Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Tuesday, February 15, 2011

Despre cum se poate iubi neiubind

Întrucât ieri a fost ziua dedicată oficial iubirii (deşi, acest fapt mi se pare cu totul impropriu - să existe doar o zi pentru acest scop), mi-au venit şi mie în minte câteva gânduri despre iubire. De fapt, această zi este dedicată doar unui anumit gen de iubire - cel mai nestatornic şi mai pământesc dintre toate. Erosul, forma primitivă a iubirii, este doar prima treaptă spre iubirea deplină a lui Hristos. El constituie un progres doar în măsura în care ne permite să "ieşim din noi", deschizându-ne înspre un altul - iniţial un străin. După cum spune Erich Fromm - marele psiholog - egoismul individual "se lărgeşte" puţin, devenind egoism de cuplu. Nu mai e vorba de "mine", ci de "noi" - suntem "noi" contra lumii.
De multe ori, acest gen de "iubire" reprezintă doar fuga de singurătate, şi

Imaginea aparţine site-ului: http://www.lumeaingerilor.ro/Default.aspx?tabid=381

căutarea unui sprijin în străbaterea periculoaselor cărări ale lumii.  
Doi sunt mai în siguranţă decât unul singur, îşi pot "asigura reciproc spatele". Acest gen de reacţie primitivă societatea modernă a edulcorat-o, a "civilizat-o", botezând-o cu generosul nume de "convieţuire". Dovada lipsei sale de esenţă se arată în neîmplinirea, frustrările, golul interior al membrilor unei astfel de "asociaţii". Fiecare dintre ei face mii de compromisuri zilnice pentru ca "atelajul" să meargă înainte, şi să aibă asigurat confortul şi siguranţa prevăzute în "contract". Dar, cu preţul renunţării la vise, la eul lor profund, la ceea ce defineşte, de fapt, iubirea. Putem spune cu siguranţă că este, de fapt, o iubire fără iubire.

Există, desigur, şi un alt gen al iubirii de cuplu:  genul erotic pur. Acesta este, de fapt, un instinct sublimat. Atracţia erotică irezistibilă este confundată, în majoritatea cazurilor, cu "marea iubire". Nu putem trăi fără fiinţa iubită, fără să o vedem, fără să o atingem. Simţim că, în absenţa ei, suntem nimic. Această imensă nebunie ne poate purta fie pe culmi, fie în abis. (De cele mai multe ori, în ambele consecutiv, ca în montagne-russe.)
Şi, care poate fi rezultatul unei asemenea ieşiri din sine? Dat fiind că este vorba de "iubire", ne putem aştepta la o fericire eternă, la un paradis. Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste poveşti sfârşesc trist, chiar tragic. Imensa dependenţă de celălalt (fiindcă aceasta este, în esenţă, pasiunea), ne poate duce la secătuirea propriilor resurse, sau chiar la gesturi extreme. De cele mai multe ori, asemenea "iubiri" merg mână în mână cu gelozia, care este exact antiteza iubirii. Şi gelozia naşte demoni chiar şi din cei mai normali indivizi.
Sau, în lipsa persoanei iubite, intervine acea suferinţă sfâşietoare a dependenţilor de drog. Sau, un alt caz, "iubirea" respectivă îşi cheltuieşte propriile resurse, şi se stinge de la sine, ca o flacără fără combustibil.  Uneori, nu la ambii în acelaşi timp - ceea ce iarăşi este dureros.
Acest tip de iubire este totuşi luat drept prototip pentru "marea iubire" - după cum am spus. Probabil, din cauza intensităţii trăirilor. Însă, dacă ne uităm puţin la definiţia iubirii din I Corinteni, vedem că nu are nici una dintre caracteristicile acesteea:
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată."

Aşadar, nu putem spune că iubim decât atunci când punem binele şi fericirea persoanei iubite mai presus de a  noastră. Atunci când suntem în stare de sacrificii reale pentru cel/cea pe care o iubim. Atunci când, indiferent de condiţii - de dezamăgire, durere, trădare - nu putem să nu iubim. (Deci atunci când orgoliul nostru trece în plan secund faţă de iubire.) Atunci când, indiferent de determinările sociale, familiale, educaţionale, sau culturale suntem gata să facem totul pentru iubire. (În acest sens, au existat regi care au renunţat la coroană pentru a fi împreună cu aceea pe care eticheta le-o interzicea.) Şi, atunci când iubirea noastră nu dispare în absenţa persoanei iubite, prezenţa fizică fiind doar un suport mai "accesibil", dar nu indispensabil.
În minunata "Cântare a Cântărilor" există un verset extraordinar: "iubirea ca moartea e de tare". Aceasta este însăşi esenţa iubirii: indestructibilă ca viaţa, şi ca moartea. Da, uneori nici chiar moartea persoanei iubite nu pune capăt iubirii! Aceasta este iubirea veritabilă, cea pe care ne-o cere Hristos unul faţă de altul.

Mulţi oameni care cred că au iubit, sau iubesc, trec prin viaţă goi şi sărmani. Sufletul lor este sărman, fără "haină de nuntă", pentru că nu au simţit niciodată adevărata iubire, care te împinge la orice sacrificiu, acea iubire care "face să se cutremure cerurile" - după cum spune un mistic. Ei au trăit toată viaţa  surogate ale iubirii, simţindu-se mereu neîmpliniţi, şi neştiind de ce. Uneori, ei încearcă să suplinească această neîmplinire alergând mereu după alte, şi alte iubiri, în speranţa că vreodată, o vor simţi cu adevărat.
Ceea ce nu înţeleg ei este faptul că iubirea nu este în afară, în persoana cealaltă. Iubirea trebuie să fie în ei, şi să se reverse în afară. Dar, pentru ca ea să fie în ei, ei trebuie să o ceară de la Dumnezeu. Să Îi ceară să le dea capacitatea de a iubi. Şi, pentru ca El să le-o dea, ei trebuie să accepte regulile Lui: să Îi respecte poruncile. Iată deci, că toate drumurile - chiar şi cel spre iubirea lumească - trec prin Dumnezeu.

De fapt, această primă treaptă a iubirii i-a fost dată omului tot pentru desăvârşire, şi nu pentru folosul propriu."Iubind, ei trebuie să simtă trebuinţa de a creşte în iubire", spune părintele Stăniloae. Mai mult, iată cum este privită iubirea omenească din punct de vedere divin:
"A iubi înseamnă a percepe infinitul, a descoperi pe Dumnezeu  în creatură. A fi iubit înseamnă a-L reprezenta pe Dumnezeu, a fi plenipotenţiarul Său pe lângă un suflet pentru a-i oferi paradisul pe pământ."(Eliphas Levy)
Din păcate, suntem conştienţi că în viaţa normală, a societăţii de astăzi, există foarte puţine iubiri de acest gen. Poate, una per secol...Aceasta însemnând că foarte rar se întâlnesc doi oameni cu aceeaşi capacitate de iubire. Desigur, iubiri există, dar în diferite grade. Şi, cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu gradul cel mai apropiat de aspiraţiile lor. Iar ceilalţi? Dacă nu pot accepta acest compromis, nu le rămâne decât să iubească pe Cineva care le va oferi întotdeauna iubirea cea mai pură. Problema este că în acest caz, inevitabil, ei nu vor fi la înălţimea acestei iubiri.

Sau, în cele din urmă, contează doar să iubim: o floare, un copac, un câine, un om.  Dumnezeu va căuta doar calitatea iubirii noastre. Pentru că, aşa cum spune, din nou, Eliphas Levy:

"Întotdeauna pe Dumnezeu Îl iubeşti când ştii să iubeşti cu adevărat." 



 Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html

                   
                   http://www.kestii.descult.com/2005/02/fragment-din-micul-print-de-antoine-saint-exupery/ 

                 
                   http://ganduriratacite.blogspot.com/2010/11/asculta-l-pe-socrate.html 

10 comments:

  1. E interesant si profund eseul tau despre iubire in care incerci sa atingi punctele sensible ale relatiei el-ea. Titlul insa e usor derutant, de unde se vede ca problema iubirii e intotdeauna “spinoasa”. :)

    “Compromisurile zilnice pentru ca atelajul sa mearga [...]” pana la “renuntarea la vise” reprezinta jerfa care consolideaza dragostea. Poate ca in tolba faptelor bune astea vor conta mai mult decat realizarea noastra. Pe de alta parte, daca visul e real, nici o casnicie nu ne poate sta in cale, ci din contra, tenacitatea noastra s-ar putea sa-l contamineze si pe celalat.

    "Iubind, ei trebuie să simtă trebuinţa de a creşte în iubire", spune părintele Stăniloae.
    Un indemn care sintetizeaza scopul vietii noastre.

    Dragostea sa te insoteasca pretutindeni!

    ReplyDelete
  2. Atunci când am vorbit despre renunţarea la vise, m-am referit la renunţarea la ceea ce ne defineşte în mod profund, la "programul" sau misiunea noastră, pentru iluzia unui confort în doi. Desigur, aici nu este vorba de iubire - este una dintre acele "iubiri prin neiubire". Dacă ar exista cu adevărat iubire, atunci renunţarea la unele dintre proiectele noastre, sau chiar la afirmarea noastră socială, nu ar mai părea drept un sacrificiu. Ar fi doar o alegere a inimii. Şi în acest caz, misiunea noastră de bază, cea cu care am venit de la naştere, nu ar fi împiedicată, pentru că putem ajuta oamenii în mii de forme. În plus, acel care iubeşte cu adevărat preţuieşte unicitatea fiinţei iubite, şi nu va fi de acord ca ea să îşi abandoneze visele cele mai profunde.

    Mulţumesc pentru înţelegerea atât de aprofundată a ideilor mele, care nu poate veni decât din practică! Şi, mulţumesc din suflet pentru urare, la fel să fie şi pentru tine!

    ReplyDelete
  3. In cazul Iubirii experienta este mama invaturii mai mult decat in alte cazuri, deoarece pana nu experimentam noi fiecare caz in parte ne va fi greu sa intelegem.
    Dumnezeu desigur vrea sa ne desavarsim in iubire totusi nu suntem roboti sa ii comandam Iubirii…
    Daca Iubirea e ca moartea tot acolo se spune ca gelozia e ca infernul.
    Pana ce Dumnezeu nu devine stapanul inimii noastre nu vom reusi sa iubim asa cum trebuie si pe cine trebuie….
    Pana atunci eu zic ca orice fel de iubire e mai buna decat niciuna. Si apoi Iubirea se vrea incercata...
    Sa iubim, ce folos sa vorbim de iubire fara iubire?
    Numai Dumnezeu ne poate pazi inima de suferinte. Numai dupa ce vom fi fost una cu El vom putea sa iubim in numele Lui. Ce minune e aceasta ca Dumnezeu sa iubeasca prin noi... Ce iubire fara margini. Oh Iubire fara sfarsit, fara sfarsit este numarul fiintelor pe care tu vrei sa le imbratisezi. Fericite acelea care se afla in bratele Tale... Cine nu si-ar dori alintarile tale care dau viata vesnica? O de-ar sti cum te-ar cauta si cum te-ar pretui, de-ar sti ca tu stai la usa si bati. Dar nu pot ei sa inteleaga nici unde e usa si nici cum suna bataia...
    Fierbinte e iubirea lui Dumnezeu fierbinte si devoratoare, cosumatoare. Sa ardem pentru El in aceasta iubire El vrea...
    Iti daruiesc Doamne inima mea, ti-o dau Tie cu imprumut Doamne pentru ca ai atat de multa iubire de daruit. Si in stanga si in dreapta si ce daruri mari vin dupa ea. Iata o mangaiere insotita de viata vesnica si o imbratisare urmata de mantuire si, si un sarut insotit de desavarsire...
    Ce mare si desavarsit esti Tu Dumnezeule!

    ReplyDelete
  4. Desigur că experienţa este cea care contează! Nici măcar nu poţi vorbi despre iubire dacă nu ai trăit-o. Am citit undeva (parcă părintele Savatie Bastovoi spunea, dar nu sunt sigură) despre experienţa unui mare poet, care scria poezii superbe de dragoste. Când s-a îndrăgostit cu adevărat, nu a mai putut scrie nimic.
    Dacă, după un timp, reuşim totuşi să scriem, să povestim, atunci oamenii vor înţelege, vor vedea diferenţa dintre iubirea "teoretică" şi cea trăită.

    Mare adevăr ai spus - că, până ce în noi nu stăpâneşte Dumnezeu, nu putem spune că iubim. Este, cumva, şi ceea ce am încercat eu să spun, în alt mod. Aceste "iubiri fără iubire" sunt iubiri înglobate în uman, egoiste, şi tocmai de aceea, chinuitoare. Ele nu hrănesc sufletul, ci îl consumă.
    Numai atunci când Dumnezeu ajunge să se exprime, cât de puţin, prin noi, putem începe să iubim cu adevărat.Atunci, renunţările nu ne mai apar drept sacrificii, iar binele celuilalt devine primordial, dincolo de cerinţele noastre. Atunci, indiferent ce se întâmplă cu persoana iubită, şi în ce împrejurări ne pune viaţa, nu putem să nu mai iubim. Nu mai ştiu cine spunea - foarte adevărat - că nu poţi să nu mai iubeşti, o dată ce ai iubit cu adevărat. Dragostea aceea se poate schimba, poate lua alte forme, dar nu va dispărea. Şi, nu va depinde de trup...

    E adevărat, ar fi minunat să putem arde cu această dragoste pentru Dumnezeu. Unii dintre noi încercăm, funcţie de capacităţile noastre. Dar tot El trebuie să ne dea puterea de a iubi mai mult. Şi, atunci când ajungem să Îl iubim pe El, iubim şi celelalte fiinţe. Dar ajungem să le vedem în El, să le vedem "transparenţa" - după cum zice părintele Stăniloae.

    Limitele noastre sunt însă cele date de carne. Putem avea momente de sublim, şi momente de cădere. Însă, oricât am cădea, o dată ce L-am primit pe El în viaţa noastră, nu poate fi o cădere definitivă. Iubirea noastră se păstrează - aşa, cu limitele ei.

    Minunat ultimul tău paragraf! Nu mai pot spune nimic după asta. Doar...să ai parte de iubirea pe care o doreşti de la EL!

    Mulţumesc din suflet pentru gânduri, m-au ajutat să văd mai limpede! Să ai un drum cu binecuvântări!

    ReplyDelete
  5. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  6. ..........
    pe dumnezeu nu-l poti iubi
    este o aberatie ,
    caci el nu este un obiect
    de adorat
    nu este un corp de strins in brate
    aici religia greseste enorm
    linitind
    sensul iubirii
    la persoana
    la ceva anume .
    iubirea este doar a oamenilor
    ca un dar
    si nimic mai mult....
    noi , oamenii , ii dam
    sens iubirii....
    ps .
    iubeste o gaura neagra sa vad
    daca poti...o ciocnire intre
    planete ori meteoriti,
    o explozie solara
    si pot continua asa....
    adevarata iubire nu este
    o manifestare mentala a ce simte
    acest corp.

    ReplyDelete
  7. Jai, este adevărat că nu poţi iubi un Dumnezeu impersonal, care doar există în toate lucrurile, dar nu se implică în faptele vieţii. Budiştii, de exemplu, nu au noţiunea de Dumnezeu, ci doar pe aceea de evoluţie înspre eliberare. Dumnezeu este pentru ei doar o energie fundamentală care hrăneşte tot ce există.
    Dar acesta este doar un aspect al Lui. El este şi energie, dar şi o Persoană. O Persoană iubitoare, care chiar se implică în vieţile celor care Îl caută. Atunci când ajungi să Îl simţi, şi să iniţiezi un fel de comunicare, înţelegi mai bine cum acţionează El pentru ca viaţa ta să ia cursul cel mai bun. Atunci când vezi în viaţa ta răspunsul la rugăciuni - în mod concret, nu teoretic - nu poţi să nu începi să Îl iubeşti. Desigur, e o iubire limitată, născută din recunoştinţă, dar e bună măcar pentru început. Apoi, când vezi cum te ghidează, cum te învaţă efectiv să treci prin toate încercările vieţii, Îl vezi ca pe un fel de maestru, şi începi să Îl iubeşti cu respect.
    Desigur, iubirea noastră e mică şi limitată, dar contează măcar să Îl simţim ca pe o Persoană, şi atunci ne va fi mai uşor să Îl iubim. Creştinismul realizează acest lucru mai mult decât budismul: perceperea Divinităţii ca Persoană. De aceea, mesajul fundamental al creştinismului este iubirea.
    Desigur, religia e doar o poartă, un punct de pornire. Contează mai apoi stabilirea acelei relaţii personale a ta cu acea Persoană. Ideal ar fi să unim viziunile budismului şi creştinismului - adică, să Îl putem percepe şi ca energie, şi ca Persoană. De fapt, şi în creştinism există conceptul de "energii divine" - care pot fi create, şi necreate. Energia necreată supremă este Sfântul Duh, a cărui primire este resimţită de toţi credincioşii adevăraţi.

    Şi, dacă ajungem să fim plini de iubire, atunci putem iubi toată Creaţia - inclusiv găurile negre. Pentru că şi ele sunt o mărturie a iubirii Creatorului, care a creat atâtea lucruri frumoase şi diverse în Univers. De multe ori, e chiar mai uşor să iubim natura, universul, quasarii - întrucât conţin atîta frumuseţe - decât persoane concrete şi imperfecte, care chiar ne rănesc. A iubi oamenii aşa cum sunt e o realizare mai mare decât a iubi Universul. Şi asta a spus-o Hristos, în alte cuvinte; şi Pavel a reluat în acea frumoasă epistolă despre dragostea creştină.

    Poate m-am lungit, dar am simţit că trebuia să spun aceste lucruri. Să ai parte de multă iubire şi armonie!

    ReplyDelete
  8. FLORINA
    nu vreau sa te supar
    cu comentariile mele
    si uite
    sa facem un exercitiu
    ..sa spunem ca nu avem religia crestina , budista , etc
    dar traim aici
    sub acet soare
    si ne iubim ca si fiinte
    si adoram
    locul nasterii noastre
    adica pamintul
    ca pe fiintza suprema
    caci el ne da tot
    adapost si hrana,
    invatzam sa traim in armonie cu tot locul si
    toata suflarea
    ..
    ai mai simtii nevoia unui
    sef
    la care sa mergi si sa ceri
    ajutor
    la un sef pe care nu-l vezi
    si simti?
    eu cred ca nu.
    ai multumi pamintului pt tot
    si gata
    .........
    sincer nu sunt interesat cine si cum
    m-a facut si de ce ,
    mai ales ca m-a parasit
    ca pe un bastard, facut
    cu
    o
    femeie
    saraca.
    dumnezeu asa cum il vad unii
    este fals.
    doctrina lui isus
    este falsificata
    el spune cu totul
    altceva
    decit se cinta in biserica
    eu asta vreau sa spun aici.
    nu vreau sa te ranesc in credinta ta , caci ce se intimpla
    daca eu reusesc s-o fring , ce pun in locul ei?
    insa nici fanatismul nu este o solutie
    sa spui ca religia ta este cea mai ce....
    uite
    sunt doua forme de magie in viatza
    neagra si
    alba .
    cea neagra se foloseste de stentia ta , o scoate din tine
    afara iti arata monstrii exteriori..
    pe cind cea alba , te lasa linistit
    sa faci ce vrei numai sa nu ranesti pe nimeni in jur
    si mai ales te indruma spre interior.
    biserica asa cum este ea azi
    este o magie neagra pura
    ce se foloseste de energiile oamenilor
    sub toate aspectele , moral financiar ,politic.
    foarte curind ea va pica , caci lumea se desteapta si vede adevarata fatza..
    hidra este ascunsa la VATICAN
    o spun chiar EI , nu este comentariul meu
    asa ca iubeste-te pe tine
    pe cel de linga
    tine
    fara ai provoca leziuni de nici un fel/
    EU TE IUBESC ASA CUM ESTI
    CA OM CE INCEARCA SA INTELEAGA CE ESTE CU EL
    SI VIATZA LUI , FARA SA-TI IMPUN
    O CREDINTZA ANUME.
    IAR DUHUL SFINT ESTE PE CAPETELE TUTUROR
    BOTEZATI ORI NU
    CACI DUHUL
    NU ARE RELIGIE SI
    NU FACE DEOSEBIREA..
    ASTA MAMERITA , ASTA NU!

    ReplyDelete
  9. PADRE PIO
    a slujit aceasta biserica
    ce la alungat
    si nu ia
    recunocut stigmatele
    dacit foarte tirziu.....
    si cita suferintza a dus

    ReplyDelete
  10. jai, eu nu am încercat să conving pe cineva că o religie este mai bună decât alta. Am vrut doar să îţi explic că, dacă vrei să Îl iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să Îl vezi ca pe o Persoană. Altfel nu poate concepe mintea, şi chiar sufletul omului.
    Creştinismul este singura religie în care Dumnezeu ni s-a revelat ca Persoană - nu numai ca Persoană divină, ci şi ca om asemeni nouă. De aceea, e fosrte uşor să Îl iubeşti pe Dumnezeu dacă Îl priveşti ca Hristos - omul care s-a sacrificat pentru noi. Desigur, mai târziu, când vei ajunge să ai acea relaţie personală cu Divinitatea de care spuneam, Îl vei putea privi ca Persoană chiar dacă nu Îl vei vedea. Îl vei simţi, în schimb, în toate împrejurările vieţii tale, şi uneori vei primi chiar răspunsuri directe la întrebări. Nu o energie nedefinită va vorbi cu tine, ci o Persoană.

    Asta nu înseamnă că fac apologia Bisericilor. Bisericile au însă rolul lor în trezirea celor cu adevărat afundaţi în materie, şi pentru care indicarea unei căi spre El, fie ea şi schematică şi ritualistă, reprezintă un progres. Să nu crezi că lumea ar fi mai bună fără ele, pentru că oamenii care nu cred în nimic sunt mai periculoşi decât cei care cred, fie şi la modul primitiv, sau eronat.

    Dar, după cum am spus, Bisericile au şi mari limite. Actualmente, ritualul şi "litera" primează în dauna poruncilor simple ale lui Hristos, în toate Bisericile. Este exact situaţia de dinainte de venirea lui Iisus. Şi preoţii de atunci urmau orbeşte Legea lui Moise, şi ştiau pe de rost Scripturile, dar nu erau în stare să Îl cunoască pe Dumnezeu prin sufletele lor.
    În plus, în toate Bisericile, dar mai ales în cele două mari - catolică şi ortodoxă - există o mare mândrie spirituală, şi desconsiderare la adresa altor confesiuni sau religii. Fiecare dintre ele se crede depozitara singurului adevăr valabil, şi asta implică pentru ele că numai enoriaşii lor se vor mântui. Dacă am putea auzi rugăciunea unui mare prelat catolic sau ortodox, cred că ea ar suna cam aşa: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că mi-ai dăruit singura religie care are Adevărul, şi că m-ai învăţat să respect toate riturile pe care mi le-ai dat, şi pe care alte confesiuni nu le au. Mulţumescu-ŢI, Doamne, că nu sunt ca acei protestanţi nefericiţi, care nu au Sfânta Liturghie, şi nici cultul sfinţilor, şi mai ales, ca acei musulmani, budişti sau hinduişti, care se află cu totul în întuneric.Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că mi-ai garantat mântuirea mie, nevrednicului, dintre toţi ceilalţi, aflaţi în greşeală."

    Dar, cu toate acestea, în aceste Biserici există oameni de adevărat har, care sunt canale curate, şi prin care toate rugile se împlinesc, şi toate ritualurile au valoare. Bisericile subzistă prin aceşti câţiva oameni, şi ar fi o greşeală să nu îi respectăm, sau să nu credem în puterea lor.

    În rest, după cum am spus, religia este doar un punct de pornire. Ca să ajungi să Îl cunoşti cu adevărat pe Dumnezeu, şi mai ales să Îl iubeşti, trebuie să ajungi la o anume comunicare personală. Şi pentru asta, trebuie să vrea şi El să îţi vorbească.
    Acel om bun, plin de armonie, şi iubitor al întregii Creaţii de care spuneai, apare tocmai prin primirea harului, deci prin transformarea structurilor sale cu ajutor de Sus. Şi, chiar aşa armonios, tot va avea nevoie de un "şef", pentru că situaţiile vieţii sunt foarte complexe, şi va descoperi repede că posibilităţile sale sunt limitate. Chiar dacă nu va voi ceva pentru el, dar atunci când va voi să ajute pe cineva - bolnav, sărac, sau în altă situaţie grea - va descoperi că numai prin puterile sale nu poate, şi va trebui să apeleze la "şef".:)

    Mulţumesc, oricum, că mi-ai împărtăşit vederile tale, pentru că ştiu că oamenilor le este destul de greu să facă asta, mai ales faţă de străini. Şi, nu îţi face probleme, nu ai avea cum să îmi clatini credinţa, pentru că ea nu se bazează pe texte citite în şi despre Biserici, ci pe o experienţă vie.
    Numai lumină, şi iubire cât poţi primi!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...