Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Tuesday, December 1, 2009

Despre trădare, conştiinţă şi sfinţenie la Steinhardt

Pare că sunt nişte teme cam vaste, chiar şi pentru o zi de sărbătoare ca aceasta, dar voi încerca să spun măcar câteva cuvinte. Nu în sensul unei “învăţături moralizatoare”, dar întrucât o cărţulie despre monahul de la Rohia ( “365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan”) mi s-a părut atât de simplă, actuală, şi atât de ne-retoric creştină! Ne-retoric, în sensul că răspunsurile domniei-sale, deşi impregnate de cultură, par a avea, în primul rând, o aplicabilitate practică, o finalitate mântuitoare!
Ca să vorbim despre trădare, mă voi referi,în contrapondere, la noţiunea de conştiinţă, şi la modul cum o priveşte domnia-sa. Şi, definiţia domniei-sale, este, culmea, cea a unui ateu: Camus. Însă, despre acesta, spune mai departe că i se pare a fi “un creştin fără voie, sau fără să o ştie”. Lucru pe care l-am simţit şi eu în legătură cu unii autori, şi chiar cu unii oameni vii…
Aşadar, iată cum priveşte Camus problema: “Ajuns la absurd, căutând să trăiască în consescinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care dispersiunea este lege.”
Aşadar, conştiinţa ar fi un fel de construcţie morală a fiinţei, un lucru care “nu ni se dă de la sine”, ci trebuie permanent cucerit, şi apoi păstrat. Dar, ce înseamnă “ajungerea la absurd”? În alt loc, în acelaşi interviu, Steinhardt vorbeşte despre breaking-points: acele momente în care “întrerup cursul obişnuit, monoton, cotidian al vieţii”. Ele pot să nu apară numaidecât spectaculoase la exterior – chiar şi un fapt zis mărunt poate consitui un “breaking-point” – dacă acest fapt “ne întoarce pe dos” convingerile, modul de a privi viaţa, ceea ce însemna “normal” pentru noi.
Ei, şi în aceste momente de cotitură, vine şi “proba de şoc” a conştiinţei! Dacă alegem “calea majorităţii”, sau “ne rămânem nouă-înşine credincioşi”, după cum se exprimă Shakespeare! Se ştie că fiecare om, în tinereţe, este animat de idealuri înalte, de spirit de sacrificiu, ar vrea să fie bun, să schimbe lumea…Însă, cu timpul, cei mai mulţi pierd aceste idealuri pe parcurs…iar breaking-points-urile îi găsesc la fel de materialişti şi “aplatizaţi” ca pe toţi ceilalţi! Aceasta reprezintă, de fapt, cea mai înaltă trădare pe care o putem comite: cea faţă de noi-înşine. Trădarea ulterioară faţă de ceilalţi – care eventual mai împărtăşesc încă idealurile de pornire – nu e decât o consecinţă.
Fiecare suntem Iuda faţă de Christul interior, la un moment dat. De fapt, unii suntem doar Petru – deşi ne lepădăm, ne căim mai apoi. Însă Iuda nu cunoaşte căinţa, ci doar împietrirea, sau disperarea. Ambele la fel de dizolvante pentru spirit!
Însă, există şi breaking-points-uri veritabile, care cu adevărat “rup vălul”. Atunci, omul capătă competenţă morală – care, în viziunea lui Steinhardt, nu înseamnă faptul că, brusc, devenim cu toţii moralişti. Definiţia competenţei morale ar fi aceasta: “orice înţelegere cutremurătoare a lumii, orice sfâşiere a vălului, orice contact direct cu adevărul”. În acest sens, competenţa ar fi echivalentă cu o descoperire, iar descoperirile, spune domnia-sa, au loc “atunci şi acolo unde cumpăna dintre bine şi rău, neant şi fiinţă, ştiut şi imprevizibil e în opoziţia cea mai precară, mai primejduită, mai pe muchia cuţitului ce desparte hăul de zidire.”
În legătură cu aceste descoperiri, mi-a plăcut tare mult un comentariu al părintelui asupra eroului cărţii “Portretul lui Dorian Gray”. Se ştie că este vorba despre un artist care încheiase un fel de pact cu diavolul, el rămânând veşnic tânăr, în timp ce portretul îmbătrânea. Până ce, desigur, s-a reinstaurat normalul…Dar, nu despre acţiunea cărţii e vorba aici, ci despre prefacerile interioare ale eroului – însuşi. Steinhardt îl priveşte nu moralizator, ci cu înţelegere şi compasiune. Iată ce spune despre el – mai bine-zis, despre ultima parte a vieţii sale: “Învins, dezamăgit, trădat, însingurat – “nimeni nu-i cu mine” – singur cu el şi cu înfrângerea lui [...] îşi află, cred, mântuirea în suferinţă, în aflare adevărului, în recunoaşterea erorii săvârşite, şi mai ales, în curaj şi demnitate. Nu cred că diavolul, oricâte ar avea trecute în catastiful său, va pune mâna pe poet, pe derbedeu, pe răzvrătit. S-a mântuit prin suferinţă şi sinceritate şi prin cunoaşterea adevărului. [...] L-au îmbolnăvit, l-au înşelat, l-au omorât, dar sufletul nu i l-au pângărit. Chefliu, curvar, huligan, beţiv, derbedeu – de astea să se sperie Hristos? [...] Hristos, sunt sigur, va privi numai la curăţia sufletului, la buna-credinţă, la crunta dezamăgire. la sufletul îndurerat şi însingurat pe care diavolul nu l-a putut ispiti cu marile păcate: făţărnicia, trădarea, cruzimea.”
O descriere completă şi extrem de clară şi uşor perceptibilă a unui breaking-point final al unui artist… Chiar dacă nu suntem artişti, ne putem gândi doar în ce categorie am putea intra: în a celor care am comis marile păcate, sau doar pe cele mici? Am putea noi merita mila şi compasiunea părintelui, ca acest artist atât de greu încercat, dar care totuşi, la sfârşit, şi-a regăsit cărarea?
Au mai rămas doar câteva cuvinte de spus despre sfinţenie, aşa cum o vede părintele. Şi, mi-e tare drag de domnia-sa, pe lângă multe alte motive, şi pentru că, deşi profund religios, şi chiar ortodox, nu respiră nici un dram de habotnicie. Dimpotrivă, este spiritul cel mai bun, mai iubitor, şi mai universal pe care l-am întâlnit până acum în ortodoxia românească!
Aşadar, iată părerea sa despre sfinţenie: “Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorâ într-o chilie [...] Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea, este a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine-însuţi; sau măcar (stadiu inferior însă tot remarcabil şi sfânt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine-însuţi.
Acesta-i lucrul cel greu, cel sfânt, cel creştinesc, cel supraomenesc.”
Dacă nu eraţi pe deplin convinşi să citiţi această carte, sau oricare a părintelui Steinhardt, sper că, de acum încolo, o veţi face!
O iarnă cu multă lumină tuturor vă doresc!

6 comments:

  1. Cumpanite cuvinte care dau mangaiere si nadejde crestinului din lume. Sper sa avem o iarna cu multa zapada care sa ne inveseleasca sarbatorile si sa se astearna ca o haina de pace si lumina peste sufletele noastre.

    Mult sanatate si s-auzim de bine!
    Carmen

    ReplyDelete
  2. Mulţumesc, Carmen, pentru gândurile tale, şi pentru frumoasele urări! Şi la tine să fie acestă iarnă frumoasă, pe care o meriţi din plin! Iar cartea ta să lumineze cât mai mulţi oameni!

    ReplyDelete
  3. Child,tu esti!:)
    craciun fericit si ... (te las sa completezi cu ce vrei tu punctele,pentru ca,daca as sti de ce ai nevoie,le-as umple,dar sunt un biet nestiutor...)

    ReplyDelete
  4. Mulţumesc, zâmbetule, eşti tare drăguţă! Şi ţie să îţi aducă Moşul tot ce doreşte inimioara ta!

    (Da, eu sunt, după cum ţi-am spus!:)

    ReplyDelete
  5. Da, îmi doresc de multă vreme să citesc cărţile sale. Îmi voi face timp pentru Jurnalul Fericirii în perioada imediat următoare.

    Numai bine şi, mulţumesc!

    ReplyDelete
  6. Andrei, abia acum am sesizat că ai apărut aici ! :) Nu știu dacă între timp ai citit cartea - e minunată și cutremurătoare - dar îți doresc oricum Sărbători fericite ! Și fericite schimbări în viața ta!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...