane a rasei", a "albilor" ca "decadenţi", şi obstacole în calea propăşirii "roşiilor"- în cazul Revoluţiei Ruse din Octombrie, etc.) Şi, acelaşi lucru are loc şi pe alte planuri!

Dar, să zicem că nu toţi idealiştii au porniri distructive. Poate că nu vor ajunge la distrugerea "obiectelor" şi "ideilor" necorespunzătoare, ci numai la înlăturarea lor.Şi, povestea se va repeta de fiecare dată când un aspect va corespunde într-o anumită proporţie "idealului"(dar niciodată îndeajuns).Până când, într-un târziu, în mentalul lor se vor ivi idei de genul: "nimic nu merită", "lumea e un loc mizerabil", "viaţa e cumplită", urmate de depresie şi autodistrugere asumată. După cum frumos spunea Eliphas Levy :"iubirea de vise aduce atâta durere în vise". Poate suna puţin criptic, dar înţelesul e acelaţi cu al sintagmei lui Lazarev -"legarea de ideal".
În încheiere, poate că pare o idee "ruptă de subiect", dar v-aş indica să citiţi o carte de Coelho: "Al cincilea munte". Nu e vorba de idealuri, este pur şi simplu, viaţa profetului Ilie privită dintr-un unghi neconvenţional. Totuşi, nu ştiu de ce, mie mi se pare perfectă pentru ilustrarea ideilor de mai sus.Poate pentru că e vorba de un om care, deşi "vorbea cu Dumnezeu", rămăsese un simplu om, cu dureri, frământări, şi nelinişti. Un om care nu îi judeca pe cei diferiţi de el, nici nu aplica realităţii "imagini îngheţate". Deşi, a trecut prin mai multe decât mulţi contemporani ai lui...şi poate că ar fi avut dreptul! Dar, el se mulţumea doar să asculte ceea ce îi spunea ingerul său, sau Dumnezeu...şi să spună adevărul, cu orice preţ! Şi, credeţi-mă,întotdeauna adevărul avea un preţ! Dar...el considera ca merita. Era calea pe care şi-o alesese!


Wednesday, July 4, 2007

Pax magna



Această minunată poezie (Blaga este unul dintre "purtătorii mei de cuvânt") pare a vorbi despre eternul duel dintre bine şi rău, existent în fiecare dintre noi. Acest "duel" omul l-a simbolizat prin cei doi îngeri:cel alb şi cel negru, care stau fiecare pe câte un umăr al muritorilor şi le şoptesc... 
 Din alt punct de vedere, eu cred însă că poezia mai vorbeşte şi despre un alt antagonism : acela dintre partea noastră "telurică" - "omul dinafară" al Noului Testament, şi cea "celestă"- omul dinăuntru". Acest antagonism e mai puţin conştientizat de către majoritatea...dar el există...şi va mai exista încă, până ce vom deveni sfinţi !
 Deşi, căile spre această sfinţenie sunt cu totul imprevizibile...şi probabil diferite în zilele noastre, de cele din timpurile vechi ! Mă refer la formă, desigur, fiindcă esenţa nu se schimbă.

De ce-n aprinse dimineţi de vară
mă simt un picur de dumnezeire pe pământ
şi-ngenunchez în faţa mea ca-n faţa unui idol?
De ce-ntr-o mare de lumină mi se-nneacă eul
ca para unei facle în văpaia zilei?

De ce în nopţi adânci de iarna când sori îndepărtaţi s-aprind pe cer,
şi ochi de lupi prădalnici pe pământ,
un glas îmi strigă ascuţit în întuneric,
că dracul nicăieri nu râde mai acasă
ca-n pieptul meu?

Pe semne-învrăjbiţi
de-o veşnicie, Dumnezeu şi cu Satana
au înţeles că e mai mare fiecare
dacă-şi întind în pace mâna.
Şi s-au împăcat
în mine: împreună picuratu-mi-au în suflet
credinţa şi iubirea şi-ndoiala şi minciuna."


Desigur, poetul a surprins doar o stare, sau un moment. Din fericire, această "luptă " nu poate fi conştientizată mai mult de un moment-două, pentru că natura umană n-ar fi capabilă să suporte mai mult. Dar, aceste momente sunt de-ajuns ca să ne vedem nimicnicia, şi neputinţa de a face faţă prin propriile forţe acestei lupte. Şi, sunt de-ajuns şi ca să căpătăm smerenie, văzând distanţa care ne mai desparte de sfinţenie.
 

Eu personal cred că Blaga a fost un credincios foarte aproape de revelaţie dar nu a atins-o, pentru că... în credinţa lui se amesteca şi foarte multă deznădejde ! Pe când, adevărata credinţă e plină de speranţă... Poate nu întotdeauna, dar în cea mai mare parte a timpului !

"Ajută, Doamne, necredinţei mele!"

Eterna fericire

"Adevarata barbatie incepe de acolo de unde esti convins ca totul e inutil, si cu toate acestea nu vrei sa consideri viata o serie de ocazii pierdute.[...]Fericirea noastra trebuie sa inceapa de cand ne-am convins de non-sensul acestei lumi.!"
-Emil Cioran-

Sunday, July 1, 2007

Din nou despre ispite şi suferinţe


Acesta e un subiect mereu actual, întrucât se pare că omului modern îi lipseşte, mai mult decât omenirii din perioadele anterioare, arta de a-şi afla singur echilibrul. De fapt, îi lipseste acea linişte interioară profundă dată de conştientizarea prezenţei divine în viaţa sa. Da, cei mai mulţi dintre noi ştim că El este aici, undeva, lângă noi (adică, ştim la modul intelectual), dar nu-L simţim. Şi, de aici intervine şi decurajarea, depresia, sentimentul de derivă...Ne simţim, cumva, ca nişte copii părăsiţi! Doar că nu ştim că nu suntem părăsiţi, ci El e chiar "după colţ", numai noi nu ştim să "ocolim colţul"! Pentru a suna mai convingător, îi voi lăsa pe doi sfinţi părinţi să "vorbească", arătându-ne că ispitele şi suferinţele nu sunt noi, nici specifice acestui veac.Doar că noi, fie nu ştim să le recunoaştem, fie ne descurajăm prea repede.
Primul dintre ei este Sf.Ignatie Briancianinov, care a trăit în sec. XIX :

"Cele mai multe dintre suferinţele noastre sunt cu totul neînsemnate, aşa că, la prima vedere, pare cu neputinţă a le şi socoti suferinţe.Dar, acesta este doar un vicleşug al vrăjmaşului nostru, care mulţumită îndelungii sale lucrări, a dobândit în lupta cu bietul om o iscusinţă nemaipomenită. Îngerul căzut a văzut că ispitele cumplite, dobitoceşti şi vădite stârnesc oamenilor o înflăcărată osârdie şi curajul de a le îndura.A văzut aceasta şi şi-a schimbat uneltirile. A schimbat ispitele dobitoceşti cu unele slabe, dar subţiri, ce lucrează cu mare putere.Ele nu stârnesc osârdie în inima noastră, nu o fac să lupte, ci o ţin într-un fel de nehotărâre şi umplu cugetul de îndoială. Ele obosesc şi treptat istovesc puterile sufletului omenesc, aruncându-l în negrijanie şi lâncezeală, şi îl nimicesc făcându-l lăcaş al patimilor [..] Dumnezeu încununează pe luptătorii de azi nu mai puţin ca pe cei din vechime, deşi nevoinţele celor de azi sunt mai puţin vădite."
Acum, cred că trebuie să lămurim puţin termenul de ispită.În general, noi înţelegem prin ispită o situaţie creată - în felul în care a fost ispitit Iov, de exemplu. Dar, ispitele nu sunt doar situaţii - ba, de cele mai multe ori, nu acestea sunt adevăratele ispite. Ispitele sunt, în general, stările şi sentimentele negative: depresia, mânia, judecarea, şi altele. Şi bolile fizice pot fi ispite. Adică, sunt ispite in funcţie de felul în care sunt primite. De fapt, vrăjmaşul omenirii nu caută decât să ne determine să ne pierdem credinţa, să cârtim, să judecăm, să nu ascultăm, să nu iubim...Iar situaţiile nu sunt decât mijloace.Aceasta se vede bine la începutul Cărţii lui Iov, unde Satana cere sa i se creeze o astfel de situaţie (căderea din drepturi a lui Iov), pentru a vedea cum reacţionează el interior, şi dacă îşi mai păstrează credinţa.
Îi voi lăsa acum "cuvântul" celui de al doilea părinte de care am vorbit: Păr.Serafim Rose, un preot ortodox trăitor în S.U.A. - nu mai ştiu unde, parcă la Chicago?- şi care a murit in 1982. El încearcă să explice de ce există suferinţă:
"Dar ce suferinţă nu a lăsat Dumnezeu omului în veacul acesta! Ca şi cum omul nu ar fi suferit de-ajuns de-a lungul veacurilor...Nu, pur şi simplu omul nu şi-a dat seama de prezenţa lui Dumnezeu în suferinţa sa.[..] Ce Dumnezeu crud trebuie să fie acesta! Nu, ci dragostea nesfârşită şi nemăsurată a lui Dumnezeu Îl face să îngăduie să suferim atât de mult.Omul a socotit că îşi este de ajuns. şi chiar şi acum crede că poate să scape de soarta sa prin propriile sale eforturi. Să scăpăm!-iată singurul nostru gând.Tot ce dorim este să scăpăm de nebunie, de iad, de viaţa modernă. Dar nu putem scăpa! Trebuie să trecem prin acest iad şi să-l primim, ştiind că dragostea lui Dumnezeu este cea care ne pricinuieşte suferinţa. Ce chin cumplit!-să suferi astfel, neştiind de ce, gândindu-te că nu este nici un motiv. Motivul este dragostea lui Dumnezeu - o vedem oare cum străluceşte în întuneric?- suntem orbi. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne; Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii!"
După aceste minunate cuvinte, cred că nu se mai poate adăuga nimic.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...