Se ştie că noi, românii, suntem bogaţi în sfinţi şi nevoitori. Atât dintre cei văzuţi şi cunoscuţi, cât şi în mulţime de sihaştri neştiuţi din munţi, care prin rugăciunile lor susţin acest neam. Unul dintre aceşti sfinţi , însă aflaţi "la vedere" este şi sfântul Calinic, care a constituit un exemplu a ceea ce trebuie să fie un cleric şi mare păstor de suflete - cam aşa cum a voit Hristos când le-a rânduit apostolilor să numească episcopi prin cetăţi. Calinic, pe numele său de botez Constantin, s-a născut la 7 octombrie 1787 la Bucureşti. Atât părinţii, cât şi fratele mai mare, earu foarte evlavioşi: fratele a devenit preot de mir, iar mama sa, Floarea, s-a călugărit la Mânăstirea Pasărea, după ce copiii au crescut.
Tânărul a învăţat carte la Bucureşti, apoi s-a tuns în monahism în 1808. În 1813 a fost hirotonisit preot, deşi el se simţea nevrednic de această cinste. Până în acest punct, şi chiar şi mai departe, într-o anumită măsură, viaţa sa se aseamănă cu a altui sfânt ortodox, de pe alte meleaguri: Sf.Serafim de Sarov. (Familii creştine autentice, chemare timpurie spre viaţa monahală, săvârşirea unor mari nevoinţe în mânăstire, apoi, mai târziu, numirea ca duhovnici.) În legătură cu nevoinţele sale, amintim doar postul negru de 40 de zile (pe toată perioada postului Paştelui), părintele voind să urmeze exemplul Mântuitorului, şi al unor sfinţi, care au ajunat şi ei 40 de zile. Totuşi, în urma acestui post sănătatea i s-a primejduit foarte mult, astfel încât duhovnicul său Dorotei i-a rânduit să mănânce în fiecare zi.
În 1817 a călătorit la Sf. Munte Athos, iar în 1818 a fost numit stareţ al mânăstirii Cernica, pe care o păstoreşte timp de 32 de ani. Se cunosc multe minuni înfăptuite de el în această perioadă, precum şi regulile de viaţă şi moralitate înstăpânite de el printre călugări (Ex.: nu tolera clevetirea, pe care o socotea "moartea sufletului".) În 1821, în timpul revoluţiei, mulţi locuitori ai Bucureştiului s-au adăpostit la mânăstire. Turcii au înconjurat mânăstirea cu tunuri. Sfântul Calinic a făcut rugăciuni împreună cu toată obştea, şi turcii s-au liniştit în chip miraculos. Mai mult, fiind foamete în mânăstire, şi rugându-se el din nou, cu lacrimi, pentru poporul său, au intrat pe poarta mânăstirii cinci care cu boi pline cu pesmeţi, trimise chiar de turci.
Prin sfinţenia vieţii sale, el a strâns în jurul său o obşte numeroasă, clădind încă o biserică în ostrovul cel mic, cu hramul Sf.Gheorghe (cealaltă purtând hramul Sf. Nicolae, care era şi ocrotitorul său) A fost propus pentru demnitatea de mitropolit al Ţării Româneşti, chiar de câteva ori, dar a refuzat din multă smerenie. Totuşi, un răuvoitor din anturaj l-a otrăvit. Sfântul s-a rugat să nu moară din acest motiv nevrednic, şi să îşi poată călăuzi obştea pe mai departe. A doua zi, răul i-a trecut, şi a fost vindecat.
În 1850 a fost numit episcop de Râmnic, şi a părăsit Cernica, cu strângere de inimă. Însă, el a păstrat permanent legătura cu cei de acolo prin scrisori de povăţuire. Multe minuni se cunosc şi din această perioadă. Se ştia că era văzător în duh, şi spunea cele ce aveau să se petreacă. A prezis înlăturarea domnitorului Cuza, şi războiul ruso-turc de la 1877, precum şi primul război mondial. Făcea şi vindecări, şi izgonea demoni. Darul vindecării a fost păstrat şi de moaştele sale, după cum atestă zecile de cazuri înregistrate: paralizii, cancere, etc.
În legătură cu domnitorul Al.I.Cuza, se cunoaşte următoarea întâmplare: făcându-se o tulburare în seminarul de la Râmnic, el a liniştit-o cu blândeţe. Însă, mitropolitul Nifon şi Ministrul Cultelor, Scarlat Creţulescu, au trimis un funcţionar pentru anchetă. Episcopul i-a spus acestuia că nu mai era nevoie de prezenţa sa. Furios, ministrul a venit la domnitorul Cuza cu cererea de suspendare a episcopului Calinic, contra demisiei sale. Răspunsul domnitorului a fost că este gata să îi primească demisia, dar de episcop nu se atinge, fiind un sfânt adevărat. Auzind acele întâmplări, parcă ne vin în minte versurile eminesciene:"De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii..."
Episcopul a trecut la cele veşnice la 11 aprilie 1868, după ce îşi prezisese moartea cu 14 zile înainte. A fost plâns de un întreg popor, iar moaştele sale au fost îngropate în biserica Sf. Gheorghe, ctitorită de el. În urma sa, nu s-a găsit nici o avere, nici măcar strictul necesar vieţuirii unui cleric de mărimea sa. El era extrem de milostiv, dăruind tot ceea ce avea săracilor şi bisericilor, numindu-i pe săraci "fraţii lui Hristos".
Şi, mi se pare potrivit a încheia prin cuvintele acestui mare păstor de suflete, lăsate moştenire tuturor învăţătorilor ce vor veni:

"Lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii."
"Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu, ca şi El să vă păzească pe voi."
"De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos, şi El va fi împreună cu voi."