Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, May 22, 2011

Pilda celor doi călători

Era odată, în vremuri de demult, un om sfânt care a început o călătorie pentru mânăstirea lui. Trebuia să strângă ajutoare, şi să vorbească lumii despre această mânăstire, unde se ţineau într-adevăr slujbe dumnezeieşti.

În drumul său, întâlni un orăşean îmbrăcat pestriţ, cu piele albă şi nearsă de soare, care îi ceru voie să îl însoţească. "Cum să îl iau pe acest om cu mine?" se gândi el." După îmbrăcăminte şi după purtări, este exact acel om de lume de care am fost sfătuiţi la mânăstire să ne ferim. Cred că nici măcar nu ştie să se roage."

Imaginea aparţine siteului: http://193.226.7.140/~leonardo/n12/Laszlo11.htm

-Ştii să te rogi? îl întrebă el, cu îndoială.

-Desigur, câteva rugăciuni pe care m-a învăţat mama, în copilărie. În plus, Îi vorbesc Domnului aşa cum mă pricep eu atunci când am o nevoie, şi El, în bunătatea Lui, îmi răspunde.

-Îţi răspunde? rosti călugărul înspăimîntat. Nefericitule, eşti jucăria diavolilor!

-Ei, nu chiar în cuvinte, părinte, zâmbi omul blând, ci doar îmi trimite ce am nevoie.

Călugărul se mai linişti puţin, dar tot gândi că omul acela, după ce era atât de lumesc, avea şi un orgoliu nemaipomenit. Dar nu-i nimic, poate că aceasta era încercarea trimisă lui de Cel de Sus. Poate că trebuia să îl lumineze pe acel nefericit, şi să îl îndrepte pe calea cea bună.

-Poţi merge cu mine, dar în oraşe, să mă laşi puţin în urmă, sau puţin înainte! Nu se cade ca un călugăr să fie văzut alături de un om de lume.

Omul se învoi, şi astfel purceseră la drum. Trecu o zi, trecură şi printr-un oraş - unde târgoveţul rămase puţin în urma sa, aşa cum se învoiseră, apoi, spre seară, făcură un popas pe malul unei ape.

-Sfinţia-ta, n-aş vrea să te supăr, dar...ai putea să îmi împrumuţi din merindele sfinţiei-tale?

Călugărul rămase uimit. Văzuse că omul pornise la drum cu doi saci mari de merinde. Oare le mâncase pe toate într-o zi? Ce-i drept, aşa răsfăţat cum arăta, era foarte posibil. Şi acum, tot la puţina lui merinde se lăcomea!

-Iată, fiule, dar să fii mai chibzuit! Se poate să nu ştii ce greu se câştigă pâinea, mai ales la mânăstire!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, şi iertare!

A doua zi, porniră iarăşi la drum. La un moment dat, trecură printr-un sat sărăcăcios, unde nu se vedea nici o biserică.Copiii alergau goi pe uliţe, iar sub un pom, văzu doi tineri care se giugiuleau.

"Ce s-o fi întâmplat aici?" gândi el. "Şi unde o fi parohul acestui sat?"

Curând, întâlniră un gospodar care se oferi să îi găzduiască. El le povesti că, din pricina sărăciei satului, nu avuseseră bani să îşi facă biserică, aşa că, mult timp merseseră la cea din satul învecinat - aflat de cealaltă parte a muntelui. Apoi, murind bătrânii, tinerii - ocupaţi cu grijile gospodăriei - avuseseră prea puţin timp să mai meargă la biserică. Mai ales că era aşa departe...Copiii erau prea mici ca să meargă singuri, părinţii munceau, şi astfel, după un timp, nimeni nu se mai duse. Moravurile deveniseră, încet-încet, mai libere.

Călugărul se întristă, dar se gândi, în acelaşi timp, că ar fi un bun prilej pentru a-i întoarce spre Dumnezeu. Hotărâ să rămână acolo mai multe zile.

Scoase toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi începu să le citească în faţa lor, aşa cum făcea la mânăstire. Îi strânse pe copii în grupuri mici, şi le vorbi pe rând despre trebuinţa ascultării de Dumnezeu şi de părinţi. Îi strânse pe tineri, şi le vorbi despre trebuinţa unei vieţi curate, şi despre unirea în lor în Biserică. Apoi, facu o mare adunare, cu toţi oamenii satului, şi le vorbi despre neapărata trebuinţă de a merge la biserică duminicile şi de sărbători.

-Dar e departe, părinte! Mai bine ne laşi sfinţia-ta câteva cărticele, şi om citi aici.

Călugărul se gândi că era o ispită în calea lui, şi o mare încercare, dar nu ştia ce să facă mai departe. Hotărâ să se roage doar Domnului pentru luminare, iar dacă nu va primi răspuns, să plece oricum mai departe.

Atunci, se auzi glasul orăşeanului, de care şi uitase:

-Puteţi merge pe rând: o duminică unii, o duminică alţii. Iar cei care se duc, să caute să ceară de la preotul acela câteva rugăciuni pentru cei rămaşi acasă, şi predica zilei respective pe o foaie de hârtie, pe care să o citească celorlalţi la înapoiere.

La început, îi veni să se mânie de cutezanţa acelui mirean. Şi ce sfat lumesc putuse să dea! Cum să meargă pe rând - oare, în Casa Domnului nu trebuiau să se ducă toţi? Dar apoi, văzu că sătenii se luminaseră la faţă.

-Cred că asta am putea-o face! Putem hotărâ dinainte pe cei care ar merge duminica viitoare, apoi pe cei de duminica cealaltă, şi tot aşa. Pe urmă, fiecare şi-ar şti rândul.

Nu întrutotul mulţumit, dar văzând totuşi că acolo nu mai era nimic de făcut, îşi luă rămas-bun, şi porniră mai departe.

După câteva zile, întrucît se apropiau de mânăstire, voi să facă numărătoarea banilor strânşi pentru aceasta. Cu durere văzu că, pentru a-şi fi îndeplinit scopul pentru care fusese trimis, mai lipseau două pungi de galbeni. "Ei, asta e! Atât a vrut Dumnezeu" îşi spuse el.

-De ce eşti mâhnit, sfinţia-ta? îl întrebă târgoveţul. Ar mai trebui bani?

-Desigur, fiule, dar nu avem ce face. Doar dacă ai avea domnia-ta să îmi dai, dar n-aş prea crede.Nu te văd prea înstărit!

-Aşa e, sfinţia-ta, dar eu cred că, dacă Dumnezeu va voi, îţi va trimite. Trebuie doar să Îl rogi.

-Crezi că n-am făcut-o până acum, omule? Se vede că asta e voia Lui.

- Eu cred că El ştie nevoia mânăstirii voastre, şi vă va trimite. Mă voi ruga şi eu aşa cum o făceam pentru nevoile mele, şi El îmi răspundea.

Călugărul nu se mai supără, dar gândi că oricum, acel orăşean nu avea cunoştinţă despre căile Domnului. Viziunea lui era total copilărească, şi lipsită de înţelepciune.

A doua zi, pe când se apropiau de mânăstire, se încrucişară cu trăsura unui mare boier. Fără veste, acesta scoase capul pe geam, şi le aruncă două pungi cu galbeni.

-Fiica mea a suferit mult timp de o boală, şi de curând s-a vindecat, prin rugăciunile unui sihastru. El mi-a spus să aduc aceste două pungi la mânăstire, sau dacă nu, să le dau celor doi oameni pe care îi voi întâlni în drum, aproape de mânăstire.

Până să apuce să îi mulţumească, trăsura se şi îndepărtase.

Fericit din cale-afară, călugărul se întoarse spre orăşean.

-Uite că Dumnezeu ne-a ascultat! Acum, haide cu mine la mânăstire, să faci un popas binemeritat!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, dar nu sunt vrednic. Sunt un om păcătos, şi nu ştiu nici măcar să mă rog cum trebuie. Mă bucur doar, din suflet, că ai avut folos în călătorie! Şi, mă iartă că te-am stânjenit până acum, prin nepriceperea mea.

Spunând acestea, îi sărută mâna, şi se îndepărtă cu iuţeală. Până să apuce el să îi mai spună ceva, abia se mai vedea, ca un punct colorat în praful drumului.

Mai târziu, după ce bucuria întoarcerii se mai ostoi, se gândi să îl viziteze pe acel sihastru binecuvântat, care le făcuse un dar aşa de mare. Găsi un pustnic bătrân, care trăia într-o peşteră în munte, şi se hrănea cu ciuperci, rădăcini şi pâine uscată, atunci când îi mai aduceau oamenii de jos. De cum îl văzu, acesta îi spuse:

-În sfârşit, venit-ai! Pentru că ai o mare râvnă în slujirea Domnului, El m-a încredinţat să îţi arăt ce îţi mai lipseşte.

-Mulţumesc, sfinţia-ta! Îmi lipsesc multe, asta ştiu.

-Nu chiar aşa de multe, ci doar una singură, şi mare: nejudecarea. L-ai judecat pe acel tîrgoveţ a fi nevrednic de slujirea Domnului alături de tine, şi el nu s-a supărat. A mers înapoia sfinţiei-tale în oraşe, şi ştii ce a făcut? Şi-a împărţit merindea săracilor. De aceea ţi-a cerut mai apoi.

În satul acela, ai făcut bine ce ai făcut, dar ai fi reuşit mai puţin fără rugăciunile lui. El a început să se roage pentru acei oameni de cum aţi intrat în sat.Şi sfatul bun pe care l-a dat i-a fost trimis de îngerul său păzitor. Deşi nu o soluţie desăvârşită, a fost totuşi un sfat bun, şi singurul lucru ce se putea face ca să îi dobândeşti pe oamenii aceia. Altfel, cu încetul, s-ar fi întors la obiceiurile lor.

Atunci când ai avut nevoie de galbeni, el s-a rugat alături de tine, din nou. Dar cu mare credinţă! El chiar a crezut că Dumnezeu îl va asculta, nu s-a îndoit nici o clipă. Şi Dumnezeu mi-a trimis mie păcătosului un înger în vis, care mi-a spus despre nevoia voastră, şi despre tot ce s-a întâmplat.

Auzind acestea, călugărul căzu la pământ, şi dădu slavă lui Dumnezeu.


Neştiute sunt căile Domnului, şi noi, păcătoşii, nu putem decât să ne lăsăm duşi de ele. "Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" (I Corinteni, 2.16)

2 comments:

  1. Multumesc Florina.Un lucru e sigur.Dumnezeu ne vorbeste prin cei si cele din jur si nu auzul ne e problema..ci faptul ca nu mai simtim mesajul.El exista mereu.Noi il distorsionam.Povestea ta e curata si pilda pe masura.Sa nu uitam puterea Lui.O seara buna.

    ReplyDelete
  2. Mă bucur că ţi-a ajuns la inimă, Larisa! Aşa este, Dumnezeu ne vorbeşte prin toate lucrurile, şi prin cei din jur, dar uneori, tocmai părerea că ştim ne împiedică să ştim - după cum frumos a spus un esoterist. Şi e cu atât mai valabil pentru cei aflaţi pe un drum conservat de secole...
    O zi minunată să ai, şi numai bine!

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...