Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Tuesday, June 21, 2011

Despre detaşare

Pare un lucru destul de teoretic, şi chiar scolastic, a vorbi despre un asemenea subiect. Din simplul motiv că, de fapt, subiecte precum "detaşare", "concentrare", "purificare" nici nu prea pot fi abordate doar teoretic. Desigur, citind ceea ce au spus alţii, îţi faci o oarecare idee, dar atunci când ajungi la practică, vezi că lucrurile se simt cu totul altfel. "Se simt" - acesta e cuvântul, întrucât în viaţa spirituală până ce nu simţi, nu "guşti portocala" - după spusele maestrului Aivanhov, nu poţi spune că ştii ceva despre un lucru.
Aşadar, în momentele de început ale drumului meu, când citeam cu aviditate tot ce se putea despre metode şi practici spirituale, şi desigur, despre efectele lor, îmi făcusem ideea că detaşarea ar însemna un fel de stare supraumană, în care nimic din ceea ce se întâmplă nu te mai atinge. Un fel de a fi "nemuritor şi rece", ca în cunoscuta poezie eminesciană. Desigur, cărţile spuneau totuşi că omul respectiv are iubire, dar o iubire de alt gen, pentru toate lucrurile, în care nu mai există loc pentru afecţiuni particulare. Mă gândeam cu groază: adică, omul respectiv nu-şi va mai iubi părinţii sau prietenii, ci va simţi doar o afecţiune egală, ca un fel de zaibăr diluat, şi pentru cerşetorul din colţul străzii, şi pentru părinţii săi?
Erau întrebări şi frământări legitime pentru o minte bazată pe logică. Şi, cred că la început de drum, sunt normale pentru toţi căutătorii de adevăr. Anormal ar fi să nu ni le punem, şi să facem lucrurile la modul mecanic, şcolăresc, aşa cum am fost învăţaţi în celelalte domenii ale cunoaşterii.

Acum, după mai mulţi ani, şi multe lecţii însuşite - unele dureroase - privesc cu un zâmbet îngăduitor aceste vremuri de început. Cât de diferite sunt lucrurile în realitate de ceea ce putem înţelege din cărţi! De fapt, cărţile nu mint, dar ele nu pot reda esenţa, faptul vieţii. Oricât de bun ar fi un autor, descrierea lucrurilor în cuvinte are limite, şi mai ales emoţiile, senzaţiile, niciodată nu vor putea fi "prinse" în scheme fixe.
Cum ar fi, bunăoară, detaşarea...Nu e un sentiment anume, care apare brusc, şi fără drept de apel, astfel încât să poţi zice: "Da, acum, în acest moment, mă simt detaşat." Trebuie un drum lung, multe învăţături şi suferinţe, şi desigur, şi un pic de ajutor de Sus, un pic de har, ca să ajungi să simţi, cu adevărat, că nu mai depinzi de oameni, lucruri şi situaţii. De fapt, cred că nu detaşarea anume o simţim, ca sentiment particular, ci doar liniştea. Orice s-ar întâmpla, avem linişte în suflet. Lucruri care altădată ne-ar fi dat peste cap, le privim acum doar drept etape ale drumului, incidente trecătoare.
Nu mai suferim pentru că nu putem avea lucruri pe care altădată ni le doream, nu mai suferim pentru că nu ni se oferă condiţiile de a ne manifesta aşa cum credem noi, nu mai suferim atunci când pierdem ceva, sau suntem părăsiţi. Totul ne apare drept un imens tablou, o schemă a vieţii noastre, în care elementele se succed aşa cum ştie Pictorul mai bine, şi înţelegem că tocmai încercarile de a aduce cu orice preţ propriile noastre elemente sunt de fapt cele care pot cauza suferinţa.
Desigur, atunci când dorim totuşi un lucru, şi simţim că ar fi un lucru bun pentru noi, sau pentru ceilalţi, trebuie doar să ne prezentăm "cererea" la instanţa superioară, şi să aşteptăm. Vom înţelege pe parcurs, uneori destul de repede, dacă aceasta a fost aprobată. Şi în general, ea va fi aprobată dacă se încadrează destul de bine în tablou, dacă se referă la un lucru necesar, sau se armonizează cu structura şi misiunea noastră.

Vorbeam mai sus despre iubire, despre modul neînţeles în care se împacă iubirea cu detaşarea. Neînţeles la momentul respectiv, desigur...Iubirea e în structura omului - desigur, în grad mai mare sau mai mic. Întrucât Dumnezeu este iubire, şi El se află în fiecare dintre noi, sub forma scânteii divine, sau a Chipului divin  - după expresia creştină - rezultă că absolut toţi avem iubirea. Desigur, modul şi gradul în care o manifestăm diferă - şi de aici rezultă toată nefericirea.
Dar, oricum ar evolua lucrurile pe drumul spiritual, această iubire nu poate decât să crească, nicidecum nu se poate pierde. Mai bine spus: trebuie să ajungem să manifestăm tot mai mult din iubirea scânteii divine care se află în noi. Acesta e scopul oricărei căi spirituale: să ajungem să iubim necondiţionat, asemeni Lui. Şi desigur că, în acest caz, detaşarea nu ar putea fi echivalentă cu lipsa iubirii, ci doar cu o iubire de o calitate superioară.
Adică, clasicul "te iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără tine, încât trebuie chiar şi să te sufoc, numai să fiu lângă tine", se înlocuieşte cu: "te iubesc într-atât, încât înţeleg şi fac ceea ce este mai bine pentru tine". Şi, desigur, fac aceasta fără să sufăr, pentru că în suflet am linişte.
Pare inuman, sau de neînţeles? Desigur, dar numai pentru cei care au rămas cantonaţi, "prinşi", în domeniul astralului - a acelor iubiri mărunte, chinuitoare şi în fond egoiste, care aduc atâta suferinţă celor pe care pretind că îi iubesc.

Mai rămâne problema a cât de mult ar putea înţelege o asemenea fiinţă detaşată sentimentele şi trăirile celorlalţi, care simt "normal". "Dacă tu nu simţi ca mine, atunci nu mă înţelegi, şi nu îmi poţi da sfaturi", ar putea fi replica unui asemenea om. Dar, să ne gândim puţin! Cine ar putea înţelege mai bine vîltoarea şi regulile ei: cel care se zbate disperat să ajungă la mal, sau cel aflat deja pe mal, şi care poate astfel căuta o cale de ieşire pentru celălalt? Desigur, în acest caz există riscul ca, în momentul în care întindem o mână celor aflaţi în vâltoare, să ne trezim că ne trag cu ei, în loc să îi tragem noi la mal. Aceasta s-ar putea întâmpla numai în cazul în care detaşarea noastră este prea recent dobândită, sau chemarea "vâltorii" încă puternică în noi. Dar, chiar şi aşa, putem cere ajutor Instanţei superioare, după cum am spus, şi care ne poate scoate întâi pe noi, apoi şi pe ceilalţi.

Desigur, cele de mai sus sunt doar elemente generale, pe care fiecare le poate proba, şi detalia pe parcurs. Şi, ceea ce nu am spus, este faptul că şi detaşarea are mai multe trepte, similar iubirii.  Cu cât creştem în iubire, creştem şi în detaşare - paradoxal, dar adevărat. Probabil, cei mai detaşaţi oameni sunt sfinţii, care au iubirea divină, şi nu au mai păstrat nici o dorinţă omenească individuală. După cum spune Krishnamurti: "Adevărata desprindere nu este indiferenţa pentru tot, adevărata desprindere este dragostea pentru tot."

Aşadar, să 'încercăm să ne detaşăm...dar, în sensul bun! Nu neapărat fugind de lume, ci trăind în ea, şi pentru ea...aşa cum a făcut şi Iisus. Şi, desigur, iubind ca El...

23 comments:

  1. Detasarea de fapt este intelepciunea. Cand ai in preajma un om intelept il vezi luminos, impacat, radiand iubire in juru-i. Cand ajungi sa intelegi ca totul este perfect asa cum este, contribuind detasat la planul divin, poti spune ca ai devenit intelept. A fi detasat, din pacate se confunda cu nepasarea si neimplicarea, de aceea oamenii in general par detasati de realitatea exterioara sau nu le pasa. Iubirea vine o data cu intelepciunea si intelepciunea vine o data cu detasarea.

    Te imbratisez neconditionat!

    ReplyDelete
  2. multumesc din sufelt pt urari si ganduri inalte.

    aparentele inseala,
    C.

    ReplyDelete
  3. frumos şi natural. pe un anumit palier de dezvoltare e valabil ce spui. detaşarea e de fapt un efect al iubirii cu care umpli golurile pe care singur ţi le faci în suflet, din prea puţină iubire, sau greşit manifestată.
    dar ca să evoluezi, încercările sunt din ce în c mai complexe şi mai "challenging" pentru ca să înveţi. e adevărat că există un prag de unde devii iubire manifestată, dar mi-e teamă că odată ajuns acolo nu mai poţi integra corpul fizic în ecuaţie... şi atunci vorbim practic de nişte spirale asendente aparent infinite. doar că ponderea evenimentelor care au polaritate negativă sau efect negativ asupra ta se diminuează sau efectele lor devin sensibil mai mici.
    o paralelă sugestivă ar putea fi următoarea. dacă trăirile unui om sunt ca nişte curbe gaussiene în sus şi în jos raportat la o axă spaţiu-timp orizontală, persoana care se poate detaşa, devenind trăire interioară - adică iubire - are o oscilaţie cu amplitudine redusă şi o frecvenţă mai mare - în concluzie partea negativă trece mai repede şi nu are însemnătate atât de puternică asupra sufletului - dar ca să ajungi la starea de echilibru însemnă să părăseşti fizicul, să ai un grafic liniar...

    dar detaşându-te în sensul prezentat aici e o concluzie a unei evoluţii şi trebuie păstrată direcţia dar cu ochii şi sufletul deschise.

    iar persoanele care iubesc lumea sunt gata să se sacrifice pentru ea, deci simt muuult mai mult decât cei care se lasă doborâţi de greutate.

    ReplyDelete
  4. Un punct de vedere foarte adevărat şi interesant, Ramian! Înţelepciunea este rezultatul unei întregi evoluţii, şi suma tuturor virtuţilor. E normal ca acel care a aflat înţelepciunea să nu mai fie "prins" de lucruri, întrucât înţelepciunea duce la cunoaşterea zădărniciei - sau măcar a efemerităţii - lor.
    Desigur, înţelepciunea creşte o dată cu iubirea, şi viceversa. Şi ea este tot un dar al Duhului, urmare a respectării legilor eterne ale universului - aşa cum a fost în cazul lui Solomon. Toţi marii maeştri ai umanităţii au avut şi iubire, şi înţelepciune.

    Mulţumesc pentru frumoasele gânduri, şi îţi primesc îmbrăţişarea cu prietenie! Să ai un drum cu lumină!

    ReplyDelete
  5. Celestine, mă bucur de revenire! Nu cred că aparenţele m-au înşelat: chiar dacă sufletul tău mai are nori şi ploaie, uneori, el are dorinţa neîncetată de a urca spre lumină. Aşa suntem toţi: nu suntem totdeauna în starea cea mai bună, dar principalul este că avem momente bune...care compensează totul!

    Te îmbrăţişez cu drag!

    ReplyDelete
  6. Filipi, foarte complet şi interesant gândit!
    Nu ştiu ce să spun...Nu m-am gândit că detaşarea ar avea rolul de a umple golurile lăsate de iubirea greşit înţeleasă. De fapt, la nivel psihologic primar, cred că ai dreptate, dar aceea nu este detaşare adevărată, ci doar un mecanism de apărare. Aşa cum este şi amnezia unor evenimente traumatice! Şi, în momentul în care sufletul se vindecă, el renunţă la acea detaşare "fabricată".

    Adevărata detaşare este aceea de care spui mai departe, aceea emanată de evoluţia în spirală. Cu cât spirele urcă, cu atât iubirea creşte, şi evenimentele au un impact mai mic asupra persoanei, aşa cum spui. E adevărat că se poate ajunge la punctul în care devii iubire manifestă - aceasta este, în general, starea de sfinţenie - şi atunci, corpul fizic nu mai are importanţă. Dar, chiar şi până atunci, există grade de detaşare care se pot asocia foarte bine cu corpul fizic. Poţi trăi în lume, îndeplinind o muncă oarecare, doar interiorul să fie cu totul diferit: să nu mai resimţi suferinţa sau pierderea, să poţi iubi fără să ai nevoie de "recompense concrete", evenimentele vieţii zilnice să nu te dezechilibreze, oricât ar fi ele de neaşteptate.
    Şi aceasta, doar întrucât te simţi "în prelungire", sau "în rezonanţă" cu universul, cu divinitatea.
    Probabil că această stare este rezultatul unei evoluţii, dar în mare măsură este şi un dar. Omul urcă atât cât poate, până la un punct, iar Dumnezeu îi dă restul, dacă vede că el se străduie. Este acel echilibru dintre Rigoare şi Graţie.

    Da, persoanele care iubesc sunt gata să se sacrifice, şi fac acest lucru firesc, fără teama de consecinţe, tocmai pentru că iubesc, şi întrucât pentru ei contează mai mult alte valori decât propria fiinţă. Acesta este scopul evoluţiei: să ieşim din ego, să vedem alte lucuri şi fiinţe mai importante decât propriul ego - adică, aşa cum le vede Divinitatea.

    Mulţumesc pentru trecere, şi pentru analiza atât de frumoasă şi aprofundată! Pace şi lumină îţi doresc!

    ReplyDelete
  7. :) Doar pentru ca nu putem accesa inca anumite stari, nu inseamna ca ele nu exista si trebuie sa le interpretam in felul nostru.

    Nimic din ceea ce interpretam nu este adevar, nici macar parte din adevar, din real, este subiectivism pur. Este numai iluzia noastra cu privire la fenomenul respectiv.

    Iar iluzia noastra este adevarul nostru..

    @};-

    ReplyDelete
  8. Denaide, ai adus in discutie o temă extraordinar de interesantă şi actuală: dualismul adevăr-iluzie!
    "Iluzia noastră este adevărul nostru" - foarte bine spus...până la un punct. Se spune că omul trăieşte în iluzie până ce începe să se trezească, până ce începe acel drum ascendent în spirală despre care vorbeam în comentariul precedent. În starea de iluzie, sau de vis - adică, viaţa zisă normală - tot ceea ce este adevăr transcendent apare drept iluzie. Valorile sunt cumva inversate: adevărul apare drept iluzie, şi viceversa. În acest caz, un om zis normal, cu o gândire strict logică şi liniară, ar lua drept iluzie tot ceea ce nu poate percepe şi verifica direct - aşa cum ai spus şi tu.

    Dimpotrivă, atunci când "se trezeşte" puţin, când începe să perceapă cât de puţin din "dincolo", înţelege că aşa-zisa iluzie era, de fapt, un alt adevăr, mai profund, un adevăr la care nu toţi au acces.
    Este acelaşi lucru, într-un fel, ca şi în ştiinţe: până la descoperirea microscopului, bunăoară, oamenii puteau spune că microbii sunt iluzii. Doar lipsa "instrumentului" adecvat de percepţie crează senzaţia iluziei.

    Mulţumesc pentru trecere, şi pentru tema propusă, şi îţi doresc...să treci dincolo de iluzii!:)

    ReplyDelete
  9. multumesc pentru incurjare>:D<

    ReplyDelete
  10. Lavinia, nu ai pentru ce, esti un copil bun, si trebuie sa continui!

    ReplyDelete
  11. Da, Florina. Insa chiar si perceptia a ceea ce este "dincolo" este tot o interpretare. Nimic nu poate ajunge la noi, decat daca luam cunostinta de el, iar aceasta luare la cunostinta are loc in urma perceperii fenomenului respectiv care trebuie sa treaca prin filtre cognitive, care, ne aduce tot la ideea de iluzie. Este un adevar personal, autoindus in urma unei perceptii subiective.

    Ce am vrut sa spun este ca noi, oamenii, avem tendinta de a generaliza o experienta cu caracter personal si de a o face susceptibila de a fi traita de oricine. Si desi in aparenta, am putea primi pareri care sa ne intareasca convingerea, nu sunt decat pareri. Fiecare experienta este unica si irepetibila. Si in consecinta, perceperea ei de catre subiectul in cauza.

    Si inca, am vrut sa spun ca la adevar nu putem ajunge prin nimic din ceea ce cunoastem.
    Doar prin eliminare. Prin recunoasterea si eliminarea fiecarei pareri/iluzii pe masura ce apar in campul constiintei noastre.

    Un exemplu: daca tu crezi ca esti capabil sa iubesti intreaga lume, gandeste-te din nou ce anume a dat nastere in tine la o astfel de dorinta.
    Daca vei fi cu adevarat sincer cu tine, vei afla ca insasi baza acestei dorinte este falsa si indezirabila. De ce?
    Pentru ca orice dorinta, oricat de nobila, te indeparteaza de adevar.

    :) E minunat sa aspiram la rai, cand nu stim ca il putem avea oricand. Insa nu mai e la fel de minunat cand ne pierdem in tot felul retete, ritualuri si pasi avand senzatia ca numai prin ele putem ajunge sa-l meritam.
    Oare acestia nu sunt mai mult factori dezorientativi?

    La fel este si cu Adevarul.

    Cu totii traim un vis numit viata. Cand vom ajunge sa vedem acest vis ca fiind numai o parte din cine suntem noi, si inca una, pe cat de frumoasa si atragatoare, pe atat de infima, vom accede catre absolut.


    Unora insa, le place prea mult visul lor, pentru a dori sa se trezeasca la inimaginabil. :)

    @};-

    ReplyDelete
  12. Denaide, acum înţeleg mai bine ce ai vrut să spui, deşi sunt de acord numai parţial!:)
    Da, este foarte adevărat că, până şi experienţele transcedentale noi "le interpretăm", "le filtrăm" pentru a le aduce la cunoştinţa celorlalţi - şi asta induce o notă de subiectivism. Dar este inevitabil, pentru că trăirea ca atare nu o poţi transmite, trebuie să o pui, cumva, în cuvinte. Până şi Iisus, atunci când vorbea mulţimilor, folosea pilde şi parabole, exemple şi conexiuni foarte uşor de înţeles de către ceilalţi.

    Şi da, Adevărul nu poate fi înţeles decât după ce dai la o parte tot ceea ce ai cunoscut înainte. El nu este rezultatul unei cunoaşteri logice, ci o trezire lăuntrică, sau o revelaţie. Totuşi, cunoaşterile au şi ele rolul lor - pentru unii oameni, desigur: ele pregătesc drumul, îl ţin pe discipol cu mintea concentrată pe ceea ce vrea să afle. Chiar şi gesturile, ritualurile (apropos, nu numai bisericile au ritualuri, dar şi yoga, şi toate căile spirituale indică poziţii, gesturi de efectuat, tipuri de respiraţii, cuvinte de rostit - mantre, etc.) au rolul lor. Ele permit discipolului să "se rupă" de lumea exterioară, de gândirea comună. Chiar dacă ele, în sine, nu aduc nici o cunoaştere în plus, sunt un instrument uneori necesar.
    Vezi, nu generalizez, spun "uneori" - pentru că sunt oameni care, datorită iubirii din ei, a vibraţiilor lor înalte, nu au nevoie de gesturi şi ritualuri pentru a se "conecta". Dar, aceştia sunt foarte rari!

    Aşadar, fiecare are propria lui cale de a accede la alte realităţi, şi nu trebuie să minimalizăm nici una dintre ele, chiar dacă noi, poate, am depăşit etapa ritualurilor.

    În legătură cu experienţele cu caracter personal: oricât de personale ar fi ele - în sensul resimţirii lor subiective - totuşi, pe drumul spiritual există nişte etape clare, şi toţi marii mistici şi iniţaiţi au vorbit de ele.
    De exemplu, încă din secolul XIII-XIV, misticul Jan van Rusbroeck vorbea despre "nunta mistică", şi descria etapele parcurse, precum şi falsele căi şi senzaţii ce pot apărea. Citind câte ceva, mi-am dat seama că omul acela experimentase nişte trăiri psihologice şi spirituale pe care le-am întîlnit şi la alţi iniţiaţi, chiar şi la cei moderni. Oricum, în ciuda limbajului înflorat şi metaforic, specific epocii, fenomenele descrise erau destul de clare.
    Aceste trepte sunt deci universale, deşi sunt resimţite de fiecare în mod foarte particular.

    Desigur, însă, că nu trebuie date "reţete" - pentru că fiecare are propriul lui mod de a ajunge acolo. Totuşi, mă gândesc, dacă oamenii aceia care au trăit acele lucruri nu ar fi scris despre ele, ar fi fost mult mai greu să le recunoaştem, şi să le punem în practică.

    Cât despre detaşare, este o etapă clară, la care se ajunge treptat, indiferent pe ce cale. Dar desigur, fiecare o poate resimţi foarte diferit.

    Şi da, sunt de acord că oamenii iau "viaţa" - în sensul de "realitate imediată" - mult prea în serios. Ei "amputează" orice alte percepţii, pentru a le păstra pe cele zise "reale". Dar nu realizează că, tocmai aşa, rămân prinşi în vis!

    Foarte interesantă discuţie, şi poate că era necesară! Poate că nu degeaba Divinitatea ţi-a sugerat această temă de dezbatere.:)

    Te îmbrăţişez, şi îţi doresc să ajungi Acolo pe calea cea mai scurtă, şi mai bună pentru tine!

    ReplyDelete
  13. Eu am ajuns la concluzia ca a fi detasat inseamna a ramane in Dumnezeu.
    Numai El stie cand sa manifeste compasiune si cand sa intoarca spatele si sa ii lase in moarte pe cei carora le-a vorbit in zadar.
    Numai El stie cand este nevoie de iertare inzecita sau cand iertarea si binecuvantarea s-au sfarsit deoarece paharul judecatii, al faptelor rele s-a umplut.
    De aceea vad si ma inchin si zic Doamne eu nu sunt nimic, eu sunt un starv si o gunoaie si Tu esti Lumina Lumilor si splendoare si desavarsire de neimaginat.
    Miluieste-ma cu mila ta si iarta-ma si ingaduie-ma si calauzeste-ma pe caile iubirii si rabdarii Tale fara margini acolo unde doreste vointa ta desavarsita! Amin :)

    ReplyDelete
  14. Ai sintetizat extraordinar de bine, Îngere! Aşa este, în alte cuvinte, detaşarea înseamnă să faci voia Lui, şi să nu o faci pe a ta proprie. Dar acest tip de detaşare este şi mai greu de atins...Pentru asta, trebuie să fii mereu în starea de har, ca să înţelegi care este voia Lui. Şi, desigur, să ajungi să nu mai simţi nici o dorinţă personală în legătură cu mersul lucrurilor.

    După cum spuneam în text, există diferite grade de detaşare, corespunzătoare treptelor pe care ne aflăm, fiecare. Şi într-adevăr, ca să ajungem la detaşarea desăvârşită, ca şi la iubirea desăvârşită, o putem face numai cu ajutorul Lui, obţinut prin rugăciune. Şi asta trebuie să o facem mereu, pentru că firea noastră umană mereu ne îndeamnă spre îndeplinirea dorinţelor proprii.

    Minunată rugăciune ai spus, Îngere! Nu pot decât să spun şi eu: Amin! Fii binecuvântat că ne-ai reamintit să fim smeriţi!

    ReplyDelete
  15. vai de mine! ;)

    Se vede ca a intrat marte in gemeni.

    Minunata abordare asupra unui subiect atat de "uitat". Comoara din interiorul tau e imensa, ma bucur ca ai descoperito.

    As aprofunda si eu discutia voastra, dar deocamdata prefer sa raman detasat.

    Va doresc o evolutie rapida tuturor!

    ReplyDelete
  16. Eu sunt, mă bucur că ai trecut pe aici! Marte in Gemeni semnifică, probabil, acţiunea? Sau, efervescenţa ideilor...:)

    Abordarea nu este numai meritul meu, ci şi al tuturor minunaţilor prieteni care au contribuit cu câte ceva la această dezbatere.

    Îţi respect dorinţa de detaşare; poate, într-un fel, e şi acesta un răspuns la tema dată!:)

    Numai bine şi lumină şi ţie pe drumul ales!

    ReplyDelete
  17. detaşat, conştient în conştiinţa universului, cu mintea alertă dar despovărată de gânduri, lumină dar cu ochii închişi pentru a putea vedea.

    ceva complex dar atât de simplu şi natural.
    ceva ce trebuie simţit şi apoi încorporat în gândire.
    mintea nu e degeaba ce e, intenţia e conştienţă, trebuie folosită, sub imboldul sufletului - artist şi a spiritului - infinit-nimic.

    sânziene minunate!

    ReplyDelete
  18. O definiţie atât de completă a detaşării, încât nu mai pot spune nimic în plus! Mare adevăr: e un lucru ce trebuie întâi simţit, şi abia apoi încorporat în gândire. Şi da, intenţia e totul, noi trebuie să ne-o exprimăm, apoi Universul ne va ajuta să o îndeplinim...prin intermediul spiritului şi sufletului nostru.

    Mulţumesc pentru tot, şi pentru urare! La fel şi sufletului tău!

    ReplyDelete
  19. multumesc.

    e foarte adevrat ce ai scris tu, cred ca nici nu isi mai are comentariul meu rostul pentru ca tu ai surprins tot ce se putea spune.
    E greu sa iubesti cum a iubit Iisus, e greu cred sa te detasezi in sensul bun, dar nu imposibil..

    frumos articol...

    ReplyDelete
  20. Lavi, eu am scris doar ceea ce am simţit, alţii, poate că simt în alt fel, şi totuşi au şi ei dreptate! În ceea ce priveşte viaţa spirituală nu există reguli bătute în cuie, totul este revelat doar prin intermediul "subiectului" - după cum bine spunea o înţeleaptă prietenă - şi atunci, există o mare varietate de simţiri!

    Da, e greu să iubeşti precum Iisus, dar există şi trepte intermediare, şi totul trebuie făcut cu încetul, cu răbdare.

    Mă bucur că ai trecut pe aici, pentru că şi mie îmi plac postările tale, şi se vede că sunt lucruri trăite, din experienţa ta, şi nu "lecţii din cărţi"! Să îţi dea cel de Sus putere să depăşeşti toate încercările, şi să îţi menţii sufletul limpede!

    ReplyDelete
  21. religia si Isus si sfintii sunt povesti inventate de oameni. NU EXISTA.

    ReplyDelete
  22. Ei, lucrurile sunt mai complicate de-atât ! E ușor să negăm totul, în bloc.
    Sunt de acord că religia, religiile în sine, sunt povești, construite pe înțelesul copiilor mari care suntem. sau, care am fost, în epocile îndepărtate... Dar, aceste povești încearcă, în mod stângaci, să ne imprime o conduită morală, și un scop în viață: desăvârșirea.
    Desigur, cei îndeajuns de lucizi sau maturi pot trece dincolo de povești, și stabili ei-înșiși legătura cu Divinul din ei - singurul Tată care există. Dacă îl caută în afară, atunci apare povestea !

    Iisus și sfinții însă sunt singurele realități palpabile din povestea religiilor. Ei au trăit efectiv, ca oameni în trup, și s-au sacrificat pentru umanitate, sau pentru acel ceva abstract numit Dumnezeu - în fapt, cel mai înalt ideal de Bine și Frumos al umanității.
    Ei și-au atins maximul potențialului, și și-au trezit Tatăl interior - Dumnezeul personal.”Fiul omului s-a înălțat” - după cum spune Iisus.
    Ei trebuie să ne fie modelele, dacă vrem să ajungem și noi să ne trezim acel Dumnezeu interior. Și, desigur, când avem vreo nevoie, la ei trebuie să apelăm, pentru că ei sunt entități concrete, care în plus, au trăit și durerea umanității.

    Iată deci cum povestea religiilor(adică acele moduri specifice și poetice de a-L vedea pe Dumnezeu ) a fost, poate, necesară... până când ajungem să creștem îndeajuns ! Dar, dacă am crescut, ea rămâne doar o poveste. Care, chiar ne poate împiedica zborul.

    ReplyDelete

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...