Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Thursday, December 30, 2010

Povestea omului care şi-a dorit un diamant

A fost odată un om care îşi dorea foarte mult să găsească un diamant adevărat. În dorul lui, cumpăra tot felul de pietricele şi sticle colorate, dar care nu îi aduceau nici o bucurie. Azi aşa, mâine aşa, până ce un Stăpân al Destinelor s-a milostivit de el, şi i-a rugat pe ceilalţi să îl lase să îi dăruiască omului un diamant. "Dar tu îl cunoşti, ca şi noi", au spus ceilalţi. "Chiar crezi că va fi fericit?" "Nu ştiu, dar cred că merită o şansă".
Astfel, a doua zi, omul nostru găsi în praful drumului, chiar în drumul lui obişnuit, o piatră ce strălucea altfel decât celelalte. Era micuţă şi neşlefuită, dar strălucirea ei se vedea de departe. Îndată, el simţi că era altfel! Cu cât o privea mai mult, cu atât se convingea că era chiar diamantul dorit! Fericit, o luă şi o puse în buzunar.
Dar...simţi că ea cântărea mai mult decât sticlele şlefuite cu care era obişnuit, şi în curând, obosi. Mai mult, i se părea că înseşi propriile haine atârnau prea greu cu ea în buzunar, şi ar fi trebuit fie să le scoată, fie să lase piatra jos.
Mai merse un timp, cu greu, apoi se aşeză să se odihnească. Însă, în curând începu o furtună grozavă, care îi răvăşi hainele, şi aproape îl luă pe sus. Greutatea hainelor era şi mai mare acum, şi ar fi trebuit în mod sigur să le scoată pe cele de deasupra, şi să pună piatra undeva mai aproape de piele, ca să o poată proteja. Însă, era atât de obosit şi  enervat de tot acest efort, încât, în loc să facă aceasta, scoase piatra din buzunar şi o aruncă! Apoi, îşi strînse hainele mai bine pe lângă corp. După ce furtuna trecu, zări piatra într-un şanţ, pe jumătate acoperită de noroi, dar nu merse să o ia. Înţelesese acum că era prea greu să o protejeze, şi că ar fi trebuit, mai întâi, să facă nişte schimbări în sine-însuşi...
Un alt om trecu pe drum, zări piatra, şi voi să o ia, dar apoi se opri şi îl întrebă: "Este a dumitale, cumva?" "Nu, nu!" sări el repede.  "Atunci, aş putea să o iau... Totuşi, e posibil să o fi pierdut cineva!" mai spuse el."Mai bine o las aici, poate fostul proprietar se va întoarce."
Trecură zile şi săptămâni, dar omul nostru tot nu luă piatra înapoi. Mai mult, se întoarse la vechile lui pietricele colorate şi strassuri, cu care se simţea atât de confortabil - pentru că nu trebuia să schimbe nimic. Acum, nici nu se mai ruga să îi fie trimis un diamant.

"Vezi ce s-a întâmplat!" îi spuseră ceilalţi Stăpâni ai Destinelor protectorului omului nostru."Chiar nu ai prevăzut asta? Nu ne vine să credem, ştim că tu îl cunoşteai pe om, ca şi noi."Ba da, dar...exista o şansă dintr-o mie ca el să se întoarcă, şi să ia piatra! Exista o şansă ca el să se schimbe, şi am sperat în acea tresărire bună a inimii lui." "Şi acum, ce vrei să faci?" "Acum? Nimic...Singurul lucru folositor ar fi să lucrez în inima lui, ca să înţeleagă singur ce s-a petrecut, şi ce ar fi trebuit să facă. Dar asta, poate dura o viaţă..."

Aşa sunt unii oameni: îşi doresc iubire, sau prietenie, sau credinţă adevărată. Plâng, se zbat, se agită! Şi când, în sfârşit, întâlnesc acest "diamant", nu ştiu ce să facă cu el! Pentru că realizează că, faptul de a păstra un diamant înseamnă, în primul rând, să te schimbi pe tine-însuţi - să dai jos hainele groase ale orgoliului, suficienţei şi prejudecăţilor. Şi acest lucru este foarte greu... Iar când mai intervin şi furtuni, şi au de ales, e mult mai simplu să păstreze "lucrurile" cu care au fost obişnuiţi.
Şi de aceea, majoritatea se întorc la "pietricelele false" cu care se simt confortabil. Acum nu îi mai deranjează faptul că sunt false...

O poveste cu final trist? Nu neapărat! Poate, doar un moment de gândire...

"Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu."(Ioan 3.3)

Despre "necesitatea" societăţilor secrete

Aceste rânduri nu sunt pentru cei deja convinşi de această "necesitate", ci pentru acei câţiva idealişti care încă mai cred în rolul lor benefic. Desigur, nu sunt nici pentru aceia - majoritari - care ştiu foarte bine interesele care i-au adus acolo, şi care este realitatea.
Poate, unii dintre acei idealişti despre care vorbeam au fost "recrutaţi" vorbindu-li-se despre imensul bine pe care l-ar putea face omenirii o conducere luminată, şi despre mica lor parte de bine cu care ar putea contribui. Poate li s-a vorbit despre o întreagă pleiadă de oameni mari: politicieni, şi chiar artişti, oameni de ştiinţă, etc., ce au făcut parte din aceste societăţi.Dar desigur, nu li s-a spus dacă acei oameni mari au rămas convinşi până la sfârşit despre binele pe care l-au făcut. Nu li s-a spus dacă ei au vrut, şi au rămas de bunăvoie în aceste societăţi, până la sfârşit. Nici nu li se va spune! Nu li s-a spus nici despre acei oameni mari care au fost împotriva acestor societăţi, şi cum au sfârşit ei: ex.

Al.I.Cuza: http://piatza.net/cuza-s-a-folosit-de-masonerie-pentru-unire/

Nicolae Iorga : http://proortodoxia.wordpress.com/2008/11/16/nicolae-iorga-nu-a-fost-ucis-de-legionari/

Mihai Eminescu: http://www.youtube.com/watch?v=7QLKoJ_izgk

J.F. Kennedy: http://www.youtube.com/watch?v=R5cjTEhnUYE&feature=related

Si acestea sunt doar câteva exemple mai cunoscute! Un alt aspect al afilierii acelor mari oameni la societăţile secrete este acela că ei au realizat că era singurul mijloc prin care îşi puteau asigura sprijinul necesar înfăptuirii idealurilor lor naţionale . Bălcescu, revoluţionarii paşoptişti, Cuza - sunt doar câteva exemple. Dar, se ştie şi cum au sfârşit! Atunci când patriotismul şi interesul naţional au intrat în conflict cu interesele acestor societăţi, ei au fost rapid înlăturaţi. Dovadă până unde merge "binele" şi "idealismul" acestor societăţi!
Şi acest lucru nu s-a petrecut doar la noi! Revoluţia franceză este un imens şi cumplit exemplu al modalităţilor lor de acţiune. Dacă ne gândim că, atât aristocraţii, cît şi revoluţionarii, erau membri ai aceloraşi societăţi (nu le dau numele, ca să nu fiu acuzată de sentimente partinice), înţelegem că acestea, pur şi simplu, s-au descotorosit de "partida" aristocraţilor atunci când  aceasta a devenit "inoportună". Desigur, sub pretextul promovării "maselor", a "lbertăţii, egalităţii, fraternităţii". Cât de mult iubesc masele aceste societăţi, se ştie! Ele au fost întotdeauna "carnea de tun", sau "masa de manevră". Mai mult, ideile de "puritate rasială" şi de "superioritate a elitelor" promovate pe faţă de unii membri de frunte ai acestor societăţi (Henry Kissinger, prinţul Philip, etc.) arată ce mult iubesc masele conducătorii dintotdeauna !

Dar, să lăsăm marii oameni şi motivele lor, şi să ne gândim la lucruri mai simple: înseşi principiile de constituire şi fiinţare ale acestor societăţi. Dacă sunt atât de benefice, de ce acest secret? Scripturile spun: "Pentru că roada luminii este în orice bunătate, dreptate şi adevăr./ Încercând ce este bineplăcut Domnului./Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândi-ţi-le pe faţă./Căci cele ce se fac de ei întru ascuns, ruşine este a le şi grăi./Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină./Căci ceea ce este descoperit, lumină este." (Efeseni 5.9-14)
Deci, dacă nu vrem să ieşim la lumină cu faptele noastre, ce înseamnă aceasta? Mai ales la nivel social-politic, unde totul devine mult mai grav. Legile oricărei ţări spun că toate societăţile şi asociaţiile, fie ele politice sau apolitice, trebuie să îşi declare scopul, platforma, sediul şi membrii. Tocmai pentru a se vedea dacă acest scop şi platformă este în sensul, sau împotriva, interesului şi suzeranităţii naţionale.

"Bine, dar noi suntem elita, noi suntem cei care ştim ceea ce voi nici nu visaţi, şi vă conducem atât de bine, cum singuri nu aţi putea-o niciodată face!" Nu ştiu cum sună asta, dar mie mi se pare, pur şi simplu, hilar. Adică, ar fi hilar, dacă nu ar fi fapte grave şi atingătoare ale drepturilor individuale şi naţionale. Cine a stabilit care sunt "elitele"? Simplul fapt de a te fi născut într-o familie  veche şi bogată îţi dă dreptul să te proclami elită? În faţa Domnului, toţi suntem nimic, şi toţi vom veni la judecată. Mai mult, El are cu totul alte criterii de stabilire a "elitelor". Marii financiari lipsiţi de moralitate, de principii elementare ale convieţuirii (ca să vorbim de cazurile extreme), lipsiţi de stăpânire asupra propriilor instincte, sclavi ai orgoliului şi plăcerilor, conduşi de propriile interese, reprezintă ei oare elita voită de Dumnezeu? "Căci ceea ce este înalt înaintea oamenilor, urâciune este înaintea lui Dumnezeu."(Luca 16.15) Dimpotrivă, iată cum îşi alege El slujitorii: "Căci cel pe care l-a cunoscut mai înainte, l-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului său, ca el să fie întâi născut între mulţi fraţi./Iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit." (Romani 8.29-30)
Mai mult, el îşi ridică slujitori dintre cei umili şi lipsiţi, dintre schilozi şi mari păcătoşi. Aşa a acţionat El dintotdeauna! Tocmai de aceea "puritatea rasială" - mai ales menţinută indiferent de mijloace -  apare drept o glumă sinistră.

Mai există şi cazul acelora care sunt racolaţi întrucât ocupă poziţii publice, sau au anumite talente recunoscute, şi care atrag mari mulţimi de oameni. Există exemple de acest gen şi la televiziunea noastră! Aceştia sunt "curtaţi" frumos, şi li se prezintă o imagine idealizată şi cu totul edulcorată a activităţii acestor societăţi. Li se vorbeşte despre binele pe care l-ar putea face, şi câţi oameni ar putea lumina. Li se permite chiar să dezvăluie anumite adevăruri şi cunoaşteri esoterice - care pe ei oricum nu îi împietează cu nimic, dat fiind că au cu totul alte scopuri, mai "terestre" Şi oricum, ei ştiu că publicul nu e pregătit, şi va primi aceste informaţii ca pe nişte curiozităţi, la fel ca pe atâtea altele! Şi aceşti adepţi sinceri ai lor le vor crea o imagine benefică, care le va folosi în ascunderea adevăratelor intenţii şi acţiuni.
Dar, ia să încerce aceşti idealişti să depăşească puţin "linia"! Să spună şi alte lucruri decât li se permite... Sau, Doamne-fereşte, să iasă din organizaţie! Vor vedea ei atunci o altă faţă a societăţii lor dragi! Aşa cum au văzut-o mulţi idealişti, în decursul timpului....

Şi, un alt argument împotriva acestor societăţi este  următorul: "Căci nu este pom bun care să facă roade rele, nici pom rău care să facă roade bune./Căci orice pom se cunoaste dupa rodul lui. Nu se adună smochine din spini, nici nu se culeg struguri din maracini." (Luca 6.43-44)
Care au fost roadele lor în decursul timpului? S-a văzut. Atât la nivel individual, cât şi politic.
Individual, cunosc pe cineva care, sub influenţa ideilor insuflate de aceste societăţi, a devenit sec, uscat, lipsit de iubire şi moralitate. Ceea ce a fost înainte frumos şi cald în sufletul său s-a oflilit, luându-i locul uscăciunea şi orgoliul.
La nivel politic, sunt chiar mai multe exemple, din păcate...Dacă ar fi să luăm doar perioada post-revoluţie!

http://www.youtube.com/watch?v=SCK1MC7V4cs&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=0y7laGDnzGw&feature=related

http://deconspirareafrancmasoneriei.wordpress.com/biblioteca-virtuala/ 

 http://saccsiv.wordpress.com/2010/01/16/articolul-zilei-16-01-2010-adrian-streinu-cercel-acest-dr-mengele-de-la-ministerul-sanatatii-este-mason/

http://saccsiv.wordpress.com/2010/01/08/adrian-streinu-cercel-loveste-cumplit-in-medicii-ce-refuza-vaccinarea/ 

O menţiune: în primul videoclip se spune că ecumenismul ar fi un "produs" francmasonic.  Eu zic că nu este aşa, ci doar se încearcă să fie "confiscat" în folosul lor, ca şi fenomenul globalizării. "Urâciunea pustiirii" e posibil să fi ajuns şi "în locul care nu se cuvine", după spusele proorocului Daniel - adică, în Biserică. Dar voia lui Dumnezeu este ca toţi să fim uniţi, şi "la cunoaşterea adevărului să venim". Sau, după cum spune părintele Steinhardt: "Mântuirea este a tuturor, nu doar a aleşilor Lui." Lucru ce reiese şi din profeţiile Vassulei Ryden, pe care am descoperit-o de curând, şi pe care o simt foarte apropiată.

Atât am avut de zis, deocamdată! Am simţit că era un subiect care mai trebuia dezbătut, o dată! Şi ştiu că am avut "drum liber" de Sus. Chiar dacă ideile tuturor creştinilor nu concordă - nici la nivel social-politic, şi nici religios - totuşi, să fim convinşi că Hristos ne conduce. Şi că toţi am fi în stare să murim pentru El şi pentru adevăr, dacă ar fi nevoie. Dar, mai bine să trăim şi să Îl vestim!

Monday, December 20, 2010

Povestea inimii de Crăciun

 A fost odată, demult, pe când se băteau munţii în capete, şi pe când oamenii erau exact ca şi acum, numai că altfel îmbrăcaţi, a fost  odată, zic, un om cu o inimă strălucitoare. Pe atunci, inimile se puteau vedea, şi cele strălucitoare erau cele mai preţuite. Omul nostru zâmbea, se întrista, se revărsa, şi făcea toate lucrurile pe care le face un om cu o inimă strălucitoare. Uneori, chiar suferea...şi atunci, nu mai era atât de fericit că avea o aşa inimă preţioasă!
La un moment dat, a venit la el cineva, care îl observa de multă vreme, şi i-a spus: "Omule, ştiu că eşti mândru de inima ta strălucitoare, dar eu îţi pot oferi alte lucruri, mai preţioase." "Nu sunt mândru...uneori sufăr, şi nu vreau asta!" "Atunci, eu am exact ceea ce îţi trebuie! Să ştii că nu sunt singur, sunt mesagerul unui grup important de oameni, care au obţinut şi ei acele lucruri, şi nu mai suferă nicicând." "Şi, care sunt aceste lucruri?" "Ele sunt: orgoliul, nepăsarea, puterea, dominaţia, bogăţia, renumele. Toate acestea te pot face fericit tot timpul vieţii tale, şi nu vei mai gusta nici măcar o clipă de suferinţă. Tot ceea ce trebuie să faci, este să ne dai în schimb inima ta strălucitoare." "Sună interesant...Dar, ce să faceţi voi cu inima mea, dacă nu vă trebuie inimi?" El observase între timp că tovarăşul lui de convorbire nu avea nici un pic de strălucire, semn că inima lui fie lipsea, fie era adânc îngropată. "Desigur, nu ne trebuie, dar inimile noastre sunt puse la loc sigur. Nu se ştie niciodată când vom mai avea nevoie de ele. Să le arătăm celorlalţi, să vadă că şi noi avem inimi strălucitoare!"
După ce s-a gândit un timp, omul nostru a acceptat. Nu era el chiar sigur că făcuse bine, dar spera măcar să scape de suferinţă. Şi, au trecut anii. El a căpătat tot ceea ce mesagerul îi promisese. Toate îi produceau bucurie, dar nu chiar bucurie...Mulţumire, dar nu chiar mulţumire...Linişte, dar nu chiar linişte...Era aşa, ca un fel de imitaţie a acestora, dar nimic pe deplin. Deşi avea totul, îi dispăruse însuşirea de a se bucura  de ceea ce avea. Şi dorea mai mult, în speranţa că se va putea bucura vreodată cu adevărat. Şi, tot nu se bucura!
Pe de altă parte, suferinţa nu îl părăsise cu totul. În unele momente, simţea aşa, ca un dor sfâşietor după ceva fără de nume. Nu era chiar suferinţă, dar totuşi o neîmplinire grozavă. Oricum, ceva care îl incomoda, şi despre care mesagerul nu pomenise nimic.

La un moment dat, s-a hotărât să ceară sfatul unui Locuitor dintre lumi. Aceştia aparţineau lumii obişnuite, dar în clipe anumite puteau trece şi în lumea Visului, sau a Oglinzilor. Oglinzile le arătau tot ceea ce era, va fi, sau ar fi putut să fie. Şi, Locuitorul nostru i-a spus omului aşa: "Omule, în urmă cu câţiva ani, tu ai făcut un târg. Ţi-ai dat inima în schimbul unor lucruri care nu hrănesc. Ştiu, ţi s-a spus că acelea ar fi fost cu adevărat importante! E doar o minciună, o iluzie cu ajutorul căreia ai fost prins în capcană. Deşi ai avut împlinirea tuturor dorinţelor, nimic nu a mai contat, pentru că nu mai puteai simţi nimic. Mai mult, aceste dorinţe împlinite ţi-au atras o soartă grea, pentru că, în goana după ele, ai rănit unii oameni care aveau inimi. Pentru toate aceste lucruri, Stăpânii Destinelor au hotărât să te lase să lupţi singur cu propria-ţi soartă, până ce...vei face, în sfârşit, o alegere corectă! Până ce vei hotărâ să îţi recapeţi inima. Dar, acest lucru nu va fi uşor. Inima ta se află ferecată într-un coşciug de sticlă, în vârful unui munte înalt. Va trebui să străbaţi singur distanţa până acolo, să lupţi cu stâncile, cu vântul, şi cu zăpezile. Şi, dacă vei ajunge acolo de Crăciun, coşciugul se va desfereca singur, şi îţi vei putea recăpăta inima." "Dar...altă cale nu există? Cum ar fi, să mă ajute cineva, cu o inimă caldă şi strălucitoare, cum a fost şi a mea! Să mă încălzească pe drumul lung..." "Se poate şi asta, dacă vei reuşi să găseşti omul dispus să îşi împartă inima cu tine. Dar, gândeşte-te că oamenii cu inimi calde şi strălucitoare, aşa cum ai fost şi tu, îngheaţă la apropierea unui om fără inimă. Foarte puţini ar fi dornici să îşi lege calea de un om îngheţat, care nu se bucură de nimic, atunci când ei sunt plini de căldură. Şi dacă totuşi vei găsi, să nu aştepţi totul de la omul acela! Greul va trebui să îl duci tu, el va fi doar un ajutor."

Omul nostru i-a mulţumit, şi a plecat îngândurat. Nu îşi închipuise că va fi atât de dificil să îşi recapete inima! Aproape că îi venea să renunţe...Era atât de uşor să se lase în voia valului, şi să trăiască la fel ca până atunci! Dar, gândul că va fi lăsat singur în faţa sorţii sale îl înspăimânta. Ştia că, în drumul său, rănise unii oameni cu inimi calde care se aflaseră acolo unde nu trebuia, ba chiar, unii încercaseră să îl ajute. Deşi nu le putea simţi durerea, presimţea totuşi că făcuse unele lucruri rele.Îşi amintea din vremea când avea şi el o inimă...
În cele din urmă, porni la drumul cel greu! Stâncile îi răniră mâinile şi picioarele, vântul îi scrijeli pielea, zăpada şi gerul îi îngheţară sângele. Abia mişcând, pe jumătate mort, ajunse lângă coşciug. Inima lui strălucea minunat prin sticlă. O privea, de parcă nu ar fi fost a lui. Era prea frumoasă...Deodată, cerurile se deschiseră, şi se auzi un cor de îngeri. O stea străluci deasupra muntelui mai puternic decât toate celalalte. Şi atunci, el ştiu că era Crăciunul, naşterea Pruncului Sfânt. Cu mâini tremurătoare, apucă încuietoarea, care plesni dintr-o dată. Sicriul se deschise, şi el îşi luă inima în mâini. Îl cuprinse o căldură blândă, care de la mâini, iradie în tot trupul. Gerul, zăpada, rănile urcuşului, fură uitate! Cu grijă, îşi puse inima la loc în piept. Şi atunci, izbucni în lacrimi de fericire! Îşi dădu seama cât de dor îi fusese de ea, de senzaţiile minunate, chiar şi de suferinţă! Simţi din nou bucuria, pe care o uitase demult.

După ce se odihni puţin, hotărâ să coboare. Şi, când se întoarse ca să înceapă coborâşul...văzu un lucru minunat! De-a lungul drumului său, ieşind din spatele stâncilor şi al copacilor bătrâni, se aflau mulţi oameni, cu inimi la fel de strălucitoare ca a lui. Erau acolo şi acei pe care îi rănise, şi alţii, pe care nu îi ştia, dar simţea, cumva, că îi cunoştea altfel. Ei merseseră tot timpul alături de el, gata să îl susţină dacă ar fi căzut, sau s-ar fi rănit prea grav. Dar el nu îi putuse vedea în ceaţa muntelui, neavând inima strălucitoare la el. Acum, se puteau vedea cu toţii, şi simţeau ce era în inimile tuturor.
Plin de fericire, şi o linişte blândă, coborâ alături de ei  până la casa lui. Înţelese că nu fusese niciodată singur, dar că, pentru a simţi asta, trebuia să ai o inimă.

„Şi ce ar folosi unui om să câştige lumea toată, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26

Saturday, December 18, 2010

Despre consumul cărnii


Ştiu că este un subiect care poate apărea drept nepotrivit în apropierea Sărbătorilor, când toată lumea - sau aproape - va consuma tradiţionalele preparate din porc. Şi totuşi, eu îmi voi spune părerea, care nu este numai a mea, ci a unei mari părţi din omenire.

Aşadar, carnea, chiar şi din punct de vedere medical, este cel mai nesănătos aliment, şi o sursă extraordinară de toxine. Principalele boli ale civilizaţiei (şi care nu au drept componentă stressul) se datorează consumului de carne: ulcere, colite de fermentaţie,

 Această imagine aparţine site-ului: http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.biblios.ro/images/poze_400/cc_animale_domestice.jpg&imgrefurl=http://www.biblios.ro/carte-de-colorat-cu-animale-domestice/detalii-carte-1951.html&usg=___RcW4kbgsUF-hUJGCTxEMERf_bM=&h=400&w=400&sz=19&hl=ro&start=5&sig2=f59L5CQEGMRu5blQf1OGXw&zoom=1&itbs=1&tbnid=vZ4sdXLf9sMU9M:&tbnh=124&tbnw=124&prev=/images%3Fq%3Danimale%2Bdomestice%26hl%3Dro%26sa%3DG%26gbv%3D2%26tbs%3Disch:1&ei=g_QMTda_EpCI5AbO5sWEAg
diskinezii biliare, cancere gastrice, de colon, sau cu oricare altă localizare, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, boli circulatorii centrale şi periferice, reumatisme, alergii, acnee, erupţii dermatologice, ş.a. Dacă am sta să luăm la "decantat" mecanismul fiziopatologic al fiecărei boli , şi chiar al multora neenumerate mai sus, am vedea că prezenţa elementelor toxice şi a radicalilor acizi din carne provoacă daune peste tot. În plus, aceşti radicali acizi duc şi la îmbătrânire celulară, cu scurtarea duratei vieţii - fenomen combătut prin consumarea "hranei vii" - legume şi fructe nepreparate termic, care eliberează antioxidanţii - elemente "de luptă" antitoxine şi antiîmbătrânire.
Aceste locuţiuni teoretice sunt probate prin date statistice din principalele regiuni de pe glob, care arată că rata mortalităţii şi a îmbolnăvirii  prin cancere este mult mai mare în ţările "civilizate" din Vestul Europei şi America de Nord, şi mult mai mică în ţările Asiei - unde alimentaţia este preponderent vegetariană şi psicicolă.În aceste din urmă ţări se întâlneşte şi o longevitate mai mare, cu multe persoane ce depăşesc 100 de ani, încă în putere.
Desigur, medicina modernă spune că proteinele din carne sunt absolut necesare unei sănătăţi normale. Aserţiune falsă! Aceste proteine se pot lua şi din alimente vegetale; germeni de grâu şi cereale integrale, ciuperci, fasole, soia, produse de albine, ş-a Propolisul şi polenul conţin toţi aminoacizii necesari organismului uman. Putem consuma hrană vegetariană, sau lacto-vegetariană, şi lua o linguriţă de propolis pe zi, sau o capsulă de lăptişor de matcă, sau o tabletă de spirulină. Organismul va avea aceleaşi proteine, dar curate, fără riscul de a lăsa în urmă radicali acizi şi alţi produşi toxici de degradare.

Acesta a fost aspectul medical, clinic. Există însă şi aspectul spiritual, la fel, sau chiar mai important! În primul rând, ca să consumăm carne, acest fapt implică o ucidere apriorică: uciderea animalelor ce ne vor servi drept hrană. Poate părea un lucru "necesar", dar tot înseamnă să luăm viaţa unor făpturi ale Domnului, înzestrate cu afecte şi unele, cu un rudiment de inteligenţă. S-au efectuat studii care spun că porcii, de exemplu, ar fi printre cele mai inteligente animale, şi cu o memorie foarte bună. Pare incredibil, dar aceste studii au fost efectuate, şi rezultatul este acela susmenţionat. Nici vacile nu ar fi cu mult mai prejos, şi probabil cei care le îngrijesc ar şti să spună mai multe. Chiar găinile, aceste păsări folosite drept "etalon" pentru o capacitate mintală limitată, se pare că nu ar fi chiar aşa! Eu pot proba personal, petrecând multe vacanţe la ţară, la bunici, şi având de-a face cu multe găini care aveau personalităţi proprii. Unele erau chiar afectuoase, mai ales cele crescute de mici în preajma casei, şi preţuiau fiecare gest de afecţiune.

Şi atunci, ce drept avem noi să ucidem aceşti fraţi mai mici ai noştri, şi mai ales, să privim acest lucru drept necesar? Pentru ca noi să trăim, trebuie să moară alte fiinţe...Oare suntem noi chiar atât de importanţi? În Psalmul 50 există un verset: "Izbăveşte-mă, Doamne, de vărsarea sângelui". Întrucât nu toţi participăm la războaie, sau la misiuni ale poliţiei şi altor formaţiuni care implică, uneori, vărsare de sânge (şi nici în vremurile când a fost scris psalmul nu erau chiar toţi războinici), înseamnă că acest verset se referă la altceva. Toţi trebuie să ne rugăm de iertare pentru sângele vărsat, indirect, pentru ca noi să supravieţuim. Şi chiar să fim izbăviţi de asta, să ajungem să ne hrănim astfel încât să nu mai ucidem!
De fapt, la început, Dumnezeu a dat omului spre hrană "toate ierburile câmpului şi plantele cu sămânţă". Animalele au fost dăruite omului ca să îl ajute, să îi fie tovarăşi, de aceea Adam le-a pus nume. Nu pui nume unor obiecte destinate consumării!
De-abia după Potop, când dispăruseră vegetalele de pe faţa pământului, Dumnezeu a îngăduit consumul cărnii.Dar, cu anumite restricţii (animale "curate" şi necurate"), şi în cadrul unui ritual: jertfirea de către preot, pe altar. Animalele "curate" sunt cele care consumă vegetale, şi a căror carne conţine mai puţine toxine. În acest sens, porcul este cel mai "necurat" animal, pentru că mănâncă orice. De aceea iudeii l-au interzis, şi chiar şi în zilele noastre, primul aliment interzis de medic în cazul unor boli cardiovasculare sau hepatice este carnea de porc.
Sângele animalelor jertfite era interzis. Oare de ce? Dintr-un motiv care nu s-a spus: pentru că el conţine, la nivelul ADN-ului celular, toate caracteristicile speciei respective. Atunci când mâncăm "carne în sânge", noi mâncăm şi "calităţile animalului": instincte, caracterictici emoţionale, etc. De fapt, preluarea acestor informaţii nu are loc doar prin sânge, ci chiar şi prin carnea în sine, a cărei amprentă energetică conţine toate informaţiile animalului din momentul uciderii. Inclusiv spaima şi durerea sa...

Iată de ce toate religiile importante au instituit posturile pentru "curăţarea" de aceste influenţe nocive, şi apropierea mai mare de Dumnezeu. Toţi sfinţii şi asceţii au renunţat la consumul cărnii. Nu se cunoaşte măcar un singur sfânt sau maestru în istoria religiilor care să fi făcut minuni şi să fi consumat carne, în acelaşi timp.

Ce ne spune acest lucru? Oare nu faptul că, dacă vrem "să fim desăvârşiţi, precum Tatăl nostru desăvârşit este", nu trebuie să mai consumăm carne?
Desigur, nu ne cere nimeni să renunţăm dintr-o dată. Organismul trebuie dezobişnuit treptat, până când singur va respinge carnea, pe care o va înregistra drept nocivă.  Pot să depun mărturie personală în acest sens. Este cam acelaşi lucru ca şi în cazul dezintoxicării de tutun, de exemplu. Prin obişnuinţă, se crează dependenţa de tutun, dar după ce lăsăm acest nociv obicei, organismul, purificat, înregistrează nicotina drept ceea ce este: un agresor.  (Şi în cazul dezintoxicării de tutun am o mărturie în familie.)

În încheiere, îmi cer iertare dacă v-am tulburat, şi vă urez Sărbători fericite! Fiecare, după alegerea lui!

Sunday, December 12, 2010

Despre ecumenism, din punctul de vedere al unui simplu credincios cu Noul Testament în faţă

Am ezitat îndelung înainte de a scrie această postare, pentru că ştiu că voi răni câţiva prieteni buni, şi voi îndepărta mulţi credincioşi "fervenţi". Sincer, nici eu nu ştiam prea bine care era adevărul în această delicată chestiune - adică, care era adevărul Lui, ce ar vrea El să facem. Dar, m-am rugat aşa cum am ştiut pentru luminare, şi pe undeva, am simţit că în suflet mi-a coborât o pace - ca întotdeauna atunci când se rezolvă ceva în viaţa mea. Toată ziua de astăzi am avut o senzaţie de calm, linişte şi bine, pe care nu au putut-o clinti nici măcar micile frecuşuri zilnice. Şi, deschizând Scripturile, am găsit câteva dintre răspunsurile Lui.

În primul rând, ce ar însemna ecumenismul? Ca să dăm o definiţie generică, am putea spune: "unirea Bisericilor". Dar de fapt, stând şi gândindu-ne mai bine, înţelegem că nu e doar o "unire", ci o transformare profundă în esenţa tuturor Bisericilor, pentru a găsi o nouă cale care să le cuprindă pe toate. Aceasta însemnând, desigur, şi transformarea ritualurilor, sau măcar, simplificarea lor! În felul acesta, ar părea îndreptăţiţi cei care spun că ecumenismul ar fi un fel de "apostazie" - adică de renunţare la credinţa originară. De fapt, nu la credinţă, ci doar la ritualuri! Toată lupta s-ar da pentru, sau contra, păstrării ritualurilor originare ale fiecărei Biserici.
Dar aceste ritualuri au fost bune, şi au funcţionat timp de secole, ar putea replica credincioşii vechi. De ce să le schimbăm? În plus, ele au fost date chiar de către fondatorii Bisericii creştine originare. Cine suntem noi ca să ne credem îndreptăţiţi să le schimbăm? Vorbesc aici doar de cele două Biserici iniţiale: catolică, şi ortodoxă. Bisericile protestante au şi ele ritualurile lor, pe care însă cele două Biserici originare nu le recunosc, aşa cum nu recunosc nici legitimitatea acestor Biserici, care s-au rupt din cele iniţiale.( De ce s-au rupt, este o altă poveste, şi, dacă citim despre viaţa lui Martin Luther, de exemplu, şi în ce mod a ajuns el la "rupere", parcă nu pare chiar atât de "eretic"! Mai eretică apare Biserica catolică din acel timp, cu indulgenţele şi Inchiziţia ei  - cu totul contrare învăţăturilor evenghelice.)

Ca să revenim la problema ritualurilor religioase - în care intră şi Liturghia, şi Sfânta Împărtăşanie, şi celelalte Sfinte Taine ale Bisericii - într-adevăr, nu cred că s-ar putea face o schimbare în bine prin "retuşarea" lor. Dar, e la fel de adevărat şi că niciodată nu vor fi aprobate de toate celelalte "neamuri". Ar fi un naiv cel care ar crede că un hindus, sau un musulman, sau chiar un protestant, ar renunţa de bunăvoie la credinţa lui, ca să adopte ritualuri străine, ale unor biserici deja existente, doar pentru "universalitate".
Şi atunci, care e soluţia? Aceste "neamuri" sunt sortite aprioric pieirii veşnice, sau nu se vor mântui - aşa cum spun creştinii fanatici? De fapt, ei nu spun chiar aşa: spun doar că singura cale de mântuire este cea pe care o urmează ei - cea creştin-ortodoxă, sau catolică. Ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru...

Singura idee care se impune spiritelor luminate, şi cu adevărat creştine în esenţa lor, este acea că, totuşi, Dumnezeu va găsi o cale pentru toţi. Şi nu pentru că actualele religii nu ar fi suficient de bune, ci pentru a nu mai exista veşnica ceartă de idei, şi veşnica mândrie spirituală (care e păcatul cel mai greu) că unii ar fi singurii aleşi. Iar dacă acest lucru nu se va putea face prin unirea Bisericilor, se va face altcum - numai El ştie! O cale ar fi apariţia unei noi religii, cu aceleaşi principii ale iubirii universale propovăduite şi de creştinism, însă care să aibă ritualuri mult simplificate, şi accesibile tuturor culturilor. O atare religie ar primi în sânul ei pe toţi cei vrednici şi doritori să asculte de principiile cristice, fără a li se cere însă să se conformeze unor rituri străine de cultura lor.
Desigur, eu am enunţat acest lucru la modul simplist, şi ştiu că sunt multe argumente împotrivă! Argumente, ţipete, afurisenii...Ştiu şi că această nouă religie ar fi privită, de către Bisericile originare, mai mult drept o sectă. Întrucât, ce sunt sectele? Sunt facţiuni care se desprind din Bisericile originare, din nemulţumiri legate de corupţie, îndepărtarea Bisericii de adevărurile originare, exces de "literă", în dauna "spiritului", etc. Luther a avut toate aceste motive, ca să dau un exemplu.
La început, chiar şi creştinismul a fost numit "secta creştină". Rabinii şi învăţătorii de lege nu l-au acceptat niciodată în timpul vieţii Mântuitorului - cu mici excepţii precum Nicodim, Iosif, Natanael. Şi creştinismul a venit ca o "reacţie" la adresa religiei iudaice vechi, încremenită în dogme şi legi, şi care pierduse demult "spiritul". Desigur, el a fost mult mai mult decât o reacţie - a însemnat, de fapt, un nou mod de viaţă şi  trăire spirituală, dăruit de fiul lui Dumnezeu.
Situaţia pare similară acum, când actualul creştinism - fie ortodox, fie catolic - pare că nu mai are "suflu"! Iubirea, mila şi toleranţa universală au fost înlocuite de o multitudine de legi şi ritualuri, care "deosebesc" un creştin, de un ne-creştin. De fapt, şi această încrâncenare împotriva ecumenismului a apărut tot din dorinţa de a apăra ritualurile!

Iată care este "poziţia" Mântuitorului faţă de Biserica sa: "Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân întru iubirea Lui." Ioan 15.10 Şi, care este porunca? "Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu."Ioan 15.12 E oare o poruncă  atât de "exclusivistă", şi care se potriveşte doar creştinilor?
Dar, ca să mergem chiar mai departe, să vedem care este definiţia Bisericii, dată de El: " Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu împreună cu ei." ( Matei 18.20) El nu spune nici măcar despre ziduri, despre o clădire anume! Cât despre "primirea neamurilor", sau ecumenismul modern, iată ce spune Pavel în I Efeseni 3-6: "Că prin descoperire mi s-a dat la cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt[...] Anume că neamurile sunt moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie."

Aşadar, toţi cei care ar mărturisi credinţa în Hristos, şi ar trăi după preceptele evanghelice, s-ar putea mântui (exemplu - Gandhi, dintr-o postare anterioară), indiferent dacă practică, sau nu, un anume ritual creştin. Mai mult, El trimite harul peste toţi cei credincioşi, peste toţi cei care îi urmează poruncile, fără intermedierea altcuiva: "De aceea, vă fac cunoscut, că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice "anatema fie Iisus" - tot aşa, nimeni nu poate să zică : Domn este Iisus - decât în Duhul Sfânt./Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh/ Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn./ Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi." I Corinteni 3-6

Şi atunci, dacă acceptăm ecumenismul, înseamnă că suntem împotriva Bisericilor originare? Nici acest lucru nu este adevărat! După versetele de mai sus, toţi cei care au Duhul sunt "din casa Domnului", fiecare după felul şi  lucrarea lui. Că există unii slujitori mai puţin vrednici - care iau bani în exces, sau fac alte lucruri de blamat - este adevărat, dar nu este rolul nostru să îi judecăm. Noi trebuie să respectăm toţi slujitorii adevăraţi ai Domnului - fie din Bisericile originare, fie din cea ecumenică ce va fi, pentru că harul nu "se opreşte" doar acolo unde se practică ritualuri, de parcă s-ar pune un stăvilar. Şi, nici nu vine mereu acolo unde se practică ritualuri! Numai Dumnezeu ştie unde trimite harul, de aceea trebuie să fim foarte smeriţi când e vorba de a judeca.
Aş îndrăzni să spun - dar aceasta este doar o părere personală - că Bisericile actuale mai subzistă doar prin harul unor slujitori adevăraţi şi luminaţi. Nu ştim ce va fi când şi aceştia se vor duce...Pentru că un ritual nu va salva o Biserică de unul singur. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu că, în viaţa mea, mi-a fost dat să întâlnesc asemenea slujitori - ca să pot înţelege ce a fost odată Biserica, şi ce ar fi trebuit să fie în continuare.

A mai rămas un punct de lămurit, extrem de important: cum, şi prin cine, s-ar putea crea această nouă Biserică? E o taină, desigur, care ne va fi dezvăluită doar la momentul potrivit. Posibil să fie un trimis divin cu  totul deosebit, poate o nouă venire a lui Iisus...Nu ştim încă, şi nici nu pretindem că ştim. Poate că vom şti doar la momentul potrivit. Nu ştim nici măcar dacă va fi în timpul vieţii noastre!
Desigur, vor apărea mulţi falşi profeţi, aşa cum spune Apocalipsa. Iar cine a citit despre proiectul Blue Beam, ştie că posibilitatea de a ne înşela este mare. Numai harul ne poate dezvălui adevărul, şi acesta se obţine doar prin iubire, credinţă, şi respectarea poruncilor.
Iar până atunci, ce să facem? Cred că nu sunt prea multe lucruri de făcut, decât să ne îmbunătăţim pe noi, pe calea lui Hristos. Desigur, fiecare în Biserica de care aparţine, sau pe drumul care i-a fost dăruit, şi care i se potriveşte. Însă, având iubire, respect şi toleranţă faţă de toate celelalte culturi şi religii!

Linkuri utile:


http://sldsjd.wordpress.com/2009/12/05/audio-o-pseudoproblema-de-nicolae-steinhardt/

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2009/11/28/audiodomnul-a-venit-sa-ne-mantuiasca-si-sa-ne-scandalizeze/

 
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Maxime_Egger_Religia.htm 


http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Maxime_Egger_transformarea.htm

Sunday, December 5, 2010

Departe, şi totuşi aproape



Poate părea o întrebare retorică, dar eu chiar m-am întrebat: se poate să fii departe, şi totuşi aproape? Adică, să fii în mod real aproape, să nu te laşi distras de grijile zilnice, sau de "plăcerile de la Capua". Răspunsul meu este afirmativ. Deşi, desigur, există multe situaţii particulare - în care "departele" rămâne departe - există şi situaţia, destul de des întâlnită, în care spaţiul nu are prea mare relevanţă.
Dovadă marii noştri scriitori şi artişti care au petrecut ani îndelungi în capitalele extrem de civilizate ale Europei: Eminescu, Cioran, Noica, Ţuţea, Grigorescu, Brâncuşi. Deşi au avut la dispoziţie tot confortul şi civilizaţia, plus toată cultura oferită de aceste citadele, ei au rămas totuşi mari români, şi gândul lor era doar acasă. Creaţiile lor au fost aduse în ţară, aşa cum era firesc, şi adăugate patrimoniului naţional.(Cel puţin, în cea mai mare parte.)  Faptul că ţara lor era mai săracă, şi că nu le putea oferi confortul şi recunoaşterea pe care au găsit-o "dincolo", nu a fost relevant pentru ei. Dimpotrivă, au considerat aceasta un motiv în plus pentru a se întoarce, pentru a o ajuta să se ridice, să ajungă la măsura care i se cuvine. În operele lor, nu apar minunatele oraşe şi cuceriri ale culturii pe care le-au văzut acolo, ci tot ţăranii noştri, locurile noastre, luptele şi istoria noastră. Pământul acesta al strămoşilor, în care au văzut lumina zilei, şi care i-a hrănit atât cât a putut! Şi le-a dat, în schimb, ceva mult mai important decât hrana: dragoste şi sentimentul apartenenţei.
Aceasta înseamnă că au fost mari români - dincolo de faptul că au rămas universali prin operă. De fapt, nu mai ştiu care critic literar spunea despre Eminescu  - de exemplu - că a devenit universal tocmai pentru că a fost întâi un mare poet naţional.Acesta e drumul, şi nu invers! Nu poţi deveni "universal" de-a gata, fără să îţi iubeşti întâi ţara. Poate că al nostru Creator ne-a dăruit întâi aceste posibilităţi de a creşte în iubire, până să atingem acea iubire universală, pentru toată umanitatea: casa, familia, prietenii, oraşul nostru, ţara noastră. Dacă nu îi iubim pe cei mai de aproape, cum putem susţine că iubim toţi oamenii? "Dacă în cele mici aţi fost necredincioşi, cine vă va da vouă pe cele mari?"
Apropos de globalizarea despre care am mai vorbit - ea nu trebuie să se opună elementului naţional, ci să îl continue, cumva. Să îi apere fiinţa, unicitatea, şi apoi, putem vorbi şi despre globalizare! Nu acea atitudine întâlnită astăzi în aşa-numitele "cercuri suspuse": dacă eşti "naţionalist" - adică, dacă spui că îţi iubeşti ţara, şi îi aperi valorile- eşti stupid şi retrograd, şi te opui mersului civilizaţiei. Civilizaţia supermarketurilor, a Mac Donaldsurilor, a marilor ferme în dauna gospodăriilor ţărăneşti,  a cipurilor,  a taxelor şcolare, a cardurilor de sănătate şi a coplăţii.Civilizaţia autonomiei maghiare şi a bazelor NATO în propriul nostru teritoriu. Civilizaţia noilor sărbători "implantate": Thanksgiving Day şi Valentine's Day.Şi, multe altele!

Ei, dar m-am cam îndepărtat. Voiam doar să spun că, da, departele, poate fi uneori aproape! Şi Dumnezeu este într-un fel, departe, dar şi aproape de noi, "lângă umărul nostru drept" - aşa cum spune un psalm.
Desigur, datoria noastră este să iubim întreaga lume, pentru că întreaga lume este sălaşul Lui. Să trecem de separare, de împărţirile artificiale. Şi acest lucru este foarte uşor pentru cei deprinşi să iubească! Dar, totul este un proces. Până la întreaga lume, trebuie să iubim întâi ceea ce ni s-a dat, pe rând. Şi mai apoi, vom ajunge şi la acea măsură, cu ajutorul Lui!

"Hristos însuşi ne umple de iubire faţa de El, prin iubirea Lui faţă de noi." (D. Stăniloae)

Wednesday, December 1, 2010

La mulţi ani, România!


Ştiu că, în genere, în asemenea zile "oficial festive", toţi se întrec în a face urări. Chiar şi (sau mai ales) cei care nu fac mai nimic pentru ţară în celelalte zile! Mă refer, bineînţeles, la cei care ar putea face.
Deşi nu vreau să mă înscriu "corului general", aş vrea totuşi să urez La mulţi ani României mele, aşa cum o văd eu în fiecare zi. Adică: prietenilor şi colegilor mei minunaţi, care fac minuni de "echilibristică" de la o lună la alta, printre rate, mâncare şi cheltuielile casei, şi mai găsesc timp şi vorbe bune şi pentru ceilalţi oameni. Vecinilor mei pensionari, care supravieţuiesc cu pensii de mizerie, şi chiar mai reuşesc să facă şi un cadou nepoţilor, de sărbători. Celorlaţi pensionari, pe care îi întâlnesc zilnic la locul meu de muncă, şi care reuşesc să îşi achite şi întreţinerea, şi să îşi cumpere şi o parte din medicamente - lucru de-a dreptul miraculos! Şi, pe lângă asta, ţin posturile - majoritatea - se spovedesc şi se împărtăşesc. Când nu îi poţi ajuta, te înţeleg, ba chiar, încearcă ei să te consoleze.
Celorlalţi oameni pe care îi mai întâlnesc la muncă: salariaţi cu salarii medii şi minime pe economie, dar care au întotdeauna o vorbă bună pentru cei mai săraci decât ei. Studenţi şi elevi care au şi ei nevoie de una-alta, dar care, atunci când trebuie să aleagă între a cumpăra ceva de trebuinţă, şi achitarea taxelor de studii, le aleg pe ultimele.
Părinţilor şi socrilor mei minunaţi, care în toţi anii, şi în toate încercările care au trecut, şi.-au păstrat credinţa, optimismul şi bunătatea.Copilului meu, şi prietenilor lui minunaţi, care îmi luminează zilele.
Ţăranilor noştri buni şi simpli, ale căror mâini ştiu numai să muncească - fără fiţe şi SRL (însemnând săptămână redusă de lucru). Vânzătorilor şi meşterilor din oraşe - şi în special celor pe care i-am întâlnit, şi care mi-au fost de ajutor - făcând maximum din slujba lor, cu minimum de mijloace, şi cu imensă bunăvoinţă. Profesorilor mei, din toate domeniile, şi dascălilor, în general - pentru că şi-au făcut, şi îşi fac meseria, cu atâta dăruire, şi aproape voluntar. Medicilor şi asistenţilor care i-au îngrijit pe cei dragi ai mei când au fost în nevoie - uneori, fără bani mulţi, şi fără materiale, dar cu imensă bunăvoinţă. Poliţiştilor care patrulează pe străzi, asigurându-ne nouă liniştea (deşi, ne mai încruntăm când îi vedem), cu minimum de dotare, şi de salariu. Militarilor care fac şi ei ce pot, cu puţinul care le-a mai rămas.
Şi multor altora, oameni buni, şi cu bani puţini, pe care poate că am uitat să îi enumăr! Aceasta este România mea, căreia îi doresc eu binele, şi pentru care aş face orice să o văd mai fericită. Aceasta, plus minunatele locuri - peisaje, mânăstiri şi muzee - care ne fac să ne bată inima mai tare, şi să fim mândri că suntem români!

Am uitat oare ceva? I-am uitat pe "cei de sus", pe guvernanţi? Nu, nu i-am uitat. Ei nu sunt România. Punct.


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...