Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, December 21, 2008

Colinde

În preajma minunatei sărbători a Crăciunului, vă dăruiesc aceste colinde, ca hrană pentru suflet şi prilej de neuitare:

Ştefan Hruşcă - Ce-aţi văzut păstori



Aseară pe-nserate

Aseară pe-nserate
Fecioara Maria
În Viflaim cetate
Călătorind sosea.

Şi fiind obosită
Sălaş îşi căuta,
Şi-n Viflaimul mare
Nimenea n-o primea.

Atunci Sfânta Fecioară
Din Viflaim ieşea,
Şi-n câmp într-o poiată,
Acolo s-aşeza.

Şi între dobitoace
Pe fânul cel uscat
Născut-a Preacurata
Un mare Împărat.

Fiul începe-a plânge
Maria-l mângâia
O, nu plânge Iisuse
Că tu cunoşti lumea

Că lumea asta mare
Prin tine s-a zidit
Prin tine şi prin Tatăl
Şi Dumnezeu cel Sfânt.

S-aude glas spre seară,
Al clopotelor cânt,
Că vine,vine iară
Iisus pe-acest pământ.

El vine-n haina alba
De îngeraşi purtat
Să spele lumea-ntreagă
De rău şi de păcat.

De-atunci în orice casă
S-aud colindători,
Colinda lor duioasă
Răsună până-n zori.

Saturday, December 6, 2008

Moş Nicolae şi bunul samarinean

Întrucât astăzi este ziua bunului Moş Nicolae, m-am gândit să reiau o postare mai veche referitoare la el, şi la semnificaţia vieţii sale profund creştine. Fiindcă, numai privind la cei care au fost, putem să devenim şi noi!
După cum spuneam şi atunci, în momentul când ne gândim la el, nu ne vin în minte sintagmele: "de neam bun", "educat", "arhiepiscop", "bogat". Deşi, toate i s-au potrivit, în anumite momente ale vieţii sale! El face parte dintre acei sfinţi ridicaţi din "pătura bogată" a societăţii timpului său. Făcând parte dintr-o familie de neam, a primit o bună educaţie. Ar fi putut rămâne în acest stadiu toata viaţa, bucurându-se de avantajele naşterii şi educaţiei sale. Însă el a văzut dincolo de strălucirea trecătoare, fiind plin de Duh încă de la naştere. Ajungând la vârsta adolescenţei, şi îndeletnicind-se până atunci cu citirea si învăţarea Scripturilor şi a tuturor cărţilor de înţelepciune ale timpului său, a fost luat în grijă de un unchi episcop, care l-a şi hirotonisit. Între timp, murind părinţii săi, el şi-a împărţit averea săracilor, după porunca evanghelică. Se cunoaşte din acea perioadă minunea înzestrării celor trei fete sărace, pentru a nu ajunge să o ia pe drumul păcatului, şi a se putea căsători.
Un timp, a vieţuit ca acei mai săraci dintre săraci, a călătorit în Palestina, la mormântul Mântuitorului, şi a făcut şi alte minuni (potolirea furtunii pe mare, învierea unui mort). Numirea sa ca arhiepiscop al Mirei (o cetate de seamă din ţinutul Lichia) a purtat şi ea pecetea alegerii divine, Domnul spunându-i în vis unui episcop că vor trebui să îl aleaga pe acel om care va intra primul în biserică, şi purtând numele Nicolae.


Întreaga sa viaţă a fost o ilustrare a iubirii şi milei creştine, dar şi a harului divin, care îl întărea să facă minuni uluitoare (salvarea unor corăbieri de la furtună, el aflându-se în alt loc cu trupul, salvarea unor condamnaţi pe nedrept, etc.) Ca toţi adevăraţii slujitori ai lui Hristos, el nu s-a plecat înaintea stăpânirilor lumeşti, chiar mustrându-i pe puternici atunci când săvârşeau vreo faptă rea, şi întorcându-le sufletele spre pocăinţă.
Cu adevărat, viaţa bunului Nicolae îmi trezeşte asocierea cu pilda bunului samarinean, în privinţa înţelegerii şi compasiunii arătate celor sărmani şi căzuţi. Existau şi în vremea sa "preoţi" şi "leviţi" care treceau cu nepăsare pe lângă durerile celor sărmani! Erau şi pe atunci oameni foarte învăţaţi şi cunoscători în Scripturi, însă cu sufletele nedeschise spre viaţa adevărată, spre durerile şi rănile ei. Sfântul Nicolae s-a aplecat asupra celor umili, săraci şi nebăgaţi în seamă, el 'le-a spălat rănile" şi "a plătit" pentru vindecarea lor. El a îndeplinit la maximum porunca evanghelică: "Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi."
În zilele noastre, toţi îl iubim pe bunul Moş Nicolae, pentru că ne aduce cadouri. Deşi nu mulţi cunoaştem adevărata semnificaţie a vieţii lui, totuşi, rămâne faptul că îl iubim! Dacă el ar fi rămas la stadiul de "neam bun" şi "bine educat", doar l-am fi respectat, şi l-am fi păstrat într-un colţişor al memoriei, ca lecţie de cultură generală. Însă, viaţa sa a dovedit o asemenea iubire, încat nu putem să nu îl iubim şi noi! Până şi cel mai mic copilaş ştie câte ceva despre el şi îl iubeşte!
Adevăr spunea un om de spirit, că în viaţă contează numai ceea ce e trăit cu inima! Iar bunul Nicolae "partea cea bună şi-a ales".
Fie să alegem şi noi la fel de înţelept!

Monday, December 1, 2008

Fericirile



Ca să vorbim la modul teologic despre fericirile evanghelice, nu cred că ne-ar ajunge timpul! De aceea, m-am gândit să spun doar câteva cuvinte la modul simplu şi "uman", pentru că oricum, noi aşa le înţelegem.
Pentru început, voi spune doar că toate aceste "reguli" par să arate o "logică pe dos", chiar "non-umană". Sunt lucruri care merg chiar împotriva instinctului de conservare, şi a legilor psihologiei privitoare la "starea de bine" (acea piramidă a necesităţilor a lui Maslow!) Însă, sunt reguli care, dacă reuşim să le "încorporăm" in psihicul nostru, ne pot conduce la o stare de libertate reală, independentă de condiţiile de mediu. După cum spune şi Iisus undeva, în acea discuţie cu "urmaşii lui Avraam": "Fiţi liberi, şi nu vă mai supuneţi iar în robia păcatului." Desigur, urmează replica: "Dar noi niciodată n-am fost robi." Însă răspunsul Lui este:"Fiecare e robul lucrului de care e stăpânit."
Aşadar, aici am putea avea o nouă definiţie a "păcatului", mai puţin negativă: lucrurile de care suntem stăpâniţi, şi care ne împiedică să facem binele deplin, şi chiar să simţim noi-înşine acea stare de fericire de care vorbeam. Împotriva acestor lucruri sunt direcţionate cele 12 reguli ale fericirilor evanghelice. Cu alte cuvinte, împotriva pornirilor noastre fireşti, dar care nu sunt neapărat şi benefice!
"Fericiţi cei săraci cu duhul" - această frază a fost interpretată în fel şi chip! Desigur, nu putem crede că Iisus a putut spune că numai acei "slabi de minte" pot fi fericiţi, de aceea eu prefer interpretarea esoterică (vezi Mikhail Aivanhov), ce se referă la o diminuare a dorinţelor şi necesităţilor noastre. După cum spune acest autor (pe care îl preţuiesc nespus), la unii oameni corpul astral - acel al dorinţelor şi emoţiilor - a devenit "umflat", supradimensionat, şi de aceea accesul pe "calea strâmtă şi îngustă" se face mai greu. (Aluzie şi la pilda cu bogatul care poate intra în Împărăţia Cerurilor la fel de greu precum cămila prin urechile acului. Accesul nu i-l îngrădea bogăţia, ci dorinţa nesfârşită de a avea.) Aşadar, a deveni "sărac cu duhul" poate semnifica a mai renunţa la "fenomenul-dorinţă" - cerinţă universală în religiile lumii!
"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia". Aici cred că nu sunt necesare multe explicaţii suplimentare. Se ştie că există un echilibru universal, şi toate faptele şi senzaţiile noastre îşi vor găsi "contraponderea", chiar dacă nu imediat.
"Ferice de cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul." Aici iar intervine o contradicţie cu logica uzuală, întrucât se ştie că principalele aspecte ale societăţii noastre implică "acţiunea", "a fi activ", "a-ţi apăra drepturile", " a te impune". Însă, nouă Iisus ne spune exact contrariul: că aceia care vor "încetini", vor ajunge mai repede! E acea logică paradoxală deseori întâlnită în Evanghelii, şi chiar şi în învăţăturile altor religii (vezi koanurile zen), care conduce la un "punct de ruptură" în ţesătura lumii (aspect sesizat şi de Eliade), permiţând accesul la "zona de dincolo".
De fapt, cam acelaşi lucru îl realizează şi aplicarea celorlalte fericiri.
"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura."
"Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui."
"Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Ei, aici lucrurile se complică, întrucât nu mai e vorba de logica paradoxală, ci de o poruncă directă! Iar ca să o îndeplinim, ar trebui să definim întâi ce înseamnă "cu inima curată". Întreaga Scriptură pare a ne spune că aceasta ar însemna "să facem lucrurile pentru ca pentru Dumnezeu, şi nu ca pentru oameni". "Sau, să nu mai avem şi alţi "idoli" (propriile noastre interese)! Contraexemple ar fi acei oameni care au venit la Marta şi Maria nu numai pentru a-L vedea pe Iisus, ci şi pentru a-şi astâmpăra curiozitatea în legătură cu Lazăr cel înviat. Sau, acel Anania din Faptele Apostolilor care a dosit o parte din preţul ţarinei cuvenit comunităţii. Şi...noi toţi, în anumite momente ale vieţii noastre! Ori de câte ori facem ceva bun pentru ceilalţi, însă urmărindu-ne şi propriul bine în acelaşi timp, nu mai suntem "cu inima curată". Uneori chiar fără să conştientizăm...(În acest sens, vorbeam undeva de aceele sisteme MLM, care fac "bine" convingându-i pe ceilalţi să cumpere produse poate utile, însă foarte scumpe, şi a căror vânzare aduce "lanţului" un bine material şi mai mare!) Oricum, nu vreau să judec, pentru că nimeni nu e fără de păcat!
"Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema." Aici cred că lucrurile sunt destul de clare, şi nu mai e nevoie de explicaţiii. Cu o mică adăugire: această poruncă a fost cel mai puţin urmată în cursul istoriei. Toţi oamenii politici vor pacea, dar...
"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia Cerurilor"
"Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî, şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastra, minţind din pricina mMea."
Aici intrăm din nou în acea logică paradoxală de care am mai vorbit, al cărei scop este să ne elibereze de servitutea impulsurilor şi necesităţilor noastre uzuale, şi să ne deschidă accesul spre o nouă stare de libertate - Împărăţia Cerurilor.
Desigur, nu spun că e uşor să urmăm aceste "fericiri", şi nici că acest lucru se poate petrece de la o zi la alta! Schimbarea interioară e un proces dificil şi dureros, şi poate dura chiar şi o viaţă. Şi aceasta, întrucât impulsurile, dorinţele, concepţiile noastre anterioare sunt atât de înrădăcinate, încât rezistă, uneori sub forme inaparente, tuturor bunelor noastre intenţii! De aceea e necesară intervenţia harului, fără de care nu se poate face nimic. Cu alte cuvinte; "Ceea ce nu e cu putinţă la oameni, e cu putinţă la Dumnezeu." Noi, să avem măcar intenţiile corecte, şi mai ales, să încercăm!(Conform afirmaţiei bine-cunoscute că a face ceva, cât de puţin, e oricum mai bine decât nimic.)
Acestea fiind zise, voi încheia prin câteva cuvinte ale părintelui Stăniloae, referitoare la smerenie, care pare a fi rezultatul vizibil al transformării noastre ca urmare a aplicării poruncilor incluse în "Fericiri". Sau, ar trebui să fie...

"Iisus se smereşte atât de mult, cum nu s-a smerit omul vreodată. De aceea numai în cei foarte smeriţi poate să încapă Iisus Hristos."(D. Staniloae)

Sunday, September 7, 2008

Despre puterea diavolului

Deşi poate părea o sintagmă oarecum pesimistă, trebuie să recunoaştem că diavolul are putere! Ea este dovedită de vieţile tuturor oamenilor de credinţă, şi, mai ales, ale celor nu foarte credincioşi! Şi nu consider exagerat, şi nici superfluu, a vorbi despre această putere! Dimpotrivă, unul dintre "pilonii" puterii lui este ignoranţa noastră! A nu crede în diavol, sau în puterea lui, nu îl face pe acesta inexistent, ba chiar dimpotrivă! Ceea ce trebuie însa reţinut, ca punct pozitiv, este că puterea divina este întotdeauna mai mare decât a sa - dar asta, bineînţeles, dacă e acceptată!
În cele ce urmează, nu mă voi referi la lucruri vizibile şi dovedite până la urmă, cum ar fi: blesteme, posedări, cruzimi inimaginabile. (Deşi, se spune că şi mânia e o posesiune de scurtă durată!) Voi vorbi, dimpotrivă, despre acele lucruri mici şi părute "fireşti", dar care nu ne fac mai puţin victime ale lui. Ca să înţelegem mai bine, voi da două exemple din Pateric!
În primul este vorba despre doi fraţi călugări care locuiau împreună în bună înţelegere. Diavolul a hotărât să îi ispitească, şi i s-a arătat unuia în chip de cioara, şi celuilalt în chip de porumbel. Cei doi au început să se certe asupra păsării, şi, până la urmă, s-au bătut până la sânge. Desigur, mai târziu, ei şi-au recunoscut greşeala, întrucât erau totuşi oameni luminaţi, în drum spre Împărăţie...Dar oare cu noi, păcătoşii, cum rămâne?
A doua pildă vorbeşte despre un călugar căruia i s-a părut că fratele său păcătuia. A stat el o vreme, apoi, nemaiputându-se stăpâni, a mers şi a strigat: "Încetaţi!" Însa, a văzut că era vorba de doi snopi de grâu...
Desigur, în Pateric şi în Vieţile Sfinţilor există zeci de exemple de acest fel, care spun toate un singur lucru: să nu ne încredem nici in simţurile noastre atunci când e vorba despre lucruri importante, ci să aşteptăm să vedem ce ne spune Dumnezeu, sau sufletul nostru. Câţi oameni nu ajung să îi slujească diavolului în loc de Dumnezeu doar pentru că, într-un moment al vieţii lor, sau chiar mai multe, au decis să nu asculte sfaturile evanghelice (iubire, pace, iertare, smerenie), ci să işi urmeze propria părere, sau propriul orgoliu! Desigur, e o slujire inconştientă, dar totuşi este...
Următorul exemplu, deşi poate părea oarecum nepotrivit în context, îl redau tocmai pentru că, privit altfel, apare foarte potrivit! Este vorba despre un fragment din minunatul basm al lui Andersen "Crăiasa zăpezii". Chiar la început, se vorbeşte despre spargerea unei oglinzi, ale cărei cioburi, pătrunzând în inimile şi ochii oamenilor, îi făceau să vadă tot ceea ce înainte fusese pentru ei frumos şi bun, ca fiind strâmb şi urât. Câţi dintre noi nu ne plimbăm prin viaţă cu cioburi în ochi şi în inimi! Probabil la acest lucru se referă Sfânta Scriptură atunci când spune:"Vai de cei care numesc binele rău, şi răul bine, lumina întuneric, şi întunericul lumină!"
Deşi această temă ar putea umple tomuri întregi, mă opresc aici. Cred că am schiţat câteva elemente de ajutor, fie şi sumar!


"Doamne, vindecă făptura ta, ca să nu fie stăpânită de vrăjmas!"(Patericul)

Wednesday, September 3, 2008

Din nou Patericul

"L-a întrebat un frate pe un bătrân:
-Ce lucrare e bună, ca s-o fac şitrăiesc din ea?
[............................................................................................................................................................................]
-Nu toate lucrările sunt deopotrivă; Scriptura spune că Avraam era primitor şi Dumnezeu era cu el, Ilie iubea liniştea şi Dumnezeu era cu el, iar David era smerit şi Dumnezeu era cu el. Ce vezi că vrea sufletul tău, după Dumnezeu, fă, şi păzeşte-ţi inima."

Monday, August 4, 2008

Maxima zilei (zilelor)


"A spus [avva Iacov] : nu e nevoie doar de cuvinte, că sunt cuvinte destule la oamenii din ziua de azi. Ci de lucru e nevoie, căci el este cel căutat, nu cuvintele, care nu au roadă."

- Pateric -


Saturday, June 7, 2008

Adiere de vânt lin

Este un pasaj în Regi III care îmi place foarte mult! Este vorba despre proorocul Ilie, din vremea când era prigonit de către regina Izabela, şi silit să fugă în pustiu pentru a-şi salva viaţa. Fiind el descurajat şi simţindu-şi însingurarea (de unde se vede că şi proorocii deţin acea latură "umană" comună nouă tuturor) , îi apare un înger care îl hrăneşte şi îl îmbărbăteaza. El îl anunţă că îi va vorbi însuşi Domnul. Însă, pentru Ilie, apărea dificultatea de a-L recunoaşte, în limitele percepţiilor sale omeneşti. Iată răspunsul îngerului (angelos=mesager) :
"Ieşi şi stai pe munte înaintea feţei Domnului! Că iată, Domnul va trece; şi înaintea Lui va fi vijelie năprasnică ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie.
După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar dupa foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul." (III Regi 19.11-12)
Aşadar, Domnul nu se arată într-o formă maiestuoasă şi impunătoare, ci într-una blânda şi caldă, aproape de sufletul lui! (Prefigurare, poate, a întruparii Sale în om supus durerilor şi umilinţei) El alege nu forma care domină şi înfrânge voinţa, ci pe aceea care atinge sufletul! Şi, poate, aceea care putea fi primită fără reţineri de către un om singur şi cu sufletul întristat...
Analog lui Ilie, şi noi mai primim, sau vrem să primim, uneori, vizita Sa! Şi, la fel ca şi el, întâmpinăm acea dificultate de a-L recunoaşte... Poate că şi noi ne aşteptăm mai curând la rezolvări spectaculoase, la "imagini de forţă", la trâmbiţele Judecăţii de Apoi!
Desigur, pot fi şi acestea, însa, cât de puţini au parte de aceste viziuni! (În general, cei foarte curaţi, şi pregătiţi.) Cei mai mulţi dintre noi, însa, Îl primim ca pe acea "adiere de vânt lin", care ne mângâie sufletele în durere, şi care nu poate fi interpretată greşit! Creştinii o numesc har.
Aşadar, să nu ne aşteptăm la lucruri mari, ci la lucruri necesare! Dupa cum şi noi, nu trebuie să tindem a face lucruri măreţe, ci pe acelea care ne stau în putinţă! A face tot ceea ce iţi stă în puteri înseamnă, deja, a fi pe drumul spre El...

Fie să fim şi noi vrednici, Doamne, de adierea de vânt lin!

Monday, March 17, 2008

Din nou, din Pateric



Întrucât nu am mai vorbit demult despre această minunată carte a ortodoxiei, m-am gândit să amintesc din nou despre ea, în directă legătură cu un articol anterior al meu despre Biblie. Erau arătate acolo principalele "direcţii" pe care trebuie să le urmeze un creştin pentru a fi demn de acest nume. Răsfoind Patericul, mi-a căzut sub ochi o minunată pildă care pare o "aplicaţie practică" a acestor învăţături! Desigur, a fost greu de ales, pentru că Patericul e plin de fapte de credinţă extraordinare, şi de descrieri ale unor oameni care ne apar aproape neverosimili astăzi...Totuşi, m-am gândit să o redau pe aceasta...poate, pentru că m-a mişcat în mod deosebit...poate, pentru că a atins in mine o coardă sensibilă...

Despre Avva Nicon


Era unul din părinţi, pe nume Nicon, care locuia în muntele Sinai. Şi iată că a intrat unul în cortul unui faranit, şi, găsind-o pe fiica lui singură, s-a culcat cu ea, apoi i-a zis: spune, "sihastrul, avva Nicon, mi-a făcut aşa".
Când a venit tatăl ei şi a aflat, a luat sabia, mergând asupra bătrânului. Când a bătut, bătrânul i-a deschis, dar când a întins sabia să-l ucida, i s-a uscat mâna. Atunci faranitul s-a dus şi le-a zis preoţilor, care au trimis după el. Bătrânul s-a dus; după ce l-au bătut mult, au vrut să-l alunge. El însa i-a rugat: lăsaţi-mă aici, pentru Dumnezeu, ca să mă pocăiesc. Şi l-au despărţit de Biserică pentru trei ani, poruncind ca nimeni să nu vină la el. Vreme de trei ani, în fiecare duminică, venea la biserică să se pocăiască, şi se ruga de toţi: rugaţi-vă pentru mine. Mai târziu, s-a îndrăcit cel care făcuse păcatul, şi adusese ispita asupra sihastrului. El a adeverit la biserică: eu am făcut păcatul, şi am spus să fie pârât robul lui Dumnezeu.
Atunci s-a dus tot poporul să se pocăiasca faţă de bătrân, zicând:
- Iartă-ne, părinte, şi rămâi cu noi.
- De iertat, fie-vă iertat, de rămas, nu mai rămân aici cu voi, fiindcă nu s-a găsit nici unul cu discernământ care să aibă înţelegere faţă de mine.

Sunday, March 9, 2008

Ce e o stare?

Ce e o stare? O stare e un fel de "halou personal" al unui moment. Un "instantaneu" emoţional! Chiar dacă, uneori, "instantaneul" durează mai mult... Însă, timpul nu se măsoară întotdeauna cu orologiul!
Ce e o durerea? O stare cenuşie ce pare să nu se mai termine.
Ce e fericirea? O stare sclipitoare ce pare să nu dureze niciodată îndeajuns.
Ce e dezamăgirea? O stare fără gust şi fără miros...De fapt, o oboseală a stărilor!
Ce e speranţa? O stare de veşnic început. Chiar dacă te apropii de capătul vieţii!
Ce e iertarea? O stare în care "vechiului" i se dă "delete" pentru a permite "informaţiei noi" să se "înregistreze". Dacă nu i se dă "delete" cu totul, noua înregistrare va fi defectuoasă...
Ce e înţelegerea? O stare în care ştii mereu urmarea poveştii chiar de la primul "a fost odată".
Ce e înţelepciunea? O stare în care nici nu mai e nevoie să auzi:" a fost odată", pentru ca tu însuţi eşti povestea.
Ce e iubirea? Ei, aici e aici! Nici măcar nu e o stare...ci, suma tuturor stărilor, filtrate şi recontopite, până iese...lumina pură! Atunci când, totuşi, iese ceva...
Ce e universul? Probabil, o stare anume a Creatorului, chiar dacă momentul respectiv durează eoni! Sau, poate, o sumă de stări ale Sale, un proces...
Ce suntem noi? Dacă suntem doar o sumă de stări, poate că nici nu existăm...Sau, poate că suntem fiecare expresia unei singure stări predominante, care ne defineşte aşa cum culorile definesc floarea. Desigur, însă, că nici o culoare nu e pură, toate sunt compuse din nuanţe...
Ce e filosofia? O stare în care te întrebi ce sunt stările...şi de ce sunt...şi cum ar mai putea fi...

09 noiembrie 2007

De ce

De ce oare
trebuie să fim oameni
înainte de a fi sfinţi ?
De ce oare
nu putem trăi
într-o caldă colivie
până creştem definitiv ?
De ce oare până atunci
nu putem face
binele adevărat?
De ce oare...
Dar, cine ştie răspunsul
afară de El?

06 mai 2007


Cea mai buna solutie

M-am gandit adeseori care ar fi cea mai buna solutie pentru cineva care vrea sa parcurga drumul luminii: izolare (ori semi-izolare), sau, dimpotriva, trairea in lume, si cu lumea?
Cand spun "izolare" nu ma gandesc numaidecat la ascetism, ci pur si simplu la a te amesteca cat mai putin cu lucrurile, cu oamenii, si a trai intr-o lume a rugaciunii, a meditatiei, a contemplatiei. E o cale pe care au urmat-o multi sfinti.
Dar, ei aveau certe calitati, si o vointa neinfranta pe acest drum! Nu erau "impartiti", "divizati" intre forte contrarii, nu aveau nici obligatii lumesti, nici nu erau nici supusi necesitatii de a-si casiga existenta. Sau, poate asa vedem noi lucrurile!
Pe de alta parte, a fi intre oameni, si cu oamenii, iti poate crea multe prilejuri de a ajuta, de a invata smerenia, compasiunea, iubirea...Pana si Iisus a mers printre oameni!
Dar...exista si aici un dar! Printre oameni poti fi si multe ispite, incercari, poti ajunge, la un moment dat, sa te indepartezi de drumul tau!
Pana la urma cred ca solutiile ar trebui sa se combine : initial retragere, pentru a capata forta necesara, si lumina, apoi, iesirea in lume, pentru a raspandi lumina. (Cum a procedat Sf.Serafim de Sarov, a carui viata mi se pare un poem).
Dar, noi suntem atat de mici, atat de slabi si de impartiti, incat nu putem face nimic complet: nici in retragere, nici printre oameni! Mereu jinduim ceea ce nu avem, si credem ca cealalta cale ar fi mai buna. Cine sa ne dea o solutie ? (In afara de El!)
Oricum, intamplarile vietii mele de pana acum m-au facut sa imi cunosc mai bine slabiciunile, si mi-au distrus multe iluzii despre mine-insami.
Cum spunea un parinte din Pateric." La inceput, credeam ca am si ceva bun in mine, acum (la batranete) vad ca nu am nimic bun."
Sa fiti fericiti, si cat mai constienti!
01 mai 2007

Despre piedici

Uneori, Dumnezeu îţi scoate în cale piedici şi obstacole atunci când nu te aştepţi, ca să nu te trufeşti că tu eşti "ocrotit" şi ai ajuns deja la înţelepciune. Cu cât "creşti" mai mult, cu atât piedicile sunt mai subtile. Păi, dacă ţi-ar ieşi în cale tot cele de acum câţiva ani, care ar mai fi meritul? De fapt, cred că nici nu poate fi vorba de vreun merit atunci când "te împiedici",chiar dacă mai apoi îţi recapeţi echilibrul!
La şcoala asta a devenirii nu putem şti niciodată dacă am învăţat toate lecţiile, pentru că mereu apare ceva in plus. Una însă, ar trebui să o "fixăm" cu precădere: să ascultăm de Profesor. Chiar dacă nu înţelegem uneori, chiar dacă ni se pare că noi am descoperit o altă "rezolvare"! Fiindcă, numai El ştie, şi poate vedea, dacă uneori nu cumva 2+2 =5! "Căci nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor."
Şi aşa, mai învăţăm un pic, mai îmbătrânim un pic...până când, poate, absolvim!
21 aprilie 2007

Căi multiple

De ce or fi existând atâtea căi spre Cunoaştere, spre Divin? Oare, pentru că noi suntem atât de diferiţi, şi trebuie să înţelegem fiecare, cât mai bine ...("M-am făcut tuturor, totul, ca doar să dobândesc pe unii".)
Sau, poate ca să nu existe monotonie, şi pericolul rigidităţii...
Sau, aceste căi au fost potrivite diferitelor vârste ale umanităţii, şi ale fiecărui om în parte...

Uneori, această diversitate încânta, alteori oboseşte! Văd în ea sursa conflictelor. Cel puţin, a orgoliilor!
Bineînţeles, mai mult din partea celor aflaţi la începutul unei căi. "Drumeţii" mai vechi încep deja să vadă cum toate căile curg spre una singură, ca nişte afluenţi spre râu.
Dar, important este ca, dintre atîtea căi, să o alegem fiecare exact pe a noastră! Adică, pe cea voită de Divin pentru noi! "Toate cărările duc undeva, important e să o alegeţi pe aceea care are inimă."(Carlos Castaneda)
Să vă fie cărarea uşoară!

13 aprilie 2007

Un subiect vechi...si totusi mereu nou

Despre ispite

Poate ca acum, in apropierea Pastilor, e un timp mai potrivit pentru a vorbi despre ispite. Sau poate ca, timpul potrivit e atunci cand ti-l faci!
 Deci, ce caracterizeaza o ispita? Cum o recunosti? Daca am sti sa raspundem la intrebarea aceasta, am fi cei mai intelepti, si n-am mai gresi niciodata! 
Lasand la o parte definitiile clasice, voi raspune printr-un fel de "definitie " negativa, dar sugestiva:
"DACA ISPITA AR AVEA GUSTUL CHININEI, AM FI TOTI SFINTI."(Vasile Ghica)
Deci, o ispita este ispita tocmai pentru ca e "dulce", si pare sa iti ofere tot ce iti doresti. De fapt, poate chiar iti ofera, dar pe termen scurt, iar apoi, trezirea e mai dureroasa! "Unele cai par bune in ochii omului, dar capatul lor sunt caile mortii." (Intelepciunea lui Iisus Sirah)
Ce poate constitui o ispita? Practic, orice iti doresti, si n-ai putut avea. Pacatul incepe atunci cand incepi sa iti doresti prea mult, incat sa fii in stare de orice sacrificii pentru a obtine "obiectul" dorit (vezi "Faust" ) . Si, mai ales cand iti doresti atat de mult, incat sa uiti de "ascultare"!
"Ascultare fata de cine ? Fata de ce?" veti intreba. Raspunsul e simplu: fata de legile si normele divine. In Biblie si in alte Carti sfinte, El ne-a lasat un set de "instructiuni". Daca le respectam, ne va fi bine, daca nu, nu prea!
Din cate se vede, totul e simplu...in teorie! Dar, viata e atat de complexa, si lectiile ei atat de variate! De cele mai multe ori, noi vrem sa ascultam, dar problema consta in identificarea ispitei! "Asa ceva nu poate fi o ispita, e prea frumos!" Hmmm...sa ne amintim"definitia" de mai sus!
Si, iata ce spune si Serghei Lazarev: "Diavolul nu e prost, dimpotriva, e foarte inteligent. A devenit inger cazut cel mai inteligent si mai plin de capacitati dintre ingeri, tocmai pentru ca si-a pus inteligenta si capacitatile mai presus de ascultarea de Dumnezeu." (citat aproximativ)
Si atunci...ce putem face ? Pot spune doar ce fac eu : ma rog, si cer ajutor, si atunci "vantul si valurile se linistesc". Si, apoi, vad totul cu atata claritate!
Si acum, dragii mei, din nou, Paste fericit, si sa rezistati ispitelor!

P.S. Nu e nimic din cele spuse mai sus pe care sa nu le fi trait. De aceea mi-am permis sa vorbesc.
07 aprilie 2007

Monday, January 14, 2008

"Manualul" creştinului

Poate părea o sintagmă "goală", sau oarecum hilară, dar eu cred, şi simt, că trebuie să existe şi un manual al creştinului, aşa cum există în orice alt domeniu. Faptul că toate acele cunoaşteri şi trăiri acumulate nu apar pe vreo hârtie sau diplomă, nu e deloc relevant. De fapt, ele "se văd" în altă parte, unde e cu adevărat important! Si, de ce nu, se mai văd (sau ar trebui) şi in vieţile creştinilor, după cum stă scris undeva: "după roadele lor îi veţi cunoaşte."
Desigur că, întrebaţi care ar putea fi manualul creştinilor, cei mai mulţi am răspunde "Biblia", sau măcar, "Noul Testament". Este o afirmaţie cât se poate de adevărată, după cum am mai spus undeva. Însa, eu am găsit într-un loc din Noul Testament un fel de "descriere" a activităţii creştinului, precum şi a cerinţelor necesare îndeplinirii "funcţiei", care pare să rezume întregul "proces". V-o dăruiesc şi vouă, cu drag, sperând ca vă va fi de folos:



"Noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba să nu fie defăimată.
Ci în toate privinţele, arătăm că suntem nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin multa răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări,

în bătăi, în închisori, în răscoale, în munci obositoare, în vegheri, în posturi,
prin curăţie, prin cunoştinţă, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, prin dragoste nefăţarnică,

prin cuvântul adevărului, prin puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii de lovire şi de apărare,

în slavă şi în dispreţ, în vorbire de rău şi în vorbire de bine; ca nişte înşelători, măcar că spunem adevărul;

ca nişte necunoscuţi, măcar că suntem bine cunoscuţi; ca unii care murim, şi iată, trăim; ca nişte pedepsiţi, măcar că nu suntem omorâţi;

ca nişte întristaţi, dar totdeauna bucurându-ne; ca nişte săraci, dar îmbogăţind pe mulţi; ca neavând nimic, dar stăpânind toate." (2 Corinteni, 6.3-10)


Pace şi lumină tuturor!

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...