Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, May 23, 2010

Despre binecuvântări

Uneori, primim atât de multe de la viaţă, dar nu realizăm la timp! Pur şi simplu, nu înţelegem că orice dar, pentru a se manifesta, are nevoie de o "perioadă de latenţă", şi în momentul acela de aparent gol, plângem, şi ne revoltăm, şi ne considerăm nedreptăţiţi. Chiar dacă acest ciclu se petrece de mai multe ori în viaţă, rar înţelegem să acceptăm, data următoare, acel moment de gol. De fapt, atunci ne credem părăsiţi, şi credem că nu vom mai avea niciodată ceea ce avem nevoie. Substratul este, deci, lipsa de credinţă. "Puţin credincioşilor, de ce v-aţi îndoit?" a întrebat Iisus în barcă.
Toţi suntem puţin credincioşi la un moment dat - poate, pentru înfrângerea trufiei noastre. Pentru a ne vedea aşa cum suntem: mici şi slabi. Deşi am primit atât de multe în trecut, deşi ştim că minunile există...Dar noi, ca nişte copii mari, avem nevoie de minuni tot timpul! Distrugerea lumii noastre magice ar fi o nenorocire pe care nu am putea-o îndura. Poate tocmai de aceea, Dumnezeu nu ne dă de îndurat, unora dintre noi, mai multe decât unor copii mari. Ne ocroteşte lumea noastră magică, până vom putea creşte îndeajuns. "Dumnezeu îi apără pe copii, pe beţivi şi pe nebuni." Poate dintre nebuni fac parte şi visătorii, şi idealiştii. De fapt, e sigur!:)
Şi poate, într-o altă viaţă, sau în alt moment, vom fi şi noi în stare să ne dăm întreaga măsură, să facem ceva cu adevărat măreţ, sau măcar folositor cu totul. Poate de aceea suntem ocrotiţi acum. Dar, măcar să fim copii ascultători, şi să ne cunoaştem limitele! Să nu ne închipuim lucruri prea mari despre noi pentru că suntem ocrotiţi. Să ne gândim că, dacă nu ar fi aşa, curând ne-am frânge. Noi nu avem încă tăria sfinţilor şi a mucenicilor. Nu în exterior, ci în interior nu o avem! Cel mai mare duşman al ucenicilor începători este duhul disperării, şi acela ne poate cuprinde lesne. În ciuda minunilor... Sf. Serafim de Sarov a dobândit bucuria fără de schimbare de-abia după ani mulţi de asceză, şi încercări. Cât de departe suntem noi, cei lumeşti!

Până atunci, e bine să ne numărăm binecuvântările, şi să mulţumim pentru toate. Chiar şi cerul senin dintr-o duminică frumoasă poate fi una dintre ele. Sau, oamenii minunaţi pe care ni-i trimite El, obţinerea unui lucru folositor şi mult dorit, etc.

"Orice om fericit e un om care-L poartă pe Dumnezeu în sine." (Paulo Coleho)

Fie să ajungem şi noi aşa!

Sunday, May 16, 2010

Omul care tăcea

Era odată un om care tăcea. Oamenii i se adresau, îi înmânau cereri, rugăminţi, atenţionări, sau chiar mustrări. Însă el, invariabil, tăcea!
"Este un om înţelept" îi spuse un tată băieţelului său. "Este o mare înţelepciune să răspunzi la fel şi celor bune, şi celor rele." "Dar tocmai, că el nu răspunde, tată! De ce nu i-a răspuns acelei biete femei care i-a cerut un bănuţ?" Tatăl nu a ştiut ce să-i spună.
"Este un nemernic!" spuse indignată o femeie. "Cineva a plâns lângă el, şi nu i-a spus nici măcar o vorbă bună!" "Poate are şi el durerile lui", i-a răspuns un bătrân.
"Am trecut pe lângă el şi i-am zâmbit", a spus întristat un adolescent. "Nici măcar nu m-a observat. Am citit o carte


minunată în care se spunea că trebuie să zâmbim tuturor, pentru a le îmbunătăţi ziua. El de ce nu arată defel că se simte mai bine?" "Poate că, în interiorul lui, se simte bine" i-a răspuns o profesoară pensionară. "Mulţi însă, nu vor să o arate! Se tem că, dacă fac asta, binele va dispărea."

Anii au trecut, şi lângă omul nostru s-a oprit un călător. Era prăfuit, şi purta nişte haine vechi, ciudate. Totuşi, în ciuda aspectului umil, omul a simţit ceva neobişnuit în fiinţa călătorului. Pentru prima dată în viaţă, a simţit nevoia să vorbească, să îl întrebe câte ceva. A deschis gura, dar călătorul nici nu l-a băgat în seamă. Era ocupat să îi răspundă unui copilaş care îl întreba dacă ştia ceva despre maşinuţa lui. "Caut-o în spatele rafturilor de la bibliotecă, a căzut acolo de câteva zile". Copilul a zâmbit şi i-a mulţumit, apoi a fugit.
Omul voi să îl întrebe din nou ceva, însă călătorul deja vorbea cu altcineva.

"Soţul tău nu a murit, el doar se află departe, în acea ţară străină. Se va întoarce curând."

"Fiica ta se va face bine, doar că nu a găsit medicamentul potrivit."

"Vei găsi o slujbă nouă, mai bună decât cea veche! Era timpul să pleci de acolo."

"Prietenii tăi nu sunt făţarnici, a intervenit doar o neînţelegere."

Fără grabă, şi fără mirare, el răspundea fiecăruia, uneori, chiar înainte să fie întrebat. Părea neobosit, şi nici o problemă, oricât de măruntă, a celorlalţi, nu-l plictisea.

Treptat, omul înţelese! "Eşti un înger", îi spuse el călătorului. "Nu semeni cu îngerii din icoane, dar ştiu că asta eşti." "Şi, dacă ai înţeles asta, ai crezut potrivit să rupi tăcerea, pentru mine?" "Nu ştiu dacă pentru asta" răspunse omul ruşinat. "Pur şi simplu, am simţit nevoia să îţi vorbesc." "Poate, vrei să mă întrebi şi tu ceva?" "Aş vrea, dar...nu ştiu ce să întreb!" Călătorul rămase tăcut o clipă. "Voi răspunde, chiar dacă nu m-ai întrebat. De fapt, răspunsul este tot o întrebare. Ce ai făcut cu viaţa ta?" " Dar...nu ştiu dacă asta am vrut să întreb..." începu omul, apoi se opri. Înţelese că, de fapt, exact asta era întrebarea! Chiar dacă nu ştiuse să o pună.
"Cred că...am avut o viaţă bună! M-am ţinut departe de suferinţă, şi de zgomotul mulţimii, şi astfel m-am apropiat de liniştea despre care scriu cărţile de înţelepciune." "Eşti sigur că de acea linişte te-ai apropiat?"
Omul nu mai era atât de sigur. "Te-am văzut pe tine, care eşti un înger, vorbind cu toţi, chiar şi cu copiii care puneau întrebări prosteşti. Şi totuşi, nu ţi-ai pierdut liniştea. Dar...tu eşti un înger"! "Iar tu, doar un om! Şi, crezi că asta te justifică."
"Poate nu mă justifică întrutotul, dar...să ştii că am avut şi o vreme când am vorbit! Am vorbit mult, şi am suferit tare. Şi, fără nici un folos! Şi atunci, mi-am zis că nu merită să mai vorbeşti, pentru nimic în lume! Suferinţa îşi ascunde chipul hidos în spatele fiecărei feţe zâmbitoare care ţi se adresează. Fiecare încercare de comunicare umană e o capcană! Fiindcă toate duc, până la urmă, la acelaşi sfârşit. Oamenii nu ştiu că e aşa, sau nu vor să creadă. Dar eu, care ştiu, aş fi un nebun dacă m-aş purta la fel ca ei."

"Deci nouăzeci la sută dintre oameni greşesc, şi numai tu ai dreptate!"
"Nu am vrut să zic asta, dar...eu am dreptatea mea! Ceilalţi, vor fi având-o pe a lor." "Atunci, să lăsăm drept regulă omenirii tăcerea! Nimeni să nu mai comunice cu nimeni. Nimeni să nu mai ia în seamă nici o lacrimă, şi nici un zâmbet al celorlalţi. În acest fel, lumea va fi perfectă, ferită de suferinţă! Iar când vor ajunge la sfârşit, la Marea Judecată, oamenii vor putea spune: "Nu am suferit, deci am fost fericiţi! Am dus o viaţă perfectă. Acum, merităm cu toţii răsplata."

Omul simţea că era ceva în neregulă, dar n-ar fi putut spune ce anume. "Nu am zis că ar fi o soluţie pentru toată lumea, ci doar pentru anumiţi oameni..." "Adică, ar fi totuşi bine să existe oameni care plâng, şi care zâmbesc? Oameni care îşi dau viaţa pentru ceilalţi, sau doar câteva clipe din viaţă? Să existe, pentru confortul sufletesc al celor care tac...Şi care, desigur, au dreptul să tacă! Pentru că ei sunt cu totul altfel, nu fac parte din omenirea comună..."

"De ce mă judeci astfel, îngere?" izbucni omul cu indignare. "Tu nu ştii ce simt eu..." începu, dar apoi se opri. "Acum, poate că ţi-ai amintit că am ştiut ce simţeau toţi" zâmbi îngerul. "Adică, vrei să spui că am greşit? Că întreaga mea viaţă a fost irosită?" "Nu chiar întreaga! Mai ai încă în faţă ceva din ea. Depinde cum o vei folosi."
"De fapt, tu ai venit pentru mine? şopti el înfrânt. "Chiar sunt atât de important acolo, Sus, sau..." "Sau...poate că ţi-ai amintit ceva dintr-o veche carte! 'Păsările cerului nu ară şi nu seamănă, dar nici una nu este uitată înaintea Mea. Cu atât mai puţin voi...' Şi atunci, dacă este aşa, trebuie să te gândeşti ce soluţie vei adopta pe mai departe." "Încă mai am voie să mă gândesc?" întrebă omul cu speranţă.
Însă, îngerul deja plecase. Şi, omul îşi aminti că el îi răspunsese deja.

Tăcerea, ca orice alt lucru, este minunată la timpul potrivit. Dacă însă trece timpul potrivit, rodul oricărui lucru se transformă în contrariul lui.

Tuesday, May 4, 2010

Exerciţiu de înţelepciune

De curând, cu ajutorul unei prietene, am descoperit un poet deosebit, aflat la graniţă cu filosofia, şi chiar cu teologia. Iar muzica lui Gheorghe Iovu face totul perfect. Am ales acest videoclip întrucât pune întrebări(deşi nu la modul clasic), şi uneori oferă şi răspunsuri.

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...