Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Thursday, May 26, 2011

Avem noi iubire?

La această întrebare pare a se răspunde foarte uşor, şi majoritatea celor pe care îi cunoaştem, sau chiar şi necunoscuţi, vor răspunde afirmativ. Şi, desigur că vor fi sinceri! Întrucât, fiecare îşi cunoaşte sufletul într-o oarecare măsură, şi fiecare ştie că există lucruri, persoane, sau idei care îl pot mişca până la lacrimi, până la incendescenţă.
Dar, este oare aceasta chiar iubire? Răspunsul emoţional spontan la un factor poate fi, desigur, o trăire intensă, care poate lăsa urme o anumită perioadă. Însă, pentru a-l numi iubire, ar mai trebui adăugate nişte condiţii. În primul rând, persistenţa în timp. Ne putem simţi foarte emoţionaţi de o floare, un peisaj, o persoană, etc., datorită unor condiţii specifice ale ambianţei şi acelui moment, sau chiar datorită unei vulnerabilităţi sau deschideri personale momentane. Dar peste un timp, când condiţiile se schimbă, e posibil să nu mai simţim acelaşi lucru. De fapt, este vorba despre clasica identificare a iubirii cu emoţia.Iubirea nu este doar emoţie, ea este ceva mai profund.
Apoi, pentru a fi siguri că iubim ceva sau pe cineva, ar trebui să vedem cât suntem în stare să sacrificăm pentru, sau chiar să dăruim liber, acelei idei sau persoane. În momentul în care spunem că iubim, dar nu putem renunţa la orgoliul poziţiei sau imaginii noastre, la comodităţile şi interesele noastre uzuale pentru binele obiectului iubirii noastre, atunci acea iubire ridică un serios semn de întrebare. Poate fi, în accepţiunea noastră omenească, o "iubire de timp liber", dar în ochii Divinităţii nu cântăreşte nici un gram. Şi, nici măcar în cei omeneşti!
Şi, ultima condiţie, dar nu cea din urmă (întrucât, fiecare îşi poate adăuga aici propriile condiţii, învăţate din practică), este cât de mult ne transformă pe noi-înşine această iubire. Iubirea, prin definiţia ei, este o stare înaltă de vibraţie - cea mai înaltă din univers. Cei care iubesc cu adevărat simt, cumva, că "ies din ei-înşişi", că se deschid nu numai spre persoana iubită, ci spre întreaga lume. Simt nevoia să fie buni şi generoşi cu toate fiinţele, să facă gesturi altruiste, să se devoteze. De fapt, prin întâlnirea cu o persoană, simţim că Îl întâlnim pe Dumnezeu în creatură, şi acest lucru trebuie să ne schimbe. Dacă aceasta nu se întâmplă, sau se întâmplă foarte slab - sau chiar, dimpotrivă, simţim doar nevoia să ne izolăm de lume împreună cu fiinţa iubită - atunci este doar un "egoism în doi", o formă inferioară de comuniune, şi nu iubire.

Din câte s-a văzut, nu am încercat aici o expunere savantă a iubirii, din punct de vedere psihologic sau spiritual (nici măcar nu am mai vorbit despre cele trei tipuri de iubire posibile), ci doar o abordare practică - a ceea ce se vede, şi se simte. Dar, dacă tot am amintit despre cele trei tipuri, trebuie totuşi să spun că orice iubire trebuie să tindă mai mult spre agape, şi mai puţin spre eros. Şi nu mă refer aici doar la iubirile dintre cupluri, ci la tipuri esenţiale de iubire. Ne putem ataşa într-un mod similar erosului (deşi, noi nu îl percepem astfel) şi de un prieten/prietenă de acelaşi sex, sau chiar de un obiect, sau o plantă. Adică, acea iubire ar avea toate caracteristicile erosului: posesivitate, dorinţa de a fi în permanenţă în preajma obiectului iubirii, gelozie în cazul apariţiei altcuiva în "peisaj", suferinţă intensă în cazul pierderii, sau chiar separării temporare de obiectul iubirii, etc.
Tipul intermediar - phileia, iubirea-prietenie, sau "dragostea frăţească" evanghelică - constituie baza celor mai solide relaţii şi experienţe.Şi, acest tip nu este caracteristic doar prieteniei, ci tuturor relaţiilor de iubire, în care accentul cade pe "cealaltă persoană", şi nu pe noi-înşine.Este, deasemenea, şi foarte aproape de agape - iubirea divină.

Aşadar, după ce am trecut în revistă aceste noţiuni, putem încerca să privim vieţile noastre, şi ale celor din jur, şi să înţelegem câţi oameni care iubesc cu adevărat cunoaştem. Nu pentru a-i judeca, ci tot pentru luminarea noastră. Şi, desigur, pentru a vedea ce ne mai lipseşte nouă, şi cât de mult mai avem de parcurs până să ajungem, cu adevărat, la a iubi. Şi, desigur, e bine să ne rugăm pentru toţi, întrucât şi capacitatea de a iubi nu este darul omului, ci al lui Dumnezeu. Omului îi rămâne doar să tindă la iubire, şi să rămână concentrat pe dorinţa de a iubi.
Aşadar, parafrazând spusele unui părinte al Filocaliei despre rugăciune, putem spune că "a iubi într-un fel oarecare, este capacitatea omului, dar a iubi curat, este numai de la Dumnezeu."

15 comments:

  1. This comment has been removed by the author.

    ReplyDelete
  2. :) Scumpa Florina, am sa iti raspund pentru inceput cu un citat verificat:
    "O singura clipa de iubire este eternitatea."
    Aceasta afirmatie este departe de a fi una superficiala, este intr-atat de profunda, incat merge pana la Dumnezeu.

    Iubirea divina este singura care trece proba timpului. Orice alta forma de iubire umana nu are cum sa reziste, intrucat ne schimbam odata cu viata. Cand ne incapatanam sa pastram ceva, se produce stagnarea. Iar stagnarea este echivalenta cu moartea.

    Si consider ca sacrificiul sau daruirea libera nu ar trebui sa depinda de o persoana anume, cu atat mai putin de persoana cu care esti intr-o relatie - de orice natura- ci ar trebui sa fie ceva lipsit de conditionari, ceva care porneste din interior, oricand se cere a fi facut.

    Cu fiecare sacrificiu, ceva moare intr-o relatie.
    Daruirea este altceva, este schimbul liber de energii intre cei doi. Aceasta din urma ar fi de preferat.
    @};-

    ReplyDelete
  3. Fa o mica mare diferenta intre iubirea ca si armonie dpdv teologic(sau iubirea Hristica, suprema) si trairile noastre afective, care fac parte din aceeasi iubire suprema pana la urma.
    Ca mai avem pana la atingerea rezonantei divine... asta da, dar mereu vom tinde spre miezul ei.
    Ca de asta am luat forma, nu?
    Suntem iubire... restul e doar ardere, consum, datorie karmica. Tot acest melanj este Iubire, in noi, prin noi,din noi, cu noi, in juru' nostru si-n intreg Universul.
    Suntem farama de iubire in ascensiune.
    Ardem si noi cat ne e forma, deocamdata.

    ReplyDelete
  4. Iubirea vine de la Dumnezeu si El ne sustine in aceasta iubire cu fiintele cu care El considera.
    Cu cat suntem mai aproape de El cu atat avem mai multa si mai intensa; cu cat ne departam…
    Iubirea este fara indoiala un mare mister si o mare binecuvantare…
    Iubirea este si ce a spus Pavel dar este si un mare foc, un foc sacru ce trebuie intretinut, pe care il intretine chiar Dumnezeu.

    ReplyDelete
  5. Eu nu prea mai stiu ce e iubirea. Am stiu dar am uitat. Acum stiu doar ca este si e suficient ;-)

    In schimb, ma bucur sa invat cate ceva de la voi!

    va multumesc!

    ReplyDelete
  6. Deanaide, sunt de acord cu tine că această frază este foarte adevărată! Şi, cuprinde în ea o eternitate...Şi da, este vorba de iubirea divină, numai ea te poate face să simţi eternitatea într-o clipă.
    Ştiu că singura iubirea care durează, acea iubire care "susţine cerurile" - după cum spune un mistic - este cea divină. Dar noi oamenii, nu suntem în stare chiar de la început să iubim aşa. Cu cât trece timpul, însă, şi cu cât vrem să ne apropiem de lumină, iubirea noastră pământească "se curăţă", şi ajunge să semene tot mai mult cu cea divină.Desigur, însă, că ea nu va fi perfect asemănătoare cu cea divină decât atunci când ne vom sfinţi!

    Sacrificiul, în acest sens, nu ar însemna un chin, durerea lipsei unor obişnuinţe, sau unor lucruri necesare. Sacrificiul din iubire nici nu este perceput drept sacrificiu, doar cei din afară îl văd aşa. El se confundă aproape cu darul...
    Pe de altă parte, atunci când el este resimţit dureros, sau simţim nevoia să culpabilizăm persoana pentru care l-am făcut, înseamnă că iubirea aceea era destul de pământească, destul de departe de divin. După cum spune Krishnamurti: "Iubirea care produce durere, arată de fapt cât este de mică." (În toate sensurile posibile.)
    Există însă situaţia aparte când persoana iubită ne poate cere să renunţăm la lucruri extrem de importante pentru noi, pentru drumul şi misiunea noastră. (Cred că la acest lucru te-ai referit când ai spus că unele sacrificii aduc moartea a ceva important.) În acest caz, nu ar fi vorba de sacrificiu pentru o iubire, ci de trădarea căii noastre, pentru o satisfacţie pământească efemeră. De fapt, iubirea care cere asemenea sacrificii, nu este decât un egoism deghizat.

    Ar fi foarte multe de spus, dar mai bine să le trăim! Vorbele sunt limitate...
    Te sărut, şi îţi doresc să ai numai iubire! Din aceea care te înalţă...

    ReplyDelete
  7. Celstine, ştiu că ai înţeles diferenţa, dar la urma-urmei, toate iubirile, oricât de pământeşti ar fi, au şi un strop de divin. Ele tind spre divin - o aspiraţie chinuitoare, dureroasă, şi de multe ori tragică. E foarte dureros să încerci să îţi depăşeşti limitele egoului, chiar şi prin iubire. Mulţi oameni nu reuşesc, sau se opresc într-un punct de pe parcurs, se înfundă din nou în uman, pentru că preferă situaţiile şi senzaţiile cu care au fost obişnuiţi.
    Totuşi, aşa cum ai spus, noi-înşine suntem iubire, suntem scântei divine în ascensiune, şi în curs de ardere. Scopul este să ardem, şi totuşi să nu ne mistuim, precum rugul lui Moise. Dar acest lucru este posibil numai când flacăra noastră este hrănită de Sus - ceea ce se întâmplă când El vede că scânteia e destul de hotărâtă să ajungă la Sursă:)

    Foarte frumos ai spus că, până la urmă, suntem iubire! Amestecată cu pământ, dar tot iubire...

    ReplyDelete
  8. Îngere, ai fost exact în gândul meu!:) După cum spuneam mai sus, iubirea este şi un foc ce trebuie întreţinut, dar acest lucru nu stă numai în puterea omului. Focul omului, oricât de intens ar fi la început, tot se mistuie până la urmă. Numai Dumnezeu îl poate întreţine mereu.
    Oameni ca Pavel au avut acest foc mereu întreţinut prin har. De aceea a putut spune el acele lucruri, despre iubirea care crede toate, rabdă toate, nădăjduieşte toate. Era vorba despre iubirea autentică, aceea care nu se consumă, pentru că e în legătură cu Sursa.
    Şi aici, ajungem iar la vorbele tale de început, foarte adevărate: cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât iubim mai mult, şi mai apropiat de iubirea Lui. Cu cât ne îndepărtăm, se răceşte şi iubirea...sau, devine inconstantă, ca toate lucrurile omeneşti.

    Să ai parte de multă iubire adevărată!

    ReplyDelete
  9. Eu sunt, crezi că noi ştim?:) La un moment dat, am crezut că ştim, dar fiecare vârstă aduce o altă înţelegere. Acum, nu am mai putea înţelege defel iubirea aşa cum o vedeam la 20 ani...:)

    Învăţăm toţi, unii de la alţii - de aceea am adus acest subiect - pentru că toţi putem spune câte ceva, dar nimeni totul. Ca să înţelegem totul, trebuie doar să îl trăim...:)

    Şi eu vă mulţumesc, tuturor, pentru că am mai învăţat ceva împreună!

    ReplyDelete
  10. Iubirea este insasi ratiunea de a exista. Fara sa iubim viata si acest tot permanent, nimicul ar domni nestingherit.

    Multumesc Florina
    :)

    ReplyDelete
  11. Ai mare dreptate, Ramian! Este vorba de acea iubire divină despre care vorbeam mai sus - bineînţeles, manifestată în modul nostru incomplet şi imperfect.Dar chiar şi aşa, tot contează!

    Şi eu mulţumesc!

    ReplyDelete
  12. Daca simtim iubirea divina suntem partasi la construirea unei lumi in sfarsit bune.Sa dam mai departe Florina e tema..Tu ti-o faci cu siguranta.Te imbratisez si iti multumesc ca-mi spui acelasi lucru..suntem iubire!

    ReplyDelete
  13. Larisa, se vede că şi tu contribui la această construcţie! Iubirea divină există în noi în stare potenţială - aşa cum şi harul există în mod potenţial - totul este să o trezim. Mai greu, mai uşor, aşa cum ne pricepem...
    Te îmbrăţişez şi eu, şi îţi mulţumesc pentru cuvintele tale bune!

    ReplyDelete
  14. Candva,nu cu prea multi ani in urma uram computerul...nu m-am gandit cate mununi poti afla aici!:)

    ReplyDelete
  15. Daa, când am început, cu ani în urmă, nu ştiam nici să vorbesc pe mess!:) Apoi, am descoperit aici mulţi oameni frumoşi, şi multă înţelepciune. Chiar răspunsuri la unele dintre întrebările mele! Dumnezeu se află peste tot, şi ne poate vorbi de oriunde.

    Îţi doresc să afli bucuria pe care o meriţi!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...