Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Thursday, January 22, 2009

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt este o personalitate de asemenea amploare a credinţei şi culturii româneşti, încât devine dificil să vorbeşti despre el, fie şi la modul "sumar". Totuşi, viaţa sa merită cunoscută intelectualilor noştri, fie şi doar pentru a oferi un model. O viaţă total subsumată idealurilor alese, şi o persoană în care conducea cu adevărat "omul dinăuntru"!
Născut la 29 iulie 1912 în Pantelimon, Ilfov, de origine evreiască, a urmat studii la liceul "Spiru Haret", alături de Noica, Eliade, Paleologu, Dinu Pillat, ş.a. Licenţiat în drept şi litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, apoi doctor în drept constituţional în 1936.
Debutul literar a avut loc în 1934 cu "În genul...tinerilor" - un volum de parodii după Noica, Eliade şi Cioran - sub pseudonimul Anthistius. Apoi, urmează nişte eseuri în limba franceză pe tema iudaismului.
Călătoreşte în Elveţia, Austria, apoi activează ca redactor la "Revista Fundaţiilor regale"din 1939, de unde este înlăturat, repus în drepturi, apoi din nou înlăturat, ca urmare a politicilor antisemite.
În acelaşi timp, colaborează la "Universul literar", "Libertatea" şi "Viaţa românească". Citeşte intens din autorii creştini europeni, în special Proust, Gide, Simone Weil.
În 1947 este scos din barou, iar în 1958 este arestat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Al.Paleologu, Păstorel Teodoreanu, ş.a. I se cere să fie martor al acuzării, iar în urma refuzului este condamnat la 13 ani de muncă silnică, pentru "uneltire contra ordinii sociale".
Perioada petrecută în închisori este printre cele mai rodnice (paradoxal!) ale vieţii sale, încununată fiind de botezul său creştin, şi mai târziu, de publicarea minunatului memorial "Jurnalul fericirii". Se botează în ortodoxie la Jilava la 15 martie 1960, de către un preot basarabean, având ca martori doi preoţi romano-catolici (unul dintre ei - monseniorul Ghica) şi unul protestant.
După ieşirea din închisoare, în 1970, publică "Jurnalul fericirii", care este confiscat de Securitate în 1972, şi restituit în 1975, după mari intervenţii. Mai scrie şi alte versiuni, care circulă mai ales în străinătate. În 1967 începe să caute o mânăstire, care în final, se dovedeşte a fi Rohia (1976), recomandată de prietenul său Constantin Noica. Biblioteca vastă a mânăstirii constituie o delectare pentru monah. El va pune ordine în cele peste 23000 de volume, participă la îndatoririle sale mânăstireşti, şi în acelaşi timp, publică volume de eseuri.
În 1989 se agravează o angină pectorală veche, care constituie şi cauza morţii sale la 30 martie 1989.
După cum am mai spus, e greu de definit în câteva cuvinte o asemenea personalitate. Un fin intelectual, cu o cultură profundă şi variată, care ar fi excelat în orice domeniu ar fi ales. Un om dedicat cu ardoare căutării adevărului spiritual, şi al celui politic. Un om care a preferat să treacă prin cele mai mari privaţiuni pentru a nu-şi trăda convingerile. Sunt doar câteva observaţii pe care le putem face asupra caracterului său, alăturând aici şi rectitudinea spirituală, care l-a determinat ca, o dată recunoscut şi ales un adevăr - cel creştin - să îl trăiască până la capăt. "Mulţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare, şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9.24: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" - spune el în "Dăruind vei dobândi", o culegere din predicile sale.
Dealtfel, credinţa era, în concepţia sa, un "drum al incertitudinii" până la aflarea adevărului final. Şi totuşi, acel drum trebuia parcurs, aceasta era provocarea! "Situaţia creştinului e la fel de paradoxală cu a lui Don Quichote. [...] Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce crede."(Jurnalul fericirii)
O altă idee generoasă a sa era aceea că încrederea "generează" persoane, adică îi determină pe cei cărora li se acordă să devină ceea ce în mod ideal ar trebui să devină: "Pentru creştinism, încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă, şi le-o dovedeşte." Poate deosebim aici un ecou al unui personaj îndrăgit al său: episcopul Myriel din "Mizerabilii" de Hugo, care "îl generează" moral pe ocnaşul Jean Valjean prin generozitatea şi încrederea sa...
În acelaşi timp, creştinismul presupune pentru el un drum al crucii, şi nu o "plimbare" prin valea vieţii. "Prima datorie a creştinului este să ştie a suferi."
Multe idei minunate, şi atât de realiste, găsim în paginile cărţilor sale, prea multe pentru a fi pomenite toate! O voi mai aminti doar pe aceea referitoare la rolul "materialului" uman în procesul credinţei, care e o problemă definitorie a tuturor epocilor creştine: "Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti.[...] Bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic, ci tonul relaţiilor dintre oameni."
Întrucât pentru a vorbi pe îndelete despre domnia-sa ar fi necesar un întreg roman, mă opresc totuşi aici, recomandând cu tărie lectura cărţilor sale, în special a minunatului "Jurnal al fericirii", dar şi a predicilor înmănuncheate sub titlul "Dăruind vei dobândi" - ambele constituind o delectare atât pentru credincios, cât şi pentru intelectual, prin abundenţa de referiri culturale şi citate din cei mai variaţi autori.
E greu de găsit o frază care să definească în întregime viaţa şi activitatea sa, dar eu totuşi m-am oprit la unul dintre citatele sale îndrăgite, amintit în al său "Jurnal al fericirii", şi care pare să se apropie...Atât cât l-am "simţit" eu pe Domnia-sa!

"Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil."( David Rousset)

2 comments:

  1. Mi-a placut enorm afirmatia:"Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti.[...] Bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic, ci tonul relaţiilor dintre oameni." Se pare că Steinhardt a înţeles multe lucruri pe care abia le întelegem noi în ziua de astăzi. Un intelept minunat in fata caruia ma aplec cu profunda recunostinta!Multumesc pentru informatiile postate....:)PA!

    ReplyDelete
  2. Si eu am apreciat mult acest crez al lui, de aceea l-am si pus acolo! Steinhardt a fost unul dintre putinii crestini cu adevarat deschisi, si aproape de invataturile lui Iisus. El ii infiera pe cei care pretindeau ca numai confesiunea lor are "drum liber" spre mantuire.
    O personalitate cu adevarat fascinanta, si un om de cultura extraordinar!
    Multumesc pentru vizita, si pentru ca imi impartasesti admiratia pentru Steinhardt!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...