Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Saturday, January 31, 2009

Pilda doctorilor fără de arginţi


Sfinţii prăznuiţi astăzi ne aduc în vedere o problemă care nu a fost numai a timpurilor trecute, ci dimpotrivă, astăzi este mai actuală decât oricând: care ar trebui să fie modul de vieţuire al unui doctor din zilele noastre.
Bine, s-ar putea spune, astăzi medicina a evoluat, nu le mai cere nimeni doctorilor să facă minuni ei-înşişi! E adevărat, nu zic nu! Şi totuşi...În toate domeniile vieţii, ştiinţa a pătruns, şi a adus multe facilităţi. Ştiinţa nu este de neglijat, e un instrument foarte util! Dar, ca orice instrument, nu poate să dea randamentul maxim dacă nu este utilizată la potenţialul optim de către om. Desigur, e vorba şi de pregătirea profesională, de învăţarea continuă, ş.a. Toate acestea sunt foarte adevărate, şi nici un medic nu trebuie să le neglijeze.
Dar, pe lângă ele, mai e necesar un element, pe care mulţi îl neglijează: calitatea umană a medicului respectiv. Un om poate fi oricât de bine pregătit profesional, dacă nu are şi acel dram de umanitate care să îl apropie de bolnav într-o "simbioză emoţională", sau empatie, oamenii îl vor simţi repede! Nu e de nici un folos ca un medic să fie foarte bine pregătit, dar să ceară sume exorbitante pentru consultaţii, sau (cum am mai auzit), să refuze să opereze un pacient dacă nu va primi o anumită sumă.
Exemplul doctorilor prăznuiţi astăzi ne readuce în atenţie ce vrea Dumnezeu de la un medic: să fie "fără de arginţi". E o calitate atât de mare aceasta, încît aceşti nevoitori de demult au intrat în istorie sub această denumire, şi nu doar sub aceea de "doctori".
Şi, desigur, mai contează şi acea rezervă de iubire, care să îi facă capabili să accepte sacrificarea timpului lor, a nevoilor lor şi chiar a unei bunăstări materiale, pentru binele pacientului care le bate la uşă. Dacă ei s-ar gândi mai des că fiecare om are "chipul lui Hristos", nu ar mai putea comite abuzuri! Şi, n-ar mai risca să fie întrebaţi la sfârşit: "Cain, ce ai făcut cu fratele tău...?"
Dar, desigur că există şi multe exemple pozitive! Eu am auzit despre medici care cumpărau ei-înşişi medicamente pacienţilor amărâţi, care mergeau la domicilii fără a cere vreo plată, care nu făceau diferenţe între oamenii "cu stare" şi cei modeşti. Desigur, nu sunt mulţi, dar sunt! Dovadă că medicina se poate face şi aşa.
Exemplul doctorilor prăznuiţi astăzi ne mai pune şi o altă problemă: acei doctori erau şi mărturisitori creştini, de aceea aveau puterea de a face minuni. Ar fi minunat dacă şi în ziua de astăzi medicii nu s-ar jena să recunoască că sunt creştini, şi atunci când văd că un caz îi depăşeşte, sau are "rădăcinile" în sufletul pacientului, în greşelile sale, să îl trimită pe acesta la Biserică! Unii fac şi acest lucru, dar desigur, mai pe ascuns, pentru a nu căpăta renume de "mistici". De fapt, medicul şi preotul ar trebui să conlucreze strâns, pentru că aproape toate bolile trupului sunt urmarea greşelilor sufletului, fie şi neconştientizate. În trecut, medicina nici nu era separată de vindecarea spirituală, aşa cum atestă Hipocrat, Galen, Celsus, Paracelsus, şi toţi marii părinţi ai medicinei, inclusiv medicii traci, care erau vestiţi pentru ştiinţa lor.
Pentru a evidenţia importanţa calităţilor interioare ale medicului, amintesc doar un fragment dintr-o carte a terapeutului Lazarev, care vorbeşte despre doi chirurgi din Moscova. Unul dintre ei era un extraordinar profesionist, şi respecta toate regulile asepsiei. Şi totuşi, pacienţii săi se vindecau greu, şi mereu contractau infecţii postoperatorii. Celălalt, lucra mai empiric, mai "improvizat", dar pacienţii săi îşi reveneau întotdeauna în timpul cel mai scurt, şi fără complicaţii. Explicaţia? Cel de al doilea avea o extraordinară rezervă de iubire interioară, şi de aceea era şi el" un om iubit de oameni şi de Dumnezeu", cum se spune.
Şi, mi se pare potrivit să închei această scurtă expunere prin câteva cuvinte biblice referitoare la medici, dovadă că Dumnezeu preţuieşte mult această îndeletnicire, ce ar trebui să fie o vocaţie, un har, şi nu o "profesie":

"Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul.
Că de la Cel Preaînalt este leacul, şi de la rege va lua dar."
"Fiule, în boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui."
"Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă.
Că este vreme când şi în mâinile lui va fi miros de bună mireasmă." (Înţelepciunea lui Iisus Sirah 38)

Friday, January 30, 2009

Sf. Vasile cel Mare



Întrucât astăzi este sărbătoarea celor Trei Ierarhi, am găsit potrivit să vorbim puţin despre unul dintre Părinţii de frunte ai Bisericii, care a primit prin revelaţie dumnezeească rânduiala Liturghiei ce îi poartă numele: Vasile cel Mare. Desigur că nu vom putea spune decât puţin din minunile vieţii sale, pentru că a încerca să fim compleţi ar necesita o povestire prea lungă, sau un roman.
Aşadar, viitorul sfânt s-a născut în anul 333 d.C. în Pontul Capadociei din părinţi creştini drept-credincioşi, şi a avut trei fraţi şi o soră. Toţi s-au învrednicit de o înaltă viaţă creştinească şi harisme. Un frate, Petru, a fost numit episcop al Sevastei, celălalt, Grigore, a fost episcop de Nyssa - şi el, figură centrală a Bisericii de început, prin scrierile sale teologice, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. Şi sora sa Macrina a dus o viaţă sfântă, fiind prăznuită pe 19 iulie.
Din fragedă tinereţe, Vasile a arătat o mare aplecare pentru studiu, în special pentru filosofie şi teologie. A studiat la Cezareea, Bizanţ şi Atena, însuşindu-şi toată cunoaşterea filosofică a acelor timpuri. Pe lângă cunoaşterea operelor filosofilor, el avea şi o inteligenţă vie, şi o înţelepciune care îi permitea să descifreze toate înţelesurile ascunse ale textelor, precum şi valoarea lor de adevăr. De aici se vede că Dumnezeu nu opreşte studiul filosofiilor, şi nu este împotriva cunoaşterii, dar nu vrea ca acest studiu să se facă în mod sec, scolastic, sau din motive orgolioase. Mai mult, celor aleşi pentru o anume lucrare, le-a dat harul Duhului Sfânt, pentru a folosi cunoaşterea în serviciul Său - după cum o dovedesc zecile de sfinţi extrem de învăţaţi care s-au perindat în decursul timpului: Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Arsenie cel Mare, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Scărarul, ş.a. Venind vorba de Sf. Grigore de Nazianz, trebui să spunem că Sf. Vasile l-a cunoscut pe acesta la Bizanţ, în timpul studiilor, legând ei o strânsă prietenie. Tot aici l-a cunoscut şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul.Tot în timpul acestor studii a reuşit să îl convertească la creştinism pe dascălul său Eubul, împreună cu care a pornit spre Ierusalim, pentru a se boteza.
După unele minuni întâmplate şi pe drum, cei doi s-au botezat, iar Sf. Vasile a primit un semn de la Dumnezeu: în timpul botezului, s-a iscat un fulger, şi un porumbel a ieşit din el, coborând şi tulburând apa.
S-au întors apoi la Cezareea, unde arhiepiscopul de atunci i-a primit cu mare cinste, întrucât avusese o vedenie în care îl văzuse pe Vasile ca viitor episcop. Totuşi, din smerenie, el nu a primit, şi în locul său a fost numit episcop un oarecare Eusebie. Vasile a plecat în pustiu. După un timp, a fost chemat să apere Biserica împotriva rătăcirii ariene, şi, mai târziu, a primit şi numirea ca episcop, îmţelegând că aceasta era misiunea sa.
Multe minuni au avut loc în timpul păstoririi sale, dar nu vom aminti decât câteva. Atunci când Împăratul Iulian a ameninţat că va veni cu oaste asupra cetăţii, pentru că el se lepădase de credinţa creştină, Sf. Vasile a făcut rugăciuni împreună cu tot poporul pentru izbăvire, şi a avut o vedenie cu Maica Domnului care îl trimitea pe Sf. Mc. Mercurie să îl ucidă cu suliţa pe eretic. Într-adevăr, împăratul a murit de la o lovitură de suliţă.
În mai multe rânduri, s-a luptat cu dârzenie, prin cuvânt şi învăţături, împotriva ereziei ariene promovate de Împăratul Valens şi de episcopul Meletie. Cea mai importantă confruntare a avut loc la Constantinopol, fiind chemat de împărat pentru a arbitra între partida creştinilor de drept şi a arienilor. La mijloc se afla şi o biserică pe care arienii o voiau pentru ei. Sfântul a propus să se închidă şi pecetluiască uşile bisericii, şi fiecare "partidă" să se roage timp de trei zile. În faţa cărora se vor deschide uşile bisericii, a acelora să fie! După trei zile, arienii nu izbândiseră nimic. Tot după trei zile de rugăciune a creştinilor, s-a pornit un cutremur, şi toate încuietorile au căzut, iar creştinii, în frunte cu Vasile, au intrat în biserică. Văzând aceasta, mulţi arieni s-au întors la dreapta credinţă creştină.
Sfântul a mai săvârşit multe minuni: vindecări (vindecarea unui lepros), izgonirea duhurilor rele ( a reuşit să izbăvească un tânăr ce iscălise un zapis de părtăşie cu diavolul), aflarea adevărului prin vedere duhovnicească, şi multe altele.
Cunoscută este şi întâlnirea şi prietenia sa cu Sf. Efrem Sirul, care vieţuia în pustiu, şi care iniţial se mirase cum de un om înconjurat de atâta slavă lumească putea să aibă atâta har. Însă, a văzut limbi de foc ieşind din gura sa în timpul Liturghiei, şi sfântul însuşi l-a chemat la el, cunoscându-l cine era prin vederea duhovnicească, şi astfel s-a încredinţat de adevărul că Vasile era un vas ales.
S-a stins din viaţă la 1 ianuarie 378, nu înainte de a reuşi să îl boteze pe medicul evreu care îl îngrijise, şi pentru care ceruse prelungirea vieţii sale bolnave. Este cinstit în toată creştinătatea drept unul dintre cei mai mari sfinţi, iar Liturghia pe care a primit-o el este slujită şi astăzi după aceleaşi reguli.
Şi, închei prin câteva cuvinte de învăţătură ale sfântului, potrivite şi în veacul nostru zbuciumat:

"Este drept cu inima cel a cărui judecată nu înclină spre exagerare, şi nici spre scădere, ci se îndreptează spre centrul virtuţii.
"Privind la lucrarea ce faci în fiecare zi, compar-o cu cea din ziua precedentă, şi străduieşte-te să o faci mai bună."
"Să înlături tot ce te supără şi te risipeşte în viaţa ta, şi să cauţi să aduni în sufletul tău numai ceea ce îţi aduce bucurie în Domnul."

Thursday, January 29, 2009

Paisie Aghioritul - cu durere şi dragoste despre omul contemporan



Părintele Paisie nu este un sfânt de la începuturile creştinismului, ale cărui nevoinţe şi minuni să apară deja drept fapte de legendă. El este un sfânt contemporan, a trăit şi acţionat printre noi până în 1994. Şi totuşi, sfinţenia vieţii sale, şi minunile înfăptuite, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, ne dovedesc că sfinţenia este un mod de vieţuire posibil.
Părintele s-a născut la 25 iulie 1924 în Farasa Capadociei, Asia Mică, având numele de botez Arsenie. La scurtă vreme după naştere, părinţii săi se mută în Grecia, La Koniţa, unde învaţă şcoala primară. După aceea, el a lucrat ca tâmplar, după exemplul Mântuitorului.
În 1945 s-a înrolat în armată, la telegrafişti. Încă de atunci a început să se manifeste sfinţenia vieţii sale, pentru că, în condiţiile ameninţării vieţii proprii, el ieşea din adăpost, stând în bătaia gloanţelor, pentru a putea intra alţi camarazi ce nu încăpuseră.
În 1950 a fost lăsat la vatră, apoi a vizitat Sfântul Munte. După ce a vieţuit o vreme în alte mânăstiri, pe 3 martie 1957 a fost făcut rasofor, primind numele Paisie. O vreme a petrecut la Mânăstirea Naşterii Maicii Domnului de la Stomio, Koniţa (până în 1962), apoi a plecat în Sinai. În 1964 a revenit la Sfântul Munte, şi s-a stabilit la Schitul Ivironului.
În 1966 s-a îmbolnăvit de bronşiectazie, fiind necesar să îi fie extirpat un plămân, la Tesalonic. Părintele a îndurat boala cu aceeaşi răbdare şi blândeţe ca pe toate încercările vieţii sale. În 1967 s-a întors la Muntele Athos. Totuşi, încercările nu i s-au sfârşit, în 1988 începând să aibă hemoragii provocate de intestinul gros. I s-a descoperit o tumoare canceroasă, dar el a refuzat multă vreme internarea, gândindu-se că trebuie să rabde încercările, şi că nu trebuie să le facă grijă doctorilor. Avea dureri cumplte, dar le îndura cu răbdare, şi cu rugăciunea pe buze, şi se ferea de ucenicii săi, ca să nu-i întristeze. În 1994, s-a internat la Tesalonic, la rugămintea tuturor, dar existau deja metastaze, şi la 12 iulie 1994, a trecut la Domnul.
S-ar putea pune întrebarea, cum de un om atât de sfânt, şi care săvârşea deja minuni, nu a putut lupta împotriva bolii. Înţelepciunea sa era mare, şi el a lăsat mai multe gânduri şi sfaturi pe diferite teme, strânse de ucenici şi de vizitatori în cărţi precum "Cu durere şi dragoste despre omul contemporan" - mai multe volume, "Cuvinte duhovniceşti", etc. Printre acestea, se află şi învăţăturile cu privire la încercări, şi folosul lor. Nici măcar o singură clipă, el nu a cârtit, şi nu şi-a pierdut încrederea în înţelepciunea divină!
"Pentru a merge cineva în raiul cel dulce, trebuie să mănânce aici multe amărăciuni", spunea el. "Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet". Şi "medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri". Sau, alte minunate cuvinte de mângâiere pentru cei aflaţi în suferinţă: "Crucile încercărilor sunt mai presus de 'talanţi', de harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Fericit cel care are cinci cruci, şi nu una."
 La chilia sa de la Athos veneau zeci de vizitatori, şi pentru fiecare găsea cuvântul cel mai potrivit. A întors din rătăcire sufletele multor tineri care nu îşi aflau rostul, sau porniseră pe căi greşite. Chiar şi cuvintele scrise de domnia-sa au avut, şi au această putere! Dar, nu numai tineri debusolaţi îl vizitau, ci oameni de toate vârstele, cu tot felul de probleme. I se cereau sfaturi privind viaţa personală, politica şi până şi tehnica! A fost vizitat odată de un profesor universitar pentru a-i cere sfat în legătură cu două aparate dintre care trebuia să aleagă unul pentru laborator, şi părintele, deşi nu avea nici un fel de cunoştinţe tehnice, i-a dat sfatul cel mai nimerit, prin inspiraţia Duhului Sfânt.
Dar, minunile sale au fost mult mai multe: vindecări, izbăviri de accidente, convertiri extraordinare. Nu ne-ar ajunge o carte să descriem tot ceea ce se ştie despre domnia-sa. Şi, aceste minuni au continuat şi după moarte, după cum povestesc mulţi dintre cei care s-au rugat la icoana sfântului, ei sau părinţii lor. Unii dintre ei nici nu îl cunoşteau, şi fiind feriţi de accident în chip miraculos de către un bătrân monah, care le apărea în ultimul moment, sau chiar îndrepta vehicului în altă direcţie, îl recunoşteau mai apoi într-o fotografie pe părintele Paisie.
Sunt conştientă că am spus foarte puţine despre acest mare om şi duhovnic contemporan, însă scopul meu este acela de a vă trimite mai departe, pentru a cunoaşte învăţăturile sale. După cum am spus, viaţa sa este o dovadă grăitoare că sfinţenia există, şi este posibilă chiar şi în vremurile noastre. Şi, închei această modestă prezentare prin cuvintele unui părinte filocalic ce a spus aceste lucruri mai bine decât mine:

"Nu spuneţi că Dumnezeu nu se face văzut oamenilor.
Nu spuneţi că oamenii nu pot vedea Lumina Dumnezeiască.
Sau că este cu neputinţă în vremea de azi!
Nicicând aceasta nu este cu neputinţă, prieteni,
Ci, dimpotrivă, este totul cu putinţă, când cineva voieşte."(Sf. Simeon Noul Teolog)

Tuesday, January 27, 2009

Viaţa Sf.Calinic de la Cernica



Se ştie că noi, românii, suntem bogaţi în sfinţi şi nevoitori. Atât dintre cei văzuţi şi cunoscuţi, cât şi în mulţime de sihaştri neştiuţi din munţi, care prin rugăciunile lor susţin acest neam. Unul dintre aceşti sfinţi , însă aflaţi "la vedere" este şi sfântul Calinic, care a constituit un exemplu a ceea ce trebuie să fie un cleric şi mare păstor de suflete - cam aşa cum a voit Hristos când le-a rânduit apostolilor să numească episcopi prin cetăţi. Calinic, pe numele său de botez Constantin, s-a născut la 7 octombrie 1787 la Bucureşti. Atât părinţii, cât şi fratele mai mare, earu foarte evlavioşi: fratele a devenit preot de mir, iar mama sa, Floarea, s-a călugărit la Mânăstirea Pasărea, după ce copiii au crescut.
Tânărul a învăţat carte la Bucureşti, apoi s-a tuns în monahism în 1808. În 1813 a fost hirotonisit preot, deşi el se simţea nevrednic de această cinste. Până în acest punct, şi chiar şi mai departe, într-o anumită măsură, viaţa sa se aseamănă cu a altui sfânt ortodox, de pe alte meleaguri: Sf.Serafim de Sarov. (Familii creştine autentice, chemare timpurie spre viaţa monahală, săvârşirea unor mari nevoinţe în mânăstire, apoi, mai târziu, numirea ca duhovnici.) În legătură cu nevoinţele sale, amintim doar postul negru de 40 de zile (pe toată perioada postului Paştelui), părintele voind să urmeze exemplul Mântuitorului, şi al unor sfinţi, care au ajunat şi ei 40 de zile. Totuşi, în urma acestui post sănătatea i s-a primejduit foarte mult, astfel încât duhovnicul său Dorotei i-a rânduit să mănânce în fiecare zi.
În 1817 a călătorit la Sf. Munte Athos, iar în 1818 a fost numit stareţ al mânăstirii Cernica, pe care o păstoreşte timp de 32 de ani. Se cunosc multe minuni înfăptuite de el în această perioadă, precum şi regulile de viaţă şi moralitate înstăpânite de el printre călugări (Ex.: nu tolera clevetirea, pe care o socotea "moartea sufletului".) În 1821, în timpul revoluţiei, mulţi locuitori ai Bucureştiului s-au adăpostit la mânăstire. Turcii au înconjurat mânăstirea cu tunuri. Sfântul Calinic a făcut rugăciuni împreună cu toată obştea, şi turcii s-au liniştit în chip miraculos. Mai mult, fiind foamete în mânăstire, şi rugându-se el din nou, cu lacrimi, pentru poporul său, au intrat pe poarta mânăstirii cinci care cu boi pline cu pesmeţi, trimise chiar de turci.
Prin sfinţenia vieţii sale, el a strâns în jurul său o obşte numeroasă, clădind încă o biserică în ostrovul cel mic, cu hramul Sf.Gheorghe (cealaltă purtând hramul Sf. Nicolae, care era şi ocrotitorul său) A fost propus pentru demnitatea de mitropolit al Ţării Româneşti, chiar de câteva ori, dar a refuzat din multă smerenie. Totuşi, un răuvoitor din anturaj l-a otrăvit. Sfântul s-a rugat să nu moară din acest motiv nevrednic, şi să îşi poată călăuzi obştea pe mai departe. A doua zi, răul i-a trecut, şi a fost vindecat.
În 1850 a fost numit episcop de Râmnic, şi a părăsit Cernica, cu strângere de inimă. Însă, el a păstrat permanent legătura cu cei de acolo prin scrisori de povăţuire. Multe minuni se cunosc şi din această perioadă. Se ştia că era văzător în duh, şi spunea cele ce aveau să se petreacă. A prezis înlăturarea domnitorului Cuza, şi războiul ruso-turc de la 1877, precum şi primul război mondial. Făcea şi vindecări, şi izgonea demoni. Darul vindecării a fost păstrat şi de moaştele sale, după cum atestă zecile de cazuri înregistrate: paralizii, cancere, etc.
În legătură cu domnitorul Al.I.Cuza, se cunoaşte următoarea întâmplare: făcându-se o tulburare în seminarul de la Râmnic, el a liniştit-o cu blândeţe. Însă, mitropolitul Nifon şi Ministrul Cultelor, Scarlat Creţulescu, au trimis un funcţionar pentru anchetă. Episcopul i-a spus acestuia că nu mai era nevoie de prezenţa sa. Furios, ministrul a venit la domnitorul Cuza cu cererea de suspendare a episcopului Calinic, contra demisiei sale. Răspunsul domnitorului a fost că este gata să îi primească demisia, dar de episcop nu se atinge, fiind un sfânt adevărat. Auzind acele întâmplări, parcă ne vin în minte versurile eminesciene:"De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii..."
Episcopul a trecut la cele veşnice la 11 aprilie 1868, după ce îşi prezisese moartea cu 14 zile înainte. A fost plâns de un întreg popor, iar moaştele sale au fost îngropate în biserica Sf. Gheorghe, ctitorită de el. În urma sa, nu s-a găsit nici o avere, nici măcar strictul necesar vieţuirii unui cleric de mărimea sa. El era extrem de milostiv, dăruind tot ceea ce avea săracilor şi bisericilor, numindu-i pe săraci "fraţii lui Hristos".
Şi, mi se pare potrivit a încheia prin cuvintele acestui mare păstor de suflete, lăsate moştenire tuturor învăţătorilor ce vor veni:

"Lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii."
"Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu, ca şi El să vă păzească pe voi."
"De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos, şi El va fi împreună cu voi."

Thursday, January 22, 2009

Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt este o personalitate de asemenea amploare a credinţei şi culturii româneşti, încât devine dificil să vorbeşti despre el, fie şi la modul "sumar". Totuşi, viaţa sa merită cunoscută intelectualilor noştri, fie şi doar pentru a oferi un model. O viaţă total subsumată idealurilor alese, şi o persoană în care conducea cu adevărat "omul dinăuntru"!
Născut la 29 iulie 1912 în Pantelimon, Ilfov, de origine evreiască, a urmat studii la liceul "Spiru Haret", alături de Noica, Eliade, Paleologu, Dinu Pillat, ş.a. Licenţiat în drept şi litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, apoi doctor în drept constituţional în 1936.
Debutul literar a avut loc în 1934 cu "În genul...tinerilor" - un volum de parodii după Noica, Eliade şi Cioran - sub pseudonimul Anthistius. Apoi, urmează nişte eseuri în limba franceză pe tema iudaismului.
Călătoreşte în Elveţia, Austria, apoi activează ca redactor la "Revista Fundaţiilor regale"din 1939, de unde este înlăturat, repus în drepturi, apoi din nou înlăturat, ca urmare a politicilor antisemite.
În acelaşi timp, colaborează la "Universul literar", "Libertatea" şi "Viaţa românească". Citeşte intens din autorii creştini europeni, în special Proust, Gide, Simone Weil.
În 1947 este scos din barou, iar în 1958 este arestat, alături de Constantin Noica, Dinu Pillat, Al.Paleologu, Păstorel Teodoreanu, ş.a. I se cere să fie martor al acuzării, iar în urma refuzului este condamnat la 13 ani de muncă silnică, pentru "uneltire contra ordinii sociale".
Perioada petrecută în închisori este printre cele mai rodnice (paradoxal!) ale vieţii sale, încununată fiind de botezul său creştin, şi mai târziu, de publicarea minunatului memorial "Jurnalul fericirii". Se botează în ortodoxie la Jilava la 15 martie 1960, de către un preot basarabean, având ca martori doi preoţi romano-catolici (unul dintre ei - monseniorul Ghica) şi unul protestant.
După ieşirea din închisoare, în 1970, publică "Jurnalul fericirii", care este confiscat de Securitate în 1972, şi restituit în 1975, după mari intervenţii. Mai scrie şi alte versiuni, care circulă mai ales în străinătate. În 1967 începe să caute o mânăstire, care în final, se dovedeşte a fi Rohia (1976), recomandată de prietenul său Constantin Noica. Biblioteca vastă a mânăstirii constituie o delectare pentru monah. El va pune ordine în cele peste 23000 de volume, participă la îndatoririle sale mânăstireşti, şi în acelaşi timp, publică volume de eseuri.
În 1989 se agravează o angină pectorală veche, care constituie şi cauza morţii sale la 30 martie 1989.
După cum am mai spus, e greu de definit în câteva cuvinte o asemenea personalitate. Un fin intelectual, cu o cultură profundă şi variată, care ar fi excelat în orice domeniu ar fi ales. Un om dedicat cu ardoare căutării adevărului spiritual, şi al celui politic. Un om care a preferat să treacă prin cele mai mari privaţiuni pentru a nu-şi trăda convingerile. Sunt doar câteva observaţii pe care le putem face asupra caracterului său, alăturând aici şi rectitudinea spirituală, care l-a determinat ca, o dată recunoscut şi ales un adevăr - cel creştin - să îl trăiască până la capăt. "Mulţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a făcut această neasemuită onoare, şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9.24: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" - spune el în "Dăruind vei dobândi", o culegere din predicile sale.
Dealtfel, credinţa era, în concepţia sa, un "drum al incertitudinii" până la aflarea adevărului final. Şi totuşi, acel drum trebuia parcurs, aceasta era provocarea! "Situaţia creştinului e la fel de paradoxală cu a lui Don Quichote. [...] Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce crede."(Jurnalul fericirii)
O altă idee generoasă a sa era aceea că încrederea "generează" persoane, adică îi determină pe cei cărora li se acordă să devină ceea ce în mod ideal ar trebui să devină: "Pentru creştinism, încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă, şi le-o dovedeşte." Poate deosebim aici un ecou al unui personaj îndrăgit al său: episcopul Myriel din "Mizerabilii" de Hugo, care "îl generează" moral pe ocnaşul Jean Valjean prin generozitatea şi încrederea sa...
În acelaşi timp, creştinismul presupune pentru el un drum al crucii, şi nu o "plimbare" prin valea vieţii. "Prima datorie a creştinului este să ştie a suferi."
Multe idei minunate, şi atât de realiste, găsim în paginile cărţilor sale, prea multe pentru a fi pomenite toate! O voi mai aminti doar pe aceea referitoare la rolul "materialului" uman în procesul credinţei, care e o problemă definitorie a tuturor epocilor creştine: "Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti.[...] Bunăvoinţa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu contează. Nu sistemul politic sau economic, ci tonul relaţiilor dintre oameni."
Întrucât pentru a vorbi pe îndelete despre domnia-sa ar fi necesar un întreg roman, mă opresc totuşi aici, recomandând cu tărie lectura cărţilor sale, în special a minunatului "Jurnal al fericirii", dar şi a predicilor înmănuncheate sub titlul "Dăruind vei dobândi" - ambele constituind o delectare atât pentru credincios, cât şi pentru intelectual, prin abundenţa de referiri culturale şi citate din cei mai variaţi autori.
E greu de găsit o frază care să definească în întregime viaţa şi activitatea sa, dar eu totuşi m-am oprit la unul dintre citatele sale îndrăgite, amintit în al său "Jurnal al fericirii", şi care pare să se apropie...Atât cât l-am "simţit" eu pe Domnia-sa!

"Oamenii normali nu ştiu că totul e posibil."( David Rousset)

Tuesday, January 20, 2009

Noica despre extazul religios



Vorbeam puţin mai înainte despre o carte de Noica descoperită recent, şi intitulată "Eseuri de duminică". Printre valoroasele "piese de inventar" ale acestei mici bijuterii se află, pe aproape de final, şi un eseu ce tratează, nici mai mult, nici mai puţin, decât...extazul religios! Şi, face acest lucru fără a cădea în amănunte mistice şi teologice ininteligibile omului contemporan.
Autorul începe prin a trece în revistă cele trei modalităţi de "aspiraţie spre unitate", care ar fi: filosofia - ce tinde să realizeze unitatea de gând, viaţa socială - care are scopul de a realiza unitatea de voinţă, şi iubirea - care conduce la unitatea de simţire. Extazul religios ar fi o chintesenţă, sau un sumum al tuturor celorlalte, realizând unitatea de viaţă.
La modul ideal, aşa ar decurge lucrurile...Însă, autorul remarcă faptul că, în viaţa reală, lucrurile sunt destul de departe de ideal! Intelectul, voinţa, simţirea, ar dori să se echilibreze (în interior, sau cu alte intelecte, voinţe, simţiri), dar acest lucru este foarte greu! Şi aceasta, întrucât omului îi lipseşte echilibrul în ansamblul său. Fiecare parte a sa pare a avea o "voinţă" proprie, care nu concordă cu restul. De exemplu: mintea are o voinţă, dar inima spune altceva...Şi, chiar şi în cadrul minţii, pot exista mai multe "curente", sau voinţe!
Cu toate acestea, unii oameni par echilibraţi, cât timp trăiesc într-un mediu relativ stabil. Ei par să nu fie foarte mult influenţaţi de lucruri. Şi totuşi, în cazul unor calamităţi, sau chiar a unor mari bucurii, acest echilibru "se rupe" imediat! Şi, tocmai de aceea s-a încercat găsirea unei alte "formule" de echilibru: echilibrul în Dumnezeu.
Dar bine, par a spune pragmaticii vremii noastre, ce rost are să îl amestecăm aici pe Dumnezeu? Dumnezeu e Dumnezeu, şi omul, om! Dar, tocmai acest lucru ni-l demonstrează strălucit Noica: faptul că teologia nu e ştiinţa despre Dumnezeu, ci despre om. El mai afirmă un lucru aparent paradoxal: acela că extazul religios nu ar fi doar un apanaj al misticilor! În calitatea sa de ieşire din sine, acesta ar fi o aspiraţie comună umană. Pentru că, în fond, teologia vorbeşte despre fapte şi calităţi omeneşti. Desigur, spunem noi, e un "uman" ajutat, îmbunătăţit, de har! Dar, tot uman este, la pornire...
Şi, meritul cel mare al teologiei este acela că ne vorbeşte despre probleme şi metamorfoze interioare atât de actuale şi dureroase, dar despre care psihologia abia aminteşte - cum ar fi: frământările, ispitele, neliniştea morală. Şi, mai ales despre conştiinţa dureroasă a faptului, resimţit uneori, că omul este o chintesenţă de lumini şi umbre! Concluzia filosofului este paradoxală: tocmai pentru că secolul al doăzecilea s-a preocupat de omul concret, el a trebuit să revină la teologie! Şi, putem adăuga noi, cu atât mai mult al douăzecişiunulea!
În continuare, el ne arată faptul că teologia reuşeşte să rezolve aceste probleme "interne" ale omului privindu-l "de sus în jos" - adică, în sensul unei fiinţe care a căzut dintr-o stare mai înaltă. Astfel se explică conştiinţa păcatului, care nu şi-ar avea fiinţă dacă omul ar fi privit doar "de jos în sus".
Dar, cum ar putea fi realizată din nou unitatea, sau ridicarea în starea originară? Noica vorbeşte despre trei căi:
- prima ar fi a Bisericii: prin Euharistie, împărtăşanie sau comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Fiind o taină a cărei explicaţie este inaccesibilă majorităţii neclericale, el preferă să nu spună mai multe
- a doua ar fi unirea în mod activ cu Dumnezeu, lăsându-L pe El să îţi trăiască viaţa. Sau, după cum spune Apostolul Pavel: "nu eu, ci Hristos în mine"! Sau, mai simplu, a trăi conform principiului evanghelic: "Facă-se voia Ta", modalitate prin care omul devine un exponent al Divinităţii. Este modalitatea marilor creştini jertfitori.
- a treia ar fi unirea contemplativă în extaz. Este, desigur, şi cea mai greu accesibilă! Însă, totuşi posibilă câtorva, care au devenit "oglinda Lui", sau "imitaţia Lui". Desigur, e necesară o mare şi dureroasă muncă anterioară! Autorul ne furnizează şi două exemple în acest sens: Sfânta Tereza de Avila, şi Sfântul Ioan al Crucii. Referindu-se la sfânta Tereza, el redă descrierea acesteea privitoare la treptele pe care trebuie să le parcurgă sufletul pentru a ajunge la această uniune mistică, similară unei căsătorii cu Mirele ceresc. Sufletul fiind văzut ca un castel, primele încăperi ar fi legate de lume, şi expuse ispitelor ei. Rândul al doilea ar fi ceva mai departe de lume, dar tot expuse ispitelor.Totuşi, ar începe să se audă o "chemare" a Mirelui din încăperile cele mai îndepărtate. În al treilea rând, ar începe să se simtă ce este supunerea faţă de Domnul, dar de-abia în al patrulea, şi al cincilea, s-ar simţi acele stări supranaturale, semne ale unirii cu Dumnezeu. În al şaselea, s-ar celebra logodna mistică - o stare de anticipare dureroasă. Iar abia în cel de al şaptelea rând ar avea loc nunta.
Aceste stări sunt valabile şi pentru sufletele de bărbaţi, la fel ca pentru acelea de femei, pentru că şi Sf. Ioan al Crucii le descrie în mod asemănător. Sufletul este văzut ca un principiu feminin: anima, sau mireasa, iar mirele, Hristos.
Numai muzica ar fi capabilă să exprime aceste trăiri, spune în încheiere Noica. Cum ar fi, bunăoară, muzica din "Tristan şi Isolda" de Wagner! Nu putem să nu ne amintim aici frumoasa afirmaţie a lui Schopenhauer: "Muzica este o imediată obiectivare a voinţei, ca şi Universul."
Ce am putea înţelege din acest minunat eseu noi, oamenii contemporani? Desigur că noi nu mai trăim vremurile Sf. Tereza de Avila.(Dacă ar fi, într-adevăr, vorba, numai de vremuri!) Poate că multe experienţe mistice nu ne sunt accesibile tocmai nouă. Dar, ceea ce putem face, este să nu le negăm existenţa, să nu le coborâm în "fantastic" şi "improbabil". Dacă unii oameni extraordinari le-au descris - şi chiar în moduri similare, deşi în epoci şi spaţii diferite - nu avem tocmai noi dreptul să le negăm! Sau, să procedăm ca un ipotetic cetăţean al secolului XVIII căruia i s-ar vorbi despre razele X, sau gamma: "nu există, pentru că eu nu le văd"! Atunci când sufletul nostru va căpăta "instrumentele" necesare, le vom şi vedea...
Dar, până în acel moment de graţie, ne mai rămân la dispoziţie celelalte două căi antemenţionate. Care ne sunt chiar la îndemână! Şi, au existat mulţi sfinţi care au realizat "uniunea" doar prin acestea două, dar trăite la modul absolut. Şi, chiar mulţi truditori necunoscuţi...
În acest sens, închei prin cuvintele altui mistic - Meister Eckhardt - ce par a concluziona la modul optim acest minunat eseu:

"Vrei să stai cu Dumnezeu faţă-n faţă? Nu-L căuta în spatele norilor. Priveşte viaţa celor care îi sunt devotaţi, şi Îl vei vedea. Dăruieşte-te Lui, şi Îl vei găsi în pieptul tău."

Monday, January 19, 2009

Despre traversarea deşertului, sau despre ispite şi suferinţe

Cred că oricine a traversat măcar un "deşert" al vieţii lui! Mi-am reamintit acest lucru citind un text de pe un blog îndrăgit. Şi, mi-am mai reamintit şi că scrisesem cândva despre acest subiect, care este mereu actual. Nu strică să ni-l reamintim şi acum!
Traversarea deşertului de către israeliţii conduşi de Moise, în căutarea Pământului Făgăduinţei, este în acelaşi timp şi călătoria pe care o parcurgem fiecare dintre noi, înspre ţelul pe care dorim să îl atingem. De fapt, în final toate ţelurile converg spre acel ţel ultim, care este Împărăţia descrisă în Evanghelii, şi care...se află înăuntrul nostru! Şi totuşi, nu e uşor de aflat!
Încercările întâmpinate de israeliţi aparţin şi fiecăruia dintre noi, deşi nu în forme atât de vizibile. Sunt încercări universale... De exemplu, momentul de la Rafidim, când Moise a izbit cu toiagul, şi a izvorât apă din stâncă. Iniţial, poporul era răzbit de secetă, şi îşi pierduse speranţa de a mai ajunge la capăt. Îl acuzau pe Moise că i-a scos dintr-un pământ bun, pentru a-i lăsa să moară de sete în pustiu. La fel şi noi, atunci când ne stingem de sete în pustiul vieţii noastre, ne întrebăm de ce nu ne-am putut mulţumi oare cu bunurile "la îndemână"(cele pământeşti), şi ne canonim printr-un pustiu, pentru a ajunge într-un Pământ al Făgăduinţei despre care ştim doar din auzite! Mulţi dintre noi suntem tentaţi să renunţăm...şi să trăim la fel ca toată lumea! Însă, atunci când există credinţa, cineva va face să apară "apă din stâncă"! Şi, vom auzi acele cuvinte cunoscute: "Puţin credincioşilor, de ce v-aţi îndoit?"
La fel se întâmplă şi atunci când apele peste care dăm sunt "amare", ca acelea de la Mara. E, într-un fel, chiar mai greu! Pentru că, după ce străbaţi o porţiune de pustiu, şi vezi apărând un fir de apă, te bucuri, şi te aştepţi să fii izbăvit de sete. Ca şi poporul lui Moise...Însă, spre surprinderea lor, şi a noastră, poporul vede că apele care trebuiau să fie izbăvitoare, erau de fapt otrăvitoare! Şi, desigur, iar apare deznădejea, şi sentimentul de a fi înşelaţi...Pentru scurt timp, însă! Pentru că Dumnezeu îi arată lui Moise să azvârle un lemn în apă, şi aceasta va deveni potabilă. Şi în încercările vieţii noastre, salvarea vine adesea prin lucruri aflate la îndemână, ca acel lemn, şi nu prin mijloace miraculoase! Totul este să înţelegem că toate aceste greutăţi întâlnite în drum sunt teste - ale credinţei şi capacităţilor noastre - şi nu mijloace de a ne "pierde". Deşi, în acele momente, e greu de înţeles!
O lecţie similară este şi cea legată de căderea manei, ca urmare a rugăciunilor lui Moise pentru a fi izbăviţi de foame. Cu deosebirea că mana le este accesibilă tot drumul - în fiecare zi, timp de 40 de ani. Un fenomen similar cu acel întâmplat femeii care îl găzduieşte pe Ilie: "Untdelemnul din vas nu va scădea, şi făina nu se va împuţina, până nu va da Domnul ploaie pe pământ." Adică, El este capabil să ne ajute pe tot parcursul perioadelor grele, oricât de lungi ne-ar părea, până când se va ivi "luminiţa de la capăt."
Mie episodul manei din pustiu îmi apare apare "în paralel" cu un altul, tot legat de mâncare, dar în sens opus: cel al prepeliţelor. Poporul avea deja mana, deci nu era muritor de foame, dar dorea ceva "mai bun". Îşi amintea că în Egipt se săturase cu mult mai bine...De data aceasta, Dumnezeu a hotărât să le dea o lecţie. Le-a dăruit carne (un stol de prepeliţe ce s-au abătut "din senin" asupra taberei), dar, după ospăţ, a început prăpădul în popor! De ce a fost necesară acesată lecţie? Pentru că poporul ispitise pe Domnul! După cum spune psalmistul: "Pentru că a lovit piatra, şi au curs ape şi pâraiele s-au umplut de apă/ Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?/ Pentru aceasta a auzit Domnul şi s-a mâniat şi foc s-a aprins peste Iacob, şi mânie s-a suit peste Israel."(Psalm 77.23-25)
Şi noi Îl "ispitim" ori de câte ori nu suntem mulţumiţi cu ceea ce ne-a dăruit, şi vrem ceva "mai bun", sau gândit astfel de noi. Sau, de câte ori cerem ceva fără să avem o necesitate reală, din motive derizorii. Aşa cum l-a ispitit mai târziu Diavolul pe Iisus să se arunce de pe acoperişul templului, pentru a fi prins de către îngeri!
Desigur, situaţiile vieţii noastre pot fi mai simple, şi nu chiar atât de dramatice. Dar, cred că fiecare a avut momentele sale când a "ispitit" puterea protectoare, chiar fără să realizeze aceasta pe moment!
Drumul prin deşert conţine multe momente cu valoare de simbol, dar nu ne-ar ajunge timpul, şi nici modestele noastre cunoştinţe, ca să le trecem în revistă chiar pe toate. Îl voi mai aminti doar pe cel mai sugestiv: acela al viţelului de aur. Atunci când Moise era suit pe Muntele Sinai, pentru a primi tablele Legii, întrucât întârziase prea multe zile, poporul s-a speriat, şi a început să murmure. Se temea că va rămâne singur în acest pustiu, fără călăuzirea lui Moise, şi implicit a Dumnezeului său. În disperare de cauză, l-a silit pe Aron, fratele lui Moise, şi purtătorul său de cuvânt, să fie de acord cu turnarea un viţel (adică un idol) din aur, la care să se închine, şi care să îi creeze senzaţia de protecţie. La o primă vedere, e o atitudine atât de umană aceea de a găsi un sprijin "în afară"! Oamenii par nişte copii speriaţi şi dezorientaţi. Totuşi, vina lor constă, iarăşi, în lipsa de credinţă, şi aceasta după ce avuseseră parte de atâtea minuni pe drum! Nu mai era vorba de o credinţă chiar fără dovezi, pentru că avuseseră şi dovezi! De aceea vina lor de "a privi înapoi" este mai mare.
Şi noi, în anumite împrejurări ale vieţii noastre, atunci când ne simţim părăsiţi, avem tendinţa de a ne crea repede un "idol" personal - care poate consta fie în propria noastră părere, fie în a cuiva din anturajul nostru, sau a unui autor apreciat. Orice, dar să nu rămânem "singuri", să nu trebuiască să aşteptăm bazându-ne pe o Persoană pe care nu o vedem, şi poate, în acel moment, nici nu o mai simţim! Îl părăsim pe Dumnezeu (care ne poate vorbi chiar şi din propriul suflet), pentru a-i asculta pe oameni! Şi atunci când vine "reversul", suntem foarte uimiţi!
După cum am mai spus, acest subiect este extrem de generos, şi comportă multe faţete, şi interpretări. Eu le-am relevat doar pe cele care mi s-au părut mai importante, şi veşnic actuale. Fără pretenţia de a face teologie, am încercat doar să arăt câtă bogăţie de sensuri cuprinde Scriptura, şi cât de puţin s-au schimbat lucrurile în ceea ce priveşte sufletul omenesc de mii de ani încoace.

"Căci înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase, şi nici lucrurile cele mai preţioase nu au valoarea ei."

Saturday, January 10, 2009

Mântuirea prin celălalt

Am vorbit, in urma cu un timp, despre extraordinara viata a unui crestin indian: Sundar Singh. Pe langa marile evenimente ale vietii sale, el a avut si nenumarate intamplari mai mici, dar la fel de pline de semnificatii, care i-au dovedit, lui si celorlati, harul revarsat din plin in viata sa.
O astfel de intamplare, relatata tot de protos. Nicodim Mandita, a avut loc pe cand traversa muntii Tibetului. Deodata, vede un om prabusit in zapada. Era inghetat aproape in totalitate. In mod sigur, daca l-ar fi lasat acolo, ar fi murit! Pe de alta parte, el-insusi era inghetat, si un efort in plus l-ar fi vlaguit excesiv.
Dupa o scurta ezitare, s-a hotarat totusi sa urmeze porunca lui Hristos privitoare la iubirea aprapelui, si l-a luat in spate. Desi se astepta sa fie foarte greu, totusi nu a fost chiar asa! Mai mult, dupa un timp, cele doua trupuri s-au incalzit unul de la celalalt, si situatia a fost chiar mai buna. Ajungand in sfarsit, la un adapost, a realizat ca, daca nu l-ar fi ajutat, nu era sigur daca el-insusi nu ar fi murit inghetat pe drum. Salvandu-i celuilalt viata, si-a salvat-o, in acelasi timp, pe a sa!
Cu intelepciunea daruita de har, a inteles ca si aceasta intamplare era un semn al unei realitati mai profunde. Domnul voise sa ii spuna ca te poti mantui numai mantuindu-l si pe celalalt. Si atunci, dupa cum spune Sf. Serafim,"pentru cei ce primesc harul, toate sunt usoare."
Inchei aici, lasandu-va pe dv. sa trageti concluziile privitoare la propriile vieti. Il voi mai lasa doar pe André Malraux sa isi spuna parerea, care pare sa fi izvorat din acelasi gen de cunoastere, fara limite temporale, sau spatiale:

"Contrariul umilintei si al mortii nu e libertatea, e fraternitatea umana." (André Malraux)


Thursday, January 8, 2009

Despre a recupera

Toată lumea ştie ce înseamnă "a recupera", mai ales că e un verb des utilizat în zilele noastre. Toţi avem câte ceva de recuperat, de la nivel de indivizi, până la naţiune: lucruri, bani, resurse naturale, etc. Ca să nu mai vorbesc de valorile superioare: iubire, stimă, respect. Desigur, ca să fie nevoie de "recuperare", trebuie să fi existat anterior un moment când acestea au fost pierdute! (Însuşi Domnul Iisus a venit ca să "recupereze" omenirea de sub domnia păcatului.) Dar, aceasta este deja altă discuţie! Eu mă refer aici doar la simplul act de "a recupera".
Într-o carte a protos. Nicodim Măndiţă, extraordinar "păstor de oameni", este relatată o pildă referitoare la "recuperare", la fel de actuală şi acum, ca şi în timpul când a fost scrisă. Este vorba despre un preot care se plimba pe la marginea oraşului, şi în drumul său întâlneşte gropile de gunoi. Credea că era singurul trecător prin partea locului, când, iată că zăreşte un om scormonind prin gunoi! Curios şi revoltat, se apropie ca să îi explice omului că nu face bine punându-şi în pericol sănătatea pentru un folos derizoriu.
Însă omul îi explică următoarele: toate lucrurile pe care le găsea erau foarte utile, şi puteau fi refolosite. Cioburile le ducea la fabrica de sticlărie, peticele de hârtie, la fabrica de hârtie, oasele, la fabrica de zahăr, iar cutiile de conserve, la tinichigii. În acest fel, făcea rost de câţiva bănuţi în plus, şi ajuta şi la economisirea resurselor societăţii.
În acel moment, preotul a înţeles că Dumnezeu îi servise o pildă prin omul acela. (E şi aceasta o înţelepciune, un semn al harului - să înţelegi semnele pe care Dumnezeu ţi le scoate în cale!) La fel ca şi omul acela sărman, fiecare dintre noi trebuie să încerce să "recupereze" ceea ce e mai preţios - o dată în ceilalţi oameni, semenii lui, şi a doua oară în sine-însuşi. Nu trebuie să ne precupeţim eforturile şi confortul personal pentru a "scoate la lumină" aurul ascuns sub crusta de noroi! Pentru a putea apoi să merităm răsplata "slugii credincioase" - cea care şi-a înmulţit talanţii!
După cum spune Nicodim Măndiţă, "să luăm lecţie de la gunoierul nefericit, care-şi pune viaţa în pericol numai ca să facă lucruri de preţ din ceea ce alţii aruncaseră fără socoteală şi fără milă."
Cred că această pildă este îndeajuns de grăitoare, şi de aceea mă voi opri aici. Mâine voi relata o altă pildă, la fel de frumoasă, din aceeaşi carte a părintelui.

"Unii oameni sunt prea ocupaţi ca să zâmbească.
Zâmbeşte-le tu,
Căci Dumnezeu ştie că nimeni nu are mai multă
nevoie de El,
Ca acei cărora nu le-a mai rămas nici
un zâmbet de dăruit." (Anonim)

Sf. Ioan Scărarul


După cum am promis, voi încerca să spun câteva cuvinte despre viaţa unui sfânt bine-cunoscut creştinătăţii răsăritene şi nu numai, a cărui operă de căpătâi: "Scara raiului, sau sfintele nevoinţe ale desăvârşirii" a constituit un fel de "manual" al devenirii întru Hristos pentru mulţi nevoitori creştini.
Sfântul s-a născut în anul 579 în Grecia, fiind prăznuit de Biserica ortodoxă la data de 30 martie. A primit o educaţie aleasă, cunoscând toate textele filosofice şi de înţelepciune apărute până la acea vreme. Din această pricină mai este denumit şi Ioan Scolasticul. El face, deci, parte, dintre sfinţii "învăţaţi", alături de Sf.Vasile cel Mare, Sf. Atanasie, Sf. Nicolae, ş.a. Totuşi, viaţa acestui sfânt, ca şi a celorlalţi suspomeniţi, constituie o demonstraţie vie a puterii harului, dincolo de învăţătura omenească.După cum spune un alt sfânt, de data aceasta modern - Sf. Paisie Aghioritul - "atunci când învăţătura este pusă în slujba harului, poate da roade duhovniceşti minunate."
La vârsta de numai 16 ani, el merge în pustiul Sinaiului, unde îşi va petrece tot restul vieţii. La 20 de ani este tuns în monahism de către stareţul său, părintele Martirie. După 19 ani, la moartea învăţătorului său, se retrage într-un loc şi mai pustiu, şi petrece în acest loc 40 de ani, în continuă nevoinţă, înaintând în acelaşi timp în înţelepciune şi sfinţenie. Se cunosc şi unele minuni săvârşite de el în această perioadă, cum ar fi izbăvirea unui frate de duhul desfrânării prin puterea rugăciunii sale (nu trebuie să ne pară puţin lucru o asemenea "vindecare" ce nu este accesibilă astăzi nici terapeuţilor cu diplomă!), precum şi salvarea ucenicului său, Moise, de la moartea prin căderea unei stânci. Acesta dormea sub o stâncă, iar Duhul Domnului i-a arătat lui Ioan că acea stâncă se va prăbuşi, de aceea el i-a apărut ucenicului în vis, prevenindu-l. Spre sfârşitul vieţii, este numit egumen al muntelui Sinai, ca o încununare a întregii sale smerenii şi nevoinţe.
Dar, cea mai importantă realizare a vieţii sale, alături de desăvârşirea propriului suflet, este scrierea sa: "Scara raiului".
El a ales titlul acestei lucrări pornind de la acea scară a raiului pe care ar fi văzut-o în vis patriarhul Iacov la Betel, după lupta cu îngerul. În concepţia sa, scara are 30 de trepte, după numărul anilor pe care îi avea Mântuitorul atunci când s-a botezat de către Ioan. Lucrarea descrie, în fapt, lupta pentru înfrângerea tuturor "patimilor sufletului" şi a "pornirilor fireşti", în urcuşul spre desăvârşire. Ea dovedeşte, pe lângă cunoaşterea teologică aprofundată, şi o fină cunoaştere psihologică, fiind utilă chiar şi în zilele noastre celor doritori a "urca scara". Touşi el avertizează în acelaşi timp că, pe măsura urcării pe scară, căderea este mai primejdioasă.
În întregul său, "Scara" reprezintă, după cum am mai spus, un "manual al desăvârşirii", sau în alte cuvinte - pentru a folosi o denumire mai adecvată timpurilor noastre - al "educaţiei sufletului".
Minunate sunt şi cuvintele sale de înţelepciune, din care vă dăruiesc câteva, în încheiere, spre luminare şi folos:

"Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, a iubit mai înainte pe fratele său."
"Dumnezeu este iubire, iar cel care încearcă să îl definească este un orb care încearcă să măsoare nisipul de pe fundul mării."
"Dragostea, eliberarea de patimi, şi înfierea noastră de către Dumnezeu, nu se deosebesc între ele decât după nume."

Wednesday, January 7, 2009

Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului


Sunt convinsă că, după atâtea secole de când se cunosc întâmplările vieţii acestui sfânt - atât de important pentru noi, creştinii - nu prea mai sunt lucruri noi de spus. Şi totuşi, faptele sale rămân mereu în amintirea noastră, ca prilej de luare-aminte şi respect. "Respectul" reprezintă totuşi o noţiune "palidă" pentru omul modern, dispus să aprecieze în aceeaşi măsură şi o vedetă de succes, şi un geniu al ştiinţei, şi un sportiv talentat. Am putea spune mai bine "veneraţie", dacă nu ar exista riscul căderii în cealaltă extremă.
Însă, oricare ar fi exprimarea aleasă, totul în viaţa acestui sfânt este demn de admiraţie! Viaţa sa a fost o ilustrare perfectă a misiunii sale de "premergător". Nu a existat nici măcar un singur moment de "alunecare" sau "compromis"! (Poate de aceea gândul la faptele vieţii sale poate fi puţin incomod "căldiceilor" vremii noastre!)
Desigur, el a fost ales dinainte de naştere pentru această misiune. Naşterea sa a avut aceleaşi elemente de miraculos ca şi naşterea proorocului Samuel, bunăoară, sau a Fecioarei Maria: părinţi bătrâni, sau consideraţi "neroditori", rugăciuni îndelungi, şi, în cele din urmă, răspunsul Domnului, adus la cunoştinţa părinţilor prin intermediul unui înger vestitor. Până şi incredulitatea (reacţie profund omenească!) unui părinte vis-a-vis de îndeplinirea acestei făgăduieli a făcut parte dintre aceste "elemente repetitive".
Dar, deşi a fost "consacrat slujirii" încă dinainte de naştere, meritul său nu este micşorat, întrucât el a coborât printre noi în acelaşi "trup al morţii" - cum se va exprima mai târziu un apostol - deci supus aceloraşi legi şi slăbiciuni omeneşti. Ca şi Iisus mai târziu, el va dovedi însă că "omul dinăuntru" poate conduce şi înnobila viaţa cuiva, chiar şi în cele mai aspre condiţii. Bineînţeles, atunci când e lăsat să conducă!
Faptul că era un om extraordinar a reieşit încă de la început. Nu numai pentru că trăia în pustiu, şi se hrănea cu "lăcuste şi miere sălbatică", din proprie alegere (oare cine ar mai face astăzi o asemenea alegere?) dar mai ales pentru actul, lesne de observat, că vorbele sale erau "cu putere". Veneau la el oameni din toate categoriile sociale, chiar şi vameşi, şi soldaţi, şi îi cereau sfaturi în legătură cu viaţa şi mântuirea lor. Vorbele sale nu erau şovăitoare, ci îi spunea fiecăruia ceea ce avea nevoie să audă, apoi îi boteza cu apă. Acest botez, după cum frumos explică Biserica ortodoxă, reprezintă un botez al pocăinţei, şi reprezintă doar prima parte a botezului creştin. Iisus va aduce botezul înfierii - prin care noii creştini, "spălaţi prin pocăinţă", sunt primiţi ca fii în Casa Domnului. De aceea spunea Ioan: "Eu vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să îi desfac cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc."(Luca 3.16)
El este cel care l-a botezat şi pe Domnul Iisus, deşi în acesta nu se afla păcat, dar trebuia - după cum am explicat anterior - ca El să se supună tuturor regulilor omeneşti, pentru a servi drept exemplu de ascultare, şi de umanitate trăită la "marginea superioară" a scalei. Momentul botezului Domnului a fost şi acela în care Ioan a recunoscut Divinitatea omului aflat dinaintea sa: "Am văzut Duhul coborându-se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste el." (Ioan 1.32) A fost acel moment în care Domnul a hotărât să se facă descoperit în chip de om.
Chiar şi acest simplu fapt, că Ioan "a văzut Duhul" dovedeşte că el era deja "din casa Domnului." Nu oricine putea vedea Duhul Sfânt, ci numai cei consacraţi lui! Aşa cum vor fi mai târziu apostolii, care "vor vedea Duhul coborând şi peste neamuri", şi vor înţelege că Dumnezeu a hotărât să primească şi străinii în Casa Sa.
Restul vieţii sale, până la moartea absurdă (după criterii omeneşti), comportă o mare asemănare cu viaţa altui prooroc, al Vechiului Testament, cu care dealtfel a şi fost asemuit: Ilie.Ca şi acesta, a îndrăznit să mustre un rege şi o regină pentru nedreptăţi şi convieţuire imorală (tetrarhul Irod, care se căsătorise cu văduva fratelui său, Filip), ca şi acesta a fost urmărit şi prigonit de suverani. Însă, spre deosebire de acesta, el şi-a găsit sfârşitul în mâinile lor, după o lungă perioadă de întemniţare. Împrejurările acestui sfârşit - prin inetrmediul capriciului şi neştiinţei unei copile ignorante: Salomeea; cruzimii, ambiţiei şi orgoliului rănit al unei femei imorale: Irodiada şi imprudenţei unei promisiuni absurde şi exagerate din partea unui bărbat slab şi supus propriilor instincte - sunt bine cunoscute. Au inspirat chiar opere de artă, cărţi, piese muzicale.Toate acestea dovedesc ecoul profund lăsat în sufletele oamenilor din toate veacurile următoare de către viaţa sa demnă, şi moartea nedreaptă. După cum bine se temea Irod, el a devenit chiar "mai periculos" după moarte! Pentru că uneori, numai moartea defineşte complet viaţa unui om. După cum spune Sofocle: "Trebuie să aştepţi până seara, pentru a-ţi da seama ce frumoasă a fost ziua."
Totuşi, uneori e bine să nu aşteptăm chiar atât...să ne trezim mai devreme! Putem face "ziua" noastră să fie frumoasă oricând...dacă reuşim să facem mai repede lumină!

Tuesday, January 6, 2009

Botezul Domnului

Sărbătoare cu profunde semnificaţii pentru toţi creştinii, Botezul Domnului nostru Iisus Hristos ar trebui să ne spună câte ceva fiecăruia dintre noi! Ne-am obişnuit să gândim că aceste evenimente sunt "strict bisericeşti", şi că rolul nostru, al celorlalţi creştini, ar fi doar acela de a ne închina, de a cinsti şi a deosebi zilele de sărbătoare de restul zilelor "de lucru". E un oarecare adevăr aici, dar nu în totalitate!
E foarte adevărat că aceste zile cu semnificaţii speciale trebuie să fie "marcate" cumva faţă de restul zilelor. Însă, acest lucru nu este de-ajuns! Domnul Iisus vorbea fiecărui om pe înţelesul său - fie că el era ţăran, târgoveţ, vameş, samarinean sau fariseu. Fiecare înţelegea în mod personal mesajul său, şi acesta se grava în sufletul lui pentru totdeauna. Aceste sărbători au fost şi ele rânduite, cumva, pentru ca fiecare dintre noi să regăsească acea "comuniune personală" cu Mântuitorul, sau cu sfinţii Săi.
De fapt, la modul esenţial, această comuniune ar trebui să existe tot timpul! ("În orice ceas, să stăm ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă:") Însă, datorită imperfecţiunilor firii noastre omeneşti, pe care El le înţelege atât de bine, s-au rânduit aceste sărbători - pentru a "restabili legătura" dintre imanent şi transcendent. (De fapt, la origine, religie="re-ligare, reconectare cu divinul). După cum spune şi Jung în "Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu", rolul riturilor şi al sărbătorilor religioase ar fi acela de a realiza o "rupere" în cotidianul imediat, permiţând accesul la "cealaltă" realitate.
Desigur însă că acest scop poate fi atins doar prin colaborarea noastră, a celor din "curtea templului"! Sau, mai sugestiv spus, "minunile se întâmplă numai spiritelor pregătite" (Jean Jacques).
Dar, în ce ar consta, de fapt, această pregătire? Mai simplu spus, "pregătirea" ar fi, pur şi simplu, o viaţă creştină! O viaţă desfăşurată pe "coordonatele" indicate de Iisus şi apostoli! Pare simplu în cuvinte? Desigur, dar, dacă privim în urmă, la vieţile creştinilor de la începuturi, vedem că nu este chiar atât de simplu! Dacă ne gândim doar la Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, a cărui zi o vom prăznui mâine...


Ca să spun câteva cuvinte şi despre sărbătoarea de astăzi, mă voi referi la aspectul care mie îmi apare cel mai important: Mântuitorul a acceptat să se supună ritualului botezului obişnuit, pentru "a se împlini toată dreptatea". Cu alte cuvinte, El a accentuat "îmbrăcarea Sa în chip de om", adeverind că "nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească". Însuşi Ioan era uimit: "Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?" (Matei 3.14)
Acest gest de smerenie al Mântuitorului, care a fost "ascultător până la moarte" faţă de Părintele ceresc, ne oferă un exemplu al modului cum ar trebui să vieţuim noi. Calitatea noastră de "împreună cetăţeni cu sfinţii, şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2.19) nu ne îndreptăţeşte să cerem lumii "favoruri speciale", nici să ne "sutragem" de la regulile şi îndatoririle obişnuite. Dimpotrivă, noi avem datoria de a ne supune legilor societăţii în care trăim (bineînţeles, în măsura în care nu intră în conflict cu cele divine), avem datoria de a trăi în aceleaşi condiţii ca şi fraţii noştri; însă, cu toate acestea, "omul dinăuntru" trebuie să transfigureze chiar şi modul de viaţă cel mai bana!
"Nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. / Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri."(Matei 5.15-16)
Iar răsplata ascultării va fi "coborârea Duhului Sfânt" în viaţa noastră! Chiar dacă nu va fi în chip văzut, aşa cum s-a petrecut pentru Mântuitor, care era însuşi Fiul Său! ("Îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El." (Matei 3.16)) Dar, se va cunoaşte din "roada Duhului", care este "dragostea bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa / Blândeţea, înfrânarea, curăţia: împotriva unora ca acestea nu este lege."(Galateni 5.22-23)
Nu mai spun multe cuvinte, întrucât există oameni mai înţelepţi şi mai ştiutori decât mine, care au vorbit mult mai frumos şi complet despre această sărbătoare. Închei aici, dorind fiecăruia să-şi descopere semnificaţia personală a acestei sărbători, şi apoi să trăiască în acord cu ea, aşa cum a făcut Mântuitorul!
"Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel care Le-a zidit." (Înţelepciunea lui Solomon 13.5)

Despre Philippe Gaudin, Marile religii şi sentimentul religios în genere

Nu intenţionez o recenzie a acestei utile şi esenţiale cărţi, pentru simplul motiv că , în unele cazuri, nici o recenzie nu poate înlocui lectura "vie". Mă voi rezuma la a reda câteva păreri ale autorului referitoare la fenomenul religios, aplicabile totalităţii lui.
Desigur că domnia-sa realizează o "radiografie" extrem de exactă, şi în acelaşi timp, completă, a modului de constituire şi istoriei principalelor religii (iudaism, creştinism, islamism, hinduism şi budism). Însă, dincolo de particularităţile fiecăreia, pe care le descrie exact şi avizat, am apreciat spiritul de sinteză, şi viziunea largă a acestui autor, marcă a unui spirit "universal".
Iată deci ceea ce ne spune domnia-sa în legătură cu sentimentul religios, care nu e deloc acelaşi lucru cu religia constituită:
"Nu putem defini sentimentul religios din punct de vedere intelectual.[...] Sentimentul religios ia naştere în libertatea de cercetare, departe de influenţa şi amestecul altcuiva, la adăpost de orice intimidare, şi, mai ales, dincolo de orice pasiune sau îndoctrinare."

În alte cuvinte, putem spune că sentimentul religios, ca şi iubirea, are nevoie de libertate. Dealtfel, Dumnezeu însuşi vrea să fie iubit în mod liber, să Îl alegem.("Pus-am înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta."- Iisus Sirah.15.16) Altfel, ce valoare ar avea credinţa noastră ?

Desigur, există şi reversul, foarte bine surprins de Umberto Eco într-o frază din al său "Nume al trandafirului":"Libertatea lui Dumnezeu este osânda noastră, sau cel puţin, osânda mândriei noastre." Însă, Dumnezeu îşi asumă acest risc de " a (ne) pierde", de aici rezultă că totuşi, această libertate a noastră este extrem de importantă !

Dar, ce poate însemna, în final, această dihotomie religie-sentiment religios ? Oare, să rezulte de aici că religiile nu au importanţă ? Nicidecum, ideea finală care se desprinde este doar aceea că sentimentul religios trebuie să preceadă religia. Dacă suntem devotaţi în interior, vom fi şi buni următori, şi promotori ai religiei de care aparţinem. Chiar dacă nu vom cunoaşte foarte bine "litera" ! De fapt, e scris undeva că "litera ucide, iar Duhul dă viaţă" (II Corinteni 3.8)

Dar, nu e posibil şi invers ? ar fi o întrebare firească. Adică, pornind de la religia instituţionalizată, să se dezvolte sentimentul religios ? Desigur, însă depinde foarte mult de cei însărcinaţi cu răspândirea "cuvântului" ! Aceste cuvinte trebuie să fie "cu putere" - aşa cum spune în Evanghelie - aşa încât informaţia să ajungă exact la sufletele ascultătorilor, şi nu doar la minţile lor ! Şi, chiar şi acest lucru, este tot o lucrare a harului.

Iată cum rezumă în final Philippe Gaudin susnumita dihotomie:
"Sentimentul religios este un mister aflat în legătură cu însăşi existenţa omului şi a universului, deci neinteligibil. Credinţele [în speţă, religiile] se bazează pe teme precise, supuse înţelegerii şi aprecierii omului, care este îndemnat să adere la ele."

Deci, "secretul final" ar consta în modul de a canaliza sentimentul religios înspre slujirea unei anume credinţe (sau religii) ! Sau, poate ar fi mai bine să spun: modurile ! Dar, răspunsul la această nedumerire îl aflăm în Scripturi, ca de altfel, toate răspunsurile necesare. Aşadar, consider potrivit să închei prin cuvintele biblice, mai clare şi elocvente decât toate discursurile filosofice:

"Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează în toţi."(I Corinteni, 12.4-6)

Sunday, January 4, 2009

Nicu Wagner - Ne-om întâlni (We Shall Meet Him)

Ca o concluzie la postarea precedentă...


Sf. Serafim de Sarov


Pare o întreprindere îndrăzneaţă să vorbeşti despre un om aflat atât de sus deasupra oamenilor obişnuiţi, încât pare a face parte "din altă lume"! (Dealtfel însăşi Sfânta Fecioară i-ar fi spus într-o viziune că el ar fi "de-al nostru" - adică, al lor, al celor cereşti!) Totuşi, viaţa sa oferă un asemenea exemplu de iubire şi smerenie, încât poate constitui un model de urmat, chiar dacă foarte puţini ar reuşi să îl urmeze până la capăt.
Copilul Prohor (viitorul monah Serafim) s-a născut în noaptea de 19 spre 20 iulie 1759 în oraşul Kursk, în familia unui negustor înstărit. E posibil ca însăşi naşterea sa în apropierea prăznuirii marelui prooroc Ilie să fi constituit un semn al menirii sale! Apoi, familia în care a venit pe lume a fost una deosebită şi binecuvântata, o adevărată familie creştină. Tatăl său începuse construcţia unei biserici, terminată de mama sa după moartea acestuia. Mama, pe numele ei Agatia, a constituit un exemplu de mamă creştină, crescând în casa sa şi înzestrând fete sărace. După moartea soţului, a devenit o văduvă "după principii evanghelice", crescându-şi singură cei trei copii, şi asigurându-le o educaţie aleasă. Cred că i s-ar fi potrivit foarte bine cuvintele admirative ale unui păgân referitoare la o altă mamă, a unui sfânt de la începuturile creştinismului: "Ce femei au creştinii!"
Tânărul Prohor a avut încă de mic copil semne ale menirii sale. La o vârstă fragedă, a căzut din clopotniţa bisericii construite de părinţii săi, însă a rămas cu totul nevătămat. Puţin mai târziu, s-a îmbolnăvit. ( Istoria nu specifică ce fel de boală era, dar se pare că, în acele vremuri, era destul de grea, întrucât copilul zăcea.) Vindecarea sa a fost cu totul miraculoasă, şi s-a datorat unei icoane a Maicii Domnului purtată în procesiune prin oraşul natal, chiar prin faţa casei sale.
Devenind tânăr, după ce şi-a însuşit educaţia laică corespunzătoare vremii, şi condiţiei sale, a pornit într-un pelerinaj la marea lavră din Kiev. El s-a abătut şi prin orăşelul Kitaev, de lângă Kiev, unde locuia un pustnic clarvăzător pe nume Dositei. Aceasta a fost primul său maestru şi îndrumător, şi i-a trezit dorinţa de a-i sluji Domnului în întregime. Peste numai doi ani, el s-a călugărit, intrând în mânăstirea Sarov, pe care nu avea să o mai părăsească.
Chiar şi având acea chemare deosebită de Sus, el a avut mare dragoste şi ascultare faţă de învăţătorii săi, cum ar fi stareţul mânăstirii, şi un preot pe nume Iosif. După cum spunea el-însuşi: "Ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea!" Sau, în alte cuvinte: "Doamne, ai milă de noi, cei ce ne facem voia proprie!"
Se cunosc nenumărate minuni şi întâmplări neasemuite ale vieţii sale în mânăstire. După 16 ani petrecuţi în cadrul mânăstirii, el s- aretras într-o colibă în munţi, o "sihăstrie", cu binecuvântarea stareţului său, unde a petrecut alţi 16 ani.


În această sihăstrie, unde rareori călca picior de om, el hrănea urşii din mână, cu pâinea uscată de la mânăstire. (După mărturia unei măicuţe care l-a vizitat.) Tot acolo s-a petrecut "veghea celor 1000 de zile": timp de 1000 de zile, el a stat pe o stâncă, rugându-se neîncetat pentru păcatele sale, şi consumând doar câteva firimituri de pâine, cât să îşi ţină zilele. Pare un lucru neomenesc, dar el-însuşi aparţinea prea puţin "lumii oamenilor"! Apoi, tot în pădure, a suferit atacul a trei tâlhari, care l-au bătut şi l-au lăsat schilod, mânioşi că nu găsiseră bani în coliba sa. El i-a iertat mai târziu, după ce au fost prinşi pentru altă tâlhărie - după exemplul Mântuitorului.
Apoi, după cei 16 ani, s-a reîntors în mânastire, după porunca Maicii Domnului, ocrotitoarea sa, şi a reînceput să primească oameni. L-au vizitat sute de pelerini, din toate categoriile sociale. Problemele lor erau diverse: de la boli socotite nevindecabile (şi pe care sfântul le vindeca prin rugăciune), şi până la probleme ale vieţii, dureri, necazuri, cumpene. El, fiind văzător în Duh, dădea întotdeauna sfatul potrivit. În chilia sa se petreceau adevărate minuni cu sufletele vizitatorilor: oamenii seci şi orgolioşi ieşeau plângând, cu hotărârea de a-şi schimba viaţa, cei întristaţi căpătau speranţă, cei nehotărâţi în legătură cu drumul lor vedeau că li se luminează calea. Întrucât, după cum spune un maestru modern: "cea mai mare minune este schimbarea inimii omului!"
La fel de multe sfaturi şi vindecări aducea şi "în Duh", nefiind prezent cu trupul, faţă de cei ce îl rugau cu credinţă. (Fapt continuat şi după moartea sa fizică, petrecută la dat de 1 ianuarie 1833.)
Dar, la fel de importante ca exemplul vieţii sale înduhovnicite sunt învăţăturile lăsate de el, şi aplicabile tuturor domeniilor vieţii. El îi iubea mult pe mireni, cărora le dăruia o dragoste şi o grijă deosebită. (Nici vorbă de acea dispreţuire mascată a celor păcătoşi!) Mai mult, prietenii săi de suflet, şi ucenicii cei mai apropiaţi erau câţiva mireni: părintele Sadovski, un preot căsătorit, moşierul Motovilov, şi o altă familie boierească - Manturov, formată din doi fraţi - un tânăr, şi o tânără. (De altfel, credinţa sfântului era că "ne putem mântui oriunde, practicând orice fel de meserie. Mântuirea nu este doar pentru călugări, ci şi pentru mireni.")
Elena Manturova, o fată de o frumuseţe deosebită, s-a călugărit la Mânăstirea Diveev, fondată şi îngrijită de părintele Serafim. Moşierul Nicolai Motovilov a avut parte de o convorbire minunată cu sfântul despre scopul vieţii creştine, pe care a consemnat-o în scrierile sale. În cursul acestei convorbiri, pe lângă faptul ca sfântul i-a spus că:"Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt", a avut privilegiul de a-l vedea pe acesta strălucind de lumina Duhului, şi de a simţi şi alte semne ale prezenţei Duhului. El şi-a vândut moşia şi s-a mutat lângă Sarov, trăind foarte modest, iar soţia sa, care era protestantă, s-a botezat în ortodoxie, în urma altei minuni evidente.(Aprinderea unei candele goale din casa sa, fără prezenţa uleiului.)
Multe învăţături ale sfântului se referă la "păzirea de duhul întristării", sau "acediei"(negrijii). El le vorbea cu multă blândeţe măicuţelor atinse de acest duh, povăţuindu-le să nu îşi asume nevoinţe peste puterile lor. Un alt "leac" pentru întristare, alături de rugăciune, ar fi fost veselia ("Veselia nu e un păcat, maică. Ea alungă plictiseala ce aduce deznădejdea. Şi nimic nu-i mai rău decât aceasta.", spunea el) şi "a da de mâncare unui sărac". Dealtfel, vorbele sale erau întotdeauna pline de blândeţe, şi li se adresa vizitatorilor numindu-i cu dragoste: "bucuria mea".
Iată câtva dintre sfaturile sale:
"Roagă-te pentru toţi. Oferă lumânări. Nu îi lăsa pe mireni [sau pe fraţii tăi] să se descurajeze. Oricum, foloseşte-ţi propria judecată şi citeşte Evangheliile." "Iubeşte-ţi aproapele, aproapele îţi este propriul trup."
"Să fii ca o mamă, şi nu ca un tată, faţă de fraţi."
"Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi ne-a umplut de harul său, astfel încât, culegând spicele mântuirii semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în Împărăţia lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă - unii 30, alţii 60 şi alţii însutit."
"Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate părea bun, nu aduce nici răsplată în viaţa cealaltă, nici harul lui Dumnezeu în aceasta."
Şi, consider potrivit să închei prin cuvintele sale pe care le consider cele mai luminate şi mântuitoare, şi care rezumă, într-un fel, "lucrarea" vieţii unui creştin, şi misiunea la care este chemat:

"Dobândeşti duhul păcii, şi mii de oameni din jurul vostru se vor mântui."
Amin!

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...