Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, December 20, 2009

Adevărata semnificaţie a Crăciunului

Întrucât nu am prea mult timp la dispoziţie, dar totuşi doresc să las tuturor un semn de preţuire în legătură cu acest Crăciun, vă dăruiesc această pildă găsită pe un minunat site, plin de înţelepciune, şi cum nu se poate mai potrivit nouă în preajma acestor zile minunate:

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.

Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.

Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Isus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice.

Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.

L-a invitat si pe el, dar a refuzat:

___________________________
“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”

Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.

N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.

S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.

___________________________

Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.

Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop. Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.

Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”

Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.

Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.

S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.

„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”

Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.

„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.

Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.

Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.

Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:

„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”

Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:

„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”

Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.

„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”

Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.

Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:

„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”

Sarbatori fericite!!!

Farmecul zilelor de Craciun sa te insufleteasca
si sa-ti lumineze toata fiinta!

Bucura-te de adevarata semnificatie a acestei sarbatori alaturi de toti cei pe care ii iubesti!

http://www.damaideparte.ro/index.php/adevarata-semnificatie-a-craciunului/125/

Saturday, December 5, 2009

Rumi - Aspiraţie

Întrucât un text de pe un blog prieten m-a mişcat foarte mult, îmi permit să îl repostez aici, pentru a aduce lumină tuturor:



"Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt ţărmul, nici marea;
Nu sunt nici o comoara a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul ;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul ;
Nu sunt din India, Irak sau Kharasa ;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al paradisului si nici al iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este nici un loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul,
pentru ca eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut
amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut,
Doar pe Tine Te ştiu,
Doar pe Tine Te văd,
Doar pe Tine Te chem,
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, CEL CARE EŞTI.
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul,
iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.
Abandoneaza lumea şi viaţa, si găseşte viaţa lumii."

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/rumi-aspiratie

Tuesday, December 1, 2009

Despre trădare, conştiinţă şi sfinţenie la Steinhardt

Pare că sunt nişte teme cam vaste, chiar şi pentru o zi de sărbătoare ca aceasta, dar voi încerca să spun măcar câteva cuvinte. Nu în sensul unei “învăţături moralizatoare”, dar întrucât o cărţulie despre monahul de la Rohia ( “365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan”) mi s-a părut atât de simplă, actuală, şi atât de ne-retoric creştină! Ne-retoric, în sensul că răspunsurile domniei-sale, deşi impregnate de cultură, par a avea, în primul rând, o aplicabilitate practică, o finalitate mântuitoare!
Ca să vorbim despre trădare, mă voi referi,în contrapondere, la noţiunea de conştiinţă, şi la modul cum o priveşte domnia-sa. Şi, definiţia domniei-sale, este, culmea, cea a unui ateu: Camus. Însă, despre acesta, spune mai departe că i se pare a fi “un creştin fără voie, sau fără să o ştie”. Lucru pe care l-am simţit şi eu în legătură cu unii autori, şi chiar cu unii oameni vii…
Aşadar, iată cum priveşte Camus problema: “Ajuns la absurd, căutând să trăiască în consescinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care dispersiunea este lege.”
Aşadar, conştiinţa ar fi un fel de construcţie morală a fiinţei, un lucru care “nu ni se dă de la sine”, ci trebuie permanent cucerit, şi apoi păstrat. Dar, ce înseamnă “ajungerea la absurd”? În alt loc, în acelaşi interviu, Steinhardt vorbeşte despre breaking-points: acele momente în care “întrerup cursul obişnuit, monoton, cotidian al vieţii”. Ele pot să nu apară numaidecât spectaculoase la exterior – chiar şi un fapt zis mărunt poate consitui un “breaking-point” – dacă acest fapt “ne întoarce pe dos” convingerile, modul de a privi viaţa, ceea ce însemna “normal” pentru noi.
Ei, şi în aceste momente de cotitură, vine şi “proba de şoc” a conştiinţei! Dacă alegem “calea majorităţii”, sau “ne rămânem nouă-înşine credincioşi”, după cum se exprimă Shakespeare! Se ştie că fiecare om, în tinereţe, este animat de idealuri înalte, de spirit de sacrificiu, ar vrea să fie bun, să schimbe lumea…Însă, cu timpul, cei mai mulţi pierd aceste idealuri pe parcurs…iar breaking-points-urile îi găsesc la fel de materialişti şi “aplatizaţi” ca pe toţi ceilalţi! Aceasta reprezintă, de fapt, cea mai înaltă trădare pe care o putem comite: cea faţă de noi-înşine. Trădarea ulterioară faţă de ceilalţi – care eventual mai împărtăşesc încă idealurile de pornire – nu e decât o consecinţă.
Fiecare suntem Iuda faţă de Christul interior, la un moment dat. De fapt, unii suntem doar Petru – deşi ne lepădăm, ne căim mai apoi. Însă Iuda nu cunoaşte căinţa, ci doar împietrirea, sau disperarea. Ambele la fel de dizolvante pentru spirit!
Însă, există şi breaking-points-uri veritabile, care cu adevărat “rup vălul”. Atunci, omul capătă competenţă morală – care, în viziunea lui Steinhardt, nu înseamnă faptul că, brusc, devenim cu toţii moralişti. Definiţia competenţei morale ar fi aceasta: “orice înţelegere cutremurătoare a lumii, orice sfâşiere a vălului, orice contact direct cu adevărul”. În acest sens, competenţa ar fi echivalentă cu o descoperire, iar descoperirile, spune domnia-sa, au loc “atunci şi acolo unde cumpăna dintre bine şi rău, neant şi fiinţă, ştiut şi imprevizibil e în opoziţia cea mai precară, mai primejduită, mai pe muchia cuţitului ce desparte hăul de zidire.”
În legătură cu aceste descoperiri, mi-a plăcut tare mult un comentariu al părintelui asupra eroului cărţii “Portretul lui Dorian Gray”. Se ştie că este vorba despre un artist care încheiase un fel de pact cu diavolul, el rămânând veşnic tânăr, în timp ce portretul îmbătrânea. Până ce, desigur, s-a reinstaurat normalul…Dar, nu despre acţiunea cărţii e vorba aici, ci despre prefacerile interioare ale eroului – însuşi. Steinhardt îl priveşte nu moralizator, ci cu înţelegere şi compasiune. Iată ce spune despre el – mai bine-zis, despre ultima parte a vieţii sale: “Învins, dezamăgit, trădat, însingurat – “nimeni nu-i cu mine” – singur cu el şi cu înfrângerea lui [...] îşi află, cred, mântuirea în suferinţă, în aflare adevărului, în recunoaşterea erorii săvârşite, şi mai ales, în curaj şi demnitate. Nu cred că diavolul, oricâte ar avea trecute în catastiful său, va pune mâna pe poet, pe derbedeu, pe răzvrătit. S-a mântuit prin suferinţă şi sinceritate şi prin cunoaşterea adevărului. [...] L-au îmbolnăvit, l-au înşelat, l-au omorât, dar sufletul nu i l-au pângărit. Chefliu, curvar, huligan, beţiv, derbedeu – de astea să se sperie Hristos? [...] Hristos, sunt sigur, va privi numai la curăţia sufletului, la buna-credinţă, la crunta dezamăgire. la sufletul îndurerat şi însingurat pe care diavolul nu l-a putut ispiti cu marile păcate: făţărnicia, trădarea, cruzimea.”
O descriere completă şi extrem de clară şi uşor perceptibilă a unui breaking-point final al unui artist… Chiar dacă nu suntem artişti, ne putem gândi doar în ce categorie am putea intra: în a celor care am comis marile păcate, sau doar pe cele mici? Am putea noi merita mila şi compasiunea părintelui, ca acest artist atât de greu încercat, dar care totuşi, la sfârşit, şi-a regăsit cărarea?
Au mai rămas doar câteva cuvinte de spus despre sfinţenie, aşa cum o vede părintele. Şi, mi-e tare drag de domnia-sa, pe lângă multe alte motive, şi pentru că, deşi profund religios, şi chiar ortodox, nu respiră nici un dram de habotnicie. Dimpotrivă, este spiritul cel mai bun, mai iubitor, şi mai universal pe care l-am întâlnit până acum în ortodoxia românească!
Aşadar, iată părerea sa despre sfinţenie: “Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorâ într-o chilie [...] Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea, este a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine-însuţi; sau măcar (stadiu inferior însă tot remarcabil şi sfânt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine-însuţi.
Acesta-i lucrul cel greu, cel sfânt, cel creştinesc, cel supraomenesc.”
Dacă nu eraţi pe deplin convinşi să citiţi această carte, sau oricare a părintelui Steinhardt, sper că, de acum încolo, o veţi face!
O iarnă cu multă lumină tuturor vă doresc!

Sunday, May 31, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Şi viaţa veşnică este aceasta..."



Textul comentat astăzi de maestrul Aivanhov este fragmentul introductiv din Ioan 17: 17.1-3, numit şi Rugăciunea lui Iisus. Întrebarea pe care şi-o pune maestrul - de fapt, ne-o pune nouă, tuturor - este, cum anume credem noi că o cunoaştere, fie şi a lui Dumnezeu, poate dărui viaţa veşnică. Domnia-sa trece în revistă modalităţile clasice de "cunoaştere" religioasă: prin studiul unor tratate teologice, filosofice, alchimice, etc. Dar, nici una dintre aceste cunoaşteri nu par a aduce nemurirea, oricât ar fi ele de aprofundate. Apoi, mai există şi alte cunoaşteri: filosofice, psihologice, ştiinţifice - dar, nici acestea nu se apropie, cât de cât, de acest deziderat! Dealtfel, domnia-sa remarcă faptul că aceia care îşi petrec întreaga viaţă încercând să cunoască tot felul de lucruri, şi trecând prin tot felul de experienţe, se pot uşor pierde printre obiecte şi realizări, fără să ajungă, de fapt, nici la adevărata cunoaştere, şi nici la adevărata împlinire.
Şi atunci, cum putem explica aceste versete evanghelice? Ce înseamnă, de fapt, "a cunoaşte", în accepţiune evanghelică? Se poate observa uşor că această cunoaştere nu se referă la intelect. Desigur, intelectul are rolul lui, şi trebuie şi el sublimat, în drumul nostru spre sfinţenie - ca şi celelalte structuri - dar, în Evanghelii, şi în Biblie în genere, cunoaşterea înseamnă fuziune. "Cunoscându-L pe Dumnezeu, Îl iau la mine", după cum spune Meister Eckhardt. Dar, pentru aceasta, ar trebui, cumva, să începem să "vibrăm în armonie" cu El, să fim pregătiţi pentru a-L primi. Nu putem cunoaşte decât acele lucruri care vibrează la unison cu noi, acesta este o lege spirituală. "Dacă dorim să cunoaştem Spiritul cosmic, va trebui să-L lăsăm să penetreze în noi." Adică, după cum spun cărţile duhovniceşti - să ne pregătim pentru a primi Duhul Sfânt.
Modalitatea acestei pregătiri, şi primiri, este însă cea care ridică întrebări. Maestrul ne spune, simplificând, că fiecare element al nostru trebuie să fie pregătit să se deschidă, pentru a primi elementele spirituale superioare: Inima (adică, structura emoţională), să se deschidă prin puritate; intelectul, prin Lumină; sufletul, prin Iubirea Divină; şi spiritul, prin Forţa spirituală. Astfel, întregul nostru va fi pregătit să realizeze în plan material Voinţa lui Dumnezeu.
Întrucât am pomenit că, pentru a ne putea deschide aceste structuri, trebuie să ne pregătim cumva, vom spune câteva cuvinte şi despre această pregătire. În toate religiile şi căile spirituale ale omenirii, această etapă este numită purificare, sau despătimire. Maestrul ne spune că există două modalităţi pentru acestă purificare: fie prin razele Soarelui Spiritual - adică, urmând o cale spirituală, şi acceptând tot ceea ce poate aduce aceasta; fie coborând sub pământ - adică, trecând prin tot felul de încercări şi presiuni nedorite - pentru cei care nu vor să accepte calea spirituală.
Iar rezultatul final al acestor procese- cunoaşterea lui Dumnezeu - înseamnă, de fapt, a vibra la unison cu El, sau a trăi în trupul nostru o viaţă divină.
Vom mai spune doar câteva cuvinte despre viaţa veşnică - pentru a înţelege ce obţinem, de fapt, prin această cunoaştere. Maestrul ne spune că viaţa veşnică nu e totuna cu eternitatea, sau cu nemurirea. În viziune evanghelică, viaţa veşnică se referă mai mult la o calitate a vieţii. Viaţa veşnică este o stare de conştiinţă, în care viaţa este pe deplin trăită şi asimilată, la modul divin. Poate nu ar fi greşit să facem o analogie între acestă sintagmă şi Împărăţia cerurilor - care trebuie, deasemenea, să se afle înăuntrul nostru. Deci, obţinerea vieţii veşnice se poate realiza în orice moment, prin legarea de principiul Divin - prin rugăciune, meditaţie, şi contemplaţie, şi printr-un mod de viaţă corespunzător. Sfinţii sunt cei care au obţinut viaţa veşnică, la fel cu mulţi credincioşi necunoscuţi, dar care au trăit pe deplin principiile religiei lor, şi le-au încorporat în ei-înşişi.
Capitolul este mult mai amplu, dar cred că am reuşit să schiţez măcar, principalele sale idei. Şi, în încheiere, vă ofer câteva cuvinte ale unui sfânt filocalic, care par a rezuma - deşi parţial - un fel de veşnicie în trup material:

"Prin trup, omul este muritor. Dar, prin minte şi cuvânt, nemuritor." (Sf. Antonie cel Mare)

Sunday, May 17, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Pilda fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nechibzuite


Această pildă, atât de cunoscută, redată în Matei 25. 1-13, se referă, aparent, la obiceiurile unei nunţi evreieşti tipice, printre care se numără şi aşteptarea mirelui de către cele zece fecioare, prietenele miresei. Însă, după cum se ştie, din diverse surse, pilda are o semnificaţie mai profundă. Maestrul explică unele lucruri într-un mod foarte apropiat de Părinţii Bisericii, însă oferă şi elemente noi.
În mod universal este acceptat faptul că mirele aşteptat este Iisus, cămara de nuntă este "anticamera" morţii, iar cele zece fecioare semnifică virtuţile sufletului omenesc. Maestrul ne redă şi numele lor evreieşti, precum şi câteva caracteristici ale fiecăreia, însă pentru simplificare, cred că e de-ajuns să redăm doar numele atributelor reprezentate de fiecare: Bunătatea, Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Adevărul - celelate cinci fiind, desigur, reversul lor.
În pildă, nu se spune că mirele le-ar fi certat pentru că au adormit. Desigur, ar fi fost mult mai bine să vegheze până la sfârşit, după îndemnul evanghelic: "Vegheaţi neîncetat". Însă, datorită slăbiciunii firii omeneşti, el acceptă acest neajuns. În schimb, sunt primite în încăperea de nuntă doar cele care aveau ulei în candelă. Semnificaţia acestui ulei a stârnit multe discuţii şi controverse. Din spusele maestrului, acest ulei ar fi un fel de "rezervă spirituală", sau energie subtilă ce se capătă numai prin contactul strâns, de fiecare zi, cu Cerul: prin rugăciune, meditaţie, şi fapte bune. Cu alte cuvinte, el ar fi echivalent cu harul Duhului Sfânt din interpretarea Sfântului Serafim de Sarov. Şi sfântul spune că fecioarele semnifică virtuţile, însă cele cinci fecioare nechibzuite ar fi cele care practică virtuţile în mod neînţelept, de dragul virtuţii în sine, sau ca pe un ritual fără viaţă. Orice virtute, şi faptă bună, ar trebui înfăptuită numai pentru Hristos, şi după voia Lui - cu alte cuvinte, izvorând din iubirea evanghelică. Numai aceste virtuţi şi fapte se învrednicesc de coborârea harului asupra omului respectiv, celelalte - rămân fără viaţă, fără "ulei".
Am redat aceste interpretări atât de apropiate, pentru a arăta că înţelepciunea nu cunoaşte hotare de timp, sau de confesiune religioasă. În plus, ele se completează foarte bine.
Maestrul Aivanhov insistă în continuare asupra faptului că acest ulei trebuie să fie agonisit în mod continuu, în toate perioadele vieţii noastre. El face legătura între această pildă, şi pilda talanţilor -care, deasemenea, trebuie fructificaţi, reversul fiind considerat un păcat - precum şi cea a smochinului neroditor, pe care Mântuirorul l-ar fi blestemat. Acest gest extrem la adresa unui arbore deja "nefericit" este, deasemenea, simbolic, şi semnifică faptul că omul trebuie să fie capabil "să dea roade" în orice moment, aceasta fiind menirea lui. Uscăciunea spirituală este asimilată egosimului, şi lipsei iubirii, şi îşi are locul printre "fecioarele neînţelepte".
Într-un mod foarte plastic, maestrul aseamănă, în continuare, prezenţa "uleiului în candelă" - în speţă, a iubirii şi a harului - cu posesiunea unui "bilet" la intrarea în marea sală a Sărbătorii Duhului Sfânt. Cei care nu vor avea "biletul" nu vor putea invoca nici un motiv pentru a intra, nici măcar virtuţile părinţilor şi maeştrilor lor spirituali.
În mod similar este prezentat acest aspect într-o altă pildă a nunţii, care se referă la prezenţa "hainei de nuntă". Cei găsiţi fără haină de nuntă, vor fi aruncaţi afară, neavând dreptul de a participa la sărbătoare. Nu mă pot opri să fac o paralelă cu o pildă din Vieţile Sfinţilor, referitoare la Sfântul Marcian, presbiterul Bisericii din Consatntinopol. În drum spre sfânta slujbă, el a întâlnit un sărac, căruia i-a dăruit haina, rămânând gol pe sub mantie. În timpul slujbei însă, când din nebăgare de seamă mantia s-a ferit la o parte, toată biserica a putut vedea un veşmânt strălucitor, de o frumuseţe neasemuită, stârnind dezaprobarea patriarhului actual pentru un asemenea "lux". Desigur, când s-a aflat adevărul, ei au înţeles că sfântul primise deja acea "haină de nuntă", cuvenită nevoitorilor adevăraţi.
Închei aici, lăsându-vă să meditaţi la această minunată pildă, şi la toată înţelepciunea înrudită, care ne-a fost dăruită pentru a ne ajuta în drumul nostru pe această "punte îngustă" - după spusele unui rabin înţelept: "Lumea este o punte îngustă. Totul este însă să nu-ţi fie niciodată teamă."
Şi, în încheiere, vă ofer un citat filocalic ce pare a exprima destul de clar diferenţa dintre "o fecioară înţeleaptă" şi una "neînţeleaptă." Şi, ne putem închipui că la fel se petrec lucrurile şi în privinţa celorlalte "fecioare":

"Când trăieşti o viaţă sfântă şi fără de păcat, cunoaşterea intelectuală poate să dea roade duhovniceşti minunate. În schimb, cunoaşterea fără iubire nu poate să mântuiască pe nimeni." (Arhim. Sofronie Saharov)


Să ne fie cu folos!

Sunday, May 10, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi..."


Epsisodul de astăzi se referă la un fragment din Matei 19.30 şi 20.1-16, şi anume la pilda gospodarului care a tocmit lucrători la vie. Din câte se ştie, el a hotărât să dea aceeaşi plată şi lucrătorilor tocmiţi în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor din ceasul al treilea. Acest lucru a stârnit nemulţumirea, părut legitimă, a primilor tocmiţi. Răspunsul stăpânului pare a fi ilogic: nu numai că întăreşte prima sa hotărâre, dar şi enunţă o frază care a rămas drept model de înţelepciune şi paradox: "Cei de pe urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă."
Desigur, dacă ar fi să privim lucrurile strict prin prisma logicii pământeşti, utilitare, am fi înclinaţi să îi dăm dreptate lucrătorului de la primele ceasuri. Ce dreptate e aceea în care lucrătorii care au îndurat greul şi zăduful zilei să ia aceeaşi plată cu ultimii tocmiţi? Şi totuşi, maestrul ne dă nişte exemple din care putem înţelege că uneori, ultimii veniţi pot face o muncă mai importantă decât primii. El se referă la acei intelectuali care se trezesc târziu, poate chiar pe la nouă ceasuri de dimineaţă, şi ajung la serviciu şi mai târziu, şi totuşi munca lor este indispensabilă, şi mai bine plătită decât a muncitorilor zilieri care vin la lucru din zori de zi. Este vorba, de fapt, de o deosebire nu atât temporală, cât calitativă.
Şi, acelaşi lucru se petrece şi în planul vieţii spirituale! Există unii creştini "lucrători", care "se trezesc devreme", şi toată viaţa urmează poruncile şi ritualurile, şi alţii care, deşi plini de calităţi, "se trezesc târziu", însă trezirea lor e atât de deplină, şi aduce atâtea foloase umanităţii, încât merită aceeaşi plată cu cei dintâi. Ne putem gândi, în acest sens, la marii sfinţi rezultaţi dintre păgânii convertiţi (Pavel pare a fi cel mai potrivit exemplu în acest sens), sau dintre marii păcătoşi pocăiţi (Maria Magdalena, Maria Egipteanca, sau acel părinte din Pateric care fusese hoţ şi tâlhar). Desigur, exemple ar putea fi nenumărate, însă eu le-am ales numai pe cele mai sugestive.
Pentru a explica acea afirmaţie paradoxală, maestrul mai aduce însă şi alte argumente. El se referă, simplu, la iubire. Iubirea cunoaşte şi ea mai multe trepte. Sexualitatea a apărut prima, şi din acest punct de vedere ar trebui să fie cea mai importantă. Şi totuşi, treptele următoare, exprimate prin phileia - dragostea frăţească, şi agape - iubirea divină, sunt cu mult mai importante. O fiinţă va fi considerată cu atât mai evoluată cu cât va şti să îşi exprime iubirea prin lumină şi spiritualitate, şi nu la nivel carnal. Deci, şi în acest caz, "ultimele apărute" sunt, de fapt, "cele dintâi".
Un alt exemplu sugestiv, şi inteligibil în special pentru materialiştii convinşi, este cel al creierului uman. Din câte se ştie, paleocortexul este prima structură apărută, şi el coordonează viaţa instinctuală şi procesele reflexe. Însă neocortexul, apărut mai târziu, printr-un proces de evoluţie, este sediul proceselor psihice superioare, şi al gândirii abstracte. Şi în acest caz, "ultimul venit" este mai important decât primul!
Ceea ce s-ar mai putea spune legat de acest subiect, şi maestrul Aivanhov subliniază, este faptul că acei care se supără, şi consideră nedrept ca "ultimii veniţi" să aibă aceeaşi plată cu primii, sunt, de fapt, cei "săraci". În acest sens, sărăcia este privită ca o prezenţă insuficientă a iubirii şi înţelepciunii. Fiindcă, cei care au fie iubire, fie înţelepciune îndeajuns, se vor simţi suficient de bogaţi pentru a nu se simţi nedreptăţiţi, şi a nu crede că au nevoie de "bogăţiile" altora. Dimpotrivă, adevăraţii oameni ai spiritului îşi poartă mereu "bogăţiile" cu ei, şi au de-ajuns pentru a da şi altora.
Şi, în încheierea acestui minunat capitol, vă ofer un citat filocalic ce subliniază îndeajuns de sugestiv ideile maestrului, dovedind că înţelepciunea, deşi are multe forme, este cuprinsă în aceeaşi esenţă:

"Cel ce vrea să înveţe lucrarea minţii trebuie mai întâi să îşi păzească conştiinţa cu privire la Dumnezeu, oameni şi lucruri" (Sf. Vasile de la Poiana Mărului)

Saturday, May 9, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Potolirea furtunii


În acest capitol, maestrul ne vorbeşte despre un fragment-cheie al Evangheliei după Marcu - 4.35-41:

35
In* aceeasi zi, seara, Isus le-a zis: "Sa trecem in partea cealalta."
36 Dupa ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat in corabia in care se afla, si asa cum era. Impreuna cu El mai erau si alte corabii.
37 S-a starnit o mare furtuna de vant care arunca valurile in corabie, asa ca mai ca se umplea corabia.
38 Si El dormea la carma pe capatai. Ucenicii L-au desteptat si I-au zis: "Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?"
39 El S-a sculat, a certat vantul, si a zis marii: "Taci! Fara gura!" Vantul a stat, si s-a facut o liniste mare.
40 Apoi le-a zis: "Pentru ce sunteti asa de fricosi? Tot n-aveti credinta?"
41 I-a apucat o mare frica, si ziceau unii catre altii: "Cine este acesta de Il asculta chiar si vantul si marea?"

De fapt, exegeţii Bibliei nu îl văd a fi atât de important. Desigur, aici se relatează o minune săvârşită de Mântuitor, însă El a făcut nenumărate minuni, şi unele chiar mai apreciate de norod - cum ar fi vindecările, bunăoară. Ceea ce asigură valoarea acestui fragment este însă sensul său ascuns.
Este relatată aici o întâmplare oarecum banală: izbucnirea unei furtuni pe mare, în timp ce Iisus era adormit în barcă. Ucenicii, reacţionând la modul cel mai normal, s-au speriat şi s-au îngrijorat. De fapt, reacţia lor nu era chiar "normală", dar fiind faptul că ei nu erau simpli pescari, ci ucenici ai Mântuitorului, aflaţi sub protecţia Sa directă. Lucru pe care l-a subliniat şi El-însuşi când s-a trezit: "De ce sunteţi fricoşi? De ce n-aveţi credinţă?"
Însă, "furtuna", cu "vântul" şi "valurile" semnifică şi altceva. În viaţa fiecăruia dintre noi - şi, mai ales a celor care am ales o cale a slujirii - intervin la un moment dat furtuni. "Marea" - adică, emoţionalul sau astralul despre care am mai vorbit - este tulburată şi răscolită; iar vântul - unde "aerul" semnifică elementul mental, raţiunea practică - bate cu putere, într-o învălmăşeală de rafale. În aceste momente, oricât de greu ne-ar fi, nu trebuie să ne lăsăm în voia "elementelor", ci să ne amintim că Iisus "doarme în barca noastră." Chiar dacă e încă un copil, şi chiar dacă doarme, noi trebuie să avem încredere că El are puterea de a potoli valurile şi vântul. "Hristos din barcă" desigur că semnifică Sinele divin existent în fiecare fiinţă, şi prin care Hristosul evanghelic se poate manifesta oricând, dacă Îl rugăm cu credinţă.
De fapt, credinţa semnifică tocmai "a crede fără a vedea încă", "a crede fără dovezi". Noi trebuie să credem că, fie şi dacă El doarme, prezenţa Sa lângă noi, sau în noi, este o realitate. Tot ceea ce avem de făcut este să "Îl trezim" - printr-o viaţă dedicată poruncilor lăsate de El, şi prin rugăciune. Cu cât Îl vom trezi mai devreme, cu atât şi furtunile vieţii şi sufletelor noastre se vor potoli mai rapid. De fapt, în vieţile oamenilor obişnuiţi există uneori alternanţe de "somnuri" şi "treziri". Trece o furtună, apoi, dacă nu suntem atenţi, şi ne lăsăm în voia naturii noastre inferioare, El adoarme din nou. La următoarea furtună, va trebui, din nou, să Îl trezim - dar lucrul acesta va fi mai uşor, o dată ce am văzut că este posibil. Desigur, însă, că idealul ar fi să Îl trezim o dată pentru totdeauna!
În speranţa că aceste explicaţii ale maestrului Aivanhov vă vor fi de folos, închei prin câteva cuvinte ale Părintelui Paisie Aghioritul, care exprimă aceleaşi realităţi, însă în alt mod:

"Cu cât trăieşte cineva mai lumeşte, cu atât mai multă nelinişte câştigă. Numai lângă Hristos se poate odihni cineva, pentru că omul este creat pentru Dumnezeu; acolo este firescul lui, adică să se afle cu Dumnezeu." (Paisie Aghioritul)

Thursday, May 7, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Cine va fi pe acoperişul casei..."

În capitolul de astăzi, maestrul Aivanhov a ales să explice un fragment din Matei: Matei 24.15-30, în care este vorba despre acea Apocalipsă vestită proorocului Daniel. Ca urmare a pustiirilor prezise, oamenii sunt sfătuiţi să fugă fără a-şi lua din lucruri, şi mai ales, "să rămână pe acoperiş": "Cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă."
Ca să înţelegem, însă, la ce se referă, de fapt, acest "acoperiş", trebuie să ne reamintim structura fiinţei umane, pe care şi Aivanhov, ca şi alţi maeştri, ne-au prezentat-o schematizat. După cum am mai spus în postările anterioare, omul este alcătuit din două "porţiuni", sau naturi: natura inferioară, sau personalitatea, şi natura superioară, sau Sinele divin. Personalitatea, la rândul ei, cuprinde patru "piloni", sau elemente: corpul fizic, cel energetic, emoţional (sau astral) şi mentalul inferior (sau mentalul-dorinţă). Aceşti patru piloni, schematizat, alcătuiesc pereţii unei "case". În esoterism, numărul patru corespunde materiei, iar pătratul reprezintă Justiţia.
Natura superioară, sau Sinele, este alcătuită şi ea din trei elemente, sau atribute: Iubirea divină, Înţelepciunea şi Voinţa divină (sau Adevărul). Acestea alcătuiesc un triunghi, sau un "acoperiş" al fiinţei umane. Treiul este considerat o cifră sacră - dacă ne gândim numai la Treimea divină (şi care se regăseşte, în mic, şi în fiecare fiinţă umană). În ansamblu, triunghiul simbolizează Mila.
Privind astfel, cuvintele evanghelice referitoare la "a nu coborî de pe acoperiş" capătă un alt sens. În momentele de mari frământări şi "pustiire", nu trebuie să coborâm din regiunea superioară a fiinţei noastre: să rămânem în Iubire, Înţelepciune şi Adevăr. Desigur, acest lucru e posibil numai cu ajutor de Sus, care se obţine prin rugăciune şi respectarea poruncilor evanghelice. Nu trebuie nici să ne luăm înapoi "lucrurile": concepţiile personale egoiste şi învechite. Să rămânem numai în credinţa ajutorului divin.
Maestrul ne explică în continuare cum e posibilă armonizarea Justiţiei - care aparţine terestrului, cu Mila - care e un atribut divin. Desigur, acest lucru nu înseamnă că vom fi iertaţi la nesfârşit de Divinitate, ori de câte ori vom greşi. Nici, dimpotrivă, că vom fi mereu pedepsiţi cu asprime. Însă, ceea ce se cere de la noi este să începem să construim "pătratul" nostru, sau "pereţii casei", cât mai armonios, respectând poruncile divine. Iar atunci când Cerul va vedea că noi ne rugăm, medităm, şi facem şi alte lucruri incluse în poruncile evanghelice, ne va trimite "restul materialului" pentru a construi şi acoperişul. Maestrul compară acest proces, în mod plastic şi sugestiv, cu un împrumut la o bancă: atunci când "clientul" are deja un acont, "banca" îi va împrumuta restul necesar. Însă, atunci când el nu are nimic, desigur că nu îi va da, şi el va rămâne în "pătrat" - adică, i se va aplica Justiţia. Nu degeaba spune Hristos: "Cine crede în Mine, nu va fi judecat, cine nu a crezut, a şi fost judecat deja." În acest sens, "a crede" semnifică o credinţă activă, probată prin fapte, şi nu o simplă adeziune raţională.
Desigur, textul este mult mai complex, însă maestrul insistă asupra acestei realităţi "a acoperişului", pentru că este foarte importantă, şi se referă, de fapt, la datoria unui creştin de a trăi "cu Dumnezeu, şi nu cu lumea."
Domnia-sa mai explică sensul unei fraze aflate pe la sfârşitul fragmentului: "Îndată după acele zile de necaz, Soarele se va întuneca, Luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate." Conform aceloraşi explicaţii esoterice, Soarele semnifică raţiunea umană obişnuită, care "se va întuneca"; Luna - domeniul sentimentelor, sau astralul - care, nici el nu îşi va mai păstra limpezimea; iar stelele - concepţiile şi idealurile umane obişnuite, cărora li se va vedea efemeritatea şi lipsa de importanţă. După alte intrepretări, "stelele" ar fi puternicii zilei, care îşi vor vedea spulberată puterea iluzorie.
De fapt, întregul ansamblu sugerează că această Apocalipsă pare a fi un fenomen individual, interior, necesar şi posibil fiecărei fiinţe în parte, pentru transcenderea naturii inferioare, şi "stabilirea pe acoperiş". "Fără ispite şi încercări nu ar exista nici un mântuit", spune şi un sfânt părinte.
Deşi ar mai putea fi spuse multe lucruri, mă opresc aici, lăsându-vă, în continuare, plăcerea lecturii şi înţelegerii acestei extraordinare cărţi. Şi, închei prin câteva cuvinte ale unui părinte filocalic, ce par a concluziona foarte bine învăţăturile acestui capitol:

"Mântuirea omului de păcat, rău şi moarte prin Hristos constituie adevărata cultură şi luminare a omului." (Arhim. Iustin Popovici)

Tuesday, May 5, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului..."


Fraza de astăzi face parte dintr-un fragment mai larg din Luca 18: 18-27, în care este relatată discuţia Mântuitorului cu tânărul bogat. Acesta îl întreabă pe Mântuitor ce trebuie să facă pentru a se mântui, iar Iisus, iniţial, îi spune că trebuie să ţină poruncile cunoscute din Lege. "Pe acestea le-am păzit din pruncie", răspunde tânărul. Atunci, Iisus îi răspunde: "Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea comoară în ceruri." Parabola spune că, auzind acestea, "el s-a întristat mult, căci era foarte bogat." Şi apoi, urmează concluzia Mântuitorului: "Mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu."
Desigur, privită la modul simplist, se pare că această parabolă incriminează toţi bogaţii, în masă, şi indică faptul că numai săracii ar fi plăcuţi lui Dumnezeu. Însă, dacă ne uităm în urmă, în Vechiul Testament, vedem nenumărate exemple că Dumnezeu şi-a ales vase de cinste şi dintre săraci, şi dintre bogaţi - ca să amintim doar de câţiva oameni cu misiuni divine pe care El i-a ridicat: Iosif, David, Solomon, Iov, în a doua parte a vieţii sale, etc. Chiar şi în Noul Testament, deşi El propovăduia şi vindeca în majoritate săracilor, totuşi au existat unii fruntaşi farisei, sau alţi bogaţi, pe care i-a admis în preajma Sa: Natanael, Iosif, Nicodim, vameşul, sutaşul Corneliu (chiar şi din alte neamuri, din câte se vede). De aici reiese că nu bogăţia ca atare era cea pe care o incrimina, ci atitudinea faţă de ea.
Acei oameni care, deşi bogaţi, şi-au folosit averile în mod cumpătat, pentru binele celorlalţi, au fost iubiţi de el. Cele ce nu accepta El erau zgârcenia, lăcomia şi uscăciunea inimii.
Maestrul ne spune că simbolul cămilei nu a fost ales întâmplător. Cămila reprezintă animalul care poate rezista lungi perioade şi distanţe, cu o cantitate redusă de apă. De aceea, ea a fost aleasă drept simbol al iniţiatului, al lucrătorului spiritual. La fel ca şi cămila, acesta trebuie să reziste în orice condiţii, la bine şi la rău, după cum spune Pavel într-o epistolă: "M-am obişnuit să fiu şi în belşug, şi în lipsă". El trebuie să îţi reducă acel "corp al dorinţelor", sau emoţionalul, încât să poată primi orice i-ar rezerva viaţa. Acesta este sensul "bogăţiei", după Aivanhov: oamenii stăpâniţi de dorinţele lor au un corp emoţional "umflat", supradimensionat, care nu le permite intrarea în Împărăţia Cerurilor pe "poarta cea strâmtă". Nu averea în sine, ci dorinţa de a avea, şi legarea de lucruri, îngrădesc intrarea în Împărăţie.
Maestrul se refară apoi, din nou, la acel îndemn de a deveni ca nişte copii, însă îi găseşte un alt sens. El ne explică faptul că acele corpuri subtile ale omului: energetic, emoţional, mental, etc. se dezvoltă treptat, în decursul vârstelor. Copiii nu au apucat să dezvolte corpul emoţional, astral sau "al dorinţei". Pentru a atinge Împărăţia lui Dumnezeu, trebui să redevenim ca ei şi în această privinţă.
Acum, aş adăuga câteva cuvinte în privinţa expresiei: "Lasă tot cei ai". Desigur, în multe cazuri, şi în mod specific în vremea Mântuitorului, ea a avut chiar înţelesul de bază. Apostolii au lăsat tot ce au avut, şi I-au urmat Lui. Însă, în vremurile de după, şi mai ales în timpurile noastre, sensul se poate referi şi la "a lăsa deoparte convingerile, ideile şi opiniile personale, egoiste, şi a le înlocui cu cele evanghelice." De multe ori, "averea" oamenilor nu este neapărat materială. Există lucruri la care se renunţă mult mai greu decât la materie: unele principii, statutul social, bunul nume, etc. De multe ori, atunci când sunt puse în balanţă cu poruncile evanghelice, primele cântăresc mai mult. Şi totuşi, aceasta este o greşeală, după cum spune El: "Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela şi eu Îl voi mărturisi în faţa Tatălui ceresc."
Ar mai putea fi spuse multe pe această temă, dar eu mă opresc aici, oferindu-vă un citat filocalic ce pare a reflecta foarte bine învăţăturile fragmentului redat. Să ne fie de folos, nouă, păcătoşilor!

"Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi, al doilea, să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare; al treilea, de toată ispita şi părăsirea." (Evagrie Ponticul)

Sunday, May 3, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Nu vă strângeţi comori pe pământ..."


Citatul comentat astăzi de maestru este unul binecunoscut, şi desigur, toată lumea cunoaşte înţelesul lui de bază. Ca să îl redăm în întregime, el sună cam aşa:
19 Nu va strangeti* comori pe Pamant, unde le mananca moliile si rugina, si unde le sapa si le fura hotii;
20 ci* strangeti-va comori in Cer, unde nu le mananca moliile si rugina, si unde hotii nu le sapa, nici nu le fura.
21 Pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra. (Matei 6.19-21)
Desigur, este clar că înţelesul său vine foarte bine în continuarea pildei ispravnicului necredincios, despre care am vorbit. Ceea ce mai trebuie lămurit este sensul fiecărui cuvânt de bază din aceste fraze - întrucât maestrul ne spune că, în propovăduirea Mântuitorului, fiecare cuvânt are un înţeles ascuns.
Despre comori ştim, în linii mari, ceea ce reprezintă. Comorile pământeşti sunt valori materiale, palpabile, indiferent de forma în care apar (şi uneori chiar impalpabile - cum ar fi tilurile, funcţiile, faima - însă, folositoare doar în plan terestru). Comorile cereşti sunt de cu totul altă factură, şi aparţin numai inimii şi minţii.
Acum, vom încerca să determinăm sensul termenilor: rugină, molii, hoţi. Maestrul incepe prin a remarca faptul că aurul este singurul material care nu este atins de rugină. El reprezintă esenţa purităţii,a perfecţiunii. Întrucât el este un mineral, şi aparţine lumii materiale, rugina poate fi considerată tot ceea ce atacă regnul mineral, şi lumea materială în genere. Ca să ne referim la comorile pământeşti, orice lucru material se strică, după o vreme, se degradează. Chiar şi corpul omenesc! Singurele comori care nu pot fi atacate de "germeni" fizici, materiali, sunt cele care aparţin unui plan superior.
Moliile, sau viermii - prin extensie - aparţin unui alt plan: celui al sentimentelor, emoţiilor, dorinţelor - sau planului astral, după altă denumire. Ele reprezintă sentimentele negative, patimile şi păcatele care atacă acest plan. (În acest sens, "viermii neadormiţi" pomeniţi în Biblie capătă o nouă valenţă.) Ele nu pot fi distruse una câte una, pentru că viermii, spune maestrul, au capacitatea de a se regenera. Numai focul Iubirii divine îi poate arde definitiv. Deci, dorinţele noastre bolnăvicioase, exagerate, patimile şi viciile noastre sunt "viermii" care rod comorile bunelor sentimente şi intenţii. (După cum spuneam, nu toate comorile sunt palpabile!)
Ca să ne referim acum la hoţi, e nevoie să trecem iarăşi la un alt plan: cel mental. Analog hoţilor tereştri, care stau la pândă în noapte pentru a fura comorile materiale, hoţii mentali sunt gândurile de îndoială, regret, nelinişte, deprimare, care, din întunericul subconştientului, vin câteodată pentru a "fura" gândurile luminoase de Bine, Pace, Bucurie.
Maestrul oferă şi nişte exemple în acest sens: la oamenii leneşi, voinţa este cea atacată de rugină (pentru că acţiunea, înfăptuirea, aparţin planului material); la oamenii pătimaşi şi senzuali, inima, sau lumea emoţională, este roasă de viermi sau molii; iar la cei cu un intelect slab şi şovăitor, mintea este atacată de hoţi.
Iată deci că şi unele planuri care nu par a aparţine lumii materiale (emoţionalul, mentalul), sunt totuşi considerate ca făcând parte din ea! Pentru a înţelege acest lucru, e necesar să cunoaştem descrierea fiinţei umane din punct de vedere subtil, pe care şi Aivanhov, şi alţi maeştri, au redat-o clar. Pe scurt, e de-ajuns să spunem că toate aceste planuri se subsumează personalităţii, sau naturii inferioare a omului (sau "omului dinafară" al Noului Testament).
Pentru a scăpa de rugină, molii şi hoţi este necesar să "urcăm un nivel", până la Sinele divin, sau natura superioară a omului (sau, după altă expresie - să trezim Cristul interior - lucru despre care voi vorbi cu ocazia altei pilde a maestrului). Şi, cum se poate face acest lucru? Simplu: corpul material trebuie să ducă o muncă de purificare, până la a ajunge să reflecte Voinţa divină; cel emoţional trebuie să îşi transforme sentimentele şi dorinţele egoiste în Iubire divină; iar cel mental, să îşi sublimeze gândurile şi părerile personale până a ajunge la Înţelepciunea divină.
Desigur, acest lucru nu e uşor, şi nici rapid, şi, mai ales, nu se poate face fără ajutor de Sus. Însă, maestrul ne mai spune ceva: în Evanghelii mai există o frază care descrie exact modalitatea prin care putem primi acest ajutor: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide."
Cea care cere este inima, pentru că ea este supusă necontenit dorinţelor. Acum, noi trebuie să cerem Iubirea şi căldura divină în locul măruntelor sentimente omeneşti, şi ni se va da. Cel care caută este intelectul, pentru că el emite întotdeauna opinii, şi caută răspunsuri. Acum, el va trebui să caute Adevărul şi Înţelepciunea, şi, dacă se va dovedi sincer în cererea sa, Cerul i-o va da. Cea care bate este voinţa omenească, ce urmăreşte deschiderea porţilor ambiţiei şi realizării. Atunci când ea va căuta să afle, şi să realizeze Voinţa divină, Cerul îi va deschide porţile tuturor realizărilor.
Întrucât cred că am redat, în mare parte, esenţa învăţăturilor acestui capitol, voi încheia prin câteva cuvinte ale părintelui Paisie Aghioritul, despre care deasemenea am vorbit pe acest blog, şi care par a rezuma foarte exact aceste învăţături:

"Orice om care se mişcă numai din interes propriu este un om nefolositor."

"Timpul ne-a fost dat de către Dumnezeu pentru a-l folosi corect, nevoindu-ne neîncetat pentru mântuirea sufletului nostru." (Paisie Aghioritul)

Să ne fie cu folos!

Saturday, May 2, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Pilda ispravnicului necredincios


În Luca 16.1-13 este relatată această pildă, deasemenea binecunoscută, a ispravnicului necredincios, care, culmea! mai este şi lăudat de stăpânul său! Maestrul Aivanhov insistă asupra acestei aparente contradicţii logice, sau "nedreptăţi":
Un ispravnic care risipeşte averea stăpânului său, şi care scade datoriile creditorilor săi, nu numai că este lăudat, dar ne este dat şi drept exemplu: "Şi eu vă zic: face-ţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice."
Este vorba, îmi permit să adaug, despre aceeaşi "logică paradoxală" pe care o întâlnim în majoritatea propovăduirilor lui Iisus, şi care se arată cel mai pregnant în "Fericiri", despre care am mai vorbit. Este, cu alte cuvinte, acea "metodă a scandalului" - după cum se exprimă atât de plastic N. Steinhardt, sau "iarba amară folosită ca să vindece rănile fariseilor". Acest "scandal" este, de fapt, o modalitate de creare a unui "punct de ruptură" în logica uzuală, pentru a permite o înţelegere superioară, mai subtilă şi mai completă.
Ca să mă întorc la maestrul Aivanhov, domnia-sa ne explică, mai întâi, că afirmaţia paradoxală a stăpânului bogat din parabolă poate fi înţeleasă doar în contextul înţelegerii alcătuirii fiinţei umane. Este vorba despre cele două naturi ale omului: superioară şi inferioară. Sau, după alte denumiri - Sinele şi personalitatea, sau "omul dinăuntru" şi "omul dinafară". Desigur, domnia-sa oferă o descriere mult mai completă a structurilor subtile ce alcătueisc cele două naturi. Însă pentru pilda noastră, cred că e de ajuns să ştim doar că acele "bogăţii nedrepte" sunt talentele şi însuşirile ce aparţin personalităţii, sau naturii inferioare. Şi, aceste talente şi însuşiri trebuie folosite pentru câştigarea adevăratelor bogăţii - cele ale naturii superioare: Iubirea, Înţelepciunea şi Adevărul.
Iată de ce trebui să ne "facem prieteni" cu ajutorul "bogăţiilor nedrepte"! Şi ele sunt folositoare, şi nu trebuie ignorate (acesta ar fi chiar un păcat - după o altă pildă, cea a talanţilor). Însă, trebuie să ştim să "le reducem din datorii", pentru a "lucra înţelept".
Dar, cum se poate realiza această reducere a datoriilor? Simplu: prin micşorarea părţii cerute de personalitate pentru propria sa supravieţuire, şi care de multe ori devine hipertrofiată, şi ajunge un scop în sine, în dauna "bogăţiilor adevărate". De exemplu, putem reduce mâncărurile şi băuturile pe care le consumăm în exces, sau doar pentru plăcere, sau dorinţele nemăsurate după realizări lumeşti (amintesc aici convorbirea tânărului bogat cu Mântuitorul, şi celebra frază : "Aşa cum nu poate intra cămila prin urechile acului, nu poate intra un bogat în Împărăţia Cerurilor"). Sau, atâtea şi atâtea alte lucruri pe care le facem pentru plăcerea în sine, pentru a mulţumi personalitatea, uitând de natura noastră superioară! În acest sens, un rol clar şi ziditor îl au posturile, depsre care deasemenea am vorbit anterior.
Bine, am înţeles, trebuie să reducem, ni se poate spune, dar cât? Până la urmă, nu e mai bine să "omorâm" personalitatea, şi să trăim doar în asceză, ca vechii părinţi ai pustiei? E bine, însă pentru cine are o înaltă chemare, şi un mare ajutor haric. Noi, ceilalţi, trebuie doar să urmăm exemplul unei crengi care arde, ne spune maestrul. Adică, personalitatea reprezintă lemnul, iar Sinele flacăra. După ce arde lemnul, mai rămâne un pumn de cenuşă. Aceasta, care reprezintă o pătrime din întreg, reprezintă ceea ce trebuie acordat personalităţii. (Sau, acea "parte a Cezarului", altfel spus.)
Aşadar, personalitatea nu trebuie ucisă cu totul, ci trebuie doar să devină slujitoarea Sinelui divin. Altfel, omul va ajunge să "slujească la doi stăpâni", şi pe nici unul dintre ei nu îl va mulţumi pe deplin.
"Cine este credincios în cele mai mici lucruri, va fi credincios şi in cele mai mari" - adică, cine a folosit cu inteligenţă şi cumpătare darurile personalităţii, şi celalte daruri oferite de Divinitate în viaţa pământească, se va învrednici, în cele din urmă, şi de adevăratele daruri divine, rezervate slujitorilor credincioşi ai Împărăţiei. Şi, la vremea potrivită, i se vor încredinţa responsabilităţile cuvenite unui adult! (Apropos de discuţia despre "copil" şi "adult" desfăşurată în capitolul precedent).
Mă opresc aici, invitându-vă, ca şi până acum, să citiţi această minunată carte, pentru a afla toate bogăţiile gândirii maestrului, şi a înţelege pe deplin aceste superbe pilde evanghelice. Şi, în încheiere, vă ofer o frază a părintelui Stăniloae, atât de potrivită contextului, şi care ar putea servi, de fapt, drept motto, întregii cărţi:

"Dreapta socoteală constă în a găsi înţelesul central al lucrurilor şi a te păstra cu tărie în el, nelăsându-te ispitit de nici o atracţie unilaterală." (D. Stăniloae)

Friday, May 1, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "De nu veţi deveni ca nişte copii..."


Continui aici seria explicaţiilor biblice ale maestrului Aivanhov, de data aceasta, cu o frază care a devenit atât de uzuală, încât pare aproape superfluu să o mai cităm. Însă, pe cât este ea de cunoscută, pe atât de puţin înţeleasă, şi mai ales, aplicată!
Desigur, toată lumea cunoaşte înţelesul cel mai uzual al termenului "copil", care se referă la puritate, nevinovăţie. Noi trebuie să ne regăsim puritatea originară, a primilor oameni de dinainte de păcat - însă, acest lucru nu se poate face decât prin Hristos, pe calea deschisă de El.
Totuşi, copiii semnifică şi altceva decât puritate, sau nu numai puritate. La începutul capitolului, maestrul face o paralelă între copii şi bătrâni, cele două extreme ale umanităţii. El lansează întrebarea - părut legitimă - de ce anume nu ni s-a cerut să devenim ca nişte bătrâni înţelepţi. Şi aceasta întrucât bătrâneţea semnifică "suma" unei vieţi, şi a experienţelor ei.
Desigur, nu ni se spune nicăieri să renunţăm la înţelepciune! Însă, făcând o paralelă între copilărie şi bătrâneţe, domnia-sa remarcă entuziasmul şi bucuria cu care copiii descoperă cele mai mici lucruri, disponibilitatea lor de a se ridica ori de câte ori cad, sau de a relua un lucru care nu merge. Şi, desigur, efemeritatea micilor lor supărări şi dureri, înlocuite imediat de zâmbet.
Aceste calităţi nepreţuite ale copiilor nu trebuie să se piardă! Iar dacă, totuşi, le-am pierdut, e necesar uneori să trecem printr-o "naştere din nou" pentru a le recăpăta.
Desigur, nu trebuie să părăsim nici înţelepciunea bătrâneţii! Concluzia maestrului este că, de fapt, aceste două vârste: copilăria şi bătrâneţea, trebuie să "meargă împreună" la un creştin adevărat - una semnificând Iubirea, şi cealaltă Înţelepciunea.
Mai departe, ni se explică faptul că aceea care trebuie să rămână tânără este inima, iar bătrâneţea trebuie rezervată minţii. Totuşi, există şi situaţii de greşită înţelegere a acestor adevăruri: oameni care renunţă la Iubire, căpătând o inimă bătrână; şi alţii, care, pe motivul păstrării copilăriei, renunţă la raţiune, căpătând o minte puerilă.
O altă importantă caracteristică a copilăriei, asupra căreia maestrul insistă, este ascultarea, supunerea faţă de cei mari. Copiii ştiu că sunt mici şi neputincioşi, şi au o încredere nelimitată în părerile şi puterea celor mari. Şi, ştiu că, dacă vor fi ascultători, vor obţine tot ceea ce îşi doresc de la părinţii lor iubitori.
Aceleaşi caracteristici ar trebui să le avem şi noi faţă de Părinţii noştri cereşti. În fiecare clipă, ar trebui să avem atitudinea unor copii ascultători şi încrezători în puterea şi iubirea divină. ("Împărăţia lui Dumnezeu este o stare de conştiinţă făcută din supunere şi bucurie.") Cu atât mai mult cu cât, în faţa Cerului, numai cei care au primit Duhul Sfânt, şi trăiesc în lumină, sunt consideraţi ca adulţi. Ceilalţi, indiferent de vârstă, sunt copii aflaţi în diferite "clase".
Desigur, există şi copii recalcitranţi şi neascultători, aşa-zişii "independenţi"! Maestrul exemplifică prin acei adolescenţi care au impresia că au lumea la picioare, şi nu mai ascultă de nici un sfat. Ei vor sfârşi, inevitabil, într-un mod trist, până ce vor realiza că şi ascultarea, şi sfaturile părinţilor, au rolul lor. La fel ca ei, există mulţi oameni care au impresia că nu au nevoie de Cer, că se pot conduce singuri foarte bine. Pe aceştia, Dumnezeu îi lasă în voia lor o vreme, până ce intră în situaţii ciudate şi cumplite, din care nu văd nici o cale de ieşire. Abia atunci, unii dintre ei îşi amintesc că există nişte Părinţi divini, cărora le cer ajutorul. Totuşi, e mai bine să ascultăm înainte de a se petrece lucruri grave.
Tocmai datorită acestei ascultări, copiii sunt lipsiţi de griji. Ei ştiu că, dacă fac ceea ce li s-a spus, tata şi mama le vor asigura tot ceea ce au nevoie. Ei nu se gândesc niciodată la ziua de mâine. Similar, un credincios veritabil nu este prins în "grijile veacului", el ştie că, dacă ascultă poruncile evanghelice, şi duce viaţa pe care i-a cerut-o Iisus, Tatăl şi Mama cerească vor avea grijă ei-înşişi de necesităţile lui. Un creştin veritabil nu are griji!
"Păsările cerului nu ară şi nu seamănă, şi totuşi Domnul le hrăneşte, cu atât mai mult pe voi" stă scris în Evanghelii.Acesta nu este un îndemn la nemuncă. Dimpotrivă, însuşi Mântuitorul a muncit în atelierul lui Iosif până ce a început lucrarea Sa de propovăduire, şi mai stă scris undeva că "vrednic este lucrătorul de plata sa." Dar, este un îndemn la credinţă necondiţionată în Puterea ocrotitoare, în faţa căreia "până şi firele de păr din capul vostru sunt numărate."
Cred că s-ar mai putea spune multe lucruri pe tema copilăriei, şi chiar şi maestrul dezvoltă mai pe larg acestă temă, dar am schiţat deja nişte idei de bază, iar celor doritori să afle mai multe, le recomand cu toată căldura cartea susmenţionată.
Şi, voi încheia prin fraza finală a acestui capitol, care mi se pare definitorie pentru întreaga discuţie, relatând foarte clar semnificaţia faptului de a fi copil:

"Pentru cel care se simte un Copil al Domnului, toate greutăţile se rezolvă, căci Cerul nu-şi lasă Copilul său să plângă de unul singur: El vine întotdeauna în ajutorul lui." (M.Aivanhov)

Thursday, April 30, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Nu se pune vinul nou în burdufuri vechi"


Am hotărât să încep de astăzi un serial privind explicarea unor fraze, şi chiar pilde evanghelice, conform unui "izvor" mai puţin cunoscut: maestrul Omraam Mikhail Aivanhov. Desigur, aceste explicaţii nu se opun tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, ba chiar le completează, aş spune eu. Şi aceasta, întrucât maestrul Aivanhov a fost unul dintre oamenii luminaţi ai epocii noastre, un "vas al Duhului", cum ar spune Ortodoxia, deşi aparţine altei culturi.
Voi începe cu primul capitol din cartea sa "Un nou înţeles al Evangheliilor", care explicitează fraza menţionată în titlu. Maestrul începe prin a explica în mod foarte "material" şi concret, faptul că vinul era ţinut, în vremea lui Iisus, în burdufuri din piele de vită, şi nu în vase de lemn. De aceea, burdufurile trebuiau să fie foarte rezistente, pentru a nu fi distruse în procesul de fermentaţie a vinului, mai ales a vinului nou!
Similar vinului, şi noile învăţături trebuiau să fie primite într-un "vas" suficient de rezistent, pentru a nu ceda în timpul "fermentaţiilor spirituale" pe care le-ar produce. Maestrul explică faptul că "vasul" reprezintă întregul nostru corp - nu doar fizicul, ci şi corpurile subtile: energetic, emoţional, mental. Un "burduf vechi", plin de sentimente dezorganizate, şi de concepţii învechite, desigur că nu va rezista noilor adevăruri, care mai mult îi vor dăuna. Iată de ce toate religiile şi căile spirituale insistă asupra necesităţii purificării, sau "despătimirii".
Totuşi, "fermentaţia" în sine, nu este un proces rău. Dimpotrivă, chiar e necesară! Într-o primă fază, e posibil ca adevărurile auzite, şi încercarea de a le pune în practică, să cauzeze o destabilizare în fiinţa şi viaţa discipolului. În loc să obţină tot ceea ce este bun şi frumos, el va avea surpriza de a întâmpina numai greutăţi şi necazuri, iar emoţional, să treacă prin stări depresive, sau alte stări negative. Este un proces normal, ne asigură maestrul - similar învăţăturilor creştine vechi, care spun că "întâi e Crucea, apoi Învierea", sau "când aprinzi focul, iniţial te afumi şi îţi ustură ochii, şi abia apoi vei avea lumina şi căldura" (maica Sarra). Este o "fermentaţie" necesară.
"Vărsând vinul nou în burdufuri noi se realizează uniunea Spiritului cu materia", spune Maestrul. Însă, el ne avertizează că noi-înşine trebuie să lucrăm la transformarea "burdufurilor" noastre, şi aceasta e o muncă grea şi neîncetată. Desigur că, văzând eforturile noastre, ne va ajuta şi El, însă aceasta nu înseamnă doar să stăm şi să aşteptăm.
Domnia-sa ne avertizează şi asupra acelor falşi maeştri care promit transformarea "burdufurilor" în doar câteva zile, sau luni, contra unei sume de bani. După cum spun şi Sfinţii Părinţi, "despătimirea" e un proces greu şi dureros, care poate dura chiar şi toată viaţa. Nici chiar sfinţii nu sunt scutiţi de lupte. Iar "vinul" va fi turnat gradat, funcţie de capacitatea "burdufurilor" noastre de a-l primi!
Ca să fac o paranteză, voi spune că am probat personal adevărul acestei afirmaţii. Şi am înţeles că, dacă noi, oamenii, am fi primit de la început, indiferent de cale, un adevăr total şi uluitor asupra vieţii şi experienţei noastre spirituale, nu numai că l-am fi respins, dar nici nu l-am fi crezut! "Burdufurile" noastre vechi nu pot primi orice vin. Sau, ar fi existat şi posibilitatea ca aceste adevăruri să ne fi umplut de suferinţă şi descurajare, şi să fi renunţat la a mai lupta.
Totuşi, ceea ce trebuie să ne preocupe pe noi este transformarea "burdufurilor", şi nu modul sau momentul în care vom primi "vinul". De acestea are El grijă!
Şi, mi se pare potrivit să închei printr-o frază din Filocalie, ce pare să reflecte foarte bine acest adevăr al "vinului" şi al "burdufurilor":

"Când omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă." (Sf. Ioan Scărarul)

Fie să ajungem şi noi acolo!

Sunday, March 29, 2009

Din cuvintele păr. Stăniloae

Fiind o frumoasă zi de duminică, m-am gândit să amintesc aici cuvintele unui mare păstor de suflete: păr. Dumitru Stăniloae, care rămân întotdeauna actuale. Ele pot fi privite şi ca sfaturi dăruite nouă, păcătoşilor, de către un duhovnic inimos. Iată doar câteva dintre ele:

"Toate lucrurile sunt deosebite, dar sunt şi împreunate. Pot spune prin raţiune ceea ce este deosebit în lucruri, dar nu pot spune şi ceea ce le leagă. Peste tot este taină."

"Vezi, asta-i marea taină a lui Dumnezeu. El nu se impune într-un mod silit, presant. Dumnezeu se lasă cumva şi căutat. Te lasă să-L şi gândeşti."

"De îndată ce te lasă rugăciunile, intră grijile, neliniştea. Ba mă interesez de una, ba de alta, se naşte frica că nu mi se-mplineşte cutare lucru [...] Pe când, dacă eşti în rugăciune, eşti în linişte."

"Păcatul nu poate fi în afara relaţiei cu alţii. Sunt păcătos pentru că relaţia mea cu ceilalţi nu este cum trebuie. [...] Şi nici relaţia cu Dumnezeu, deopotrivă."

"Suntem apropiaţi de alţii pentru că suntem transparenţi; Îl vedem pe Dumnezeu prin ei. Cu cât sunt mai credincios, cu atât Îl văd pe Hristos mai mult în ceilalţi."

"Nu putem epuiza taina. Ambiţia de a o epuiza este o ambiţie proastă."

"Zâmbetul este o lumină. Şi eu zâmbesc. Şi asta este o lumină."

"Omul judecă prea intelectual, fără să ţină seama de puterea Duhului care ni s-a dat prin Hristos."

"Avem optimism pentru că suntem încă foarte creştini."

"Nu trebuie să anulăm lumea, căci este făcută de Dumnezeu, ci trebuie să vedem transparenţa ei."

Tuesday, March 17, 2009

Meditaţie creştin-ortodoxă


Una dintre minunatele predici ortodoxe ale Postului Mare


Saturday, February 28, 2009

Despre semnificaţia postului


S-au spus, şi se mai spun încă atâtea despre post, încât pare aproape superfluu să mai adaug ceva. Totuşi, voi spune doar câteva lucruri pe care le-am înţeles personal.
Când spunem "post", ne gândim în primul rând la cel alimentar, şi la renunţările aferente. Postul alimentar este într-adevăr important, dar nu într-atât cât postul gândurilor, şi al simţirilor. E bine să încercăm, măcar în perioada în care am hotărât să ţinem post, să nu judecăm, să nu bârfim, să nu ne supărăm. Nu e un lucru greu, dar nici atât de uşor pe cât pare! Fie şi pentru simplul fapt că trebuie (unii dintre noi) să învingem nişte obişnuinţe greşite, şi demult instalate. De fapt, ideea este că lucrul acesta e cu atât mai greu cu cât îl facem numai în post.
Apoi, parcă tocmai în post, când am hotărât să fim mai buni, şi să facem nişte sacrificii, apar şi pricinile de ceartă şi nemulţumire! Sunt acele ispite ale postului, despre care vorbesc Sfinţii Părinţi. Desigur, când spunem "ispită" ne gândim la o bunătate alimentară, sau la o râvnire pe alt plan. Şi acestea sunt ispite, şi trebuie ţinut cont de ele, dacă am hotărât să ţinem post, măcar din respect pentru Acela căruia i-am făgăduit să ţinem! Însă, ispită este şi obişnuinţa de a vorbi vrute şi nevrute, cu alunecare spre bârfă, şi tendinţa de a ne supăra, şi a ne apăra punctul de vedere...Sunt ispite împotriva cărora e greu de luptat atunci când nu le conştientizăm ca atare.
Dacă am vorbit despre postul gândurilor, şi al vorbelor, trebuie să spun câteva cuvinte şi despre postul senzaţiilor şi pornirilor noastre zise fireşti. Ca să exemplific, degeaba am hotărât noi să nu mâncăm prăjitura apetisantă pe care am zărit-o în vitrină, dacă în interior ne perpelim, şi abia aşteptăm să treacă postul pentru a o "executa"! Desigur, fiecare nevoinţă a noastră este preţuită, dar pentru ca lucrurile să nu mai fie atât de grele, e necesar să cerem în rugăciune puterea de a duce postul. Iar dacă natura noastră nu îngăduie nevoinţe prea mari dintr-o dată, e bine să nu forţăm! Dumnezeu preţuieşte fiecare lucruşor pe care îl facem, şi ne ştie şi limitele, şi de aceea nu ne-ar cere ceea ce ne depăşeşte puterile.
Mai spun doar câteva lucruri, întrucât, după cum menţionat, sunt cărţi care tratează aceste subiecte mai bine decât mine. Postul e un instrument necesar pe drumul desăvârşirii noastre. Marii prooroci ai Vechiului Testament, Iisus, apostolii, sfinţii - toţi au avut perioade de retragere şi post, chiar post negru. Şi, nu numai religia creştină atestă foloasele acestui exerciţiu spiritual, ci toate marile religii ale lumii. Postul este, în primul rând, un mijloc de a ne exercita stăpânirea asupra propriei persoane. "Cel care este în stare să se stăpânească pe sine, stăpâneşte lumea", spune Budha. Un lucru asemănător a spus şi Iisus adresându-se tânărului bogat care l-a întrebat ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică: "Lasă tot ce ai". Deşi pare un lucru diferit, totuşi nu e aşa, pentru că aceasta ar fi fost o ocazie de a-şi demonstra stăpânirea asupra propriei dorinţe de a avea. Această dorinţă profundă de proprietate era aceea care-i îngrădea intrarea în Împărăţia Cerurilor, şi nu averea în sine. După cum spune şi Iisus: "Mai lesne intră cămila prin urechile acului, decât bogatul în Împărăţia Cerurilor." De fapt, El s-a referit la faptul că era "bogat în dorinţe". Dovadă că nu bogăţia în sine era obstacolul, ci atitudinea faţă de ea, sunt şi spusele Sf. Ioan Gură de Aur: "Nu bogaţii, ci cei ce slujesc bogăţiei sunt osândiţi."
Dacă extindem puţin ideea, gândindu-ne că "bogăţie" înseamnă altceva pentru fiecare, putem spune că de fapt sacrificiul adevărat (fiindcă asta este postul în esenţă - un sacrificiu pentru Dumnezeu, cel mai neînsemnat pe care îl putem face) înseamnă să renunţăm puţin la ceea ce ne place, şi are valoare pentru noi. Chiar dacă nu are nici o legătură cu mâncarea! (Ex: cititul unor cărţi care ne fac plăcere, dar nu ne îmbogăţesc neapărat, ieşirile în oraş cu prietenii pentru "distracţie", cumpărarea unor lucruri frumoase, dar nu absolut necesare, etc.) Există o mare varietate de astfel de lucruri...
La ce ne foloseşte asta? Pe lângă faptul că Dumnezeu preţuieşte sacrificiul nostru, oricât de ciudat ar părea în ochii oamenilor (cu condiţia să îl facem pentru El, şi nu din alte motive), ne exersăm acea stăpânire-de-sine de care am vorbit mai sus. Scopul este să ajungem ca în noi să stăpânească "omul dinăuntru" - Sinele divin, şi nu "omul dinafară", sau personalitatea, care mereu cere câte ceva.
Şi, mi se pare potrivit să închei prin cuvintele unui părinte filocalic ce exprimă întocmai esenţa postului:

"Semnul răbdării este dragostea de osteneli."
"Căruia i s-a dat făgăduinţa, i se cere înfrânare."(Sf. Teodor al Edesei)

Tuesday, February 10, 2009

Albert Schweitzer - medicul misionar



Această extraordinară personalitate a secolului al XX-lea s-a născut la 14 ianuarie 1875 la Kaysersberg, Alsacia, şi şi-a petrecut copilăria în Gunsbach, unde acum îşi are sediul "Asociaţia Internaţională Albert Schweitzer". Tatăl său, pastor luteran, l-a învăţat să cânte, şi a constituit probabil primul imbold în căutările sale religioase de mai târzi.
În 1893 absolvă gimnaziul la Mülhausen, iar între 1885-1893 studiază orga cu Eugène Münch, organist protestant. Interpretează minunat piese de Wagner şi Bach.
Începând cu 1893 studiază teologie la Universitatea "Kaiser Wilhelm" din Strassbourg. În acelaşi timp, călătoreşte prin diferite oraşe din Germania pentru a-şi aprofunda cunoştinţele muzicale, şi a audia opere de Wagner. În 1898 îşi scrie lucrarea de doctorat în filosofie la Paris, cu tema "Filosofia religiei la Kant", care este publicată la Universitatea din Tübingen în 1899. Dar toată această intensă activitate muzicală şi filosofico-teologică nu îl mulţumea decât în parte. Deşi era pasionat de aceste domenii, şi socotea că sunt căi de apropiere de Divin, totuşi simţea nevoia să realizeze şi un lucru mai concret pentru ceilalţi, o operă "palpabilă". (Deşi, în 1899 fusese numit diacon la Biserica "Sf. Nicolae" din Strassbourg, iar în 1900, o dată cu obţinerea licenţei în teologie, este numit profesor de teologie la Colegiul Teologic "Sf.Toma").
Aşadar, în 1912, la peste 30 de ani, îşi încheie studiile medicale, şi părăseşte Germania pentru Lambaréné, Gabon, un sătuc în care întemeiază un centru medical modern. Pornind de la o baracă improvizată, şi operând iniţial în cele mai primitive condiţii ( teologul şi muzicianul devenise chirurg şi anestezist), încetul cu încetul, în decurs de aproape şase ani, reuşeşeşte să ridice acolo un spital modern. Fondurile iniţiale le-a obţinut din vânzarea operelor sale teologice şi muzicale ("În căutarea persoanei istorice a lui Iisus"- 1906, "Pavel şi exegeţii săi" - 1911, "J.S.Bach -muzicianul poet" - 1905, "Regulamentul Internaţional pentru construcţia orgilor" - 1909, etc.)
În timpul a trei, sau patru călătorii în Gabon, reuşeşte să transforme mica aşezare într-un sediu al ştiinţei moderne. Primul război mondial îl găseşte tot în Lambaréné, împreună cu soţia, fiind pus sub supraveghere de către autorităţile franceze - el fiind cetăţean german. Însă, nu îşi abandonează munca nici o clipă, motiv pentru care în 1917, epuizat, se îmbolnăveşte de malarie, necesitând să fie trimis la Bordeaux pentru refacere. Totuşi, el nu părăseşte ideea de a se reîntoarce în Gabon, şi în acest scop, după refacere, susţine mai multe concerte la orgă pentru a face rost de fonduri. În 1920 publică opera sa de căpătâi: "Decăderea şi Restaurarea Civilizaţiilor", precum şi cele două volume care nu au mai fost terminate din "O imagine mondială asupra respectului vieţii". Astfel, în 1924, se poate întoarce în Gabon, însoţit, de data aceasta, şi de alţi medici. Spitalul utilizează acum cele mai moderne medicamente, şi întreprinde şi o muncă de cercetare (printr-un alt medic, dr.Trensz) asupra unui germen cauzator de dizenterie (boală endemică în acele ţinuturi).
Dr. Schweitzer se poate întoarce liniştit, ştiind că, de data aceasta, a lăsat spitalul pe mâini bune.
Pentru întreaga sa activitate, în 1952 este distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În 1957 rosteşte la un post de radio din Oslo un apel către umanitate, reluat de alte 140 de staţii radio din lume, în care cerea încetarea experimentelor nucleare.
S-a stins din viaţă la 4 septembrie 1965, la vârsta de 90 de ani.
Personalitate multilaterală şi totuşi extrem de completă în toate laturile existenţei sale, Albert Schweitzer reprezintă o emblemă a secolului XX. Putem spune despre el că a fost un "spirit renascentist", un geniu universal, în stilul unui Michelangelo, sau Da Vinci. Tot ceea ce a făcut, a dus la perfecţiune, iar operele sale - fie că aparţin muzicologiei, teologiei, filosofiei sau medicinei - sunt şi astăzi lucrări de referinţă. În plus, a fost un om cald, un om preocupat de soarta celor mulţi, care a considerat necesar să lase în urmă, pe lângă o gândire impecabilă, şi o operă materială care să ajute în mod practic cei mai nefericiţi şi umili dintre cetăţenii pământului: sărmanii, primitivii şi nebăgaţii în seamă negri gabonezi. Cu adevărat, el a înţeles cuvintele Mântuitorului: "Ceea ce faceţi unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie îmi faceţi."
Dealtfel, unii exegeţi au comparat teologia sa cu aceea a Sf.Francisc de Assisi. Concepţia sa filosofică asupra "respectului vieţii" a cucerit, încet, întreaga Europă:
"Etica nu este nimic altceva decât veneraţia vieţii".
"Uneori flacăra noastră se stinge, dar ea este reaprinsă de un alt om. Fiecare dintre noi trebuie să fie adânc mulţumitor celui care a reaprins această flacără."
"Sunt o viaţă care vrea să trăiască, înconjurată de viaţă care vrea să trăiască."
Aceste minunate gânduri, susţinute de fapte, i-au asigurat un loc de neşters în memoria umanităţii. Şi, desigur, că şi în cea a Divinităţii...
Şi, mi se pare potrivit să închei printr-unul din cele mai frumoase gânduri ale sale, atât de asemănător cu gândirea unor sfinţi creştini, încât, în mod clar, se simte "izvorul" comun al Revelaţiei:

"Unicul lucru important, când vom lăsa această lume, vor fi urmele de dragoste pe care le vom lăsa."

Saturday, January 31, 2009

Pilda doctorilor fără de arginţi


Sfinţii prăznuiţi astăzi ne aduc în vedere o problemă care nu a fost numai a timpurilor trecute, ci dimpotrivă, astăzi este mai actuală decât oricând: care ar trebui să fie modul de vieţuire al unui doctor din zilele noastre.
Bine, s-ar putea spune, astăzi medicina a evoluat, nu le mai cere nimeni doctorilor să facă minuni ei-înşişi! E adevărat, nu zic nu! Şi totuşi...În toate domeniile vieţii, ştiinţa a pătruns, şi a adus multe facilităţi. Ştiinţa nu este de neglijat, e un instrument foarte util! Dar, ca orice instrument, nu poate să dea randamentul maxim dacă nu este utilizată la potenţialul optim de către om. Desigur, e vorba şi de pregătirea profesională, de învăţarea continuă, ş.a. Toate acestea sunt foarte adevărate, şi nici un medic nu trebuie să le neglijeze.
Dar, pe lângă ele, mai e necesar un element, pe care mulţi îl neglijează: calitatea umană a medicului respectiv. Un om poate fi oricât de bine pregătit profesional, dacă nu are şi acel dram de umanitate care să îl apropie de bolnav într-o "simbioză emoţională", sau empatie, oamenii îl vor simţi repede! Nu e de nici un folos ca un medic să fie foarte bine pregătit, dar să ceară sume exorbitante pentru consultaţii, sau (cum am mai auzit), să refuze să opereze un pacient dacă nu va primi o anumită sumă.
Exemplul doctorilor prăznuiţi astăzi ne readuce în atenţie ce vrea Dumnezeu de la un medic: să fie "fără de arginţi". E o calitate atât de mare aceasta, încît aceşti nevoitori de demult au intrat în istorie sub această denumire, şi nu doar sub aceea de "doctori".
Şi, desigur, mai contează şi acea rezervă de iubire, care să îi facă capabili să accepte sacrificarea timpului lor, a nevoilor lor şi chiar a unei bunăstări materiale, pentru binele pacientului care le bate la uşă. Dacă ei s-ar gândi mai des că fiecare om are "chipul lui Hristos", nu ar mai putea comite abuzuri! Şi, n-ar mai risca să fie întrebaţi la sfârşit: "Cain, ce ai făcut cu fratele tău...?"
Dar, desigur că există şi multe exemple pozitive! Eu am auzit despre medici care cumpărau ei-înşişi medicamente pacienţilor amărâţi, care mergeau la domicilii fără a cere vreo plată, care nu făceau diferenţe între oamenii "cu stare" şi cei modeşti. Desigur, nu sunt mulţi, dar sunt! Dovadă că medicina se poate face şi aşa.
Exemplul doctorilor prăznuiţi astăzi ne mai pune şi o altă problemă: acei doctori erau şi mărturisitori creştini, de aceea aveau puterea de a face minuni. Ar fi minunat dacă şi în ziua de astăzi medicii nu s-ar jena să recunoască că sunt creştini, şi atunci când văd că un caz îi depăşeşte, sau are "rădăcinile" în sufletul pacientului, în greşelile sale, să îl trimită pe acesta la Biserică! Unii fac şi acest lucru, dar desigur, mai pe ascuns, pentru a nu căpăta renume de "mistici". De fapt, medicul şi preotul ar trebui să conlucreze strâns, pentru că aproape toate bolile trupului sunt urmarea greşelilor sufletului, fie şi neconştientizate. În trecut, medicina nici nu era separată de vindecarea spirituală, aşa cum atestă Hipocrat, Galen, Celsus, Paracelsus, şi toţi marii părinţi ai medicinei, inclusiv medicii traci, care erau vestiţi pentru ştiinţa lor.
Pentru a evidenţia importanţa calităţilor interioare ale medicului, amintesc doar un fragment dintr-o carte a terapeutului Lazarev, care vorbeşte despre doi chirurgi din Moscova. Unul dintre ei era un extraordinar profesionist, şi respecta toate regulile asepsiei. Şi totuşi, pacienţii săi se vindecau greu, şi mereu contractau infecţii postoperatorii. Celălalt, lucra mai empiric, mai "improvizat", dar pacienţii săi îşi reveneau întotdeauna în timpul cel mai scurt, şi fără complicaţii. Explicaţia? Cel de al doilea avea o extraordinară rezervă de iubire interioară, şi de aceea era şi el" un om iubit de oameni şi de Dumnezeu", cum se spune.
Şi, mi se pare potrivit să închei această scurtă expunere prin câteva cuvinte biblice referitoare la medici, dovadă că Dumnezeu preţuieşte mult această îndeletnicire, ce ar trebui să fie o vocaţie, un har, şi nu o "profesie":

"Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul.
Că de la Cel Preaînalt este leacul, şi de la rege va lua dar."
"Fiule, în boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui."
"Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă.
Că este vreme când şi în mâinile lui va fi miros de bună mireasmă." (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 38)

Friday, January 30, 2009

Sf. Vasile cel Mare



Întrucât astăzi este sărbătoarea celor Trei Ierarhi, am găsit potrivit să vorbim puţin despre unul dintre Părinţii de frunte ai Bisericii, care a primit prin revelaţie dumnezeească rânduiala Liturghiei ce îi poartă numele: Vasile cel Mare. Desigur că nu vom putea spune decât puţin din minunile vieţii sale, pentru că a încerca să fim compleţi ar necesita o povestire prea lungă, sau un roman.
Aşadar, viitorul sfânt s-a născut în anul 333 d.C. în Pontul Capadociei din părinţi creştini drept-credincioşi, şi a avut trei fraţi şi o soră. Toţi s-au învrednicit de o înaltă viaţă creştinească şi harisme. Un frate, Petru, a fost numit episcop al Sevastei, celălalt, Grigore, a fost episcop de Nyssa - şi el, figură centrală a Bisericii de început, prin scrierile sale teologice, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. Şi sora sa Macrina a dus o viaţă sfântă, fiind prăznuită pe 19 iulie.
Din fragedă tinereţe, Vasile a arătat o mare aplecare pentru studiu, în special pentru filosofie şi teologie. A studiat la Cezareea, Bizanţ şi Atena, însuşindu-şi toată cunoaşterea filosofică a acelor timpuri. Pe lângă cunoaşterea operelor filosofilor, el avea şi o inteligenţă vie, şi o înţelepciune care îi permitea să descifreze toate înţelesurile ascunse ale textelor, precum şi valoarea lor de adevăr. De aici se vede că Dumnezeu nu opreşte studiul filosofiilor, şi nu este împotriva cunoaşterii, dar nu vrea ca acest studiu să se facă în mod sec, scolastic, sau din motive orgolioase. Mai mult, celor aleşi pentru o anume lucrare, le-a dat harul Duhului Sfânt, pentru a folosi cunoaşterea în serviciul Său - după cum o dovedesc zecile de sfinţi extrem de învăţaţi care s-au perindat în decursul timpului: Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Arsenie cel Mare, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Scărarul, ş.a. Venind vorba de Sf. Grigore de Nazianz, trebui să spunem că Sf. Vasile l-a cunoscut pe acesta la Bizanţ, în timpul studiilor, legând ei o strânsă prietenie. Tot aici l-a cunoscut şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul.Tot în timpul acestor studii a reuşit să îl convertească la creştinism pe dascălul său Eubul, împreună cu care a pornit spre Ierusalim, pentru a se boteza.
După unele minuni întâmplate şi pe drum, cei doi s-au botezat, iar Sf. Vasile a primit un semn de la Dumnezeu: în timpul botezului, s-a iscat un fulger, şi un porumbel a ieşit din el, coborând şi tulburând apa.
S-au întors apoi la Cezareea, unde arhiepiscopul de atunci i-a primit cu mare cinste, întrucât avusese o vedenie în care îl văzuse pe Vasile ca viitor episcop. Totuşi, din smerenie, el nu a primit, şi în locul său a fost numit episcop un oarecare Eusebie. Vasile a plecat în pustiu. După un timp, a fost chemat să apere Biserica împotriva rătăcirii ariene, şi, mai târziu, a primit şi numirea ca episcop, îmţelegând că aceasta era misiunea sa.
Multe minuni au avut loc în timpul păstoririi sale, dar nu vom aminti decât câteva. Atunci când Împăratul Iulian a ameninţat că va veni cu oaste asupra cetăţii, pentru că el se lepădase de credinţa creştină, Sf. Vasile a făcut rugăciuni împreună cu tot poporul pentru izbăvire, şi a avut o vedenie cu Maica Domnului care îl trimitea pe Sf. Mc. Mercurie să îl ucidă cu suliţa pe eretic. Într-adevăr, împăratul a murit de la o lovitură de suliţă.
În mai multe rânduri, s-a luptat cu dârzenie, prin cuvânt şi învăţături, împotriva ereziei ariene promovate de Împăratul Valens şi de episcopul Meletie. Cea mai importantă confruntare a avut loc la Constantinopol, fiind chemat de împărat pentru a arbitra între partida creştinilor de drept şi a arienilor. La mijloc se afla şi o biserică pe care arienii o voiau pentru ei. Sfântul a propus să se închidă şi pecetluiască uşile bisericii, şi fiecare "partidă" să se roage timp de trei zile. În faţa cărora se vor deschide uşile bisericii, a acelora să fie! După trei zile, arienii nu izbândiseră nimic. Tot după trei zile de rugăciune a creştinilor, s-a pornit un cutremur, şi toate încuietorile au căzut, iar creştinii, în frunte cu Vasile, au intrat în biserică. Văzând aceasta, mulţi arieni s-au întors la dreapta credinţă creştină.
Sfântul a mai săvârşit multe minuni: vindecări (vindecarea unui lepros), izgonirea duhurilor rele ( a reuşit să izbăvească un tânăr ce iscălise un zapis de părtăşie cu diavolul), aflarea adevărului prin vedere duhovnicească, şi multe altele.
Cunoscută este şi întâlnirea şi prietenia sa cu Sf. Efrem Sirul, care vieţuia în pustiu, şi care iniţial se mirase cum de un om înconjurat de atâta slavă lumească putea să aibă atâta har. Însă, a văzut limbi de foc ieşind din gura sa în timpul Liturghiei, şi sfântul însuşi l-a chemat la el, cunoscându-l cine era prin vederea duhovnicească, şi astfel s-a încredinţat de adevărul că Vasile era un vas ales.
S-a stins din viaţă la 1 ianuarie 378, nu înainte de a reuşi să îl boteze pe medicul evreu care îl îngrijise, şi pentru care ceruse prelungirea vieţii sale bolnave. Este cinstit în toată creştinătatea drept unul dintre cei mai mari sfinţi, iar Liturghia pe care a primit-o el este slujită şi astăzi după aceleaşi reguli.
Şi, închei prin câteva cuvinte de învăţătură ale sfântului, potrivite şi în veacul nostru zbuciumat:

"Este drept cu inima cel a cărui judecată nu înclină spre exagerare, şi nici spre scădere, ci se îndreptează spre centrul virtuţii.
"Privind la lucrarea ce faci în fiecare zi, compar-o cu cea din ziua precedentă, şi străduieşte-te să o faci mai bună."
"Să înlături tot ce te supără şi te risipeşte în viaţa ta, şi să cauţi să aduni în sufletul tău numai ceea ce îţi aduce bucurie în Domnul."

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...