Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Saturday, February 28, 2009

Despre semnificaţia postului


S-au spus, şi se mai spun încă atâtea despre post, încât pare aproape superfluu să mai adaug ceva. Totuşi, voi spune doar câteva lucruri pe care le-am înţeles personal.
Când spunem "post", ne gândim în primul rând la cel alimentar, şi la renunţările aferente. Postul alimentar este într-adevăr important, dar nu într-atât cât postul gândurilor, şi al simţirilor. E bine să încercăm, măcar în perioada în care am hotărât să ţinem post, să nu judecăm, să nu bârfim, să nu ne supărăm. Nu e un lucru greu, dar nici atât de uşor pe cât pare! Fie şi pentru simplul fapt că trebuie (unii dintre noi) să învingem nişte obişnuinţe greşite, şi demult instalate. De fapt, ideea este că lucrul acesta e cu atât mai greu cu cât îl facem numai în post.
Apoi, parcă tocmai în post, când am hotărât să fim mai buni, şi să facem nişte sacrificii, apar şi pricinile de ceartă şi nemulţumire! Sunt acele ispite ale postului, despre care vorbesc Sfinţii Părinţi. Desigur, când spunem "ispită" ne gândim la o bunătate alimentară, sau la o râvnire pe alt plan. Şi acestea sunt ispite, şi trebuie ţinut cont de ele, dacă am hotărât să ţinem post, măcar din respect pentru Acela căruia i-am făgăduit să ţinem! Însă, ispită este şi obişnuinţa de a vorbi vrute şi nevrute, cu alunecare spre bârfă, şi tendinţa de a ne supăra, şi a ne apăra punctul de vedere...Sunt ispite împotriva cărora e greu de luptat atunci când nu le conştientizăm ca atare.
Dacă am vorbit despre postul gândurilor, şi al vorbelor, trebuie să spun câteva cuvinte şi despre postul senzaţiilor şi pornirilor noastre zise fireşti. Ca să exemplific, degeaba am hotărât noi să nu mâncăm prăjitura apetisantă pe care am zărit-o în vitrină, dacă în interior ne perpelim, şi abia aşteptăm să treacă postul pentru a o "executa"! Desigur, fiecare nevoinţă a noastră este preţuită, dar pentru ca lucrurile să nu mai fie atât de grele, e necesar să cerem în rugăciune puterea de a duce postul. Iar dacă natura noastră nu îngăduie nevoinţe prea mari dintr-o dată, e bine să nu forţăm! Dumnezeu preţuieşte fiecare lucruşor pe care îl facem, şi ne ştie şi limitele, şi de aceea nu ne-ar cere ceea ce ne depăşeşte puterile.
Mai spun doar câteva lucruri, întrucât, după cum menţionat, sunt cărţi care tratează aceste subiecte mai bine decât mine. Postul e un instrument necesar pe drumul desăvârşirii noastre. Marii prooroci ai Vechiului Testament, Iisus, apostolii, sfinţii - toţi au avut perioade de retragere şi post, chiar post negru. Şi, nu numai religia creştină atestă foloasele acestui exerciţiu spiritual, ci toate marile religii ale lumii. Postul este, în primul rând, un mijloc de a ne exercita stăpânirea asupra propriei persoane. "Cel care este în stare să se stăpânească pe sine, stăpâneşte lumea", spune Budha. Un lucru asemănător a spus şi Iisus adresându-se tânărului bogat care l-a întrebat ce să facă pentru a moşteni viaţa veşnică: "Lasă tot ce ai". Deşi pare un lucru diferit, totuşi nu e aşa, pentru că aceasta ar fi fost o ocazie de a-şi demonstra stăpânirea asupra propriei dorinţe de a avea. Această dorinţă profundă de proprietate era aceea care-i îngrădea intrarea în Împărăţia Cerurilor, şi nu averea în sine. După cum spune şi Iisus: "Mai lesne intră cămila prin urechile acului, decât bogatul în Împărăţia Cerurilor." De fapt, El s-a referit la faptul că era "bogat în dorinţe". Dovadă că nu bogăţia în sine era obstacolul, ci atitudinea faţă de ea, sunt şi spusele Sf. Ioan Gură de Aur: "Nu bogaţii, ci cei ce slujesc bogăţiei sunt osândiţi."
Dacă extindem puţin ideea, gândindu-ne că "bogăţie" înseamnă altceva pentru fiecare, putem spune că de fapt sacrificiul adevărat (fiindcă asta este postul în esenţă - un sacrificiu pentru Dumnezeu, cel mai neînsemnat pe care îl putem face) înseamnă să renunţăm puţin la ceea ce ne place, şi are valoare pentru noi. Chiar dacă nu are nici o legătură cu mâncarea! (Ex: cititul unor cărţi care ne fac plăcere, dar nu ne îmbogăţesc neapărat, ieşirile în oraş cu prietenii pentru "distracţie", cumpărarea unor lucruri frumoase, dar nu absolut necesare, etc.) Există o mare varietate de astfel de lucruri...
La ce ne foloseşte asta? Pe lângă faptul că Dumnezeu preţuieşte sacrificiul nostru, oricât de ciudat ar părea în ochii oamenilor (cu condiţia să îl facem pentru El, şi nu din alte motive), ne exersăm acea stăpânire-de-sine de care am vorbit mai sus. Scopul este să ajungem ca în noi să stăpânească "omul dinăuntru" - Sinele divin, şi nu "omul dinafară", sau personalitatea, care mereu cere câte ceva.
Şi, mi se pare potrivit să închei prin cuvintele unui părinte filocalic ce exprimă întocmai esenţa postului:

"Semnul răbdării este dragostea de osteneli."
"Căruia i s-a dat făgăduinţa, i se cere înfrânare."(Sf. Teodor al Edesei)

Tuesday, February 10, 2009

Albert Schweitzer - medicul misionar



Această extraordinară personalitate a secolului al XX-lea s-a născut la 14 ianuarie 1875 la Kaysersberg, Alsacia, şi şi-a petrecut copilăria în Gunsbach, unde acum îşi are sediul "Asociaţia Internaţională Albert Schweitzer". Tatăl său, pastor luteran, l-a învăţat să cânte, şi a constituit probabil primul imbold în căutările sale religioase de mai târzi.
În 1893 absolvă gimnaziul la Mülhausen, iar între 1885-1893 studiază orga cu Eugène Münch, organist protestant. Interpretează minunat piese de Wagner şi Bach.
Începând cu 1893 studiază teologie la Universitatea "Kaiser Wilhelm" din Strassbourg. În acelaşi timp, călătoreşte prin diferite oraşe din Germania pentru a-şi aprofunda cunoştinţele muzicale, şi a audia opere de Wagner. În 1898 îşi scrie lucrarea de doctorat în filosofie la Paris, cu tema "Filosofia religiei la Kant", care este publicată la Universitatea din Tübingen în 1899. Dar toată această intensă activitate muzicală şi filosofico-teologică nu îl mulţumea decât în parte. Deşi era pasionat de aceste domenii, şi socotea că sunt căi de apropiere de Divin, totuşi simţea nevoia să realizeze şi un lucru mai concret pentru ceilalţi, o operă "palpabilă". (Deşi, în 1899 fusese numit diacon la Biserica "Sf. Nicolae" din Strassbourg, iar în 1900, o dată cu obţinerea licenţei în teologie, este numit profesor de teologie la Colegiul Teologic "Sf.Toma").
Aşadar, în 1912, la peste 30 de ani, îşi încheie studiile medicale, şi părăseşte Germania pentru Lambaréné, Gabon, un sătuc în care întemeiază un centru medical modern. Pornind de la o baracă improvizată, şi operând iniţial în cele mai primitive condiţii ( teologul şi muzicianul devenise chirurg şi anestezist), încetul cu încetul, în decurs de aproape şase ani, reuşeşeşte să ridice acolo un spital modern. Fondurile iniţiale le-a obţinut din vânzarea operelor sale teologice şi muzicale ("În căutarea persoanei istorice a lui Iisus"- 1906, "Pavel şi exegeţii săi" - 1911, "J.S.Bach -muzicianul poet" - 1905, "Regulamentul Internaţional pentru construcţia orgilor" - 1909, etc.)
În timpul a trei, sau patru călătorii în Gabon, reuşeşte să transforme mica aşezare într-un sediu al ştiinţei moderne. Primul război mondial îl găseşte tot în Lambaréné, împreună cu soţia, fiind pus sub supraveghere de către autorităţile franceze - el fiind cetăţean german. Însă, nu îşi abandonează munca nici o clipă, motiv pentru care în 1917, epuizat, se îmbolnăveşte de malarie, necesitând să fie trimis la Bordeaux pentru refacere. Totuşi, el nu părăseşte ideea de a se reîntoarce în Gabon, şi în acest scop, după refacere, susţine mai multe concerte la orgă pentru a face rost de fonduri. În 1920 publică opera sa de căpătâi: "Decăderea şi Restaurarea Civilizaţiilor", precum şi cele două volume care nu au mai fost terminate din "O imagine mondială asupra respectului vieţii". Astfel, în 1924, se poate întoarce în Gabon, însoţit, de data aceasta, şi de alţi medici. Spitalul utilizează acum cele mai moderne medicamente, şi întreprinde şi o muncă de cercetare (printr-un alt medic, dr.Trensz) asupra unui germen cauzator de dizenterie (boală endemică în acele ţinuturi).
Dr. Schweitzer se poate întoarce liniştit, ştiind că, de data aceasta, a lăsat spitalul pe mâini bune.
Pentru întreaga sa activitate, în 1952 este distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În 1957 rosteşte la un post de radio din Oslo un apel către umanitate, reluat de alte 140 de staţii radio din lume, în care cerea încetarea experimentelor nucleare.
S-a stins din viaţă la 4 septembrie 1965, la vârsta de 90 de ani.
Personalitate multilaterală şi totuşi extrem de completă în toate laturile existenţei sale, Albert Schweitzer reprezintă o emblemă a secolului XX. Putem spune despre el că a fost un "spirit renascentist", un geniu universal, în stilul unui Michelangelo, sau Da Vinci. Tot ceea ce a făcut, a dus la perfecţiune, iar operele sale - fie că aparţin muzicologiei, teologiei, filosofiei sau medicinei - sunt şi astăzi lucrări de referinţă. În plus, a fost un om cald, un om preocupat de soarta celor mulţi, care a considerat necesar să lase în urmă, pe lângă o gândire impecabilă, şi o operă materială care să ajute în mod practic cei mai nefericiţi şi umili dintre cetăţenii pământului: sărmanii, primitivii şi nebăgaţii în seamă negri gabonezi. Cu adevărat, el a înţeles cuvintele Mântuitorului: "Ceea ce faceţi unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie îmi faceţi."
Dealtfel, unii exegeţi au comparat teologia sa cu aceea a Sf.Francisc de Assisi. Concepţia sa filosofică asupra "respectului vieţii" a cucerit, încet, întreaga Europă:
"Etica nu este nimic altceva decât veneraţia vieţii".
"Uneori flacăra noastră se stinge, dar ea este reaprinsă de un alt om. Fiecare dintre noi trebuie să fie adânc mulţumitor celui care a reaprins această flacără."
"Sunt o viaţă care vrea să trăiască, înconjurată de viaţă care vrea să trăiască."
Aceste minunate gânduri, susţinute de fapte, i-au asigurat un loc de neşters în memoria umanităţii. Şi, desigur, că şi în cea a Divinităţii...
Şi, mi se pare potrivit să închei printr-unul din cele mai frumoase gânduri ale sale, atât de asemănător cu gândirea unor sfinţi creştini, încât, în mod clar, se simte "izvorul" comun al Revelaţiei:

"Unicul lucru important, când vom lăsa această lume, vor fi urmele de dragoste pe care le vom lăsa."

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...