Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Tuesday, January 20, 2009

Noica despre extazul religios



Vorbeam puţin mai înainte despre o carte de Noica descoperită recent, şi intitulată "Eseuri de duminică". Printre valoroasele "piese de inventar" ale acestei mici bijuterii se află, pe aproape de final, şi un eseu ce tratează, nici mai mult, nici mai puţin, decât...extazul religios! Şi, face acest lucru fără a cădea în amănunte mistice şi teologice ininteligibile omului contemporan.
Autorul începe prin a trece în revistă cele trei modalităţi de "aspiraţie spre unitate", care ar fi: filosofia - ce tinde să realizeze unitatea de gând, viaţa socială - care are scopul de a realiza unitatea de voinţă, şi iubirea - care conduce la unitatea de simţire. Extazul religios ar fi o chintesenţă, sau un sumum al tuturor celorlalte, realizând unitatea de viaţă.
La modul ideal, aşa ar decurge lucrurile...Însă, autorul remarcă faptul că, în viaţa reală, lucrurile sunt destul de departe de ideal! Intelectul, voinţa, simţirea, ar dori să se echilibreze (în interior, sau cu alte intelecte, voinţe, simţiri), dar acest lucru este foarte greu! Şi aceasta, întrucât omului îi lipseşte echilibrul în ansamblul său. Fiecare parte a sa pare a avea o "voinţă" proprie, care nu concordă cu restul. De exemplu: mintea are o voinţă, dar inima spune altceva...Şi, chiar şi în cadrul minţii, pot exista mai multe "curente", sau voinţe!
Cu toate acestea, unii oameni par echilibraţi, cât timp trăiesc într-un mediu relativ stabil. Ei par să nu fie foarte mult influenţaţi de lucruri. Şi totuşi, în cazul unor calamităţi, sau chiar a unor mari bucurii, acest echilibru "se rupe" imediat! Şi, tocmai de aceea s-a încercat găsirea unei alte "formule" de echilibru: echilibrul în Dumnezeu.
Dar bine, par a spune pragmaticii vremii noastre, ce rost are să îl amestecăm aici pe Dumnezeu? Dumnezeu e Dumnezeu, şi omul, om! Dar, tocmai acest lucru ni-l demonstrează strălucit Noica: faptul că teologia nu e ştiinţa despre Dumnezeu, ci despre om. El mai afirmă un lucru aparent paradoxal: acela că extazul religios nu ar fi doar un apanaj al misticilor! În calitatea sa de ieşire din sine, acesta ar fi o aspiraţie comună umană. Pentru că, în fond, teologia vorbeşte despre fapte şi calităţi omeneşti. Desigur, spunem noi, e un "uman" ajutat, îmbunătăţit, de har! Dar, tot uman este, la pornire...
Şi, meritul cel mare al teologiei este acela că ne vorbeşte despre probleme şi metamorfoze interioare atât de actuale şi dureroase, dar despre care psihologia abia aminteşte - cum ar fi: frământările, ispitele, neliniştea morală. Şi, mai ales despre conştiinţa dureroasă a faptului, resimţit uneori, că omul este o chintesenţă de lumini şi umbre! Concluzia filosofului este paradoxală: tocmai pentru că secolul al doăzecilea s-a preocupat de omul concret, el a trebuit să revină la teologie! Şi, putem adăuga noi, cu atât mai mult al douăzecişiunulea!
În continuare, el ne arată faptul că teologia reuşeşte să rezolve aceste probleme "interne" ale omului privindu-l "de sus în jos" - adică, în sensul unei fiinţe care a căzut dintr-o stare mai înaltă. Astfel se explică conştiinţa păcatului, care nu şi-ar avea fiinţă dacă omul ar fi privit doar "de jos în sus".
Dar, cum ar putea fi realizată din nou unitatea, sau ridicarea în starea originară? Noica vorbeşte despre trei căi:
- prima ar fi a Bisericii: prin Euharistie, împărtăşanie sau comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Fiind o taină a cărei explicaţie este inaccesibilă majorităţii neclericale, el preferă să nu spună mai multe
- a doua ar fi unirea în mod activ cu Dumnezeu, lăsându-L pe El să îţi trăiască viaţa. Sau, după cum spune Apostolul Pavel: "nu eu, ci Hristos în mine"! Sau, mai simplu, a trăi conform principiului evanghelic: "Facă-se voia Ta", modalitate prin care omul devine un exponent al Divinităţii. Este modalitatea marilor creştini jertfitori.
- a treia ar fi unirea contemplativă în extaz. Este, desigur, şi cea mai greu accesibilă! Însă, totuşi posibilă câtorva, care au devenit "oglinda Lui", sau "imitaţia Lui". Desigur, e necesară o mare şi dureroasă muncă anterioară! Autorul ne furnizează şi două exemple în acest sens: Sfânta Tereza de Avila, şi Sfântul Ioan al Crucii. Referindu-se la sfânta Tereza, el redă descrierea acesteea privitoare la treptele pe care trebuie să le parcurgă sufletul pentru a ajunge la această uniune mistică, similară unei căsătorii cu Mirele ceresc. Sufletul fiind văzut ca un castel, primele încăperi ar fi legate de lume, şi expuse ispitelor ei. Rândul al doilea ar fi ceva mai departe de lume, dar tot expuse ispitelor.Totuşi, ar începe să se audă o "chemare" a Mirelui din încăperile cele mai îndepărtate. În al treilea rând, ar începe să se simtă ce este supunerea faţă de Domnul, dar de-abia în al patrulea, şi al cincilea, s-ar simţi acele stări supranaturale, semne ale unirii cu Dumnezeu. În al şaselea, s-ar celebra logodna mistică - o stare de anticipare dureroasă. Iar abia în cel de al şaptelea rând ar avea loc nunta.
Aceste stări sunt valabile şi pentru sufletele de bărbaţi, la fel ca pentru acelea de femei, pentru că şi Sf. Ioan al Crucii le descrie în mod asemănător. Sufletul este văzut ca un principiu feminin: anima, sau mireasa, iar mirele, Hristos.
Numai muzica ar fi capabilă să exprime aceste trăiri, spune în încheiere Noica. Cum ar fi, bunăoară, muzica din "Tristan şi Isolda" de Wagner! Nu putem să nu ne amintim aici frumoasa afirmaţie a lui Schopenhauer: "Muzica este o imediată obiectivare a voinţei, ca şi Universul."
Ce am putea înţelege din acest minunat eseu noi, oamenii contemporani? Desigur că noi nu mai trăim vremurile Sf. Tereza de Avila.(Dacă ar fi, într-adevăr, vorba, numai de vremuri!) Poate că multe experienţe mistice nu ne sunt accesibile tocmai nouă. Dar, ceea ce putem face, este să nu le negăm existenţa, să nu le coborâm în "fantastic" şi "improbabil". Dacă unii oameni extraordinari le-au descris - şi chiar în moduri similare, deşi în epoci şi spaţii diferite - nu avem tocmai noi dreptul să le negăm! Sau, să procedăm ca un ipotetic cetăţean al secolului XVIII căruia i s-ar vorbi despre razele X, sau gamma: "nu există, pentru că eu nu le văd"! Atunci când sufletul nostru va căpăta "instrumentele" necesare, le vom şi vedea...
Dar, până în acel moment de graţie, ne mai rămân la dispoziţie celelalte două căi antemenţionate. Care ne sunt chiar la îndemână! Şi, au existat mulţi sfinţi care au realizat "uniunea" doar prin acestea două, dar trăite la modul absolut. Şi, chiar mulţi truditori necunoscuţi...
În acest sens, închei prin cuvintele altui mistic - Meister Eckhardt - ce par a concluziona la modul optim acest minunat eseu:

"Vrei să stai cu Dumnezeu faţă-n faţă? Nu-L căuta în spatele norilor. Priveşte viaţa celor care îi sunt devotaţi, şi Îl vei vedea. Dăruieşte-te Lui, şi Îl vei găsi în pieptul tău."

No comments:

Post a Comment

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...