Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, August 28, 2011

Drumul discipolului în lume

Inițial, vreau să precizez că am folosit acest termen - discipol - pentru a-i da o conotație generală. Dar pentru noi, de exemplu, chiar și un creștin adevărat este un discipol - un discipol al lui Hristos, căruia îi urmează poruncile, și viața.
Nu intenționez o lungă dizertație, ci doar câteva cuvinte, care să spulbere unele greșite înțelegeri. Așadar, pentru început, cred că se știe că acest drum nu este unul plin de fericire lumească. Pot exista momente, dar pe ansamblu, ideea de fericire a discipolului se apropie mai mult de cea a lui Kant: ”Cerul înstelat deasupra mea, și legea morală din mine.”

Desigur, poate fi acreditată ideea că, fiind susținut de Sus, un discipol poate reuși mult mai ușor tot ceea ce își propune, și poate convinge pe oricine de adevărul lui. Este adevărat, dar numai parțial. El poate reuși, da, dar nu neapărat în felul, și în domeniile care înseamnă ”succes” pentru societate. În societate, el poate fi chiar neînsemnat, sau ”falimentar” în sensul lumii. Cât despre puterea de convingere, aceasta depinde și de el, dar și de cei care îl ascultă. Să ne gândim că nici Iisus nu i-a convins pe toți, și mai ales, nu i-a convins pe cei învățați, care aveau mereu argumente contra!
În plus, în viața discipolului pot interveni încercări (cum a fost cazul lui Iov, Iosif, al unor profeți), care pot induce oamenilor comuni ideea că acesta ar fi un impostor, sau un biet lunatic fără o bază solidă. Să ne amintim de comentariile celor trei prieteni ai lui Iov...

Și, încă un aspect important: dacă discipolul este bun, drept, și aplică întotdeauna legile divine în relațiile sale umane, ar rezulta că acesta trebuie să fie extraordinar de iubit și  prețuit. Iarăși, adevăr parțial! Este drept, mulți oameni îl pot iubi și prețui - în general, cei care deja vibrează la valorile atemporale, și care ar fi pregătiți ei-înșiși pentru discipolat, deși nu o știu. Dar, există destui și dintre cei care pot fi plictisiți, sau chiar deranjați de practicarea acestor valori, și care îl pot considera o pacoste, sau o piedică.
În general, discipolul dăruiește multă iubire, pentru a primi înapoi, de multe ori, doar vânt, sau praf și mizerii. Uneori, el poate simți că a irosit această energie prețioasă, iubirea....Însă, trebuie să își amintească faptul că și Iisus, și alți mari învățători, au trecut prin asta.

În ansamblu, pot exista situații în care discipolul să nu aibă nimic din ceea ce prețuiește lumea: stabilitate financiară, siguranța zilei de mâine, stabilitate sentimentală. Și totuși, el trăiește mai departe ca și cum le-ar avea. Oamenii din lume pot spune că, în acest caz, nu e de nici un folos să fii discipol. Cum să dai mai mult decât toți, și să ai mai puțin? Depinde, însă, ce prețuiește fiecare, ce drum a ales. Dacă drumul ar fi fost ușor, nu s-ar fi numit ”cărare strâmtă și îngustă” - după spusele Evangheliei.

Și, o ultimă observație, pe care nu știu dacă o găsim prin cărți, este aceea că, de fiecare dată când încearcă, sau prin forța lucrurilor, un discipol ajunge să învețe pe cineva drumul său - fie și doar prin exemplu - acest lucru se petrece doar prin ”arderea” unei mari părți din sine. Ardere, consum, implicare, chiar suferință - până ce ajunge să depășească aceste etape, și să își recapete pacea aceea despre care Iisus a spus: ”Pacea Mea o dau vouă, dar nu precum dă lumea, vă dau Eu.” Ne putem aminti în acest sens și frumoasele cuvinte ale lui Victor Frankl; ”Ceea ce dă lumină, trebuie să îndure arderea.”

Probabil că mulți, aflând aceste amănunte - dacă nu le știau deja - vor ajunge la concluzia că este mult mai bine să trăiești ”normal”. Fiecare, cu alegerea lui! După cum am spus, noțiunea de normal este doar o convenție, care se schimbă funcție de împrejurări.

Am considerat necesar să spun aceste lucruri, ca să creionez o imagine mai realistă a drumului discipolar astăzi. Pentru că, mulți tineri la început de drum sunt încântați de ideea de a ajunge la stadiul acela  de perfecțiune, sau de a obține cine știe ce daruri, ce puteri. Știu asta din proprie experiență!:) Dar, ei nu știu cu adevărat ce implică un drum discipolar. Probabil, se gândesc la încercările nobile din templele egiptene și grecești. În zilele noastre, însă, templul e peste tot în jurul nostru, și nici nu suntem preveniți când începe încercarea. Uneori, nici măcar nu o recunoaștem, la început!
 Cât despre unele capacități, ei ar putea afla cu surprindere că nu aduc mai multă fericire, ci dimpotrivă. Trebuie să fii și pregătit sufletește și spiritual, pentru a acționa asupra semenilor tăi dintr-o altă perspectivă - așa cum ar vrea-o Dumnezeu - și uneori, lupta cu natura inferioară e foarte puternică.

Nu spun aceste lucruri pentru a descuraja, ci doar pentru a crea o imagine mai realistă. Trebuie să ajungem acolo unde vrea Divinitatea, și să devenim ceea ce vrea El/Ea de la noi, dar e bine să știm, în mare, ceea ce ne așteaptă. Desigur, cel mai bine ar fi ca la început, să avem un învățător - un maestru cum se zice. Dar, cazurile vieții sunt foarte variate, și există unii discipoli care nu au un maestru anume, ci doar strâng învățături de la mai mulți - desigur, după planul lui Dumnezeu pentru ei. (Lucrul acesta îl spune și Sf. Ignatie Briancianinov.) Sau, învățătorul poate fi însuși Dumnezeu: printr-o carte, prin semne, sau situații de viață.

În speranța că nu am adus descurajare, ci doar niște informații, le doresc tuturor discipolilor să aibă un drum frumos, și cel mai potrivit pentru ei! ”Trebuie să alegem, dintre toate, cărarea care are inimă”, după cum spune Castaneda.

Wednesday, August 24, 2011

Despre oamenii lumii și oamenii ”ceilalți”


 Poate apărea drept o gândire limitată și orgolioasă încercarea de a clasifica astfel oamenii! Știu asta, și îmi asum riscul. Poate că, în teorie, tot ce depășește concepțiile comune ale lumii zise ”reale” și ”normale”, așa apare; dar în practică, diferența se simte clar! Dealtfel, Coelho (unul dintre ”purtătorii mei de cuvânt”- așa cum spuneam altădată) spune despre realitate că nu ar fi lucrul cel mai bun, și nici măcar cel mai logic, ci doar ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie.


Așadar, eu aș numi ”oameni ai lumii” pe cei ce trăiesc conduși de principii și obiective comune, limitate la viața de zi cu zi, și măruntele ei realizări. Ei pot fi chiar foarte inteligenți, pot avea meserii și funcții de răspundere, dar cu toate acestea, orizontul lor se oprește la ”acum” și la ”ceea ce pot face pentru a trăi mai bine acum”. Desigur, unii dintre ei pot avea un fond bun, și pe lângă la „a trăi eu bine acum”, ar putea accepta ca și alții să aibă acest drept, și chiar să îi ajute. Însă, nu îi frământă nici o întrebare legată de scopul mai profund al existenței lor, despre ceea ce se află dincolo de lumea vizibilă, și despre cum s-ar putea ei-înșiși îmbunătăți, pentru a ajunge la starea aceea pe care o vrea Divinitatea pentru noi toți: Sau, dacă se mai gândesc uneori, pentru ei constituie doar o temă de meditație abstractă, rezervată timpului liber și ”preocupărilor culturale”.

Oamenii ”ceilalți”, pe de altă parte, sunt cei care au însuși centrul existenței lor în acea lume zisă ”abstractă” și ”iluzorie”. Deși trăiesc și ”funcționează” în lume - mai mult, sau mai puțin adaptați, după capacitatea fiecăruia - pentru ei, lumea nu este decât un ”fundal”, o treaptă de depășit, sau o școală de absolvit, pentru a obține ceea ce cu adevărat contează: accesul la Sinele lor, sau așa-zisa ”unire cu Dumnezeu”. Într-un sens, ei sunt ”străini” pentru restul lumii, după cum scrie undeva: ”Străin sunt eu, și călător pe acest pământ”.

În majoritatea cazurilor, cele două categorii pot coexista relativ armonios, dacă nu au decât tangențe strict necesare. Însă, atunci când prin forța lucrurilor (sau, se poate să fie tot voința Divinității, cine știe?), sunt nevoiți să se apropie mai mult, să comunice, să interacționeze;  necongruențele ies la iveală în mod dramatic. Oamenii ”ceilalți” vor fi întotdeauna considerați ”naivi”, ”neadaptați”, uneori chiar puțin ”plecați cu sorcova”:), și în general, dificil de integrat într-o comunitate, sau o relație socială ”normală”. Dacă au noroc, și întâlnesc totuși oameni cu un suflet bun, în ciuda raționalului lor limitat, ei pot trezi în aceștia dorința de a-i proteja.

Însă pentru genul de oameni despre care vorbesc, totul apare drept o imensă lecție. Ei înțeleg că trebuie să își dezvolte înțelepciunea de a reacționa în lume, fără a renunța la idealul lor, și fără a minți în legătură cu acesta. Este o lecție grea, și uneori ajungem să ne gândim cum de ne suportă Dumnezeu pe toți, cu suspiciunile, micimile și limitările noastre. Întrucât, ceea ce văd și simt ”ceilalți” în legătură cu ”oamenii lumii”, probabil a văzut și Divinitatea cândva, în legătură cu ei-înșiși, atunci când nu se aflau pe cale. Și El a avut răbdare, și le-a scos în cale cele mai potrivite situații pentru a înțelege adevărul. Și atunci, ei înțeleg că au datoria de a-i învăța și ei pe ceilalți, cu răbdare. Însă din păcate, ei au limitele lor omenești, slăbiciunile lor. Desigur, nu sunt singuri, întotdeauna El le trimite harul și sprijinul necesar. Și totuși,”haina” lor pământească mai dă, uneori rateuri.

Un scriitor american- în fond, medic psihiatru,și psihanalist : Scott Peck -spune undeva, ca o concluzie a muncii sale, că un om cu adevărat conștient, care și-a înțeles rostul și rolul, trebuie să fie în stare să îi ajute și pe ceilalți să devină conștienți. Și asta implică, nici mai mult nici mai puțin, decât a-și asuma rolul de ”Dumnezeu” față de ceilalți, de a încerca să le schimbe orientarea, și să le schimbe viața, așa cum ar face-o însuși Dumnezeu. De fapt, traiectoria evolutivă a acestui extraordinar psihanalist a pornit de la ”litera” cărții de psihiatrie, pentru a ajunge la adevărata spiritualitate, la înțelegerea faptului că o vindecare adevărată a sufletului și vieții cuiva implică dorința și efortul de a ajunge la acea stare de perfecțiune divină, descrisă de toate textele sfinte, și  de asumare a misiunii pe care Dumnezeu i-a trasat-o, și pe care omul trebuie să o descopere.
Ca să nu spun prea multe, vă invit doar să citiți ”Drumul către tine-însuți” - carte scrisă într-un stil foarte accesibil, și colocvial.

Așadar, ca să revin la subiect, drumul ”celorlalți” în lume nu este ușor. Nu este ușor, mai ales atunci când sunt lipsiți de tovărășia celor de o seamă cu ei, și partea omenească din ei ar dori să găsească o împărtășire iluzorie, fie și cu oameni ai lumii.  Uneori, li se pare că percep în unii dintre ei o deschidere mai mare, o bunătate care poate fi precursoarea înțelegerii, și încearcă să îi atragă în lumea lor. Însă acest lucru nu e ușor, și se pot trezi inițial cu o ”ușă” trântită drept în față. Sau, oamenii lumii ar voi să îi accepte, dar numai în condițiile lor. ”Dacă vii înspre mine mergând pe sîrma îngustă a concepțiilor mele, te pot accepta, dacă nu, nu.” Sau, pot încerca să le ofere ceea ce au ei mai bun, dar acest ”bun”, pentru ”ceilalți” nu valorează, din păcate, mare lucru. Și la fel, atunci când ceilalți încearcă să le ofere din spiritul și sufletul lor, se pot trezi că aceia nu au ce face cu asemenea daruri, și le consideră prea ”naive” și ”nepractice”.
(Cum ar fi, de exemplu, povestea cu cocorul și vulpea care s-au invitat reciproc la masă,dacă v-o amintiți.)

Care ar fi, atunci, soluția? Pentru moment, cred că numai Dumnezeu poate găsi una. Sau, se va găsi prin rugăciune și timp. ”Adesea, când pare că a trecut, timpul decide ceea ce un lung proces nu a reușit să facă”, după cum spune marele Will.

Cred că, acele scrise aici nu sunt noi, și nici surprinzătoare, pentru cititorii acestui blog. Sunt convinsă că fiecare, sau majoritatea, au întâmpinat cândva aceste probleme. Tocmai de aceea le-am amintit, pentru că aici nu suntem singuri.

”Departe sau aproape unii de alții, suntem cu toții răspunzători de tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău, pe pământ.” (J.P.Sartre)

Sunday, August 21, 2011

Aparențe și esență

Nu credeam că voi ajunge să scriu atât de curând despre acest subiect, și mai ales, în urma unor experiențe atât de personale! Dar Dumnezeu m-a călăuzit astfel, și mi-a dat astfel de lecții, încât am înțeles mai bine decât din zece tomuri de filosofie. De fapt, cred că aceasta este esența oricărei învățături: practica. Aceasta este proba de foc a tuturor enunțurilor și predicilor luminate!
Cu mai puțin de o lună în urmă, eram extrem de mișcată de deschiderea și toleranța unei anume biserici față de toți cei de alte culte și religii. Un preot minunat (continui să îl cred minunat, întrucât nu pot concepe ca un preot să nu trăiască în propria sa viață cele spuse în predică) afirmase că nu contează ritul pe care îl practică fiecare, nici măcar dacă este creștin sau nu, ci doar dacă acel om, sau națiune, respectă poruncile Tatălui. Fusesem cu totul uluită să aud acele cuvinte într-o biserică creștină!
Mai mult, acel om afirmase și faptul că astăzi nu mai vede rostul evanghelizării. Cuvinte cu totul destabilizatoare la adresa tuturor bisericilor creștine, a înseși  principiilor lor de bază! Însă, în mod paradoxal, cuvinte foarte aproape de învățătura iubirii cristice universale, pentru care ”tot cel care face dreptate este născut din El”, și în virtutea căreia ”nu trebuie să ne potrivim acestui veac (veacului în care au fost scrise Evangheliile și Epistolele), ci să fim schimbați, prin înnoirea minții noastre, pentru a înțelege care este voia Domnului, ceea ce este bun, plăcut și desăvârșit.” (Romani)

Iată o biserică, și o învățătură, luminată, deschisă, universală! mi-am zis. Iată adevărata iubire și toleranță creștină! Induferent de bazele dogmatice, acești oameni au înțeles esența iubirii creștine.(Fapt ce părea să reiasă și din comportamentul lor binevoitor și deschis.)
Însă, au trebuit să vină vremuri de adevărată încercare, pentru a înțelege că nu întotdeauna aparențele reflectă esența.  E posibil ca acei oameni să fi înțeles foarte bine la nivel teoretic aceste lucruri, dar practica era departe de teorie. Sau, probabil că acel preot era un idealist, o ”luntre izolată” în oceanul bisericii sale, care a reușit să înțeleagă esența tocmai pentru că a depășit ”oceanul” - dogma.
În practică, toleranța manifestată față  de străini  se reducea la un fel de bunăvoință politicoasă, gen ”te las să trăiești lângă mine dacă nu ai pretenții prea mari, dacă nu mă soliciți prea tare”.
Nu mai spun, ferească Sfântul, să fi avut cu adevărat nevoie de ceva! Atunci principiile nobile legate de iubirea străinilor se evaporau cu totul.  Apropos de asta, tot părintele respectiv a ținut o predică minunată despre primirea străinului, completată de niște imnuri care chiar m-au mișcat, Toți oamenii din biserică erau mișcați, am putut simți aceasta. Însă, nu vreau să judec, dar nu sunt sigură că sentimentul a persistat și după ieșirea din biserică.Sau poate, acei oameni, obișnuiți cu traiul bun, chiar nu știu, nu concep cum ar putea ei ajuta străinul.
Ca să termin cu judecățile, trebuie să spun că dezamăgirea cea mai mare, și mai neașteptată, am avut-o din partea unei mânăstiri de maici de acolo. Am sunat cu inima deschisă, voind să petrec cîteva zile într-o cameră de la mânăstire. Chiar aveam nevoie, nu era vorba de a face turism, și aș fi plătit, ca toată lumea.Am explicat aceste lucruri măicuței care se ocupa cu primirea, și totul a mers bine până ce am rostit cuvântul ”străină”.  După aceea, totul s-a schimbat. Măicuța m-a întrebat de ce nu mă duc la hotel, pentru că ele nu mă pot primi.
Mai târziu, după ce mi-am recăpătat liniștea, mi-am reamintit cuvintele părintelui Nicodim Măndiță dintr-o carte a domniei-sale: ”Iubirea se afla peste tot pe dinafară: în inscripții, cărți, biblioteci; dar nicidecum acolo unde trebuia să se afle: în inimile oamenilor.”

Această întâmplare a avut loc, în mod ironic, chiar după ce ascultasem predica părintelui despre primirea străinilor. Sau poate, Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, și acum cred că totul a fost o lecție.
În vremuri de nevoie, m-au ajutat nu străinii binevoitori, ci tot cei de un neam cu mine, și de aceeași credință. Chiar dacă nu mă cunoșteau prea bine, au fost alături de mine așa cum aș fi făcut și eu, într-o situație similară.
Fără vorbe multe....Mă rog pentru ei să primească adevărata plată a creștinului, ca unii ce au înțeles cu adevărat esența!

Nu spun, totuși, că nu am întâlnit și străini cu adevărat binevoitori. Din gesturi mici, am simțit că sufletul unora dintre ei era chiar deschis.  Deci, dincolo de mentalitatea socială, de grup, unele suflete individuale recepționează mai bine decât altele vibrațiile iubirii cristice. Însă, tocmai socialul, prejudecățile, fricile, limitează probabil curgerea acestei iubiri.

Care este învățătura la care am ajuns? Încă mă mai gândesc, nu am ajuns la o concluzie finală. Știu doar un lucru: nici o biserică nu este mai bună decât cea în care te-ai născut. Chiar dacă are limitele ei, acestea se datorează oamenilor. Alte biserici, care par să reflecte mai bine spiritul iubirii, pot avea limite chiar mai mari, și numai Dumnezeu știe de ce ne-a trimis la întrupare într-o credință, sau alta.

Asta, până ce vom ajunge la acel Cer Nou și Pământ Nou...care va fi el-însuși Biserica, și nu vom mai avea nevoie de altele. Dar, probabil că mai avem până acolo!

Sunday, July 24, 2011

Și iată că am reușit, în sfârșit, să ajung din nou în această ”casă” a mea, la fel de dragă ca și cea fizică! Cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar mai repede decât mă așteptam! De fapt, i-am simțit ajutorul în toate lucrurile, mari și mici, ale existenței mele.
Desigur că, pe aceste meleaguri unde mă aflu acum, am dorit să vizitez cel puțin una dintre minunatele biserici catolice în stil gotic. Și, nu numai că am vizitat-o, dar am asistat și la messă, ceea ce a devenit un obicei plăcut și necesar. Zic necesar, pentru că atunci când, din anumite motive, nu am mai putut ajunge, am simțit că lipsea ceva. Acea minunată comuninune dintre preot și enoriași, care aveau fiecare câte o cărticică de imnuri, și cântau o dată cu preotul, m-a mișcat până la lacrimi. Plus minunatele acorduri de orgă, care creau impresia unei muzici de îngeri...
Poate că unii se vor mira de ce am fost atât de mișcată! Poate că, pentru ei, acest gen de slujbă este un lucru obișnuit. Trebuie să precizez că eu sunt ortodoxă, și a fost pentru prima dată când am asistat la o slujbă catolică. Departe de casă, simțeam nevoia să mă aflu, cel puțin, mai aproape de Dumnezeu. O casă a Sa este o casă a Sa, indiferent de confesiune, sau chiar religie. Știu ce priviri tăioase și chiar afurisenii aș putea primi din partea ortodocșilor conservatori (sau chiar acuzații de ecumenism - ceea ce, pentru ei, reprezintă suprema erezie), dar toate astea mă lasă absolut rece. Eu știu că L-am simțit pe Dumnezeu acolo, și mai știu și că El se află oriunde ”sunt adunați doi sau trei în numele Meu”.

Sunday, June 26, 2011

Esenţe

 În viaţa fiecărui om, există momente care lasă în urmă ceva mai profund...Există momente care par a "cântări" cât mai mulţi ani, sau chiar o viaţă. Chiar şi după mult timp, după ce acele momente s-au scurs cu totul, încât poate nici măcar amintirea lor nu ne mai este clară, rămâne totuşi ceva mai profund legat de ele - ca un fel de "pecete", sau esenţă. Putem uita un moment aproape cu totul, putem uita figurile participanţilor, ziua, ora, îmbrăcămintea noastră, etc, dar niciodată nu vom uita esenţa

Imaginea aparţine blogului: http://iceman9469.blogspot.com/2010_08_01_archive.html

lui.Ceea ce ne-a făcut să trăim, ceea ne-a rămas adânc imprimat, indiferent de numărul anilor...
Poate că această esenţă este chiar mesajul profund al divinităţii - ceea ce a vrut El ca noi să percepem în acel moment. Şi, paradoxal, dar după mai mult timp, înţelegem această esenţă mai bine! Totul se "organizează", se decantează, şi vedem atât de clar ceea ce altădată era învăluit de emoţii şi trăiri, şi ne apărea drept străin sau duşmănos...Vedem că, de fapt, toate momentele vieţii noastre au fost prilejuri de "examen", pentru a urca nişte trepte. Poate şi atunci le-am perceput astfel, dar nu am înţeles corect sensul examenului. Sau poate, şi acest sens se schimbă o dată cu noi, o dată cu creşterea noastră. Ceea ce, la momentul respectiv, am considerat "un răspuns bun", după ani de învăţături şi devenire, îl considerăm doar "un răspuns intermediar", sau chiar neavenit. Pentru că şi sensul "binelui" evoluează o dată cu devenirea noastră.

La început, suntem extrem de idealişti, şi acumulăm foarte multe învăţături dintr-o dată. Vrem să facem totul foarte bine, să nu greşim, şi în acest scop, urmăm foarte strict nişte reguli. Nu e un lucru rău, întrucât acesta este primul pas pe drumul spiritual. Mai târziu însă, după ce mai creştem, mai evoluăm, Divinitatea ne cere mai mult: ne cere să trecem dincolo de reguli, şi să găsim propriile noastre răspunsuri. "Nu litera legii, ci duhul ei". Este un test chiar mai greu decât primul: este chiar testul pe care l-au "picat" leviţii şi fariseii cunoscători ai Legii. Şi, ceea ce este mai cumplit, este faptul că poţi să îl pici, crezând că l-ai trecut! Doar o mare dorinţă de a afla adevărul, şi ceva smerenie, ne pot aduce puţin har, ca să înţelegem ce vrea El în acel moment.

Până la urmă, e posibil să existe mai multe esenţe suprapuse ale unui moment. La suprafaţă, la nivelul primului strat, am găsit răspunsul corect...poate, şi la al doilea. Însă esenţa cea mai profundă este: am respectat noi primele legi ale lui Hristos, din care derivă toate celelalte? Aceasta este temelia vieţii spirituale, alfa şi omega.

Astfel, poate că toate esenţele tuturor momentelor particulare, se reduc la o singură întrebare: "Am avut noi iubirea la bază?" E singurul lucru care contează...

Tuesday, June 21, 2011

Despre detaşare

Pare un lucru destul de teoretic, şi chiar scolastic, a vorbi despre un asemenea subiect. Din simplul motiv că, de fapt, subiecte precum "detaşare", "concentrare", "purificare" nici nu prea pot fi abordate doar teoretic. Desigur, citind ceea ce au spus alţii, îţi faci o oarecare idee, dar atunci când ajungi la practică, vezi că lucrurile se simt cu totul altfel. "Se simt" - acesta e cuvântul, întrucât în viaţa spirituală până ce nu simţi, nu "guşti portocala" - după spusele maestrului Aivanhov, nu poţi spune că ştii ceva despre un lucru.
Aşadar, în momentele de început ale drumului meu, când citeam cu aviditate tot ce se putea despre metode şi practici spirituale, şi desigur, despre efectele lor, îmi făcusem ideea că detaşarea ar însemna un fel de stare supraumană, în care nimic din ceea ce se întâmplă nu te mai atinge. Un fel de a fi "nemuritor şi rece", ca în cunoscuta poezie eminesciană. Desigur, cărţile spuneau totuşi că omul respectiv are iubire, dar o iubire de alt gen, pentru toate lucrurile, în care nu mai există loc pentru afecţiuni particulare. Mă gândeam cu groază: adică, omul respectiv nu-şi va mai iubi părinţii sau prietenii, ci va simţi doar o afecţiune egală, ca un fel de zaibăr diluat, şi pentru cerşetorul din colţul străzii, şi pentru părinţii săi?
Erau întrebări şi frământări legitime pentru o minte bazată pe logică. Şi, cred că la început de drum, sunt normale pentru toţi căutătorii de adevăr. Anormal ar fi să nu ni le punem, şi să facem lucrurile la modul mecanic, şcolăresc, aşa cum am fost învăţaţi în celelalte domenii ale cunoaşterii.

Acum, după mai mulţi ani, şi multe lecţii însuşite - unele dureroase - privesc cu un zâmbet îngăduitor aceste vremuri de început. Cât de diferite sunt lucrurile în realitate de ceea ce putem înţelege din cărţi! De fapt, cărţile nu mint, dar ele nu pot reda esenţa, faptul vieţii. Oricât de bun ar fi un autor, descrierea lucrurilor în cuvinte are limite, şi mai ales emoţiile, senzaţiile, niciodată nu vor putea fi "prinse" în scheme fixe.
Cum ar fi, bunăoară, detaşarea...Nu e un sentiment anume, care apare brusc, şi fără drept de apel, astfel încât să poţi zice: "Da, acum, în acest moment, mă simt detaşat." Trebuie un drum lung, multe învăţături şi suferinţe, şi desigur, şi un pic de ajutor de Sus, un pic de har, ca să ajungi să simţi, cu adevărat, că nu mai depinzi de oameni, lucruri şi situaţii. De fapt, cred că nu detaşarea anume o simţim, ca sentiment particular, ci doar liniştea. Orice s-ar întâmpla, avem linişte în suflet. Lucruri care altădată ne-ar fi dat peste cap, le privim acum doar drept etape ale drumului, incidente trecătoare.
Nu mai suferim pentru că nu putem avea lucruri pe care altădată ni le doream, nu mai suferim pentru că nu ni se oferă condiţiile de a ne manifesta aşa cum credem noi, nu mai suferim atunci când pierdem ceva, sau suntem părăsiţi. Totul ne apare drept un imens tablou, o schemă a vieţii noastre, în care elementele se succed aşa cum ştie Pictorul mai bine, şi înţelegem că tocmai încercarile de a aduce cu orice preţ propriile noastre elemente sunt de fapt cele care pot cauza suferinţa.
Desigur, atunci când dorim totuşi un lucru, şi simţim că ar fi un lucru bun pentru noi, sau pentru ceilalţi, trebuie doar să ne prezentăm "cererea" la instanţa superioară, şi să aşteptăm. Vom înţelege pe parcurs, uneori destul de repede, dacă aceasta a fost aprobată. Şi în general, ea va fi aprobată dacă se încadrează destul de bine în tablou, dacă se referă la un lucru necesar, sau se armonizează cu structura şi misiunea noastră.

Vorbeam mai sus despre iubire, despre modul neînţeles în care se împacă iubirea cu detaşarea. Neînţeles la momentul respectiv, desigur...Iubirea e în structura omului - desigur, în grad mai mare sau mai mic. Întrucât Dumnezeu este iubire, şi El se află în fiecare dintre noi, sub forma scânteii divine, sau a Chipului divin  - după expresia creştină - rezultă că absolut toţi avem iubirea. Desigur, modul şi gradul în care o manifestăm diferă - şi de aici rezultă toată nefericirea.
Dar, oricum ar evolua lucrurile pe drumul spiritual, această iubire nu poate decât să crească, nicidecum nu se poate pierde. Mai bine spus: trebuie să ajungem să manifestăm tot mai mult din iubirea scânteii divine care se află în noi. Acesta e scopul oricărei căi spirituale: să ajungem să iubim necondiţionat, asemeni Lui. Şi desigur că, în acest caz, detaşarea nu ar putea fi echivalentă cu lipsa iubirii, ci doar cu o iubire de o calitate superioară.
Adică, clasicul "te iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără tine, încât trebuie chiar şi să te sufoc, numai să fiu lângă tine", se înlocuieşte cu: "te iubesc într-atât, încât înţeleg şi fac ceea ce este mai bine pentru tine". Şi, desigur, fac aceasta fără să sufăr, pentru că în suflet am linişte.
Pare inuman, sau de neînţeles? Desigur, dar numai pentru cei care au rămas cantonaţi, "prinşi", în domeniul astralului - a acelor iubiri mărunte, chinuitoare şi în fond egoiste, care aduc atâta suferinţă celor pe care pretind că îi iubesc.

Mai rămâne problema a cât de mult ar putea înţelege o asemenea fiinţă detaşată sentimentele şi trăirile celorlalţi, care simt "normal". "Dacă tu nu simţi ca mine, atunci nu mă înţelegi, şi nu îmi poţi da sfaturi", ar putea fi replica unui asemenea om. Dar, să ne gândim puţin! Cine ar putea înţelege mai bine vîltoarea şi regulile ei: cel care se zbate disperat să ajungă la mal, sau cel aflat deja pe mal, şi care poate astfel căuta o cale de ieşire pentru celălalt? Desigur, în acest caz există riscul ca, în momentul în care întindem o mână celor aflaţi în vâltoare, să ne trezim că ne trag cu ei, în loc să îi tragem noi la mal. Aceasta s-ar putea întâmpla numai în cazul în care detaşarea noastră este prea recent dobândită, sau chemarea "vâltorii" încă puternică în noi. Dar, chiar şi aşa, putem cere ajutor Instanţei superioare, după cum am spus, şi care ne poate scoate întâi pe noi, apoi şi pe ceilalţi.

Desigur, cele de mai sus sunt doar elemente generale, pe care fiecare le poate proba, şi detalia pe parcurs. Şi, ceea ce nu am spus, este faptul că şi detaşarea are mai multe trepte, similar iubirii.  Cu cât creştem în iubire, creştem şi în detaşare - paradoxal, dar adevărat. Probabil, cei mai detaşaţi oameni sunt sfinţii, care au iubirea divină, şi nu au mai păstrat nici o dorinţă omenească individuală. După cum spune Krishnamurti: "Adevărata desprindere nu este indiferenţa pentru tot, adevărata desprindere este dragostea pentru tot."

Aşadar, să 'încercăm să ne detaşăm...dar, în sensul bun! Nu neapărat fugind de lume, ci trăind în ea, şi pentru ea...aşa cum a făcut şi Iisus. Şi, desigur, iubind ca El...

Monday, June 6, 2011

Mici înţelegeri despre rugăciune

De curând am înţeles că noţiunea de "rugăciune", aşa cum o ştim noi, trebuie puţin revizuită. În speţă, la definiţia clasică a  rugăciunii, de rugă sau cerere, sau mulţumire într-un format prestabilit, sau chiar la încercările de "vorbire spontană", mai trebuie să adăugăm şi rugăciunile fără cuvinte. Nu mă refer la acele şapte trepte ale rugăciunii minţii, care de la treapta a treia încoace sunt toate fără cuvinte - cel puţin, fără cuvinte rostite. Nu este vorba, desigur, nici măcar de treptele avansate, în care rugăciunea devine o stare, o simţire, şi omul se roagă aşa cum respiră.
Este vorba, mai simplu, de rugăciunile nerostite, şi nici măcar gândite a fi rugăciuni, pe care le putem numi simple gânduri cu privire la lucruri dorite sau necesare, sau chiar simple trăiri de durere sau neîmplinire. Ne gândim, de exemplu, ce bine ar fi să putem face cutare lucru, sau să ni se desluşească cutare neînţelegere. Şi, peste câtva timp, descoperim, cu uimire, că puterea noastră de făptuire şi înţelegere a crescut. Iniţial, nu realizăm că este un dar, însă mai apoi, ne dăm seama că primisem exact ceea ce aveam nevoie pentru întregirea noastră.
Este un lucru extraordinar, şi ne dăm seama atunci cât de mici suntem, comparativ cu o atare compasiune şi generozitate divină. Şi ne întrebăm dacă noi am fi în stare să facem aceasta pentru alţi oameni...Să le dăm ceea ce nici măcar nu au cerut, doar pentru că am simţit că ar avea nevoie...

Desigur însă că există şi rugăciuni în toată regula la care nu ni se răspunde imediat, sau poate, ni se dă altceva decât am cerut. Pe moment, ne supărăm, ne simţim nedreptăţiţi, dar mai apoi, ne gândim că poate, au existat motive. Uneori, prin curgerea evenimentelor, mai înţelegem şi care ar fi putut fi acelea.
Dar acest simplu fapt, de a primi răspuns la rugăciunile negândite a fi rugăciuni, doar pentru nevoia noastră, îmi apare tulburător! Cu adevărat se poate spune "să avem grijă ceea ce ne dorim". Desigur însă, simt că pentru a primi astfel de răspunsuri trebuie să ne fi străduit înainte într-un fel, să fi mers pe calea Lui. Şi totuşi, aceste lucruri sunt daruri mai presus de măruntele noastre merite, asta o simţim cu cât ne cunoaştem mai bine!
Şi, iată aici şi o învăţătură ascunsă: să nu le dăm oamenilor după meritele lor, ci aşa cum ni s-a dat şi nouă.

Dar mai întâi...aşa cum zice Filocalia:
"Roagă-te Domnului ca să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu." (Sf.Efrem Sirul)

Sunday, June 5, 2011

Pilda pelerinului singuratic

 A fost odată un pelerin, care şi-a început călătoria înspre Muntele Sacru destul de devreme. Era tânăr şi plin de vise atunci. Şi, deşi îşi închipuia că ştia, în linii mari, pericolele drumului, nu realiza că nu ştia mare lucru.
Ce-i drept, a întâlnit în cale prăpăstii înfiorătoare, şi râpi adânci, în care erau cât pe ce să-i rămână oasele. Dar, le-a depăşit cu dibăcie, ajutat pesemne şi de sfaturile Ghidului său nevăzut. A întâlnit fiare primejdioase, care şi-au rânjit înspre el colţii, văzându-l atât de
  
Imaginea aparţine: http://vip.radiolynx.ro/tag/james-franco

tânăr şi fragil. Dar inima sa era tare ca stânca, în ciuda tinereţii sale, şi  le-a înfruntat cu tărie, până ce le-a pus pe fugă. A întâlnit mlaştini puturoase, şi cărări încâlcite, care păreau să ducă mai repede şi mai uşor înspre Munte. Dar, după un timp de rătăciri, a înţeles că era de ajuns să urmeze o singură cărare: cea pe care inima sa o simţea adevărată. Şi astfel, s-a apropiat de Munte.


Dar la un moment dat, a început să zărească în dreapta şi în stânga drumului, licărind prin praf, străluciri minunate, care i-au încântat inima. Erau bijuterii şi alte obiecte de preţ, frumos lucrate, pierdute pesemne de caravane...sau, lăsate să cadă anume. Deşi era un adevărat războinic, pelerinul avea în sine o mare dragoste pentru frumos, o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, şi atât de pieritoare. Şi-a părăsit puţin cărarea, pentru a le culege, şi a le şterge de praf. Obiectele acelea erau atât de fragile, şi păreau să aibă nevoie de atâta ocrotire! Zi după zi, se oprea să le privească, şi să se îmbete de strălucirea lor.
Până într-o zi, când...a izbucnit o mare furtună. Pelerinul strânsese bijuteriile la sân, pentru a le ocroti. Dar un fulger uriaş a fost atras şi el de preţioasele metale, şi a zguduit legătura în care erau ţinute, şi pe pelerin însuşi. De fapt, l-a zguduit atât de tare, încât abia l-a lăsat în viaţă. Zile şi săptămâni întregi după aceea, rămase fără vlagă, abia respirând. Frumoasele odoare erau acum schiloade şi înnegrite, şi nu-i mai ofereau nici o bucurie.
Încet, cu mare greutate, s-a refăcut, apoi şi-a reluat drumul. Liber şi uşor, ca la început. Dar, el nu mai era acelaşi. Păstrase în sine ideea unei pierderi, a unei dureri fără leac. Cu timpul, durerea s-a alinat, dar a rămas neîmplinirea. Şi, o întrebare dureroasă: de ce nu i-a fost permis să le păstreze? Era oare chiar atât de păcătos, de nemernic, încât nu avea dreptul la puţină frumuseţe?


După un timp, a întâlnit alte odoare pe marginea drumului. Semănau atât de mult cu primele, ba parcă, erau chiar mai frumoase! Inima sa a tresărit, dar acum învăţase să fie precaut. S-a apropiat, dar lăsând totuşi o distanţă, şi s-a mulţumit să le privească de departe. Dar ele străluceau atât de frumos, încât a prins din nou curaj. Şi într-o noapte, a avut şi un vis, în care un negustor de odoare îl îmbia să le primească. "Le meriţi, pot fi ale tale! Ştiu că tu nu eşti lacom, ca alţi oameni, şi nu le doreşti pentru valoarea lor. Pentru că iubeşti frumuseţea, şi vrei doar să le ocroteşti, le poţi avea."
A doua zi, a mers şi a ridicat odoarele, punându-le, din nou, într-o legătură. A mai trecut un timp...şi, iarăşi a venit furtuna! Un fulger chiar mai grozav decât primul le-a prefăcut de-a dreptul în cenuşă, iar pe el l-a lăsat aproape mort. De fapt, mult timp după aceea, şi-a dorit să fi murit. Muntele părea atât de îndepărtat, şi suferinţa sa atât de mare, încât uneori îşi dorea să se termine totul atunci.
S-a refăcut cu greu, simţind totuşi că depăşise un prag. De atunci încolo, orice s-ar fi întâmplat, inima sa nu mai putea fi zdrobită. Odoarele, şi toate lucrurile lumii, îi apăreau acum drept jucării pentru copii.Le mai iubea şi acum, dar altfel, cu totul altfel...
Şi, desigur, a mai întâlnit de atunci obiecte pe marginea drumului, şi s-a mai aplecat uneori să le ia, dar nu pentru sine. Doar pentru a le ocroti. Însă ciudat lucru se întâmpla acum:  de cum le atingea, ele se prefăceau în cenuşă. Toate încercările sale se terminau în acelaşi fel, oricât de bine intenţionat ar fi fost.


Şi atunci, a înţeles un lucru. Pelerinii nu trebuiau să se îngreuneze cu lucruri de prisos. Poate, dacă nu le-ar fi iubit atât, i-ar fi fost îngăduit să le păstreze, dar exista în el o slăbiciune, care cu timpul, l-ar fi îndepărtat de Munte. Şi, mai putea fi şi altfel: poate că odoarele înseşi nu erau potrivite pentru el. Fuseseră atinse de mâini străine, de oameni supuşi cărnii, cu dorinţe şi preocupări obişnuite, şi acestea lăsaseră în ele anumite vibraţii. Vibraţiile sale erau puţin diferite, datorită drumului pe care şi-l alesese, şi care mergea doar în sus. Şi acest amestec de vibraţii, la un moment dat, trebuia să producă o furtună. Desigur, ar fi existat şi posibilitatea ca, după o astfel de furtună, vibraţiile să se armonizeze, dar la el nu se întîmplase. Din motive pe care, poate, doar Stăpânul Drumurilor le ştia.


Oricum, lucrul cel mai bun, din aceste întâmplări, era acela că îşi reluase drumul. Şi era acum ceva mai înţelept. Înţelesese acum că încercările cele mai mari ale drumului nu erau prăpăstiile, şi fiarele primejdioase. Duipă cum spune un om înţelept al veacului trecut, "când ajungi brusc în contact cu frumuseţea cea mai desăvârşită, constaţi că încercarea e şi mai grea." Sau, cu iluzia frumuseţii...
Dar asta, doar până când vom strânge în noi-înşine destulă frumuseţe.

Wednesday, June 1, 2011

Copilul care am fost, şi poate mai suntem

Fac o mică paranteză între postările personale, pentru a reda un text al lui Paulo Coelho care mie îmi ajunge la suflet - ca majoritatea scrierilor lui, dealtfel. Pentru că este iunie, pentru că am fost, sau (mai) suntem încă, copii...sau, ar mai trebui să fim...Şi pentru că, prin orice am fi trecut, şi oricât ne-ar fi schimbat viaţa, există lucruri care nu pot fi schimbate. Doar îngropate, dar schimbate, nu! Iată acest text, atât de potrivit pentru o zi eternă a copilului, de toate vârstele:

 "Trebuie să îl ascultăm pe copilul care am fost cândva şi care încă există în noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să-i înnăbuşim plânsul, dar glasul nu i-l putem reduce la tăcere. 
Copilul acesta care am fost cândva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia cerurilor!
  
Există multe feluri de a te sinucide. Cei care încearcă să ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Cei care încearcă să ucidă sufletul încalcă şi ei legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor sare mai puţin în ochii oamenilor.

Imaginea aparţine: http://www.clopotel.ro/prieteni/pagina-h2o_cleo_bia-226142-album-6.html

Să dăm atenţie celor spuse de copilul pe care îl adăpostim în inimă. Să nu ne ruşinăm de el. Să nu-l lăsăm pradă fricii, deoarece copilul acesta e singur şi nu este aproape niciodată auzit.
Trebuie să-i îngăduim ca uneori să ne ţină el hăţurile existenţei. Copilul acesta ştie că fiecare zi e diferită de celelalte. 


 Să facem astfel încât el să se simtă din nou iubit. Trebuie să-l facem să se simtă bine - chiar dacă ar însemna să acţionăm altfel de cum suntem obişnuiţi, chiar dacă asta ar apărea ca o sminteală în ochii oamenilor.
Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă-i vom da ascultare copilului pe care-l purtăm în suflet, ochii noştri vor reîncepe să strălucească. Dacă nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viaţa." (Paulo Coelho)

Sunday, May 29, 2011

Cine sunt aleşii?

Pare o întrebare pompoasă şi retorică, întrucât majoritatea ştim câteva nume ale unor mari aleşi divini, din toate epocile. Şi, e adevărat că acele mari spirite au venit la întrupare cu mari misiuni, de luminare şi îndreptare a unei părţi din omenire. Desigur, au fost spirite înalte, uneori chiar Persoane divine, sau avataruri.
Însă, în zilele noastre - mai bine-zis, de la venirea lui Hristos încoace - avem cu toţii şansa de a deveni aleşi. Chiar dacă, probabil, nu am avut o misiune stabilită anterior, dar noi alegem conştient în această viaţă calea ascendentă, spre Divinitate, şi alegem să Îi respectăm poruncile, ne va alege şi El pentru munca Sa. La început, înţelegerea noastră va fi mai neclară, va avea lacune, şi viaţa noastră va reflecta acest adevăr interior. Dar, pe măsură ce rămânem hotărâţi pe cale, El ne va trimite mai multă lumină, şi lucrurile neclare se vor limpezi. Cu cât vom rămâne mai conştient pe cărare, cu atât vom putea ajuta mai mult, şi chiar viaţa noastră se va îmbunătăţi.
Desigur, dacă ne vom afla sub protecţia Lui, nu înseamnă că nu vom mai avea încercări şi greutăţi. De fapt, tocmai încercările demonstrează că suntem pe cale! Dar, le vom trece pe toate, până la urmă, cu ajutorul Lui, şi situaţia noastră chiar se va îmbunătăţi faţă de început. Întotdeauna, dintr-o încercare, iese un bine mai mare! Chiar dacă nu vizibil în plan material. Însă, ceea ce este, cred, un rod comun al tuturor încercărilor, şi căilor spirituale, este schimbarea interioară.
Nu pot descrie o "traiectorie" psiho-spirituală comună tuturor, din simplul motiv că nu ştiu cum arată trăirile de parcurs ale altora. Însă rezultatul este întotdeauna liniştea dincolo de condiţiile exterioare, mulţumirea, bucuria chiar. Şi, desigur, capacitatea de înţelegere, măcar parţială, a încercărilor şi trăirilor celorlalţi. Nu o înţelegere mentală, teoretică, ci altfel. Nu pot spune cum, dar toţi cei care au ajuns aici, probabil ştiu.

Bine, dar această viziune contrazice noţiunea de destin! mi se poate spune. Nu o contrazice, ci o completează - aşa cum legea harului a completat-o pe cea a lui Moise. Destinul există - adică, un anumit "program", o "schemă generală" a vieţii noastre. Cine o determină - dacă e vorba de Dumnezeu, sau de voinţa sufletului înainte de întrupare - ar fi o discuţie prea lungă, şi fără folos. Important este că, de la Hristos încoace, acest program poate fi schimbat. Dacă noi alegem să Îl urmăm, - dacă credem în divinitatea Sa, în promisiunile Sale, şi Îi respectăm poruncile - atunci, El va "topi" acest destin al nostru, şi ne va permite să ni-l construim singuri, după voinţa noastră. Care totuşi, după un timp, nu va mai fi doar a noastră...pentru că se ştie că, dacă urmăm un trimis divin, vom ajunge să ne transformăm treptat, şi voinţa noastră se va subordona Lui. Desigur, nu forţat, şi nu chiar de la început! Avem voie să alegem şi altfel, şi să trăim consecinţele. De fapt, întreaga noastră viaţă poate fi o pendulare între dorinţele noastre, şi voinţa Lui...până ce înţelegem că binele nostru, chiar dorinţele noastre, ţineau de fapt, de urmarea voii Lui. Altfel spus, până ce ajungem să ne vedem propriul nivel limitat de înţelepciune, comparativ cu al Lui. Şi pentru asta, e nevoie tot de har!

Aşadar, problema alegerii rămâne una deschisă, în zilele noastre. Cred că nimeni dintre cei dinainte nu a avut atâtea posibilităţi ca noi, atâtea daruri potenţiale. Trebuie doar să vrem, să credem, să îndrăznim, şi să tăcem - după cum spun şi căile iniţiatice vechi. Sau mai bine, să sperăm! Întrucât speranţa este o exprimare indirectă a dorinţei noastre, o rugăciune fără cuvinte. Înaltele speranţe şi visuri sunt primul pas spre realizare. Şi primul care aparţine omului. Următorii, sunt ai Domnului...

Thursday, May 26, 2011

Avem noi iubire?

La această întrebare pare a se răspunde foarte uşor, şi majoritatea celor pe care îi cunoaştem, sau chiar şi necunoscuţi, vor răspunde afirmativ. Şi, desigur că vor fi sinceri! Întrucât, fiecare îşi cunoaşte sufletul într-o oarecare măsură, şi fiecare ştie că există lucruri, persoane, sau idei care îl pot mişca până la lacrimi, până la incendescenţă.
Dar, este oare aceasta chiar iubire? Răspunsul emoţional spontan la un factor poate fi, desigur, o trăire intensă, care poate lăsa urme o anumită perioadă. Însă, pentru a-l numi iubire, ar mai trebui adăugate nişte condiţii. În primul rând, persistenţa în timp. Ne putem simţi foarte emoţionaţi de o floare, un peisaj, o persoană, etc., datorită unor condiţii specifice ale ambianţei şi acelui moment, sau chiar datorită unei vulnerabilităţi sau deschideri personale momentane. Dar peste un timp, când condiţiile se schimbă, e posibil să nu mai simţim acelaşi lucru. De fapt, este vorba despre clasica identificare a iubirii cu emoţia.Iubirea nu este doar emoţie, ea este ceva mai profund.
Apoi, pentru a fi siguri că iubim ceva sau pe cineva, ar trebui să vedem cât suntem în stare să sacrificăm pentru, sau chiar să dăruim liber, acelei idei sau persoane. În momentul în care spunem că iubim, dar nu putem renunţa la orgoliul poziţiei sau imaginii noastre, la comodităţile şi interesele noastre uzuale pentru binele obiectului iubirii noastre, atunci acea iubire ridică un serios semn de întrebare. Poate fi, în accepţiunea noastră omenească, o "iubire de timp liber", dar în ochii Divinităţii nu cântăreşte nici un gram. Şi, nici măcar în cei omeneşti!
Şi, ultima condiţie, dar nu cea din urmă (întrucât, fiecare îşi poate adăuga aici propriile condiţii, învăţate din practică), este cât de mult ne transformă pe noi-înşine această iubire. Iubirea, prin definiţia ei, este o stare înaltă de vibraţie - cea mai înaltă din univers. Cei care iubesc cu adevărat simt, cumva, că "ies din ei-înşişi", că se deschid nu numai spre persoana iubită, ci spre întreaga lume. Simt nevoia să fie buni şi generoşi cu toate fiinţele, să facă gesturi altruiste, să se devoteze. De fapt, prin întâlnirea cu o persoană, simţim că Îl întâlnim pe Dumnezeu în creatură, şi acest lucru trebuie să ne schimbe. Dacă aceasta nu se întâmplă, sau se întâmplă foarte slab - sau chiar, dimpotrivă, simţim doar nevoia să ne izolăm de lume împreună cu fiinţa iubită - atunci este doar un "egoism în doi", o formă inferioară de comuniune, şi nu iubire.

Din câte s-a văzut, nu am încercat aici o expunere savantă a iubirii, din punct de vedere psihologic sau spiritual (nici măcar nu am mai vorbit despre cele trei tipuri de iubire posibile), ci doar o abordare practică - a ceea ce se vede, şi se simte. Dar, dacă tot am amintit despre cele trei tipuri, trebuie totuşi să spun că orice iubire trebuie să tindă mai mult spre agape, şi mai puţin spre eros. Şi nu mă refer aici doar la iubirile dintre cupluri, ci la tipuri esenţiale de iubire. Ne putem ataşa într-un mod similar erosului (deşi, noi nu îl percepem astfel) şi de un prieten/prietenă de acelaşi sex, sau chiar de un obiect, sau o plantă. Adică, acea iubire ar avea toate caracteristicile erosului: posesivitate, dorinţa de a fi în permanenţă în preajma obiectului iubirii, gelozie în cazul apariţiei altcuiva în "peisaj", suferinţă intensă în cazul pierderii, sau chiar separării temporare de obiectul iubirii, etc.
Tipul intermediar - phileia, iubirea-prietenie, sau "dragostea frăţească" evanghelică - constituie baza celor mai solide relaţii şi experienţe.Şi, acest tip nu este caracteristic doar prieteniei, ci tuturor relaţiilor de iubire, în care accentul cade pe "cealaltă persoană", şi nu pe noi-înşine.Este, deasemenea, şi foarte aproape de agape - iubirea divină.

Aşadar, după ce am trecut în revistă aceste noţiuni, putem încerca să privim vieţile noastre, şi ale celor din jur, şi să înţelegem câţi oameni care iubesc cu adevărat cunoaştem. Nu pentru a-i judeca, ci tot pentru luminarea noastră. Şi, desigur, pentru a vedea ce ne mai lipseşte nouă, şi cât de mult mai avem de parcurs până să ajungem, cu adevărat, la a iubi. Şi, desigur, e bine să ne rugăm pentru toţi, întrucât şi capacitatea de a iubi nu este darul omului, ci al lui Dumnezeu. Omului îi rămâne doar să tindă la iubire, şi să rămână concentrat pe dorinţa de a iubi.
Aşadar, parafrazând spusele unui părinte al Filocaliei despre rugăciune, putem spune că "a iubi într-un fel oarecare, este capacitatea omului, dar a iubi curat, este numai de la Dumnezeu."

Tuesday, May 24, 2011

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (II)

Iată-ne ajunşi la partea cea mai delicată a discuţiei noastre - aceea care va căuta să stabilească dacă şi necreştinii au dreptul la har. Sunt conştientă că pot exista mii de argumente pro şi contra, şi există mulţi oameni mai cunoscători decât mine, care au studiat tone de teologie.Tot ce pot răspunde este că lucrurile pe care le voi spune, întâi le-am simţit, nu le-am studiat. Abia pe urmă au venit şi argumentele logice.
Aşadar, să încercăm să vedem dacă harul - sau Duhul lui Dumnezeu - a fost prezent şi înainte de Hristos, sau după El. Înaintea lui, Scriptura spune că au existat Moise, proorocii, judecătorii şi regii - care toţi au fost trimişi de Dumnezeu, şi au vorbit cu El. Cum putem spune că ei nu aveau har? Ca să luăm un singur exemplu din zeci, ne vom aminti despre felul cum i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Ilie  - ca o "boare de vânt lin". Toţi cei care au primit mângâierea lui Dumnezeu cred că ştiu, oarecum, senzaţia - de linişte şi uşurare. Aşadar, acesta este un mod în care Dumnezeu vine de obicei, chiar şi în zilele noastre.Ca să nu mai vorbim despre zecile de minuni înfăptuite de prooroci, printre care şi învierea morţilor (Ilie, Elisei), sau scăparea din cuptorul de foc (Daniel, şi cei trei tineri). În mod evident, numai harul divin îi putea sprijini pe acei oameni, pentru a înfăptui minuni de necrezut.

Mai mult chiar, Sf Serafim de Sarov, şi unii părinţi ai Bisericii, spun că până şi filosofii greci căutători ai adevărului, deşi nu Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, au avut parte de har."Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii de Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul, care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se puteau 

 Imaginea aparţine: http://oceanospotamos.wordpress.com/category/istorie/page/3/ 

 împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu, 'şi care nu au lege, din fire fac ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu.' " (Sf. Serafim de Sarov- O biografie spirituală - Arhim. Lazarus Moore)


Iată deci, că  Dumnezeu nu este atât de exclusivist! El le-a trimis har chiar şi necreştinilor, înainte de venirea lui Isus! Dar de fapt, ce a însemnat venirea Sa? Venirea, şi sacrificiul Său, au fost necesare pentru a şterge greşelile trecute - sau karma veche - ale oamenilor, pentru ca ei să poată avea acces mai uşor la har. Se ştie că greşeala, păcatul, constituie un fel de impuritate care "înfundă" canalul de comunicare cu divinul. Hristos a "curăţat" aceste canale pentru ei, pentru ca ei să poată auzi glasul lui Dumnezeu mai uşor. Desigur, mai departe este rolul omului, care trebuie să se menţină în iubire şi în porunci, ca să nu piardă darul.
Mai mult, promisiunea Sa este aceea că, dacă oamenii supuşi greşelii vor apela la ajutorul Său, El îi va ajuta din nou să se cureţe, pentru a putea primi harul. Iată cum s-a scurtat calea mântuirii! Până atunci, oamenii trebuiau să recurgă la procedee drastice de purificări, pentru a-şi menţine "canalul" curat. Unii dintre ei mai recurg şi acum la acele procedee - dar aceasta nu înseamnă că ei greşesc, ci doar că au ales calea mai lungă. După cum spune Pavel în I Romani: "Cel ce mănâncă, să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă;iar cel ce nu mănâncă, să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit./ Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul Său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să Îl facă să stea." (I Romani, 14.3-4)


Aşa este, cine suntem noi ca să îi judecăm  pe ceilalţi: pe mahomendani, budişti, hinduşi, confucianişti, etc., şi să decretăm sus şi tare că ei nu pot primi har? Desigur, acum Iisus a venit, şi se pare că nu se poate ajunge la Dumnezeu decât prin El. Dar, e bine să nu luăm Scripturile la modul literal, pentru că Dumnezeu lucrează prin simboluri, şi prin figuri de stil.
 
Putem înţelege - şi eu aşa simt - că singura cale prin El este aceea prin urmarea poruncilor Lui. Şi, care sunt acestea? Sunt cele două despre care am pomenit: iubirea pentru Dumnezeu, cu tot sufletul, şi iubirea aproapelui. Oare nu există şi mulţi necreştini care îndeplinesc aceste condiţii?
Desigur, se poate pune problema cărui Dumnezeu se închină ei. Dar toţi oamenii luminaţi şi deschişi ştiu că Dumnezeu are multe nume, şi toate religiile monoteiste sunt doar forme de venerare a Dumnezeului unic. Cu atât mai mult, cu cât poruncile lor sunt relativ aceleaşi: iubire, compasiune, adevăr, nonviolenţă, dreptate. Mai mult, chiar şi hinduismul - deşi politeist - reprezintă o încercare de înţelegere a unui Dumnezeu unic, prin multitudinea aspectelor sale.

Imaginea aparţine: http://www.fotkyfoto.ro/fotografii/(312891)/ 

"Bhagavad-Gita" - capodopera acestui sistem filosofic şi religios - are multe învăţături care, la prima vedere, par creştine:  "Cine Mi se dăruieşte, nu piere."; "Pune-ţi în Mine inima ta, pătrunde în Mine cu mintea ta; în Mine vei locui după aceea, neîndoios", "Cel care-L vede pe Supremul Stăpân divin sălăşluind la fel în toate fiinţele, nepieritor când acestea pier, acesta este cel care vede.", etc

În altă interpretare - întrucât Hristos reprezintă Înţelepciunea divină, care s-a smerit pînă ce a ajuns la Iubirea divină a Tatălui - toţi cei care vor trăi astfel, vor ajunge şi ei la Tatăl. Adică, smerindu-şi înţelepciunea prin ascultare, şi prin dorinţa aflării adevărului, vor dobândi treptat iubirea iubirea divină, necondiţionată. Acesta este Hristos, aceasta este calea Lui, şi astfel se poate ajunge la Tatăl prin El - chiar şi de către necreştini. Sau, mai simplu: calea lui Hristos este calea iubirii şi a jertfei, calea crucii. Toţi cei care se jertfesc pentru aproapele lor, sau pentru Dumnezeu, vor primi har, şi se vor mântui.
Dealtfel, au fost multe exemple de necreştini care au trăit într-un mod creştin pur: ex. Gandhi, despre care am mai vorbit:  http://univcrestact.blogspot.com/2010/10/despre-gandhi-parintele-galeriu-si.html

Ar fi multe versete evanghelice, şi din Noul Testament, care susţin universalitatea iubirii lui Hristos, şi dorinţa lui ca şi "neamurile" să se mântuiască. Dar întrucât deja m-am lungit prea mult, voi  încheia doar prin cuvintele lui Petru din Faptele Apostolilor, lăsând pe fiecare să îşi descopere adevărul:

"Ci, în orice neam, cel ce se teme de El, şi face dreptate, este primit de El." (Fapte 10.35) 

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (I)

Sunt conştientă că este un subiect foarte important, şi susceptibil de multe controverse, şi foarte mulţi vor spune că nici măcar nu aveam dreptul să vorbesc despre el. Poate că aşa este...Dar, dacă ar fi să o luăm după merit, nici cei mai mari nevoitori nu ar avea acest drept - pentru că numai singur Dumnezeu ştie cel mai bine unde trimite harul, şi care oameni sunt ai Lui. Dar, întrucât trebuie să existe o înţelegere, măcar parţială, a acestui delicat subiect, voi spune doar ceea ce am înţeles eu - cu riscul de a leza unele păreri şi dogme prestabilite.
Aşadar, toată lumea ştie că Sfântul Duh s-a pogorât asupra apostolilor în ziua Cincizecimii, şi le-a dăruit diferite harisme - printre care şi pe aceea a "vorbirii în limbi" - astfel încât toţi cei prezenţi să le poată înţelege mesajul. Aceşti apostoli au fost primii părinţi ai Bisericii creştine (care pe atunci nu era ortodoxă, sau catolică, sau protestantă), iar harul a fost transmis ("prin punerea mâinilor" - după cum se spune în Noul Testament) urmaşilor acestor apostoli - membrilor Bisericii. Ei, dar acum vine partea grea: membrii cărei Biserici?
Ortodocşii susţin sus şi tare că numai ei au păstrat învăţătura cea adevărată, întrucât ramura catolică s-a desprins  cu de la sine putere prin sinodul din 554 de la Ferrara-Florenţa, schismă definitivată în 1054.
Imaginea aparţine: http://www.ghidpitesti.ro/info-Pitesti/mpi-Biserica-Ortodoxa-Sfantul-Ioan-Botezatorul.html 

Catolicii, pe de altă parte, au şi ei argumente pentru deosebirile dogmatice pe care le-au adoptat ( dintre care Filioqoe şi existenţa Purgatoriului mi se par destul de greu de combătut.)
Şi totuşi, existenţa a numeroşi sfinţi şi nevoitori din ambele "tabere", în decursul timpului, precum şi a unor profeţi şi oameni inspiraţi, pare să arate că harul nu s-a împiedicat de aceste deosebiri dogmatice.  Spre disperarea exegeţilor puritani, pentru care dogma corectă constituie principala "poartă" a harului!


În acest sens, desigur că bisericile protestante, precum şi multitudinea de secte apărute ulterior, nu ar avea nici o şansă la har; iar pretenţia că numai unii se vor mântui apare oarecum justificată.
   
 Dar, dacă ar fi aşa, iar pentru primirea harului ar fi de ajuns să credem şi să susţinem cu tărie dogma cea mai corectă, de ce există totuşi nemernici, hoţi, ucigaşi, hulitori, chiar şi din sânul catolicilor şi ortodocşilor?  Dar aceştia sunt fii renegaţi ai Bisericii, ei nu sunt Biserica! mi se poate replica. Bun, atunci restrângem aria primitorilor de har numai şi numai la ortodocşii şi catolicii practicanţi, sau mai bine, numai la feţele bisericeşti! Şi totuşi, chiar şi printre ei există asemeni fii renegaţi - chiar dacă ei cred cu tărie în dogma lor corectă, şi ar fi în stare să şi moară pentru ea! Şi paradoxal, se întâlnesc printre creştinii simpli, neduşi prea des la Biserică - pot fi ei chiar şi sectanţi - oameni care au în ei o iubire şi o linişte pe care nu le întâlneşti uneori nici la feţele bisericeşti. Oameni care respectă cu tărie poruncile lui Hristos, şi o fac cu dragoste şi blândeţe. Doctrina lor poate fi de-a dreptul greşită, sau doar simplistă (am discutat şi eu cu martori ai lui Iehova, evanghelişti, baptişti - sper să nu se supere pe mine că vorbesc astfel despre credinţele lor), şi am reţinut, dincolo de dogmă, bunătatea lor, şi modul strict de aplicare al poruncilor lui Hristos, precum şi acea dragoste şi ajutorare pe care o acordau fiecărui frate în nevoie, în mod liber.
Cine ar putea crede că oameni care au iubire, şi care îndeplinesc poruncile lui Hristos, nu pot primi har? Doar din pricină că nu cred în dogma corectă! Dar nicăieri, în toată Scriptura, nu am întâlnit o asemenea condiţie pusă de Hristos pentru a deveni "fiu al lui Dumnezeu", sau "din Casa Domnului". Dimpotrivă, El ne cere clar să îndeplinim numai cele două porunci de bază: iubirea de Dumnezeu, şi iubirea aproapelui - pentru că în ele "sunt cuprinse toată Legea şi Proorocii". Pe de altă parte, El se ridică împotriva fariseilor, care susţineau că numai prin cunoaşterea Legii te poţi mântui. (Matei 23.23-25, Luca 16.15).

Desigur, adevărul doctrinei este important, ca şi Adevărul în sine. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât pe calea adevărului. Dar uneori, oamenii nu sunt capabili să înţeleagă de la început acest adevăr, iar această incapacitate nu constituie un păcat. El îi va susţine şi le va trimite har celor plini de iubire şi care Îi îndeplinesc poruncile, indiferent din ce sectă sau doctrină fac parte, până ce li se vor deschide ochii, şi vor înţelege Adevărul adevărat. Aceasta, neînsemnând însă că trebuie să îşi lase neapărat credinţa în care s-au născut, pentru a se boteza ortodox, sau catolic. Dealtfel, cine poate susţine cu tărie că Întregul adevăr se află într-una din cele două ramuri? Părţi de adevăr se află peste tot... Altfel spus, cea mai adevărată închinare este "în Duh şi în adevăr" - adică, dincolo de Biserici, şi doctrine.

Dealtfel, cele mai mari adevăruri din toate sunt Iubirea şi Slujirea. Cine înţelege acest lucru, nu mai are nevoie să caute adevăruri doctrinare subtile. Şi înţelege că Dumnezeu este întotdeauna acolo unde întâlneşte un suflet, sau mai multe, care trăiesc conform acestor adevăruri. "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo, împreună cu ei." , şi "Oricine va chema numele Domnului, se va mântui."(Romani 10.13)

Cam acestea  ar fi de spus în ceea ce priveşte diferitele ramuri creştine. Despre necreştini, ar fi necesară o discuţie separată. Pentru că şi ei sunt ai lui Dumnezeu, ca şi noi. Sau, nu?

Sunday, May 22, 2011

Pilda celor doi călători

Era odată, în vremuri de demult, un om sfânt care a început o călătorie pentru mânăstirea lui. Trebuia să strângă ajutoare, şi să vorbească lumii despre această mânăstire, unde se ţineau într-adevăr slujbe dumnezeieşti.

În drumul său, întâlni un orăşean îmbrăcat pestriţ, cu piele albă şi nearsă de soare, care îi ceru voie să îl însoţească. "Cum să îl iau pe acest om cu mine?" se gândi el." După îmbrăcăminte şi după purtări, este exact acel om de lume de care am fost sfătuiţi la mânăstire să ne ferim. Cred că nici măcar nu ştie să se roage."

Imaginea aparţine siteului: http://193.226.7.140/~leonardo/n12/Laszlo11.htm

-Ştii să te rogi? îl întrebă el, cu îndoială.

-Desigur, câteva rugăciuni pe care m-a învăţat mama, în copilărie. În plus, Îi vorbesc Domnului aşa cum mă pricep eu atunci când am o nevoie, şi El, în bunătatea Lui, îmi răspunde.

-Îţi răspunde? rosti călugărul înspăimîntat. Nefericitule, eşti jucăria diavolilor!

-Ei, nu chiar în cuvinte, părinte, zâmbi omul blând, ci doar îmi trimite ce am nevoie.

Călugărul se mai linişti puţin, dar tot gândi că omul acela, după ce era atât de lumesc, avea şi un orgoliu nemaipomenit. Dar nu-i nimic, poate că aceasta era încercarea trimisă lui de Cel de Sus. Poate că trebuia să îl lumineze pe acel nefericit, şi să îl îndrepte pe calea cea bună.

-Poţi merge cu mine, dar în oraşe, să mă laşi puţin în urmă, sau puţin înainte! Nu se cade ca un călugăr să fie văzut alături de un om de lume.

Omul se învoi, şi astfel purceseră la drum. Trecu o zi, trecură şi printr-un oraş - unde târgoveţul rămase puţin în urma sa, aşa cum se învoiseră, apoi, spre seară, făcură un popas pe malul unei ape.

-Sfinţia-ta, n-aş vrea să te supăr, dar...ai putea să îmi împrumuţi din merindele sfinţiei-tale?

Călugărul rămase uimit. Văzuse că omul pornise la drum cu doi saci mari de merinde. Oare le mâncase pe toate într-o zi? Ce-i drept, aşa răsfăţat cum arăta, era foarte posibil. Şi acum, tot la puţina lui merinde se lăcomea!

-Iată, fiule, dar să fii mai chibzuit! Se poate să nu ştii ce greu se câştigă pâinea, mai ales la mânăstire!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, şi iertare!

A doua zi, porniră iarăşi la drum. La un moment dat, trecură printr-un sat sărăcăcios, unde nu se vedea nici o biserică.Copiii alergau goi pe uliţe, iar sub un pom, văzu doi tineri care se giugiuleau.

"Ce s-o fi întâmplat aici?" gândi el. "Şi unde o fi parohul acestui sat?"

Curând, întâlniră un gospodar care se oferi să îi găzduiască. El le povesti că, din pricina sărăciei satului, nu avuseseră bani să îşi facă biserică, aşa că, mult timp merseseră la cea din satul învecinat - aflat de cealaltă parte a muntelui. Apoi, murind bătrânii, tinerii - ocupaţi cu grijile gospodăriei - avuseseră prea puţin timp să mai meargă la biserică. Mai ales că era aşa departe...Copiii erau prea mici ca să meargă singuri, părinţii munceau, şi astfel, după un timp, nimeni nu se mai duse. Moravurile deveniseră, încet-încet, mai libere.

Călugărul se întristă, dar se gândi, în acelaşi timp, că ar fi un bun prilej pentru a-i întoarce spre Dumnezeu. Hotărâ să rămână acolo mai multe zile.

Scoase toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi începu să le citească în faţa lor, aşa cum făcea la mânăstire. Îi strânse pe copii în grupuri mici, şi le vorbi pe rând despre trebuinţa ascultării de Dumnezeu şi de părinţi. Îi strânse pe tineri, şi le vorbi despre trebuinţa unei vieţi curate, şi despre unirea în lor în Biserică. Apoi, facu o mare adunare, cu toţi oamenii satului, şi le vorbi despre neapărata trebuinţă de a merge la biserică duminicile şi de sărbători.

-Dar e departe, părinte! Mai bine ne laşi sfinţia-ta câteva cărticele, şi om citi aici.

Călugărul se gândi că era o ispită în calea lui, şi o mare încercare, dar nu ştia ce să facă mai departe. Hotărâ să se roage doar Domnului pentru luminare, iar dacă nu va primi răspuns, să plece oricum mai departe.

Atunci, se auzi glasul orăşeanului, de care şi uitase:

-Puteţi merge pe rând: o duminică unii, o duminică alţii. Iar cei care se duc, să caute să ceară de la preotul acela câteva rugăciuni pentru cei rămaşi acasă, şi predica zilei respective pe o foaie de hârtie, pe care să o citească celorlalţi la înapoiere.

La început, îi veni să se mânie de cutezanţa acelui mirean. Şi ce sfat lumesc putuse să dea! Cum să meargă pe rând - oare, în Casa Domnului nu trebuiau să se ducă toţi? Dar apoi, văzu că sătenii se luminaseră la faţă.

-Cred că asta am putea-o face! Putem hotărâ dinainte pe cei care ar merge duminica viitoare, apoi pe cei de duminica cealaltă, şi tot aşa. Pe urmă, fiecare şi-ar şti rândul.

Nu întrutotul mulţumit, dar văzând totuşi că acolo nu mai era nimic de făcut, îşi luă rămas-bun, şi porniră mai departe.

După câteva zile, întrucît se apropiau de mânăstire, voi să facă numărătoarea banilor strânşi pentru aceasta. Cu durere văzu că, pentru a-şi fi îndeplinit scopul pentru care fusese trimis, mai lipseau două pungi de galbeni. "Ei, asta e! Atât a vrut Dumnezeu" îşi spuse el.

-De ce eşti mâhnit, sfinţia-ta? îl întrebă târgoveţul. Ar mai trebui bani?

-Desigur, fiule, dar nu avem ce face. Doar dacă ai avea domnia-ta să îmi dai, dar n-aş prea crede.Nu te văd prea înstărit!

-Aşa e, sfinţia-ta, dar eu cred că, dacă Dumnezeu va voi, îţi va trimite. Trebuie doar să Îl rogi.

-Crezi că n-am făcut-o până acum, omule? Se vede că asta e voia Lui.

- Eu cred că El ştie nevoia mânăstirii voastre, şi vă va trimite. Mă voi ruga şi eu aşa cum o făceam pentru nevoile mele, şi El îmi răspundea.

Călugărul nu se mai supără, dar gândi că oricum, acel orăşean nu avea cunoştinţă despre căile Domnului. Viziunea lui era total copilărească, şi lipsită de înţelepciune.

A doua zi, pe când se apropiau de mânăstire, se încrucişară cu trăsura unui mare boier. Fără veste, acesta scoase capul pe geam, şi le aruncă două pungi cu galbeni.

-Fiica mea a suferit mult timp de o boală, şi de curând s-a vindecat, prin rugăciunile unui sihastru. El mi-a spus să aduc aceste două pungi la mânăstire, sau dacă nu, să le dau celor doi oameni pe care îi voi întâlni în drum, aproape de mânăstire.

Până să apuce să îi mulţumească, trăsura se şi îndepărtase.

Fericit din cale-afară, călugărul se întoarse spre orăşean.

-Uite că Dumnezeu ne-a ascultat! Acum, haide cu mine la mânăstire, să faci un popas binemeritat!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, dar nu sunt vrednic. Sunt un om păcătos, şi nu ştiu nici măcar să mă rog cum trebuie. Mă bucur doar, din suflet, că ai avut folos în călătorie! Şi, mă iartă că te-am stânjenit până acum, prin nepriceperea mea.

Spunând acestea, îi sărută mâna, şi se îndepărtă cu iuţeală. Până să apuce el să îi mai spună ceva, abia se mai vedea, ca un punct colorat în praful drumului.

Mai târziu, după ce bucuria întoarcerii se mai ostoi, se gândi să îl viziteze pe acel sihastru binecuvântat, care le făcuse un dar aşa de mare. Găsi un pustnic bătrân, care trăia într-o peşteră în munte, şi se hrănea cu ciuperci, rădăcini şi pâine uscată, atunci când îi mai aduceau oamenii de jos. De cum îl văzu, acesta îi spuse:

-În sfârşit, venit-ai! Pentru că ai o mare râvnă în slujirea Domnului, El m-a încredinţat să îţi arăt ce îţi mai lipseşte.

-Mulţumesc, sfinţia-ta! Îmi lipsesc multe, asta ştiu.

-Nu chiar aşa de multe, ci doar una singură, şi mare: nejudecarea. L-ai judecat pe acel tîrgoveţ a fi nevrednic de slujirea Domnului alături de tine, şi el nu s-a supărat. A mers înapoia sfinţiei-tale în oraşe, şi ştii ce a făcut? Şi-a împărţit merindea săracilor. De aceea ţi-a cerut mai apoi.

În satul acela, ai făcut bine ce ai făcut, dar ai fi reuşit mai puţin fără rugăciunile lui. El a început să se roage pentru acei oameni de cum aţi intrat în sat.Şi sfatul bun pe care l-a dat i-a fost trimis de îngerul său păzitor. Deşi nu o soluţie desăvârşită, a fost totuşi un sfat bun, şi singurul lucru ce se putea face ca să îi dobândeşti pe oamenii aceia. Altfel, cu încetul, s-ar fi întors la obiceiurile lor.

Atunci când ai avut nevoie de galbeni, el s-a rugat alături de tine, din nou. Dar cu mare credinţă! El chiar a crezut că Dumnezeu îl va asculta, nu s-a îndoit nici o clipă. Şi Dumnezeu mi-a trimis mie păcătosului un înger în vis, care mi-a spus despre nevoia voastră, şi despre tot ce s-a întâmplat.

Auzind acestea, călugărul căzu la pământ, şi dădu slavă lui Dumnezeu.


Neştiute sunt căile Domnului, şi noi, păcătoşii, nu putem decât să ne lăsăm duşi de ele. "Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" (I Corinteni, 2.16)

Wednesday, May 18, 2011

Între purtarea crucii şi "avem dreptul la fericire"

Încă de când începem să dorim să urmăm o cale spirituală, ni se ivesc în faţă două alternative. De fapt, ele sunt mult mai multe, dar dacă le privim cu atenţie, vedem că se pot reduce la două, şi anume: calea crucii, a suferinţei şi sacrificiului permanent pentru Hristos - sau orice nume ar purta Divinitatea; şi calea devenirii prin "întregire" - ca să zic aşa. Adică, cea a devenirii treptate a mai mult decât suntem, dar fără suferinţă, doar prin acceptare şi acumulare. Aceasta din urrmă ne

Imaginea aparţine: www.len.ro/2010/04/ caldarusani-padurea-snagov/ 

spune că deja suntem perfecţi, că nu suntem deloc păcătoşi, şi de fapt, nici nu avem ce îndrepta la noi! Trebuie doar să mai acumulăm cunoaştere, pentru a deveni omnipotenţi, şi capabili să ne transformăm singuri vieţile. Şi, desigur, avem dreptul la orice fericire posibilă.

Desigur, fiecare va accepta una dintre cele două căi, funcţie de structura sa. Şi, ca să fim sinceri, mult mai mulţi vor opta pentru cea de-a doua! Este mult mai comodă, şi lipsită de riscuri, şi ne oferă totul fără a cere nimic în schimb! Este exact ceea ce ne spun, de fapt, şi psihologii care încearcă să ne "repare" după traume: avem dreptul la orice, avem dreptul la fericire, nu suntem păcătoşi, etc.
Doar că...în viaţă, lucrurile nu pot fi atât de simple! Ar fi minunat să fie aşa, dar...viaţa demonstrează, de multe ori, că nu este! Oricât de minunaţi am fi, oricât de buni, tot nu putem avea toate lucrurile la care simţim uneori că avem dreptul. Pare că există mereu ceva care ne împiedică - cu totul nedrept şi nejustificat uneori, după cum simţim noi. Şi, chiar dacă obţinem ceea ce am dorit, de obicei, fericirea nu durează mult, sau descoperim că, de fapt, ni se potriveau alte lucruri.
Poate că la fel este şi în domeniul spiritual: obţinem cunoaşteri după cunoaşteri, pe măsura puterilor noastre, încercăm să ne schimbăm destinul...Dar, până la urmă, ne dăm seama că nu suntem nici măcar la măsura degetului mic al unui sfânt. Asta, atunci când ne dăm seama! Şi pentru asta trebuie puţin har...Şi realizăm că de fapt, a doua cale este cea a magiei, şi nu a veritabilei spiritualităţi. Ocolim încercările şi suferinţele pentru că ne credem deja destul de buni aşa cum suntem, şi credem că merităm oricum tot ceea ce e mai bun. Apoi, acumulăm cunoaşteri pentru a ne schimba destinul, pentru a ascensiona, pentru a face ceea ce dorim noi - la modul spiritual desigur -.fără a mai fi împiedicaţi de cineva sau ceva.
Când mă gândesc la cele două căi îmi vin în minte spusele evanghelice pe această temă: despre "calea cea largă şi uşoară", şi respectiv, cea "strâmtă şi îngustă". Şi, ghiciţi, care dintre ele ducea la viaţă?

Totuşi, sunt conştientă că prima cale, cea a crucii, nu este foarte accesibilă oamenilor de acum. Aceştia sunt mai slabi spiritual, şi mai supuşi căderii decât cei din primele epoci ale creştinismului. Chiar şi cei mai buni dintre ei, cu greu ar putea ajunge la măsura unui apostol. Tocmai de aceea, am simţit că Divinitatea ne dă încercări mai uşoare, după structura noastră - şi chiar şi acelea ne par grele! Totuşi, un lucru l-am înţeles clar, şi anume că nu există devenire fără încercări. Şi da, suntem slabi, suntem nemernici, nu putem duce nimic la capăt de unii singuri. Nici vorbă să fim deja perfecţi! Desigur, în potenţialitate suntem Dumnezei, dar cât drum până la realizare!

Aşadar, adevărul este undeva la mijloc.  Dacă am fi suficient de puternici şi de hotărâţi, am urma acea cale a crucii a sfinţilor şi apostolilor. Dar cum nu suntem, Dumnezeu ne-a îngăduit o cale intermediară - adică, o cruce mai uşoară, care să ne permită şi unele realizări personale, şi unele achiziţii pe parcurs - cel puţin, până când vom fi în stare să renunţăm singuri la ele, dacă vom fi. Adevăr spunea un părinte al Patericului, că oamenii de astăzi nu au aripi de foc, ci doar unele slabe şi neputincioase, care cu greu îi duc peste ape....
Poate că, în ultimă instanţă, a renunţa la tot ce avem ar însemna să renunţăm şi la avantajele pe care ni le oferă inteligenţa, talentele şi educaţia noastră, la legăturile de sânge şi de iubire, la cunoaşteri, la posesiunea unor obiecte dragi - cum ar fi cărţile, şi nu numai. Şi, nu suntem în stare încă... Poate ne-ar fi uşor să renunţăm la bogăţiile materiale, dar nu şi la cele sufleteşti şi spirituale. Încă suntem pe drum...

Sau altfel spus, cu cât ajungem să semănăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât suferim mai puţin, şi avem nevoie de mai puţine lucruri.  Suferinţa ar reflecta, în acest sens, doar "inadecvarea" noastră, sau distanţa faţă de Sursă. Şi totuşi, simpla cunoaştere a acestor lucruri nu ne face mai buni...

Iată, în încheiere, ce frumos şi complet spune părintele Stăniloae despre acestea! Închei prin cuvintele înţelepte ale domniei-sale, care spun întocmai ceea ce am vrut şi eu - doar că, mai clar, şi mai complet:

"Când te socoteşti că eşti nimic, eşti mult mai mult decât cel care n-are această conştiinţă, căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conştiinţa că e nimic, el e nimic în grad sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic înseamnă a avea o conştiinţă. Şi prin această conştiinţă, vezi nu numai nimicul tău, ci şi măreţia lui Dumnezeu." (D.Stăniloae) 

Friday, April 29, 2011

Despre sacrificii şi situaţii "de trecere"

 Este greu să înţelegem ce înseamnă, de fapt, sacrificiul, care este semnificaţia lui. Atunci când rostim acest cuvânt, de multe ori ne vin în minte doar imagini cenuşii, de renunţare, strâmtorare şi regret. Poate chiar lacrimi...Mulţi oameni, chiar şi dintre cei luminaţi şi bine-intenţionaţi, nu îi înţeleg adevăratul sens.Ei au înţeles că este un fel de tribut necesar, şi se conformează, dar în interiorul lor nu simt bucurie. Uneori, sunt chiar nefericiţi şi frustraţi.

 Imaginea aparţine: http://www.bibliaromana.com/verset/vers18.htm

Aceasta este prima etapă a vieţii spirituale, în care ne conformăm unor reguli, ştiind că sunt bune, dar fără a le prinde sensul, fără a le simţi. Dacă însă reuşim să trecem mai departe, să continuăm acest drum, totul devine mai uşor. Aceste reguli se vor încorpora în noi, vor deveni un fel de "reflexe condiţionate". Vom simţi din ce în ce mai puţin suferinţa, până ce ea va dispărea cu totul. Vom ajunge chiar în stadiul în care vom descoperi că, de fapt, nici nu aveam atâta nevoie de lucrurile pe care - aşa-zis - le-am sacrificat. Ba chiar, ne vom întreba cum de am avut odată atâta nevoie...
Totuşi, acesta nu este stadiul cel mai avansat. Stadiul următor ar fi acela în care renunţările nu ar mai fi privite deloc drept sacrificii. Ele ar fi determinate doar de iubire şi compasiune, şi atunci nu am simţi nici frustrare, nici durere, nici nemulţumire. Atunci când am vedea un om suferind de foame, bunăoară, i-am întinde pâinea pe care o avem în mână dintr-un simplu impuls de compasiune, fără a ne mai gândi ce sacrificiu facem, şi că nici noi nu avem suficienţi bani. Atunci când cineva dintre ai noştri, sau chiar un străin, ar avea nevoie de un ajutor - indiferent sub ce formă - am renunţa la liniştea noastră, la tabieturile noastre, la banii sau alte bunuri ale noastre, firesc, fără a resimţi nici o neplăcere, doar ştiind că acel om este în nevoie. Şi, am simţi chiar o mare bucurie că l-am ajutat, chiar dacă noi ne-am priva de un lucru anterior util pentru noi. De fapt, bucuria dăruirii este mai mare decât cea a păstrării. Nu întâmplător sfinţii, care de multe ori nu aveau nici două haine, şi nici ce pune sub cap, erau cei mai fericiţi dintre oameni, şi gata oricând să îi ajute pe cei în nevoie.
De fapt, după cum spune Jung, atunci când dăruim ceva, la acel lucru trebuie să se renunţe ca şi cum ar fi ars, pentru a renunţa, subconştient, şi la tendinţa de a primi ceva în schimb.Este un fel de "prelungire modernă" a ritualului jertfei arse pe altar a vechilor israeliţi.

Desigur, lucrurile sunt simple atunci când le privim astfel. Dar există în viaţă situaţii când nu putem înţelege de la început că ni se cere un sacrificiu, pentru a trece într-o nouă etapă. De fapt, acest sacrificiu nu este un "ritual sec", el este un lucru necesar pentru noi - atât pentru suflet, cât şi pentru viaţa materială, uneori. Doar că noi nu înţelegem, şi trecem acest lucru la "pierderi", şi plângem, şi ne întristăm. Nu înţelegem de ce trebuie să pierdem mereu câte ceva. Doar cu puţină lumină de Sus conştientizăm mai târziu că, de fapt, ne legasem copilăreşte de lucruri vechi - "jucării ale vieţii" - şi legarea aceasta ne ţinea în loc. Voiam să avem totul: şi vechiul şi noul laolaltă. Doar că acest lucru nu se poate...Şi atunci, dacă noi nu conştientizam că trebuie să renunţăm la vechi, eram puţin ajutaţi. Adică, pierdeam acel vechi!
După durerea şi jalea iniţială, înţelegem, totuşi, că acea pierdere trebuia considerată un sacrificiu " de trecere". În acest fel, probăm şi capacitatea noastră de a trăi dezlegaţi de lucruri fără de care credeam că nu se poate. Şi, capacitatea noastră de a accepta o penitenţă pentru multele greşeli înfăptuite pe cale.
Iar mai târziu, când nu vom mai fi atât de legaţi de lucruri, e posibil să le primim din nou! Pare un paradox să putem avea lucrurile numai după ce nu mai simţim nevoia de ele, dar e logic într-un fel. Cel de Sus ni le acordă numai atunci când nu mai riscăm să rămânem împotmoliţi în materie, când legăturile noastre cu lumea s-au slăbit într-atât, încât "a avea" şi "a nu avea" nu ar mai fi decât activităţi cu valoare relativă pentru noi.

Desigur, nu trebuie să cădem nici în excese. Cei care şi-au făcut un obicei din sacrificiu pentru a obţine astfel mai mare răsplată în Cer, şi renunţă aproape cu furie la toate lucrurile considerate "ispite", nu cred că se află mai aproape de Cer decât cei care fac sacrificii doar atunci când simt că e nevoie. Probabil există şi o beţie a sacrificiului, la fel de nesănătoasă ca şi cea a iubirii comodităţilor lumeşti. Nu mulţi oameni pot găsi măsura corectă, întrucât pentru aceasta e nevoie de discernământ - care este un dar al Duhului. Nu judecăm aici vieţile marilor nevoitori, ne gândim doar la o anumită categorie, la care probabil sacrificiul se poate grefa pe o oarecare subconştientă mândrie spirituală. În legătură cu aceasta, un sfânt părinte spunea - despre post, care este şi el o formă de sacrificiu - "mai bine mănânci carne, decât să te trufeşti că ţii post."

Dar, ca să nu judecăm, mai bine lăsăm pe fiecare să cântărească cât şi ce ar putea sacrifica - fără durere sau trufie. Cred că măsura capacităţii de sacrificiu este măsura spirituală la care am ajuns. Şi, de multe ori, puşi în situaţii concrete ale vieţii, vedem cu umilinţă că această măsură nu este chiar atât de mare pe cât credeam. De fapt, cred că un alt rol al acestor situaţii este şi acesta: de a ne vedea măsura proprie, şi a ne reda umilinţa.
Acestea fiind zise, în zilele noastre, cred că au redevenit actuale cuvintele unui sfânt părinte:

"Vrăjmaşul cel mai de seamă, pentru viaţa trăită în Dumnezeu, este grija de multe." (Sf.Teofan Zăvorâtul)

Sunday, April 17, 2011

Despre schimbare şi nestatornicie

Citeam de curând pe un site creştin despre extrema nestatornicie a sufletului omenesc, care i-a deteminat pe locuitorii Ierusalimului să Îl aclame pe Iisus o dată cu intrarea Sa în cetate, iar numai o săptămână mai târziu, să Îl răstignească. Prima reacţie ar fi să îi învinuim, să îi privim cu dezamăgire şi reproş. Şi, asta facem în toate situaţiile vieţii noastre, atunci când Ierusalimul nostru se preschimbă în răstignire.
Într-un fel, e normal, e omenesc. Dar, dacă ne amintim că El ne-a cerut să fim desăvârşiţi...Dificultatea constă în faptul că nu înţelegem de ce se petrec aceste lucruri: de ce iubirea sau prietenia veşnică, nu e chiar veşnică, de ce promisiunile se preschimbă în contrariul lor, de ce frumosul de altădată devine banal, sau chiar meschin.
Şi, înţelegem şi mai puţin atunci când aceste lucruri se petrec şi cu noi! Adică, atunci când ne dăm seama că nici noi nu suntem mult diferiţi: că nu putem avea mereu aceeaşi intensitate a sentimentelor, a idealurilor, nici măcar aceleaşi dorinţe. Că lucrurile care ne-ar fi făcut fericiţi cândva, acum ne fac doar să zâmbim.
Atunci, înţelegem măcar că această nestatornicie nu este chiar un rău absolut, ci doar face parte din natura umană. Din natura umană netransformată, sau în curs de transformare...

Desigur, nu trebuie doar să înţelegem acest lucru, şi gata, suntem absolviţi! Dar măcar, nu îi vom mai învinui atât de mult pe ceilalţi. Vom înţelege dorinţa lor sinceră de bine dintr-un anumit moment, şi schimbarea puerilă a acelei dorinţe în contrariul ei, în momentul următor. Fiindcă, asta suntem noi, cei în curs de transformare, cei în drum spre Împărăţie: copii cu pretenţii de adulţi. De fapt, marea majoritate a oamenilor nu sunt maturi din punct de vedere emoţional, şi se pare că acum, chiar şi la angajare, contează mai mult coeficientul de inteligenţă emoţională, decât IQ-ul.
Şi, ce vom face mai departe? Desigur, nu îi vom forţa să devină maturi peste noapte. Putem doar să ne rugăm pentru ei, să le trimitem gânduri şi energii pozitive. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm şi pentru noi, şi să încercăm să ne transformăm. Înţelegându-ne propriile nestatornicii - unele naturale în procesul evoluţiei - îi vom învinui mai puţin. Ce înţeleg prin "nestatornicii naturale"? Este, de fapt, fenomenul prin care creştem, evoluăm, şi nu ne mai putem dori aceleaşi lucruri la maturitate, ca şi în copilărie. Ce am spune despre un mare director care şi-ar dori de ziua lui aceeaşi minge de fotbal ca la 15 ani?

Desigur, există situaţii extreme: sentimente extrem pozitive transformate în extrem negative, trădări, mari nefericiri. Acestea nu mai pot fi privite cu îngăduinţă, dar pot fi "tratate" şi vindecate ca orice boală - a sufletului, sau a destinului. Iertând, ne vindecăm pe noi, şi cu timpul, şi pe ceilalţi.
Poate cele de mai sus pot părea simple vorbe, dar ele pot fi încercate, puse în aplicare. Totul începe cu un pas, pe care trebuie să îl facem noi-înşine. Apoi, următorii îi vor face Dumnezeu şi viaţa - în diferite moduri de manifestare.
Şi, cel mai important lucru este, atunci când încheiem o situaţie, să nu plecăm "trântind uşa" (psihologic vorbind), sau lăsând în urmă o uşă perfect ferecată. Să ne gândim doar că Dumnezeu lasă, pentru fiecare dintre noi, şi în toate situaţiile în care am greşit, o uşă deschisă, sau măcar întredeschisă...

Thursday, April 14, 2011

Despre intrarea în Ierusalim

 S-au spus atâtea lucruri despre această mare sărbătoare, încât pare de prisos să le mai reluăm. Aşadar, lăsând semnificaţia teologică clasică, voi prelua doar interpretarea unui verset evanghelic legat de această sărbătoare, aşa cum o găsim la Jacob Lorber. Am mai vorbit despre acest mare - şi totuşi prea puţin cunoscut - profet modern, dar cine doreşte să îl cunoască, e bine să citească măcar câteva dintre cărţile scrise de el sub dictarea "vocii din inimă."
Aşadar, mă voi referi aici la un pasaj care descrie pregătirea intrării Mântuitorului în Ierusalim:
"Au adus deci asina şi mânzul, şi desupra lor şi-au pus vestmintele, iar El a şezut peste ele." (Matei21.7)

Imaginea aparţine: http://www.trilulilu.ro/lianaa/867b780e83cdd2 

Pare un pasaj scurt şi sărac, care nu spune mare lucru afară de unele fapte banale. Totuşi, după cum vom vedea, până şi cele mai banale pasaje poartă semnificaţii profunde, psihologice şi spirituale. Se poate observa cu uşurinţă că  adepţii unor scrieri complicate prin care îşi hrănesc orgoliul (gnostici, şi din alte doctrine asemănătoare) nu au ajuns nici măcar la înţelepciunea necesară descifrării acestor pasaje simple. Şi e un lucru oarecum firesc, cât timp această înţelepciune este un produs al harului, şi nu al studiului.
Aşadar, ce ne spune, de fapt, acest verset? Asina reprezintă iubirea smerită a adevăraţilor căutători ai adevărului. Iniţial, ea se află "legată", în lume - prinsă în tot felul de legături determinate de obligaţiile lumeşti, şi de efectele karmice. Dar, atunci când Dumnezeu observă un astfel de suflet, plin de iubire sinceră şi de bune intenţii, îşi trimite mesagerii să îl dezlege: "Mergeţi în satul care este înaintea vostră, şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi îi aduceţi la Mine./Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi zice că îi trebuie Domnului; şi le va trimite îndată." (Matei 21.2-3)
Desigur, faptul de a fi dezlegaţi  nu înseamnă că vom rupe imediat toate legăturile lumeşti (prea puţini au o asemenea chemare), dar ne vom detaşa de lume, care nu va mai însemna prea mult pentru noi. Vom trăi în lume ca şi cum nu am fi în ea, după cum se explică într-o epistolă a lui Pavel.

Aşadar, asina este adusă, şi ucenicii şi-au pus deasupra ei veşmintele. Aceste veşminte semnifică înţelepciunea veritabilă, obţinută numai după ce sufletul a trecut proba iubirii şi smereniei. Este înţelepciunea "dăruită", şi nu cea naturală, dobândită. Ea este extrem de simplă - veşmintele ucenicilor erau simple şi sărăcăcioase. Nu are zorzoane, nu străluceşte prin aurituri. Totuşi, ea valorează mai mult decât toate zorzoanele teologice "de împrumut".
În acest suflet, plin de iubire, şi dăruit apoi cu înţelepciunea veritabilă, Domnul poate poposi cu uşurinţă. El "se aşează deasupra", şi conduce asina spre Cetatea Ierusalimului - care semnifică acel Ierusalim ceresc. Este o înaltă stare a spiritului, corespunzătoare iluminării, sau chiar mântuirii. Sufletul condus de Dumnezeu nu mai poate greşi drumul, el se îndreaptă direct spre acea regiune spirituală numită, în alt loc, Împărăţia Cerurilor.
Acelaşi "loc" este numit, în epopeea hindusă Bhagavad-Gita: Hastinapura (Oraşul elefanţilor), şi poate fi cucerit numai după ce are loc între bătălia dintre elementele inferioare ale personalităţii omului - Kuravaşii - şi aspectele superioare ale naturii sale - Pandavaşii. De fapt, este vorba despre aceeaşi realitate, spusă în alţi termeni: şi creştinul trebuie să lupte permanent cu "omul dinafară" - care "se trece din zi în zi", pentru a asigura victoria "omului dinăuntru".

Deci, acest scurt verset evanghelic concentrează, în puţine cuvinte, întreaga cale iniţiatică creştină. Ce vrea Dumnezeu de la noi? Iubire şi semerenie, care se obţin numai după ce luptăm cu propria natură, şi cu ispitele dinafară. Asinul semnifică tocmai smerenia extremă. Mântuitorul ar fi putut alege cel mai mândru cal, un armăsar, pe care să îl împodobească cu cele mai scumpe veşminte. Dar, el a vrut să arate că nu faima şi orgoliul naşterii, sau al talentelor noastre, va atrage asupra noastră privirea Lui.
Apoi, El ne va trimite înţelepciunea simplă, veritabilă. Şi de aici, calea spre mântuire este mai uşoară. Desigur, chiar şi înţelepţii mai pot greşi, pentru că natura umană nu poate fi învinsă întrutotul până ce nu vom deveni asemeni Lui. Dar, prin călăuzirea Lui - sau a Maestrului interior trezit în noi - vom putea depăşi mai uşor greşelile.

Iată ce frumuseţe şi simplitate ascund chiar şi cele mai simple versete evanghelice! Pentru cine doreşte să afle mai multe, vă recomand să citiţi întreaga carte "Interpretarea Sfintelor Scripturi" de Lorber.

Fie să ajungem şi noi să fim chemaţi, şi dezlegaţi precum acea asină! Şi chiar mai departe...

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...