Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, May 31, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Şi viaţa veşnică este aceasta..."



Textul comentat astăzi de maestrul Aivanhov este fragmentul introductiv din Ioan 17: 17.1-3, numit şi Rugăciunea lui Iisus. Întrebarea pe care şi-o pune maestrul - de fapt, ne-o pune nouă, tuturor - este, cum anume credem noi că o cunoaştere, fie şi a lui Dumnezeu, poate dărui viaţa veşnică. Domnia-sa trece în revistă modalităţile clasice de "cunoaştere" religioasă: prin studiul unor tratate teologice, filosofice, alchimice, etc. Dar, nici una dintre aceste cunoaşteri nu par a aduce nemurirea, oricât ar fi ele de aprofundate. Apoi, mai există şi alte cunoaşteri: filosofice, psihologice, ştiinţifice - dar, nici acestea nu se apropie, cât de cât, de acest deziderat! Dealtfel, domnia-sa remarcă faptul că aceia care îşi petrec întreaga viaţă încercând să cunoască tot felul de lucruri, şi trecând prin tot felul de experienţe, se pot uşor pierde printre obiecte şi realizări, fără să ajungă, de fapt, nici la adevărata cunoaştere, şi nici la adevărata împlinire.
Şi atunci, cum putem explica aceste versete evanghelice? Ce înseamnă, de fapt, "a cunoaşte", în accepţiune evanghelică? Se poate observa uşor că această cunoaştere nu se referă la intelect. Desigur, intelectul are rolul lui, şi trebuie şi el sublimat, în drumul nostru spre sfinţenie - ca şi celelalte structuri - dar, în Evanghelii, şi în Biblie în genere, cunoaşterea înseamnă fuziune. "Cunoscându-L pe Dumnezeu, Îl iau la mine", după cum spune Meister Eckhardt. Dar, pentru aceasta, ar trebui, cumva, să începem să "vibrăm în armonie" cu El, să fim pregătiţi pentru a-L primi. Nu putem cunoaşte decât acele lucruri care vibrează la unison cu noi, acesta este o lege spirituală. "Dacă dorim să cunoaştem Spiritul cosmic, va trebui să-L lăsăm să penetreze în noi." Adică, după cum spun cărţile duhovniceşti - să ne pregătim pentru a primi Duhul Sfânt.
Modalitatea acestei pregătiri, şi primiri, este însă cea care ridică întrebări. Maestrul ne spune, simplificând, că fiecare element al nostru trebuie să fie pregătit să se deschidă, pentru a primi elementele spirituale superioare: Inima (adică, structura emoţională), să se deschidă prin puritate; intelectul, prin Lumină; sufletul, prin Iubirea Divină; şi spiritul, prin Forţa spirituală. Astfel, întregul nostru va fi pregătit să realizeze în plan material Voinţa lui Dumnezeu.
Întrucât am pomenit că, pentru a ne putea deschide aceste structuri, trebuie să ne pregătim cumva, vom spune câteva cuvinte şi despre această pregătire. În toate religiile şi căile spirituale ale omenirii, această etapă este numită purificare, sau despătimire. Maestrul ne spune că există două modalităţi pentru acestă purificare: fie prin razele Soarelui Spiritual - adică, urmând o cale spirituală, şi acceptând tot ceea ce poate aduce aceasta; fie coborând sub pământ - adică, trecând prin tot felul de încercări şi presiuni nedorite - pentru cei care nu vor să accepte calea spirituală.
Iar rezultatul final al acestor procese- cunoaşterea lui Dumnezeu - înseamnă, de fapt, a vibra la unison cu El, sau a trăi în trupul nostru o viaţă divină.
Vom mai spune doar câteva cuvinte despre viaţa veşnică - pentru a înţelege ce obţinem, de fapt, prin această cunoaştere. Maestrul ne spune că viaţa veşnică nu e totuna cu eternitatea, sau cu nemurirea. În viziune evanghelică, viaţa veşnică se referă mai mult la o calitate a vieţii. Viaţa veşnică este o stare de conştiinţă, în care viaţa este pe deplin trăită şi asimilată, la modul divin. Poate nu ar fi greşit să facem o analogie între acestă sintagmă şi Împărăţia cerurilor - care trebuie, deasemenea, să se afle înăuntrul nostru. Deci, obţinerea vieţii veşnice se poate realiza în orice moment, prin legarea de principiul Divin - prin rugăciune, meditaţie, şi contemplaţie, şi printr-un mod de viaţă corespunzător. Sfinţii sunt cei care au obţinut viaţa veşnică, la fel cu mulţi credincioşi necunoscuţi, dar care au trăit pe deplin principiile religiei lor, şi le-au încorporat în ei-înşişi.
Capitolul este mult mai amplu, dar cred că am reuşit să schiţez măcar, principalele sale idei. Şi, în încheiere, vă ofer câteva cuvinte ale unui sfânt filocalic, care par a rezuma - deşi parţial - un fel de veşnicie în trup material:

"Prin trup, omul este muritor. Dar, prin minte şi cuvânt, nemuritor." (Sf. Antonie cel Mare)

Sunday, May 17, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Pilda fecioarelor înţelepte şi a fecioarelor nechibzuite


Această pildă, atât de cunoscută, redată în Matei 25. 1-13, se referă, aparent, la obiceiurile unei nunţi evreieşti tipice, printre care se numără şi aşteptarea mirelui de către cele zece fecioare, prietenele miresei. Însă, după cum se ştie, din diverse surse, pilda are o semnificaţie mai profundă. Maestrul explică unele lucruri într-un mod foarte apropiat de Părinţii Bisericii, însă oferă şi elemente noi.
În mod universal este acceptat faptul că mirele aşteptat este Iisus, cămara de nuntă este "anticamera" morţii, iar cele zece fecioare semnifică virtuţile sufletului omenesc. Maestrul ne redă şi numele lor evreieşti, precum şi câteva caracteristici ale fiecăreia, însă pentru simplificare, cred că e de-ajuns să redăm doar numele atributelor reprezentate de fiecare: Bunătatea, Dreptatea, Iubirea, Înţelepciunea şi Adevărul - celelate cinci fiind, desigur, reversul lor.
În pildă, nu se spune că mirele le-ar fi certat pentru că au adormit. Desigur, ar fi fost mult mai bine să vegheze până la sfârşit, după îndemnul evanghelic: "Vegheaţi neîncetat". Însă, datorită slăbiciunii firii omeneşti, el acceptă acest neajuns. În schimb, sunt primite în încăperea de nuntă doar cele care aveau ulei în candelă. Semnificaţia acestui ulei a stârnit multe discuţii şi controverse. Din spusele maestrului, acest ulei ar fi un fel de "rezervă spirituală", sau energie subtilă ce se capătă numai prin contactul strâns, de fiecare zi, cu Cerul: prin rugăciune, meditaţie, şi fapte bune. Cu alte cuvinte, el ar fi echivalent cu harul Duhului Sfânt din interpretarea Sfântului Serafim de Sarov. Şi sfântul spune că fecioarele semnifică virtuţile, însă cele cinci fecioare nechibzuite ar fi cele care practică virtuţile în mod neînţelept, de dragul virtuţii în sine, sau ca pe un ritual fără viaţă. Orice virtute, şi faptă bună, ar trebui înfăptuită numai pentru Hristos, şi după voia Lui - cu alte cuvinte, izvorând din iubirea evanghelică. Numai aceste virtuţi şi fapte se învrednicesc de coborârea harului asupra omului respectiv, celelalte - rămân fără viaţă, fără "ulei".
Am redat aceste interpretări atât de apropiate, pentru a arăta că înţelepciunea nu cunoaşte hotare de timp, sau de confesiune religioasă. În plus, ele se completează foarte bine.
Maestrul Aivanhov insistă în continuare asupra faptului că acest ulei trebuie să fie agonisit în mod continuu, în toate perioadele vieţii noastre. El face legătura între această pildă, şi pilda talanţilor -care, deasemenea, trebuie fructificaţi, reversul fiind considerat un păcat - precum şi cea a smochinului neroditor, pe care Mântuirorul l-ar fi blestemat. Acest gest extrem la adresa unui arbore deja "nefericit" este, deasemenea, simbolic, şi semnifică faptul că omul trebuie să fie capabil "să dea roade" în orice moment, aceasta fiind menirea lui. Uscăciunea spirituală este asimilată egosimului, şi lipsei iubirii, şi îşi are locul printre "fecioarele neînţelepte".
Într-un mod foarte plastic, maestrul aseamănă, în continuare, prezenţa "uleiului în candelă" - în speţă, a iubirii şi a harului - cu posesiunea unui "bilet" la intrarea în marea sală a Sărbătorii Duhului Sfânt. Cei care nu vor avea "biletul" nu vor putea invoca nici un motiv pentru a intra, nici măcar virtuţile părinţilor şi maeştrilor lor spirituali.
În mod similar este prezentat acest aspect într-o altă pildă a nunţii, care se referă la prezenţa "hainei de nuntă". Cei găsiţi fără haină de nuntă, vor fi aruncaţi afară, neavând dreptul de a participa la sărbătoare. Nu mă pot opri să fac o paralelă cu o pildă din Vieţile Sfinţilor, referitoare la Sfântul Marcian, presbiterul Bisericii din Consatntinopol. În drum spre sfânta slujbă, el a întâlnit un sărac, căruia i-a dăruit haina, rămânând gol pe sub mantie. În timpul slujbei însă, când din nebăgare de seamă mantia s-a ferit la o parte, toată biserica a putut vedea un veşmânt strălucitor, de o frumuseţe neasemuită, stârnind dezaprobarea patriarhului actual pentru un asemenea "lux". Desigur, când s-a aflat adevărul, ei au înţeles că sfântul primise deja acea "haină de nuntă", cuvenită nevoitorilor adevăraţi.
Închei aici, lăsându-vă să meditaţi la această minunată pildă, şi la toată înţelepciunea înrudită, care ne-a fost dăruită pentru a ne ajuta în drumul nostru pe această "punte îngustă" - după spusele unui rabin înţelept: "Lumea este o punte îngustă. Totul este însă să nu-ţi fie niciodată teamă."
Şi, în încheiere, vă ofer un citat filocalic ce pare a exprima destul de clar diferenţa dintre "o fecioară înţeleaptă" şi una "neînţeleaptă." Şi, ne putem închipui că la fel se petrec lucrurile şi în privinţa celorlalte "fecioare":

"Când trăieşti o viaţă sfântă şi fără de păcat, cunoaşterea intelectuală poate să dea roade duhovniceşti minunate. În schimb, cunoaşterea fără iubire nu poate să mântuiască pe nimeni." (Arhim. Sofronie Saharov)


Să ne fie cu folos!

Sunday, May 10, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Şi cei de pe urmă vor fi cei dintâi..."


Epsisodul de astăzi se referă la un fragment din Matei 19.30 şi 20.1-16, şi anume la pilda gospodarului care a tocmit lucrători la vie. Din câte se ştie, el a hotărât să dea aceeaşi plată şi lucrătorilor tocmiţi în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor din ceasul al treilea. Acest lucru a stârnit nemulţumirea, părut legitimă, a primilor tocmiţi. Răspunsul stăpânului pare a fi ilogic: nu numai că întăreşte prima sa hotărâre, dar şi enunţă o frază care a rămas drept model de înţelepciune şi paradox: "Cei de pe urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei de pe urmă."
Desigur, dacă ar fi să privim lucrurile strict prin prisma logicii pământeşti, utilitare, am fi înclinaţi să îi dăm dreptate lucrătorului de la primele ceasuri. Ce dreptate e aceea în care lucrătorii care au îndurat greul şi zăduful zilei să ia aceeaşi plată cu ultimii tocmiţi? Şi totuşi, maestrul ne dă nişte exemple din care putem înţelege că uneori, ultimii veniţi pot face o muncă mai importantă decât primii. El se referă la acei intelectuali care se trezesc târziu, poate chiar pe la nouă ceasuri de dimineaţă, şi ajung la serviciu şi mai târziu, şi totuşi munca lor este indispensabilă, şi mai bine plătită decât a muncitorilor zilieri care vin la lucru din zori de zi. Este vorba, de fapt, de o deosebire nu atât temporală, cât calitativă.
Şi, acelaşi lucru se petrece şi în planul vieţii spirituale! Există unii creştini "lucrători", care "se trezesc devreme", şi toată viaţa urmează poruncile şi ritualurile, şi alţii care, deşi plini de calităţi, "se trezesc târziu", însă trezirea lor e atât de deplină, şi aduce atâtea foloase umanităţii, încât merită aceeaşi plată cu cei dintâi. Ne putem gândi, în acest sens, la marii sfinţi rezultaţi dintre păgânii convertiţi (Pavel pare a fi cel mai potrivit exemplu în acest sens), sau dintre marii păcătoşi pocăiţi (Maria Magdalena, Maria Egipteanca, sau acel părinte din Pateric care fusese hoţ şi tâlhar). Desigur, exemple ar putea fi nenumărate, însă eu le-am ales numai pe cele mai sugestive.
Pentru a explica acea afirmaţie paradoxală, maestrul mai aduce însă şi alte argumente. El se referă, simplu, la iubire. Iubirea cunoaşte şi ea mai multe trepte. Sexualitatea a apărut prima, şi din acest punct de vedere ar trebui să fie cea mai importantă. Şi totuşi, treptele următoare, exprimate prin phileia - dragostea frăţească, şi agape - iubirea divină, sunt cu mult mai importante. O fiinţă va fi considerată cu atât mai evoluată cu cât va şti să îşi exprime iubirea prin lumină şi spiritualitate, şi nu la nivel carnal. Deci, şi în acest caz, "ultimele apărute" sunt, de fapt, "cele dintâi".
Un alt exemplu sugestiv, şi inteligibil în special pentru materialiştii convinşi, este cel al creierului uman. Din câte se ştie, paleocortexul este prima structură apărută, şi el coordonează viaţa instinctuală şi procesele reflexe. Însă neocortexul, apărut mai târziu, printr-un proces de evoluţie, este sediul proceselor psihice superioare, şi al gândirii abstracte. Şi în acest caz, "ultimul venit" este mai important decât primul!
Ceea ce s-ar mai putea spune legat de acest subiect, şi maestrul Aivanhov subliniază, este faptul că acei care se supără, şi consideră nedrept ca "ultimii veniţi" să aibă aceeaşi plată cu primii, sunt, de fapt, cei "săraci". În acest sens, sărăcia este privită ca o prezenţă insuficientă a iubirii şi înţelepciunii. Fiindcă, cei care au fie iubire, fie înţelepciune îndeajuns, se vor simţi suficient de bogaţi pentru a nu se simţi nedreptăţiţi, şi a nu crede că au nevoie de "bogăţiile" altora. Dimpotrivă, adevăraţii oameni ai spiritului îşi poartă mereu "bogăţiile" cu ei, şi au de-ajuns pentru a da şi altora.
Şi, în încheierea acestui minunat capitol, vă ofer un citat filocalic ce subliniază îndeajuns de sugestiv ideile maestrului, dovedind că înţelepciunea, deşi are multe forme, este cuprinsă în aceeaşi esenţă:

"Cel ce vrea să înveţe lucrarea minţii trebuie mai întâi să îşi păzească conştiinţa cu privire la Dumnezeu, oameni şi lucruri" (Sf. Vasile de la Poiana Mărului)

Saturday, May 9, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Potolirea furtunii


În acest capitol, maestrul ne vorbeşte despre un fragment-cheie al Evangheliei după Marcu - 4.35-41:

35
In* aceeasi zi, seara, Isus le-a zis: "Sa trecem in partea cealalta."
36 Dupa ce au dat drumul norodului, ucenicii L-au luat in corabia in care se afla, si asa cum era. Impreuna cu El mai erau si alte corabii.
37 S-a starnit o mare furtuna de vant care arunca valurile in corabie, asa ca mai ca se umplea corabia.
38 Si El dormea la carma pe capatai. Ucenicii L-au desteptat si I-au zis: "Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?"
39 El S-a sculat, a certat vantul, si a zis marii: "Taci! Fara gura!" Vantul a stat, si s-a facut o liniste mare.
40 Apoi le-a zis: "Pentru ce sunteti asa de fricosi? Tot n-aveti credinta?"
41 I-a apucat o mare frica, si ziceau unii catre altii: "Cine este acesta de Il asculta chiar si vantul si marea?"

De fapt, exegeţii Bibliei nu îl văd a fi atât de important. Desigur, aici se relatează o minune săvârşită de Mântuitor, însă El a făcut nenumărate minuni, şi unele chiar mai apreciate de norod - cum ar fi vindecările, bunăoară. Ceea ce asigură valoarea acestui fragment este însă sensul său ascuns.
Este relatată aici o întâmplare oarecum banală: izbucnirea unei furtuni pe mare, în timp ce Iisus era adormit în barcă. Ucenicii, reacţionând la modul cel mai normal, s-au speriat şi s-au îngrijorat. De fapt, reacţia lor nu era chiar "normală", dar fiind faptul că ei nu erau simpli pescari, ci ucenici ai Mântuitorului, aflaţi sub protecţia Sa directă. Lucru pe care l-a subliniat şi El-însuşi când s-a trezit: "De ce sunteţi fricoşi? De ce n-aveţi credinţă?"
Însă, "furtuna", cu "vântul" şi "valurile" semnifică şi altceva. În viaţa fiecăruia dintre noi - şi, mai ales a celor care am ales o cale a slujirii - intervin la un moment dat furtuni. "Marea" - adică, emoţionalul sau astralul despre care am mai vorbit - este tulburată şi răscolită; iar vântul - unde "aerul" semnifică elementul mental, raţiunea practică - bate cu putere, într-o învălmăşeală de rafale. În aceste momente, oricât de greu ne-ar fi, nu trebuie să ne lăsăm în voia "elementelor", ci să ne amintim că Iisus "doarme în barca noastră." Chiar dacă e încă un copil, şi chiar dacă doarme, noi trebuie să avem încredere că El are puterea de a potoli valurile şi vântul. "Hristos din barcă" desigur că semnifică Sinele divin existent în fiecare fiinţă, şi prin care Hristosul evanghelic se poate manifesta oricând, dacă Îl rugăm cu credinţă.
De fapt, credinţa semnifică tocmai "a crede fără a vedea încă", "a crede fără dovezi". Noi trebuie să credem că, fie şi dacă El doarme, prezenţa Sa lângă noi, sau în noi, este o realitate. Tot ceea ce avem de făcut este să "Îl trezim" - printr-o viaţă dedicată poruncilor lăsate de El, şi prin rugăciune. Cu cât Îl vom trezi mai devreme, cu atât şi furtunile vieţii şi sufletelor noastre se vor potoli mai rapid. De fapt, în vieţile oamenilor obişnuiţi există uneori alternanţe de "somnuri" şi "treziri". Trece o furtună, apoi, dacă nu suntem atenţi, şi ne lăsăm în voia naturii noastre inferioare, El adoarme din nou. La următoarea furtună, va trebui, din nou, să Îl trezim - dar lucrul acesta va fi mai uşor, o dată ce am văzut că este posibil. Desigur, însă, că idealul ar fi să Îl trezim o dată pentru totdeauna!
În speranţa că aceste explicaţii ale maestrului Aivanhov vă vor fi de folos, închei prin câteva cuvinte ale Părintelui Paisie Aghioritul, care exprimă aceleaşi realităţi, însă în alt mod:

"Cu cât trăieşte cineva mai lumeşte, cu atât mai multă nelinişte câştigă. Numai lângă Hristos se poate odihni cineva, pentru că omul este creat pentru Dumnezeu; acolo este firescul lui, adică să se afle cu Dumnezeu." (Paisie Aghioritul)

Thursday, May 7, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Cine va fi pe acoperişul casei..."

În capitolul de astăzi, maestrul Aivanhov a ales să explice un fragment din Matei: Matei 24.15-30, în care este vorba despre acea Apocalipsă vestită proorocului Daniel. Ca urmare a pustiirilor prezise, oamenii sunt sfătuiţi să fugă fără a-şi lua din lucruri, şi mai ales, "să rămână pe acoperiş": "Cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă."
Ca să înţelegem, însă, la ce se referă, de fapt, acest "acoperiş", trebuie să ne reamintim structura fiinţei umane, pe care şi Aivanhov, ca şi alţi maeştri, ne-au prezentat-o schematizat. După cum am mai spus în postările anterioare, omul este alcătuit din două "porţiuni", sau naturi: natura inferioară, sau personalitatea, şi natura superioară, sau Sinele divin. Personalitatea, la rândul ei, cuprinde patru "piloni", sau elemente: corpul fizic, cel energetic, emoţional (sau astral) şi mentalul inferior (sau mentalul-dorinţă). Aceşti patru piloni, schematizat, alcătuiesc pereţii unei "case". În esoterism, numărul patru corespunde materiei, iar pătratul reprezintă Justiţia.
Natura superioară, sau Sinele, este alcătuită şi ea din trei elemente, sau atribute: Iubirea divină, Înţelepciunea şi Voinţa divină (sau Adevărul). Acestea alcătuiesc un triunghi, sau un "acoperiş" al fiinţei umane. Treiul este considerat o cifră sacră - dacă ne gândim numai la Treimea divină (şi care se regăseşte, în mic, şi în fiecare fiinţă umană). În ansamblu, triunghiul simbolizează Mila.
Privind astfel, cuvintele evanghelice referitoare la "a nu coborî de pe acoperiş" capătă un alt sens. În momentele de mari frământări şi "pustiire", nu trebuie să coborâm din regiunea superioară a fiinţei noastre: să rămânem în Iubire, Înţelepciune şi Adevăr. Desigur, acest lucru e posibil numai cu ajutor de Sus, care se obţine prin rugăciune şi respectarea poruncilor evanghelice. Nu trebuie nici să ne luăm înapoi "lucrurile": concepţiile personale egoiste şi învechite. Să rămânem numai în credinţa ajutorului divin.
Maestrul ne explică în continuare cum e posibilă armonizarea Justiţiei - care aparţine terestrului, cu Mila - care e un atribut divin. Desigur, acest lucru nu înseamnă că vom fi iertaţi la nesfârşit de Divinitate, ori de câte ori vom greşi. Nici, dimpotrivă, că vom fi mereu pedepsiţi cu asprime. Însă, ceea ce se cere de la noi este să începem să construim "pătratul" nostru, sau "pereţii casei", cât mai armonios, respectând poruncile divine. Iar atunci când Cerul va vedea că noi ne rugăm, medităm, şi facem şi alte lucruri incluse în poruncile evanghelice, ne va trimite "restul materialului" pentru a construi şi acoperişul. Maestrul compară acest proces, în mod plastic şi sugestiv, cu un împrumut la o bancă: atunci când "clientul" are deja un acont, "banca" îi va împrumuta restul necesar. Însă, atunci când el nu are nimic, desigur că nu îi va da, şi el va rămâne în "pătrat" - adică, i se va aplica Justiţia. Nu degeaba spune Hristos: "Cine crede în Mine, nu va fi judecat, cine nu a crezut, a şi fost judecat deja." În acest sens, "a crede" semnifică o credinţă activă, probată prin fapte, şi nu o simplă adeziune raţională.
Desigur, textul este mult mai complex, însă maestrul insistă asupra acestei realităţi "a acoperişului", pentru că este foarte importantă, şi se referă, de fapt, la datoria unui creştin de a trăi "cu Dumnezeu, şi nu cu lumea."
Domnia-sa mai explică sensul unei fraze aflate pe la sfârşitul fragmentului: "Îndată după acele zile de necaz, Soarele se va întuneca, Luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate." Conform aceloraşi explicaţii esoterice, Soarele semnifică raţiunea umană obişnuită, care "se va întuneca"; Luna - domeniul sentimentelor, sau astralul - care, nici el nu îşi va mai păstra limpezimea; iar stelele - concepţiile şi idealurile umane obişnuite, cărora li se va vedea efemeritatea şi lipsa de importanţă. După alte intrepretări, "stelele" ar fi puternicii zilei, care îşi vor vedea spulberată puterea iluzorie.
De fapt, întregul ansamblu sugerează că această Apocalipsă pare a fi un fenomen individual, interior, necesar şi posibil fiecărei fiinţe în parte, pentru transcenderea naturii inferioare, şi "stabilirea pe acoperiş". "Fără ispite şi încercări nu ar exista nici un mântuit", spune şi un sfânt părinte.
Deşi ar mai putea fi spuse multe lucruri, mă opresc aici, lăsându-vă, în continuare, plăcerea lecturii şi înţelegerii acestei extraordinare cărţi. Şi, închei prin câteva cuvinte ale unui părinte filocalic, ce par a concluziona foarte bine învăţăturile acestui capitol:

"Mântuirea omului de păcat, rău şi moarte prin Hristos constituie adevărata cultură şi luminare a omului." (Arhim. Iustin Popovici)

Tuesday, May 5, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Mai uşor trece o cămilă prin urechea acului..."


Fraza de astăzi face parte dintr-un fragment mai larg din Luca 18: 18-27, în care este relatată discuţia Mântuitorului cu tânărul bogat. Acesta îl întreabă pe Mântuitor ce trebuie să facă pentru a se mântui, iar Iisus, iniţial, îi spune că trebuie să ţină poruncile cunoscute din Lege. "Pe acestea le-am păzit din pruncie", răspunde tânărul. Atunci, Iisus îi răspunde: "Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci, şi vei avea comoară în ceruri." Parabola spune că, auzind acestea, "el s-a întristat mult, căci era foarte bogat." Şi apoi, urmează concluzia Mântuitorului: "Mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu."
Desigur, privită la modul simplist, se pare că această parabolă incriminează toţi bogaţii, în masă, şi indică faptul că numai săracii ar fi plăcuţi lui Dumnezeu. Însă, dacă ne uităm în urmă, în Vechiul Testament, vedem nenumărate exemple că Dumnezeu şi-a ales vase de cinste şi dintre săraci, şi dintre bogaţi - ca să amintim doar de câţiva oameni cu misiuni divine pe care El i-a ridicat: Iosif, David, Solomon, Iov, în a doua parte a vieţii sale, etc. Chiar şi în Noul Testament, deşi El propovăduia şi vindeca în majoritate săracilor, totuşi au existat unii fruntaşi farisei, sau alţi bogaţi, pe care i-a admis în preajma Sa: Natanael, Iosif, Nicodim, vameşul, sutaşul Corneliu (chiar şi din alte neamuri, din câte se vede). De aici reiese că nu bogăţia ca atare era cea pe care o incrimina, ci atitudinea faţă de ea.
Acei oameni care, deşi bogaţi, şi-au folosit averile în mod cumpătat, pentru binele celorlalţi, au fost iubiţi de el. Cele ce nu accepta El erau zgârcenia, lăcomia şi uscăciunea inimii.
Maestrul ne spune că simbolul cămilei nu a fost ales întâmplător. Cămila reprezintă animalul care poate rezista lungi perioade şi distanţe, cu o cantitate redusă de apă. De aceea, ea a fost aleasă drept simbol al iniţiatului, al lucrătorului spiritual. La fel ca şi cămila, acesta trebuie să reziste în orice condiţii, la bine şi la rău, după cum spune Pavel într-o epistolă: "M-am obişnuit să fiu şi în belşug, şi în lipsă". El trebuie să îţi reducă acel "corp al dorinţelor", sau emoţionalul, încât să poată primi orice i-ar rezerva viaţa. Acesta este sensul "bogăţiei", după Aivanhov: oamenii stăpâniţi de dorinţele lor au un corp emoţional "umflat", supradimensionat, care nu le permite intrarea în Împărăţia Cerurilor pe "poarta cea strâmtă". Nu averea în sine, ci dorinţa de a avea, şi legarea de lucruri, îngrădesc intrarea în Împărăţie.
Maestrul se refară apoi, din nou, la acel îndemn de a deveni ca nişte copii, însă îi găseşte un alt sens. El ne explică faptul că acele corpuri subtile ale omului: energetic, emoţional, mental, etc. se dezvoltă treptat, în decursul vârstelor. Copiii nu au apucat să dezvolte corpul emoţional, astral sau "al dorinţei". Pentru a atinge Împărăţia lui Dumnezeu, trebui să redevenim ca ei şi în această privinţă.
Acum, aş adăuga câteva cuvinte în privinţa expresiei: "Lasă tot cei ai". Desigur, în multe cazuri, şi în mod specific în vremea Mântuitorului, ea a avut chiar înţelesul de bază. Apostolii au lăsat tot ce au avut, şi I-au urmat Lui. Însă, în vremurile de după, şi mai ales în timpurile noastre, sensul se poate referi şi la "a lăsa deoparte convingerile, ideile şi opiniile personale, egoiste, şi a le înlocui cu cele evanghelice." De multe ori, "averea" oamenilor nu este neapărat materială. Există lucruri la care se renunţă mult mai greu decât la materie: unele principii, statutul social, bunul nume, etc. De multe ori, atunci când sunt puse în balanţă cu poruncile evanghelice, primele cântăresc mai mult. Şi totuşi, aceasta este o greşeală, după cum spune El: "Cine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela şi eu Îl voi mărturisi în faţa Tatălui ceresc."
Ar mai putea fi spuse multe pe această temă, dar eu mă opresc aici, oferindu-vă un citat filocalic ce pare a reflecta foarte bine învăţăturile fragmentului redat. Să ne fie de folos, nouă, păcătoşilor!

"Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi, al doilea, să te izbăveşti de neştiinţă şi uitare; al treilea, de toată ispita şi părăsirea." (Evagrie Ponticul)

Sunday, May 3, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "Nu vă strângeţi comori pe pământ..."


Citatul comentat astăzi de maestru este unul binecunoscut, şi desigur, toată lumea cunoaşte înţelesul lui de bază. Ca să îl redăm în întregime, el sună cam aşa:
19 Nu va strangeti* comori pe Pamant, unde le mananca moliile si rugina, si unde le sapa si le fura hotii;
20 ci* strangeti-va comori in Cer, unde nu le mananca moliile si rugina, si unde hotii nu le sapa, nici nu le fura.
21 Pentru ca unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra. (Matei 6.19-21)
Desigur, este clar că înţelesul său vine foarte bine în continuarea pildei ispravnicului necredincios, despre care am vorbit. Ceea ce mai trebuie lămurit este sensul fiecărui cuvânt de bază din aceste fraze - întrucât maestrul ne spune că, în propovăduirea Mântuitorului, fiecare cuvânt are un înţeles ascuns.
Despre comori ştim, în linii mari, ceea ce reprezintă. Comorile pământeşti sunt valori materiale, palpabile, indiferent de forma în care apar (şi uneori chiar impalpabile - cum ar fi tilurile, funcţiile, faima - însă, folositoare doar în plan terestru). Comorile cereşti sunt de cu totul altă factură, şi aparţin numai inimii şi minţii.
Acum, vom încerca să determinăm sensul termenilor: rugină, molii, hoţi. Maestrul incepe prin a remarca faptul că aurul este singurul material care nu este atins de rugină. El reprezintă esenţa purităţii,a perfecţiunii. Întrucât el este un mineral, şi aparţine lumii materiale, rugina poate fi considerată tot ceea ce atacă regnul mineral, şi lumea materială în genere. Ca să ne referim la comorile pământeşti, orice lucru material se strică, după o vreme, se degradează. Chiar şi corpul omenesc! Singurele comori care nu pot fi atacate de "germeni" fizici, materiali, sunt cele care aparţin unui plan superior.
Moliile, sau viermii - prin extensie - aparţin unui alt plan: celui al sentimentelor, emoţiilor, dorinţelor - sau planului astral, după altă denumire. Ele reprezintă sentimentele negative, patimile şi păcatele care atacă acest plan. (În acest sens, "viermii neadormiţi" pomeniţi în Biblie capătă o nouă valenţă.) Ele nu pot fi distruse una câte una, pentru că viermii, spune maestrul, au capacitatea de a se regenera. Numai focul Iubirii divine îi poate arde definitiv. Deci, dorinţele noastre bolnăvicioase, exagerate, patimile şi viciile noastre sunt "viermii" care rod comorile bunelor sentimente şi intenţii. (După cum spuneam, nu toate comorile sunt palpabile!)
Ca să ne referim acum la hoţi, e nevoie să trecem iarăşi la un alt plan: cel mental. Analog hoţilor tereştri, care stau la pândă în noapte pentru a fura comorile materiale, hoţii mentali sunt gândurile de îndoială, regret, nelinişte, deprimare, care, din întunericul subconştientului, vin câteodată pentru a "fura" gândurile luminoase de Bine, Pace, Bucurie.
Maestrul oferă şi nişte exemple în acest sens: la oamenii leneşi, voinţa este cea atacată de rugină (pentru că acţiunea, înfăptuirea, aparţin planului material); la oamenii pătimaşi şi senzuali, inima, sau lumea emoţională, este roasă de viermi sau molii; iar la cei cu un intelect slab şi şovăitor, mintea este atacată de hoţi.
Iată deci că şi unele planuri care nu par a aparţine lumii materiale (emoţionalul, mentalul), sunt totuşi considerate ca făcând parte din ea! Pentru a înţelege acest lucru, e necesar să cunoaştem descrierea fiinţei umane din punct de vedere subtil, pe care şi Aivanhov, şi alţi maeştri, au redat-o clar. Pe scurt, e de-ajuns să spunem că toate aceste planuri se subsumează personalităţii, sau naturii inferioare a omului (sau "omului dinafară" al Noului Testament).
Pentru a scăpa de rugină, molii şi hoţi este necesar să "urcăm un nivel", până la Sinele divin, sau natura superioară a omului (sau, după altă expresie - să trezim Cristul interior - lucru despre care voi vorbi cu ocazia altei pilde a maestrului). Şi, cum se poate face acest lucru? Simplu: corpul material trebuie să ducă o muncă de purificare, până la a ajunge să reflecte Voinţa divină; cel emoţional trebuie să îşi transforme sentimentele şi dorinţele egoiste în Iubire divină; iar cel mental, să îşi sublimeze gândurile şi părerile personale până a ajunge la Înţelepciunea divină.
Desigur, acest lucru nu e uşor, şi nici rapid, şi, mai ales, nu se poate face fără ajutor de Sus. Însă, maestrul ne mai spune ceva: în Evanghelii mai există o frază care descrie exact modalitatea prin care putem primi acest ajutor: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide."
Cea care cere este inima, pentru că ea este supusă necontenit dorinţelor. Acum, noi trebuie să cerem Iubirea şi căldura divină în locul măruntelor sentimente omeneşti, şi ni se va da. Cel care caută este intelectul, pentru că el emite întotdeauna opinii, şi caută răspunsuri. Acum, el va trebui să caute Adevărul şi Înţelepciunea, şi, dacă se va dovedi sincer în cererea sa, Cerul i-o va da. Cea care bate este voinţa omenească, ce urmăreşte deschiderea porţilor ambiţiei şi realizării. Atunci când ea va căuta să afle, şi să realizeze Voinţa divină, Cerul îi va deschide porţile tuturor realizărilor.
Întrucât cred că am redat, în mare parte, esenţa învăţăturilor acestui capitol, voi încheia prin câteva cuvinte ale părintelui Paisie Aghioritul, despre care deasemenea am vorbit pe acest blog, şi care par a rezuma foarte exact aceste învăţături:

"Orice om care se mişcă numai din interes propriu este un om nefolositor."

"Timpul ne-a fost dat de către Dumnezeu pentru a-l folosi corect, nevoindu-ne neîncetat pentru mântuirea sufletului nostru." (Paisie Aghioritul)

Să ne fie cu folos!

Saturday, May 2, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - Pilda ispravnicului necredincios


În Luca 16.1-13 este relatată această pildă, deasemenea binecunoscută, a ispravnicului necredincios, care, culmea! mai este şi lăudat de stăpânul său! Maestrul Aivanhov insistă asupra acestei aparente contradicţii logice, sau "nedreptăţi":
Un ispravnic care risipeşte averea stăpânului său, şi care scade datoriile creditorilor săi, nu numai că este lăudat, dar ne este dat şi drept exemplu: "Şi eu vă zic: face-ţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, ca atunci când veţi muri, să vă primească în corturile veşnice."
Este vorba, îmi permit să adaug, despre aceeaşi "logică paradoxală" pe care o întâlnim în majoritatea propovăduirilor lui Iisus, şi care se arată cel mai pregnant în "Fericiri", despre care am mai vorbit. Este, cu alte cuvinte, acea "metodă a scandalului" - după cum se exprimă atât de plastic N. Steinhardt, sau "iarba amară folosită ca să vindece rănile fariseilor". Acest "scandal" este, de fapt, o modalitate de creare a unui "punct de ruptură" în logica uzuală, pentru a permite o înţelegere superioară, mai subtilă şi mai completă.
Ca să mă întorc la maestrul Aivanhov, domnia-sa ne explică, mai întâi, că afirmaţia paradoxală a stăpânului bogat din parabolă poate fi înţeleasă doar în contextul înţelegerii alcătuirii fiinţei umane. Este vorba despre cele două naturi ale omului: superioară şi inferioară. Sau, după alte denumiri - Sinele şi personalitatea, sau "omul dinăuntru" şi "omul dinafară". Desigur, domnia-sa oferă o descriere mult mai completă a structurilor subtile ce alcătueisc cele două naturi. Însă pentru pilda noastră, cred că e de ajuns să ştim doar că acele "bogăţii nedrepte" sunt talentele şi însuşirile ce aparţin personalităţii, sau naturii inferioare. Şi, aceste talente şi însuşiri trebuie folosite pentru câştigarea adevăratelor bogăţii - cele ale naturii superioare: Iubirea, Înţelepciunea şi Adevărul.
Iată de ce trebui să ne "facem prieteni" cu ajutorul "bogăţiilor nedrepte"! Şi ele sunt folositoare, şi nu trebuie ignorate (acesta ar fi chiar un păcat - după o altă pildă, cea a talanţilor). Însă, trebuie să ştim să "le reducem din datorii", pentru a "lucra înţelept".
Dar, cum se poate realiza această reducere a datoriilor? Simplu: prin micşorarea părţii cerute de personalitate pentru propria sa supravieţuire, şi care de multe ori devine hipertrofiată, şi ajunge un scop în sine, în dauna "bogăţiilor adevărate". De exemplu, putem reduce mâncărurile şi băuturile pe care le consumăm în exces, sau doar pentru plăcere, sau dorinţele nemăsurate după realizări lumeşti (amintesc aici convorbirea tânărului bogat cu Mântuitorul, şi celebra frază : "Aşa cum nu poate intra cămila prin urechile acului, nu poate intra un bogat în Împărăţia Cerurilor"). Sau, atâtea şi atâtea alte lucruri pe care le facem pentru plăcerea în sine, pentru a mulţumi personalitatea, uitând de natura noastră superioară! În acest sens, un rol clar şi ziditor îl au posturile, depsre care deasemenea am vorbit anterior.
Bine, am înţeles, trebuie să reducem, ni se poate spune, dar cât? Până la urmă, nu e mai bine să "omorâm" personalitatea, şi să trăim doar în asceză, ca vechii părinţi ai pustiei? E bine, însă pentru cine are o înaltă chemare, şi un mare ajutor haric. Noi, ceilalţi, trebuie doar să urmăm exemplul unei crengi care arde, ne spune maestrul. Adică, personalitatea reprezintă lemnul, iar Sinele flacăra. După ce arde lemnul, mai rămâne un pumn de cenuşă. Aceasta, care reprezintă o pătrime din întreg, reprezintă ceea ce trebuie acordat personalităţii. (Sau, acea "parte a Cezarului", altfel spus.)
Aşadar, personalitatea nu trebuie ucisă cu totul, ci trebuie doar să devină slujitoarea Sinelui divin. Altfel, omul va ajunge să "slujească la doi stăpâni", şi pe nici unul dintre ei nu îl va mulţumi pe deplin.
"Cine este credincios în cele mai mici lucruri, va fi credincios şi in cele mai mari" - adică, cine a folosit cu inteligenţă şi cumpătare darurile personalităţii, şi celalte daruri oferite de Divinitate în viaţa pământească, se va învrednici, în cele din urmă, şi de adevăratele daruri divine, rezervate slujitorilor credincioşi ai Împărăţiei. Şi, la vremea potrivită, i se vor încredinţa responsabilităţile cuvenite unui adult! (Apropos de discuţia despre "copil" şi "adult" desfăşurată în capitolul precedent).
Mă opresc aici, invitându-vă, ca şi până acum, să citiţi această minunată carte, pentru a afla toate bogăţiile gândirii maestrului, şi a înţelege pe deplin aceste superbe pilde evanghelice. Şi, în încheiere, vă ofer o frază a părintelui Stăniloae, atât de potrivită contextului, şi care ar putea servi, de fapt, drept motto, întregii cărţi:

"Dreapta socoteală constă în a găsi înţelesul central al lucrurilor şi a te păstra cu tărie în el, nelăsându-te ispitit de nici o atracţie unilaterală." (D. Stăniloae)

Friday, May 1, 2009

Un nou înţeles al Evangheliilor - "De nu veţi deveni ca nişte copii..."


Continui aici seria explicaţiilor biblice ale maestrului Aivanhov, de data aceasta, cu o frază care a devenit atât de uzuală, încât pare aproape superfluu să o mai cităm. Însă, pe cât este ea de cunoscută, pe atât de puţin înţeleasă, şi mai ales, aplicată!
Desigur, toată lumea cunoaşte înţelesul cel mai uzual al termenului "copil", care se referă la puritate, nevinovăţie. Noi trebuie să ne regăsim puritatea originară, a primilor oameni de dinainte de păcat - însă, acest lucru nu se poate face decât prin Hristos, pe calea deschisă de El.
Totuşi, copiii semnifică şi altceva decât puritate, sau nu numai puritate. La începutul capitolului, maestrul face o paralelă între copii şi bătrâni, cele două extreme ale umanităţii. El lansează întrebarea - părut legitimă - de ce anume nu ni s-a cerut să devenim ca nişte bătrâni înţelepţi. Şi aceasta întrucât bătrâneţea semnifică "suma" unei vieţi, şi a experienţelor ei.
Desigur, nu ni se spune nicăieri să renunţăm la înţelepciune! Însă, făcând o paralelă între copilărie şi bătrâneţe, domnia-sa remarcă entuziasmul şi bucuria cu care copiii descoperă cele mai mici lucruri, disponibilitatea lor de a se ridica ori de câte ori cad, sau de a relua un lucru care nu merge. Şi, desigur, efemeritatea micilor lor supărări şi dureri, înlocuite imediat de zâmbet.
Aceste calităţi nepreţuite ale copiilor nu trebuie să se piardă! Iar dacă, totuşi, le-am pierdut, e necesar uneori să trecem printr-o "naştere din nou" pentru a le recăpăta.
Desigur, nu trebuie să părăsim nici înţelepciunea bătrâneţii! Concluzia maestrului este că, de fapt, aceste două vârste: copilăria şi bătrâneţea, trebuie să "meargă împreună" la un creştin adevărat - una semnificând Iubirea, şi cealaltă Înţelepciunea.
Mai departe, ni se explică faptul că aceea care trebuie să rămână tânără este inima, iar bătrâneţea trebuie rezervată minţii. Totuşi, există şi situaţii de greşită înţelegere a acestor adevăruri: oameni care renunţă la Iubire, căpătând o inimă bătrână; şi alţii, care, pe motivul păstrării copilăriei, renunţă la raţiune, căpătând o minte puerilă.
O altă importantă caracteristică a copilăriei, asupra căreia maestrul insistă, este ascultarea, supunerea faţă de cei mari. Copiii ştiu că sunt mici şi neputincioşi, şi au o încredere nelimitată în părerile şi puterea celor mari. Şi, ştiu că, dacă vor fi ascultători, vor obţine tot ceea ce îşi doresc de la părinţii lor iubitori.
Aceleaşi caracteristici ar trebui să le avem şi noi faţă de Părinţii noştri cereşti. În fiecare clipă, ar trebui să avem atitudinea unor copii ascultători şi încrezători în puterea şi iubirea divină. ("Împărăţia lui Dumnezeu este o stare de conştiinţă făcută din supunere şi bucurie.") Cu atât mai mult cu cât, în faţa Cerului, numai cei care au primit Duhul Sfânt, şi trăiesc în lumină, sunt consideraţi ca adulţi. Ceilalţi, indiferent de vârstă, sunt copii aflaţi în diferite "clase".
Desigur, există şi copii recalcitranţi şi neascultători, aşa-zişii "independenţi"! Maestrul exemplifică prin acei adolescenţi care au impresia că au lumea la picioare, şi nu mai ascultă de nici un sfat. Ei vor sfârşi, inevitabil, într-un mod trist, până ce vor realiza că şi ascultarea, şi sfaturile părinţilor, au rolul lor. La fel ca ei, există mulţi oameni care au impresia că nu au nevoie de Cer, că se pot conduce singuri foarte bine. Pe aceştia, Dumnezeu îi lasă în voia lor o vreme, până ce intră în situaţii ciudate şi cumplite, din care nu văd nici o cale de ieşire. Abia atunci, unii dintre ei îşi amintesc că există nişte Părinţi divini, cărora le cer ajutorul. Totuşi, e mai bine să ascultăm înainte de a se petrece lucruri grave.
Tocmai datorită acestei ascultări, copiii sunt lipsiţi de griji. Ei ştiu că, dacă fac ceea ce li s-a spus, tata şi mama le vor asigura tot ceea ce au nevoie. Ei nu se gândesc niciodată la ziua de mâine. Similar, un credincios veritabil nu este prins în "grijile veacului", el ştie că, dacă ascultă poruncile evanghelice, şi duce viaţa pe care i-a cerut-o Iisus, Tatăl şi Mama cerească vor avea grijă ei-înşişi de necesităţile lui. Un creştin veritabil nu are griji!
"Păsările cerului nu ară şi nu seamănă, şi totuşi Domnul le hrăneşte, cu atât mai mult pe voi" stă scris în Evanghelii.Acesta nu este un îndemn la nemuncă. Dimpotrivă, însuşi Mântuitorul a muncit în atelierul lui Iosif până ce a început lucrarea Sa de propovăduire, şi mai stă scris undeva că "vrednic este lucrătorul de plata sa." Dar, este un îndemn la credinţă necondiţionată în Puterea ocrotitoare, în faţa căreia "până şi firele de păr din capul vostru sunt numărate."
Cred că s-ar mai putea spune multe lucruri pe tema copilăriei, şi chiar şi maestrul dezvoltă mai pe larg acestă temă, dar am schiţat deja nişte idei de bază, iar celor doritori să afle mai multe, le recomand cu toată căldura cartea susmenţionată.
Şi, voi încheia prin fraza finală a acestui capitol, care mi se pare definitorie pentru întreaga discuţie, relatând foarte clar semnificaţia faptului de a fi copil:

"Pentru cel care se simte un Copil al Domnului, toate greutăţile se rezolvă, căci Cerul nu-şi lasă Copilul său să plângă de unul singur: El vine întotdeauna în ajutorul lui." (M.Aivanhov)

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...