Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Thursday, February 3, 2011

Despre importanţa practicii

În ultimul timp, pe de o parte, treburile vieţii s-au dovedit prea multe pentru a mai lăsa timp pentru reflecţii, şi pe de alta, se ivesc de pretutindeni mesaje despre importanţa practicii spirituale, în contrapondere teoriei. Desigur, teoria are importanţa ei, mai ales la începutul unei căi spirituale. De fapt, în domeniul evoluţiei spiritului uman nu există teorie seacă, pur intelectuală, ca în cazul celorlalte domenii ale cunoaşterii. Teoria, adică învăţăturile despre alcătuirea şi evoluţia sufletului uman, şi despre universul invizibil, sunt niciodată simple învăţături "cărturăreşti", din care să fii pus o dată să dai un examen "teoretic" - adică, bazat pe memorie - şi gata! Avem titlu de esoterişti, maeştri sau ocultişti. Nici chiar acordarea anumitor "iniţieri", bazate pe deschiderea unor centri energetici, nu este teorie pură - deşi, nici practică nu o putem numi!
Totuşi, toate aceste "teorii" premergătoare sunt doar menite să constituie o bază pentru activitatea de mai târziu. (În acest sens, studierea Bibliei poate fi o bază foarte serioasă de lucru - ca şi a altor cărţi sfinte.) Deci, vine un moment când teoria - atunci când a fost corect înţeleasă şi însuşită - trebuie să fie pusă în practică. De fapt, cel mai bine şi mai corect ar fi să împletim practica cu teoria - adică, în timp ce ducem o viaţă creştină, de exemplu, să ne facem timp să studiem şi noile cărţi de înţelepciune ce apar. Acesta ar fi idealul, desigur - dar viaţa noastră este atât de plină şi de agitată, în genere, încât nu prea putem să le facem pe amândouă. Şi atunci, le mai facem şi pe rând, în funcţie de timp...
Uneori, avem lungi perioade când doar "trăim", ne agităm printre semenii noştri, ne străduim să ne facem datoria înscrisă în destinul nostru - şi atunci, rar mai avem timp să ne mai hrănim sufletul cu cuvintele înţelepciunii. Chiar dacă ne lipsesc! Şi, ne simţim cumva ruşinaţi că suntem atât de leneşi - noi, care altădată sorbeam cărţile ca pe o băutură uzuală.
Şi alteori, dimpotrivă, vine un timp nesperat de aşa-zisă odihnă - de fapt, e doar un repaus între două staţii - când "teoria" ajunge iar pe primul plan. Avem atunci puţin timp să mai învăţăm nişte lucruri noi, sau măcar, să le clarificăm pe cele vechi. Dar, aici intervine un lucru ciudat! După cum am zis, lucrurile noi, nu sunt noi cu totul. Descoperim că sunt tot vechile învăţături, însă îmbogăţite de noua noastră receptare. Pe măsură ce înaintăm în viaţă şi în cunoaştere, totul devine mai clar, mai esenţial. Poate că în final, vom descoperi că nu existau decât câteva adevăruri, şi mii de aplicaţii ale lor.
Şi atunci, înţelegem că pentru noi, nu va mai exista un timp al "teoriei pure". Tot ceea ce nu este practică, este irosire. Poate de aici sentimentul acela de pierdere, de trecere a timpului, chiar şi atunci când e vorba de o odihnă oarecum justificată.
Toate aceste înţelegeri le-a sintetizat foarte frumos Jakob Lorber în "Interpretarea Sfintelor Scripturi":
"Pentru lucrul pământului spiritual, omul nu are nevoie decât de cele două porunci ale iubirii. Cu acestea, el îşi lucrează cu uşurinţă ogorul spiritual.Dacă acesta este pregătit, atunci se poate semăna doar atât cât poate, şi vrea omul, sau el poate să citească din lucrurile bune ce i s-au dat atât cât poate obţine din acestea - din întreaga Sfântă Scriptură şi toate explicaţiile în legătură cu ea.[...]"

Aşadar, nu o mare cultură spirituală enciclopedică este ceea ce vrea Dumnezeu de la om. El vrea mai curând practica: îndeplinirea poruncilor iubirii. Dacă acest "ogor" este semănat, atunci poate veni şi cultura, şi chiar El ne va lumina şi îmbogăţi atât cât putem primi: "Şi chiar dacă voi veţi putea să îmi prezentaţi doar un ospăţ sărăcăcios, Eu îl voi binecuvânta. Mă voi aşeza cu voi la masa la care nu mă aşteaptă nici un trădător, sau puţinele cunoştinţe pe care le aveţi, Eu le voi extinde sub forma sorilor centrali de la care veţi primi lumina într-un nesfârşit belşug."
Ca să lămurim puţin sensul cuvântului "trădător", voi spune că el se referă nu la o persoană, ci la o tendinţă prezentă în sufletul omului. "Trădătorul" este mentalul obişnuit, care raţionează prin logica analitică. Acest mental ne face mereu să ne îndoim de adevărurile divine, şi chiar de semnalele trimise de propriul nostru suflet.  Dacă el este în plus hipertrofiat şi confuz din pricina multelor teorii şi "învăţători" pe care i-a audiat, atunci glasul Sinelui este repede înnăbuşit, sau Christul interior este crucificat între cele două lumi: a materiei, şi a spiritului.
Acest lucru se petrece atunci când educaţia spirituală începe şi continuă numai, sau aproape numai, prin cunoaştere intelectuală. Este cazul unor erudiţi în teologie şi filosofie. Desigur, cunoaşterea nu este un lucru rău în sine! Ea poate constitui uneori prima treaptă a drumului spiritual. Dar, după cum am spus, cunoaşterea trebuie repede urmată de practică, altfel "se împietreşte". Şi, prin practica iubirii şi compasiunii, facem posibilă coborârea harului, care îngăduie un alt fel de cunoaştere, mai profund.Şi, chiar şi vechile cunoaşteri apar într-o altă lumină!
Nu degeaba în minunata epopee "Bhagavad-Gita", eroului Arjuna i se cere la un moment dat să lupte împotriva vechilor lui prieteni şi învăţători. Pare un lucru  crud şi absurd luat mot-a-mot, dar acest fapt ascunde un adevăr spiritual mai profund. Fiecare om, la un moment dat, are şansa de a deveni un erou spiritual, şi atunci el va trebui să lupte împotriva tuturor vechilor sale obiceiuri, comodităţi şi concepte intelectuale. Teoriile vechi, care i-au fost cândva "învăţători", şi-au atins limitele - ele trebuie "ucise", pentru a face loc noului. "Nu se pune vin nou în burdufuri vechi", spune şi Iisus.

Aceste lucruri devin destul de evidente, cu timpul!  Şi, tot cu timpul, înţelegem şi importanţa practicii. Desigur, totul este un lung parcurs, şi nu este greşit dacă, la început, avem o dorinţă nesecată de cunoaştere. Depinde însă în ce scop dorim această cunoaştere, şi cum intenţionăm să o folosim - dacă intenţionăm...După cum spunea Sf.Serafim de Sarov: "Numai lucrările bune înfăptuite pentru Hristos ne aduc harul Duhului Sfânt".
Este o frază care a fost înţeleasă în fel şi chip. De fapt, sfântul a vrut să ne vorbească exact despre importanţa motivaţiei corecte a lucrărilor noastre - fie în domeniul cunoaşterii, fie în cel al practicii.  Lucrările înfăptuite pentru Hristos sunt cele făcute din dragoste, şi fără dorinţa obţinerii unui alt profit pentru noi-înşine: recunoaştere, stimă, mulţumire de sine egoistă. Hristos este simbolul iubirii evanghelice, necondiţionate.

Ar mai fi multe de spus despre relaţia dintre cunoaştere şi practică, sau despre importanţa fiecăreia dintre ele. Dar pentru că timpul e scurt, mă opresc aici, lăsând pe fiecare să îşi treacă în revistă propriile înţelegeri.Şi, iată şi nişte minunate cuvinte ale lui Nichita Stănescu, ce par a concluziona foarte bine procesul devenirii spirituale:

"Transformarea luminii în existenţă, şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum ne-o închipuim acum, poate fi o metaforă; dar, dacă nu este numai o metaforă?" (Nichita Stănescu) 

5 comments:

  1. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  2. Societatea se schimba, mentalitatea se schimba.Omul trebuie sa aduca cu sine schimbarea cand observa ca vechile stereotipuri nu mai funcționeaza.Din pacate, fiinta umana se obisnuieste intr-un fel si rar se gandeste sa faca si schimbari.Prin urmare, nu mai exploreaza singură.Daca altii vin cu raspunsurile, pentru ce sa mai cautam noi insine raspunsurile? Au facut altii practica pentru noi.Din cele scrise de tine, pot spune ca practica este o chestiune personala, individuala.Doar asa ne putem desavarsii, doar prin experienta directa fiinta umana se poate transforma.O seara minunata!:)

    ReplyDelete
  3. Cristian, aşa mi-a fost transmis mie mesajul: că practica e o chestiune foarte personală, şi nu numai asta - chiar trebuie să o practicăm, o dată ce ne-am însuşit, cât de cât, teoria:)
    Mulţumesc pentru prezenţă, şi pentru înţelegeri! Tu înţelegi întotdeauna lucrurile, pentru că am absolvit cam aceleaşi clase!:)
    Numai bucurie să îţi aducă practica!

    ReplyDelete
  4. Stii am comparat adesea viata cu un joc pe calculator. Uneori esti atat de pasionat incat uiti si te identifici cu personajul de acolo… Iluminarea este exact cunoasterea Adevarului, a faptului ca adevaratul tau sine nu are prea mult de a face cu personajul din joc…
    Dar cand Dumnezeu binecuvanteaza viata nu mai e joc ci se transforma in urma Lui, in semnul Lui, intr-un spatiu sacru unde El actioneaza…
    Scrii fantastic :)
    Iar interpretarea este extraordinara, eu interpretasem in felul urmator ca omul trebuie sa faca ce ii spune Dumnezeu , indiferent ce ii spune si ca vointa si porunca Lui sunt sfinte si desavarsite… Precum Avraam nu ezita sa sacrifice pe Isaac...
    Si Hristos se intorcea... si Osana strigau toti cei care il vedeau si il auzeau si il iubeau si se inchinau Lui imbatati de gloria si gratia Duhului, imbatati de lumina care ii invaluia ...
    Osana regelui lumilor, Osana stapanului Universului, Osana Celui care se intoarce...

    ReplyDelete
  5. Un joc pe calculator, sau o piesă de teatru:), mulţi ne-am gândit la asta! Iluminarea înseamnă să te simţi pe tine, cel adevărat, care are cu totul alte scopuri decât personajul din joc. Cam asta spunea, cu alte cuvinte, şi părintele Stăniloae: că prin iluminare vedem lucrurile tot mai limpezi, mai "neamestecate", şi vedem tot mai mult raţiunile lui Dumnezeu în tot ce există.

    E foarte bună şi interpretarea ta: că ascultarea este o condiţie sine-qua-non. Şi de fapt, Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru neascultare, ci doar ne lasă să trăim consecinţele normale ale drumului ales. El, cerându-ne să urmăm o cale, ştie de fapt că aceea e cea mai bună pentru noi. Dacă noi credem altceva, El ne lasă să ne convingem.:)
    Şi astfel, învăţăm să ascultăm chiar şi atunci când nu înţelegem prea bine, pentru că realizăm că noi nu ştim chiar totul.

    Minunată încheierea ta! Aşa este, noi trebuie să aşteptăm cu cea mai mare bucurie întoarcerea Lui. Dar osanalele nu se mai cer azi în cuvinte. Am citit undeva că rugăciunea cea mai adevărată este cea prin intermediul simţirii. Adică, să ne aflăm permanent în starea de rugăciune, chiar şi când nu spunem nici un cuvânt.

    Mulţumesc pentru cuvintele bune şi luminate, vizita ta este întotdeauna un prilej de îmbogăţire! Să fii fericit, şi plin de lumină!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...