Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, December 20, 2009

Adevărata semnificaţie a Crăciunului

Întrucât nu am prea mult timp la dispoziţie, dar totuşi doresc să las tuturor un semn de preţuire în legătură cu acest Crăciun, vă dăruiesc această pildă găsită pe un minunat site, plin de înţelepciune, şi cum nu se poate mai potrivit nouă în preajma acestor zile minunate:

A fost odata ca niciodata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti… a fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.

Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.

Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Isus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice.

Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.

L-a invitat si pe el, dar a refuzat:

___________________________
“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Isus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”

Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.

N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.

S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.

___________________________

Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.

Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop. Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.

Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.

„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”

Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.

Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.

S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.

„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”

Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.

„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.

Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.

Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.

Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:

„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”

Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:

„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”

Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.

„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”

Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.

Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:

„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”

Sarbatori fericite!!!

Farmecul zilelor de Craciun sa te insufleteasca
si sa-ti lumineze toata fiinta!

Bucura-te de adevarata semnificatie a acestei sarbatori alaturi de toti cei pe care ii iubesti!

http://www.damaideparte.ro/index.php/adevarata-semnificatie-a-craciunului/125/

Saturday, December 5, 2009

Rumi - Aspiraţie

Întrucât un text de pe un blog prieten m-a mişcat foarte mult, îmi permit să îl repostez aici, pentru a aduce lumină tuturor:



"Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt ţărmul, nici marea;
Nu sunt nici o comoara a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul ;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul ;
Nu sunt din India, Irak sau Kharasa ;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al paradisului si nici al iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este nici un loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul,
pentru ca eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut
amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut,
Doar pe Tine Te ştiu,
Doar pe Tine Te văd,
Doar pe Tine Te chem,
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, CEL CARE EŞTI.
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul,
iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.
Abandoneaza lumea şi viaţa, si găseşte viaţa lumii."

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/rumi-aspiratie

Tuesday, December 1, 2009

Despre trădare, conştiinţă şi sfinţenie la Steinhardt

Pare că sunt nişte teme cam vaste, chiar şi pentru o zi de sărbătoare ca aceasta, dar voi încerca să spun măcar câteva cuvinte. Nu în sensul unei “învăţături moralizatoare”, dar întrucât o cărţulie despre monahul de la Rohia ( “365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan”) mi s-a părut atât de simplă, actuală, şi atât de ne-retoric creştină! Ne-retoric, în sensul că răspunsurile domniei-sale, deşi impregnate de cultură, par a avea, în primul rând, o aplicabilitate practică, o finalitate mântuitoare!
Ca să vorbim despre trădare, mă voi referi,în contrapondere, la noţiunea de conştiinţă, şi la modul cum o priveşte domnia-sa. Şi, definiţia domniei-sale, este, culmea, cea a unui ateu: Camus. Însă, despre acesta, spune mai departe că i se pare a fi “un creştin fără voie, sau fără să o ştie”. Lucru pe care l-am simţit şi eu în legătură cu unii autori, şi chiar cu unii oameni vii…
Aşadar, iată cum priveşte Camus problema: “Ajuns la absurd, căutând să trăiască în consescinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care dispersiunea este lege.”
Aşadar, conştiinţa ar fi un fel de construcţie morală a fiinţei, un lucru care “nu ni se dă de la sine”, ci trebuie permanent cucerit, şi apoi păstrat. Dar, ce înseamnă “ajungerea la absurd”? În alt loc, în acelaşi interviu, Steinhardt vorbeşte despre breaking-points: acele momente în care “întrerup cursul obişnuit, monoton, cotidian al vieţii”. Ele pot să nu apară numaidecât spectaculoase la exterior – chiar şi un fapt zis mărunt poate consitui un “breaking-point” – dacă acest fapt “ne întoarce pe dos” convingerile, modul de a privi viaţa, ceea ce însemna “normal” pentru noi.
Ei, şi în aceste momente de cotitură, vine şi “proba de şoc” a conştiinţei! Dacă alegem “calea majorităţii”, sau “ne rămânem nouă-înşine credincioşi”, după cum se exprimă Shakespeare! Se ştie că fiecare om, în tinereţe, este animat de idealuri înalte, de spirit de sacrificiu, ar vrea să fie bun, să schimbe lumea…Însă, cu timpul, cei mai mulţi pierd aceste idealuri pe parcurs…iar breaking-points-urile îi găsesc la fel de materialişti şi “aplatizaţi” ca pe toţi ceilalţi! Aceasta reprezintă, de fapt, cea mai înaltă trădare pe care o putem comite: cea faţă de noi-înşine. Trădarea ulterioară faţă de ceilalţi – care eventual mai împărtăşesc încă idealurile de pornire – nu e decât o consecinţă.
Fiecare suntem Iuda faţă de Christul interior, la un moment dat. De fapt, unii suntem doar Petru – deşi ne lepădăm, ne căim mai apoi. Însă Iuda nu cunoaşte căinţa, ci doar împietrirea, sau disperarea. Ambele la fel de dizolvante pentru spirit!
Însă, există şi breaking-points-uri veritabile, care cu adevărat “rup vălul”. Atunci, omul capătă competenţă morală – care, în viziunea lui Steinhardt, nu înseamnă faptul că, brusc, devenim cu toţii moralişti. Definiţia competenţei morale ar fi aceasta: “orice înţelegere cutremurătoare a lumii, orice sfâşiere a vălului, orice contact direct cu adevărul”. În acest sens, competenţa ar fi echivalentă cu o descoperire, iar descoperirile, spune domnia-sa, au loc “atunci şi acolo unde cumpăna dintre bine şi rău, neant şi fiinţă, ştiut şi imprevizibil e în opoziţia cea mai precară, mai primejduită, mai pe muchia cuţitului ce desparte hăul de zidire.”
În legătură cu aceste descoperiri, mi-a plăcut tare mult un comentariu al părintelui asupra eroului cărţii “Portretul lui Dorian Gray”. Se ştie că este vorba despre un artist care încheiase un fel de pact cu diavolul, el rămânând veşnic tânăr, în timp ce portretul îmbătrânea. Până ce, desigur, s-a reinstaurat normalul…Dar, nu despre acţiunea cărţii e vorba aici, ci despre prefacerile interioare ale eroului – însuşi. Steinhardt îl priveşte nu moralizator, ci cu înţelegere şi compasiune. Iată ce spune despre el – mai bine-zis, despre ultima parte a vieţii sale: “Învins, dezamăgit, trădat, însingurat – “nimeni nu-i cu mine” – singur cu el şi cu înfrângerea lui [...] îşi află, cred, mântuirea în suferinţă, în aflare adevărului, în recunoaşterea erorii săvârşite, şi mai ales, în curaj şi demnitate. Nu cred că diavolul, oricâte ar avea trecute în catastiful său, va pune mâna pe poet, pe derbedeu, pe răzvrătit. S-a mântuit prin suferinţă şi sinceritate şi prin cunoaşterea adevărului. [...] L-au îmbolnăvit, l-au înşelat, l-au omorât, dar sufletul nu i l-au pângărit. Chefliu, curvar, huligan, beţiv, derbedeu – de astea să se sperie Hristos? [...] Hristos, sunt sigur, va privi numai la curăţia sufletului, la buna-credinţă, la crunta dezamăgire. la sufletul îndurerat şi însingurat pe care diavolul nu l-a putut ispiti cu marile păcate: făţărnicia, trădarea, cruzimea.”
O descriere completă şi extrem de clară şi uşor perceptibilă a unui breaking-point final al unui artist… Chiar dacă nu suntem artişti, ne putem gândi doar în ce categorie am putea intra: în a celor care am comis marile păcate, sau doar pe cele mici? Am putea noi merita mila şi compasiunea părintelui, ca acest artist atât de greu încercat, dar care totuşi, la sfârşit, şi-a regăsit cărarea?
Au mai rămas doar câteva cuvinte de spus despre sfinţenie, aşa cum o vede părintele. Şi, mi-e tare drag de domnia-sa, pe lângă multe alte motive, şi pentru că, deşi profund religios, şi chiar ortodox, nu respiră nici un dram de habotnicie. Dimpotrivă, este spiritul cel mai bun, mai iubitor, şi mai universal pe care l-am întâlnit până acum în ortodoxia românească!
Aşadar, iată părerea sa despre sfinţenie: “Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvorâ într-o chilie [...] Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea, este a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine-însuţi; sau măcar (stadiu inferior însă tot remarcabil şi sfânt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine-însuţi.
Acesta-i lucrul cel greu, cel sfânt, cel creştinesc, cel supraomenesc.”
Dacă nu eraţi pe deplin convinşi să citiţi această carte, sau oricare a părintelui Steinhardt, sper că, de acum încolo, o veţi face!
O iarnă cu multă lumină tuturor vă doresc!

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...