Sunt convinsă că, după atâtea secole de când se cunosc întâmplările vieţii acestui sfânt - atât de important pentru noi, creştinii - nu prea mai sunt lucruri noi de spus. Şi totuşi, faptele sale rămân mereu în amintirea noastră, ca prilej de luare-aminte şi respect. "Respectul" reprezintă totuşi o noţiune "palidă" pentru omul modern, dispus să aprecieze în aceeaşi măsură şi o vedetă de succes, şi un geniu al ştiinţei, şi un sportiv talentat. Am putea spune mai bine "veneraţie", dacă nu ar exista riscul căderii în cealaltă extremă.
Însă, oricare ar fi exprimarea aleasă, totul în viaţa acestui sfânt este demn de admiraţie! Viaţa sa a fost o ilustrare perfectă a misiunii sale de "premergător". Nu a existat nici măcar un singur moment de "alunecare" sau "compromis"! (Poate de aceea gândul la faptele vieţii sale poate fi puţin incomod "căldiceilor" vremii noastre!)
Desigur, el a fost ales dinainte de naştere pentru această misiune. Naşterea sa a avut aceleaşi elemente de miraculos ca şi naşterea proorocului Samuel, bunăoară, sau a Fecioarei Maria: părinţi bătrâni, sau consideraţi "neroditori", rugăciuni îndelungi, şi, în cele din urmă, răspunsul Domnului, adus la cunoştinţa părinţilor prin intermediul unui înger vestitor. Până şi incredulitatea (reacţie profund omenească!) unui părinte vis-a-vis de îndeplinirea acestei făgăduieli a făcut parte dintre aceste "elemente repetitive".
Dar, deşi a fost "consacrat slujirii" încă dinainte de naştere, meritul său nu este micşorat, întrucât el a coborât printre noi în acelaşi "trup al morţii" - cum se va exprima mai târziu un apostol - deci supus aceloraşi legi şi slăbiciuni omeneşti. Ca şi Iisus mai târziu, el va dovedi însă că "omul dinăuntru" poate conduce şi înnobila viaţa cuiva, chiar şi în cele mai aspre condiţii. Bineînţeles, atunci când e lăsat să conducă!
Faptul că era un om extraordinar a reieşit încă de la început. Nu numai pentru că trăia în pustiu, şi se hrănea cu "lăcuste şi miere sălbatică", din proprie alegere (oare cine ar mai face astăzi o asemenea alegere?) dar mai ales pentru actul, lesne de observat, că vorbele sale erau "cu putere". Veneau la el oameni din toate categoriile sociale, chiar şi vameşi, şi soldaţi, şi îi cereau sfaturi în legătură cu viaţa şi mântuirea lor. Vorbele sale nu erau şovăitoare, ci îi spunea fiecăruia ceea ce avea nevoie să audă, apoi îi boteza cu apă. Acest botez, după cum frumos explică Biserica ortodoxă, reprezintă un botez al pocăinţei, şi reprezintă doar prima parte a botezului creştin. Iisus va aduce botezul înfierii - prin care noii creştini, "spălaţi prin pocăinţă", sunt primiţi ca fii în Casa Domnului. De aceea spunea Ioan: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să îi desfac cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc."(Luca 3.16)
El este cel care l-a botezat şi pe Domnul Iisus, deşi în acesta nu se afla păcat, dar trebuia - după cum am explicat anterior - ca El să se supună tuturor regulilor omeneşti, pentru a servi drept exemplu de ascultare, şi de umanitate trăită la "marginea superioară" a scalei. Momentul botezului Domnului a fost şi acela în care Ioan a recunoscut Divinitatea omului aflat dinaintea sa: "Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste el." (Ioan 1.32) A fost acel moment în care Domnul a hotărât să se facă descoperit în chip de om.
Chiar şi acest simplu fapt, că Ioan "a văzut Duhul" dovedeşte că el era deja "din casa Domnului." Nu oricine putea vedea Duhul Sfânt, ci numai cei consacraţi lui! Aşa cum vor fi mai târziu apostolii, care "vor vedea Duhul coborând şi peste neamuri", şi vor înţelege că Dumnezeu a hotărât să primească şi străinii în Casa Sa.
Restul vieţii sale, până la moartea absurdă (după criterii omeneşti), comportă o mare asemănare cu viaţa altui prooroc, al Vechiului Testament, cu care dealtfel a şi fost asemuit: Ilie.Ca şi acesta, a îndrăznit să mustre un rege şi o regină pentru nedreptăţi şi convieţuire imorală (tetrarhul Irod, care se căsătorise cu văduva fratelui său, Filip), ca şi acesta a fost urmărit şi prigonit de suverani. Însă, spre deosebire de acesta, el şi-a găsit sfârşitul în mâinile lor, după o lungă perioadă de întemniţare. Împrejurările acestui sfârşit - prin inetrmediul capriciului şi neştiinţei unei copile ignorante: Salomeea; cruzimii, ambiţiei şi orgoliului rănit al unei femei imorale: Irodiada şi imprudenţei unei promisiuni absurde şi exagerate din partea unui bărbat slab şi supus propriilor instincte - sunt bine cunoscute. Au inspirat chiar opere de artă, cărţi, piese muzicale.Toate acestea dovedesc ecoul profund lăsat în sufletele oamenilor din toate veacurile următoare de către viaţa sa demnă, şi moartea nedreaptă. După cum bine se temea Irod, el a devenit chiar "mai periculos" după moarte! Pentru că uneori, numai moartea defineşte complet viaţa unui om. După cum spune Sofocle: "Trebuie să aştepţi până seara, pentru a-ţi da seama ce frumoasă a fost ziua."
Totuşi, uneori e bine să nu aşteptăm chiar atât...să ne trezim mai devreme! Putem face "ziua" noastră să fie frumoasă oricând...dacă reuşim să facem mai repede lumină!