Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Monday, February 7, 2011

Adevărata iertare

Despre adevărata iertare nu se prea poate vorbi; mai mult se simte. Adevărata iertare nu este un gând, o intenţie mentală. Acesta este doar începutul! Putem avea mii şi mii de astfel de bune intenţii - curmate de suferinţă, mânie sau neîmplinire - apoi iar reluate, şi iar...Cu adevărat, la capătul drumului vom putea spune că mult am iertat.
Dar oare, am iertat pe deplin?
Cred că iertarea deplină, ca şi iubirea deplină, este un produs al harului. Nu stă în puterea unui suflet omenesc să ierte deplin fără coborârea acestei sfinte energii, care îl ajută să iasă din sine. Numai atunci când putem să ne vedem din afară, să facem abstracţie de suferinţele noastre, de neîmplinirile noastre, de jignirea noastră - adică, a personalităţii, sau eului nostru - numai atunci putem privi lucrurile din punctul Lui de vedere.

Imaginea aparţine: ionatan.files.wordpress.com/ 2008/02/megatron.jpg 

Numai atunci putem înţelege deplin de ce lucrurile s-au petrecut astfel, şi de ce eul nostru a trebuit să fie umilit, strâmtorat, pentru ca un alt eu să înveţe nişte lecţii. Şi atunci, lucrurile nu ne mai par atât de crâncene! Dispare sentimentul nedreptăţii.
Desigur, e greu să ne menţinem mereu în această stare. Dar, după un timp de mers pe cale, ne e mai uşor să reintrăm în ea. Totul depinde de la ce nivel alegem să privim lucrurile: dacă vrem să le privim "de pe acoperiş" - de la nivelul Sinelui divin - unde totul apare cu scop şi rost; sau de la nivelul "pereţilor casei", al personalităţii - unde senzaţia, sau măcar gândul nedreptăţii persistă.
Şi, e întrucâtva adevărat că această personalitate a noastră a avut de suferit din partea altei personalităţi. Suferinţă care i-a creat aceluia/aceleia o karmă, sau o datorie de plătit. Dar, scopul mai înalt al acestei situaţii a fost unul mai amplu. Poate, din punct de vedere divin, jignirile le erau necesare ambilor, pentru evoluţia lor. Chiar şi celui care se vedea mai bun, mai avansat pe cale. Sau, poate tocmai aceluia! Ca să poată proba cât de departe a ajuns...
Mai departe, evoluţia lucrurilor depinde într-adevăr de nivelul fiecăruia. Dacă sunt în stare să ierte, sau măcar să încerce. Sau, mai bine-zis, evoluţia lucrurilor depinde în măsură mai mare de cel mai înaintat pe cale. Dar şi aici, e un punct de cotitură: e posibil să ierţi de la nivelul "acoperişului", sau al "pereţilor" - după cum  am spus. Atunci când iertăm de la nivelul pereţilor, rămâne întotdeauna senzaţia că acel iertat ne este dator. Nu putem uita cât de mult ne-a rănit, ne-a destabilizat cândva, şi nu putem accepta să iertăm fără senzaţia datoriei lui/ei faţă de noi. Chiar dacă noi nu o vom cere niciodată, şi nici nu ne dorim asta!  Dar, e totuşi o senzaţie care pare să aducă un echilibru logic situaţiei.
Dacă, dimpotrivă, iertăm de la nivelul "acoperişului", simţim că situaţia s-a încheiat deplin. Nu mai avem nici o pretenţie de la celălalt, pentru că ştim că fiecare şi-a încheiat "lecţia". Iar dacă nu a făcut-o, există o Înţelepciune mai presus, care îl va pune negreşit să o facă cândva, în alte forme.
Desigur, cea mai bună rezolvare o aduce rugăciunea prin care cerem Divinului să ne dea capacitatea de a ierta, şi a fi iertaţi. Numai astfel vom putea căpăta puterea de a ierta cu adevărat, pentru că sufletul omenesc singur, după cum am spus, e neputincios. Un fel de "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"!

Dar, cum vom şti că am iertat? După cum spune şi terapeutul Lazarev, şi am probat apoi singură - atunci când gândul la cele petrecute nu ne mai aduce nici o frământare. Atunci când putem privi liniştiţi, cu pace, şi chiar cu zâmbet, situaţii care altădată ne umpleau de furie, sau durere. Iar acest lucru nu îl aduce doar timpul, am probat şi asta...Există multe lucruri asupra cărora timpul nu are putere.După cum am spus, numai puterea de Sus, energia harului, ne poate dărui această linişte durabilă.
De fapt, putem spune că pentru a ierta deplin, ca şi pentru a iubi deplin, este necesară o schimbare a omului în întregime. Este un întreg drum! De aceea, probabil, există atât de puţini oameni care iubesc şi iartă cu adevărat. Atât de mulţi se văd pe sine iubitori, vorbesc, cântă despre iubire, dar în fond, ştiu atât de puţin despre ea! Ei au apucat să cunoască doar partea de suprafaţă, sau coaja iubirii, şi acest lucru li s-a părut deja uimitor. Deja se consideră cei mai plini de iubire oameni de pe pământ! Dar, la prima rafală de vânt, descoperă cât de săracă, de neesenţială era iubirea lor. Cât de uşor de aruncat, sau de înlocuit cu alte lucruri, mai interesante...
Dimpotrivă, acei care nu vorbesc prea mult despre ea - poate nici nu pronunţă acest cuvânt - au deja în ei un izvor, care nu seacă nici în cele mai aprige furtuni, sau arşiţe. Desigur, poate dispărea iubirea de suprafaţă - sau vaporii - acel gen de iubire care cere manifestări lumeşti dulcege şi vorbe mari. Pot dipărea multe, dar nu izvorul. Chiar dacă el nu se mai vede...

Cred că s-au spus destule pentru a înţelege iertarea, şi iubirea. Restul, şi-l va spune fiecare, în "cămăruţa" sa...

"Iertarea face bine celui ce o acordă şi, totodată, celui ce o primeşte. Este cea mai puternică dintre puteri" (W.Shakespeare)

"Toţi suntem fragili". (W. Shakespeare)

"Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi înşine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă." (Sf.Silvan Athonitul)



Linkuri utile: http://childagain.wordpress.com/2009/02/26/despre-iertare-doar-cateva-cuvinte/ 

                      http://childagain.wordpress.com/2008/12/13/despre-a-iubi-i-a-ierta-sau-povestea-copacului-prietenos/ 


4 comments:

  1. Intr-adevar adevarata iertare si iubire se realizeaza in Dumnezeu. Pana cand cei pe care Dumnezeu ii iubeste si ii vrea nu vor fi pe deplin locuiti de El si nu vor fi intru-totul in vointa Lui, Acesta nu va avea liniste si ii va impulsiona mereu, fie prin iubire, fie prin mustrari si suferinta cand iubirea nu este simtita si inteleasa .
    Numai atunci cand doi oameni vad ca acelasi Dumnezeu se manifesta si prin unul si prin celalalt vor fi cu adevarat uniti de iubirea cu care acest Dumnezeu coboara in ei.
    Numai ca lumea asta e atat de departe de Dumnezeu si vointa Lui incat automat exista multa suferinta si nevoie de iertare si iubire.
    Cel care nu greseste in mod normal nu trebuie sa isi ceara iertare decat eventual ca o forma de umilinta si dorinta de a-l ajuta pe cel care a gresit.
    Dar unde este conflict in numele lui Dumnezeu acesta nu se poate solutiona decat cu deplina imbratisare a vointei lui a Dumnezeu a celui care se afla in greseala.
    Dar slujitorul se poate umili de dragul de a-l ajuta pe cel orgolios si sa isi ceara iertare chiar daca nu a gresit...:)
    Este timpul invocarii lui Dumnezeu si a jertifirii catre El a actiunilor noastre: Manifesta-te Doamne, faca-se voia Ta sfanta!

    ReplyDelete
  2. Foarte frumos şi adevărat ai vorbit, Îngere! Doar câteva cuvinte mai pot fi spuse ca adaus la gândurile tale. În primul rând, nu există nimeni care să nu greşească.În cazul din text, cel faţă de care fratele lui a greşit mai mult a avut şi el două greşeli majore - constând, de fiecare dată, în neascultare: o dată la începutul, şi o dată pe aproape de sfârşitul situaţiei. Aceste două greşeli au fost de ajuns pentru a atrage toată suferinţa de care Dumnezeu a încercat să îl ferească.
    Desigur, el a încercat să îl ajute pe cel care a greşit mai mult, s-a rugat pentru el, a încercat să ierte, aşa cum putea. Dar, problema a fost aceea că nici măcar el nu se putea menţine mereu pe "acoperiş". Oscila mereu între "pereţi" şi "acoperiş", şi drama lui a fost aceea că în nici un loc nu se simţea pe deplin "acasă". În cele din urmă, a reuşit totuşi să se caţere acolo:), şi atunci, a văzut cât de nepotrivită a fost situaţia pentru el, chiar de la început. Dacă ar fi avut tăria să asculte atunci, nu s-ar fi ajuns la mizeria de mai târziu. Sau măcar, dacă ar fi reuşit să asculte a doua oară - să accepte situaţia în care singur a intrat, şi să încerce să o schimbe. Dar, şi acest lucru l-a depăşit, până la urmă.
    Deci, după cum bine spuneai tu, Îngere, într-un text, neascultarea i-a adus toată suferinţa.
    Aşadar, ambii au nevoie de iertare: unul de la oameni, şi cel de al doilea, de la Dumnezeu. Aceasta este o explicaţie simplificată, pentru că oricum, situaţiile vieţii sunt mult mai complexe:)

    În rest, ai mare dreptate: numai manifestarea voii lui Dumnezeu în viaţa noastră ne poate aduce liniştea şi fericirea durabilă. De aceea, cea mai potrivită rugăciune este întotdeauna: "Facă-se voia Ta!"

    ReplyDelete
  3. Intr-adevar ,remuscarile ne framanta cugetul.
    Chiar daca ne iertam unii pe altii, de consecinta gandurilor si faptelor noastre tot nu scapam. Nu ?

    Iti doresc o zi minunata
    pa !pa !

    ReplyDelete
  4. Ryana, ai mare dreptate, până într-un punct!Remuşcările sunt un fel de "umbră" a faptelor noastre. Dar şi ele, persistă doar până când iertăm, şi simţim că am fost iertaţi, cu adevărat. După aceea, povestea se încheie, şi rămâne doar o pagină în cartea vieţii noastre. În cazul cel mai fericit:)

    Te îmbrăţişez, şi mă bucur să te "aud" din nou!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...