Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Wednesday, January 26, 2011

Despre profet şi preot

 În ultimul timp, mi-a devenit din ce in ce mai clar că acesta este un subiect de mare importanţă. Mai ales în zilele noastre, când "se reeditează", parcă, condiţiile de acum sute şi mii de ani! Ne aflăm la o răscruce, la un prag, şi omenirea va intra într-o nouă etapă. Aceasta, neînsemnând să începem să disperăm, şi să ne panicăm pentru "sfârşitul lumii". Ci doar să începem să ne "reevaluăm", ca să vedem încotro ne îndreptăm, şi dacă putem să urcăm ceva mai sus, "pe acoperişul caselor" - după o binecunoscută expresie evanghelică - pentru a scăpa de "furtuni".

 Imaginea aparţine blogului: http://vivrelibre.blogvie.com/2008/04/ 

În această perioadă premergătoare marilor schimbări, şi chiar cu  mult timp înainte, apar şi profeţii, sau mesagerii voinţei divine.
De multe ori nerecunoscuţi, contestaţi, aspru întâmpinaţi chiar de către slujitorii "uzuali" ai Domnului - cei din Biserici - ei totuşi au un rol extraordinar de important. Tocmai pentru că ne arată voia Lui în dinamică, aplicată acestui moment temporal, şi acestor condiţii sociale, economice, politice, psihologice, etc.
Iisus însuşi a apărut iniţial drept un profet în ochii celor care îl urmăreau, şi se ştie cât de urmărit şi de duşmănit a fost de către clerul epocii, şi de către interpreţii învăţaţi ai legii. Dar, chiar şi până la el, marii profeţi ai Vechiului Testament au avut parte de prigoane, urmăriri şi duşmănie, atât din partea păturii bogate conducătoare, cât şi a preoţimii închistate în reguli - Isaia, Ieremia, Ilie, Daniel, şi mulţi alţii.
Duhul proorociei nu a dispărut, însă, o dată cu moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Dimpotrivă, El a promis ucenicilor că le va trimite "un Mângâietor, care va fi cu ei până la sfârşitul timpurilor." Acesta este, desigur, Duhul Sfânt, care dăruieşte harisme celor încercaţi şi găsiţi credincioşi - printre care şi pe cea a proorociei."Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători." (Efeseni 4.11)
 Această perioadă - dintre sfârşitul unei lumi şi începutul alteia - a descris-o sugestiv şi unul dintre proorocii vechi - Ioil: "Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea./Chiar şi peste robi şi roabe voi vărsa Duhul meu." (Ioil 2.1-2)
M-am oprit asupra acestu verset, pentru că în lumina lui se explică tot noianul de proorocii care au apărut nu numai în secolele imediat următoare lui Hristos, ci chiar şi în ultimele două secole, până în zilele noastre. Aceste proorocii nu aparţin toate unor figuri de primă mărime, unor sfinţi cunoscuţi sau înalţi prelaţi. Unele dintre ele aparţin unor oameni sărmani - ţărani sau călugări umili- sau chiar copii.  Toţi aceştia au spus cam aceleaşi lucruri referitoare la "sfârşitul timpurilor" (şi nu al lumii! - deci este vorba doar de sfârşitul unei etape), au enumerat aceleaşi "plăgi", şi au rostit aceleaşi avertismente. În plus, deşi sărmani, şi mulţi neştiutori de carte, erau oameni foarte curaţi şi credincioşi. Ei urmau întrutotul spiritul lui Hristos. (Mai multe amănunte în cartea menţionată la postarea anterioară: "Profeţiile lui Edgar Cayce" - de Dorothee Koechlin de Bizemont).

Dar, ca să găsim o regulă generală, m-am gândit să punctez funcţiile profetului în paralel cu cele ale preotului, aşa cum apar ele, în mare parte, într-o carte a lui Josy Eisenberg despre iudaism. El se referea la profeţii Vechiului Testament, dar regulile sunt aceleaşi şi în zilele noastre. Iată deci cum apar lucrurile:
"Preotul este reprezentantul oficial al lui Dumnezeu, el întruchipează legitimitatea religioasă tradiţională. Câteodată, se face auzită şi a doua voce: aceea a înţeleptului. [...] În ceea ce îl priveşte pe profet, el nu constituie o instituţie, dimpotrivă, el este cel care critică instituţia. Am spus că este o celulă de criză, deoarece interpretarea cuvântului divin încredinţată preoţilor este probabil suficientă doar [...] în situaţii obişnuite. Această interpretare însă se dovedeşte stereotipă, sclerozată, chiar îndepărtată de spiritul Legii, datorită lipsurilor inerente oricărei caste preoţeşti; pe de altă parte, ea nu este în stare să facă faţă unor situaţii excepţionale. Prin urmare, profetul este omul trimis şi inspirat de Dumnezeu, fie pentru a corecta abaterile instituţiei, fie pentru a limpezi situaţiile de criză.[...]
Profeţii lui Israel au jucat un rol fundamental în restabilirea echilibrului între etică şi rit, preoţii având tendinţa să privilegieze ritul, în timp ce profeţii aveau ca vocaţie să reamintească caracterul fundamental al exigenţei morale."

După cum am spus, aceste cuvinte nu se aplică numai preoţilor şi profeţilor din Vechiul Testament! Dacă în locul "exigenţei morale", privite ca o regulă seacă, punem "esenţa învăţăturilor religioase", avem exact situaţia din zilele noastre. Şi acum, ca şi atunci, se privilegiază ritul - "litera" - în dauna "spiritului". Dar, din ce în ce mai mult, se vede faptul că nu e de-ajuns să fim botezaţi, nici chiar să ne spovedim şi să ne împărtăşim, dacă în sufletul nostru nu există adevărata iubire şi înţelegere pentru toţi oamenii. Dacă noi ne simţim superiori datorită religiei noastre, a întemeietorului ei, şi credem că numai noi singuri vom avea privilegiul mântuirii, se pare că învăţăturile lui Hristos au căzut pe un teren sterp - sau, s-au transformat ele-însele în stereotipuri, în minţile rigide.
"Toate religiile sunt egale în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să respectaţi fiecare om cu credinţa lui, să nu dispreţuiţi din cauza convingerilor. Dumnezeu conduce toate confesiunile religioase aşa cum un rege îşi conduce dregătorii." 
Acestea au fost cuvintele apariţiei marianice de la Medjugordje - spre consternarea, se spune, a observatorilor catolici. Noi am adăuga că, dacă ar fi fost de faţă şi ortodocşi, ar fi fost de două ori mai scandalizaţi!
Se pare că există o evoluţie necesară a credinţei religioase -trecând prin necunoaşterea totală (acea "avydia, agnyana" a filosofiei tibetane - sau "vestibulul ignoranţei"), la cunoaşterea şi înţelegerea dogmelor şi a căilor de mântuire proprii fiecărei religii, apoi - etapa ultimă, şi cea mai importantă: înţelegerea esenţei oricărei religii. Această esenţă ne-a fost redată complet în mesajul Mîntuitorului: "Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi cu toată puterea ta. /Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi./Mai mare ca acestea nu există altă poruncă". 
În aceasta constă superioritatea mesajului creştin: în faptul că el a condensat toată experienţa religioasă a omenirii, purificând-o, şi reducând-o la esenţă. Pentru acest lucru ar trebui să ne bucurăm, şi nu neapărat pentru practicarea unor rituri. Chiar şi mântuirea, este produsul credinţei: "este prin har, şi aceasta nu este de la voi, ci de la Domnul". Deci, nici un ritual luat în sine nu ne aduce mântuirea. Dar, în mod sigur ne-o vor aduce credinţa, iubirea şi faptele.
Cam acestea au fost şi mesajele ultimilor profeţi ai veacurilor din urmă. Pentru exemplificare, îl citez aici pe Jakob Lorber, care a fost o revelaţie şi pentru mine.

Pentru încheiere, voi spune cîteva cuvinte şi despre diferenţa dintre adevăraţii, şi falşii profeţi. Şi asta întrucât multe mesaje care contravin concepţiilor comune, care "scandalizează" (apropos, vedeţi ce funcţie are "scandalul" la părintele Steinhardt), pot fi atribuite, pentru relaxare, falşilor profeţi.
Falşii profeţi sunt cei în a căror viaţă nu se vede urmarea poruncilor lui Hristos - sau mai larg spus - a poruncilor divine. Ei sunt acei care vorbesc, dar nu practică. Sunt cei vorbesc despre beneficiile sărăciei şi milosteniei, dar strâng averi pe seama discipolilor lor. Sunt cei care vorbesc despre iubire şi toleranţă, dar îi trimit pe adepţii lor să lupte împotriva oricui îndrăzneşte să îi contrazică. Sunt acei care aduc mari ameninţări asupra unor grupuri sociale, sau a omenirii întregi, dar fără făgăduinţa unei răscumpărări. Cu alte cuvinte, sunt mai obsedaţi de pieirea păcătosului, decât de mântuirea lui. Şi, desigur, sunt aceia ale căror profeţii nu se împlinesc - dar pentru a vedea aceasta trebuie aşteptat destul de mult, uneori.
Prin antiteză, adevăraţii profeţi sunt smeriţi, şi trăiesc o viaţă creştină. Chiar dacă sunt în lume, ei nu sunt corupţi de farmecul ei. Bucuria lor cea mai mare se află în relaţia cu Dumnezeu, pe care o preferă oricărei relaţii lumeşti. Unii dintre ei pot avea şi alte harisme: darul vindecării, al izbăvirii celorlalţi din greutăţi prin rugăciune, etc. Şi, după cum scrie în Scriptură, au parte de o protecţie divină deosebită, orice rău ar întâmpina. Nu înseamnă că nu vor avea parte de rele, dar ei vor fi izbăviţi din toate, în mod cu adevărat miraculos, până ce îşi vor fi încheiat misiunea.
Trebuie să adaug aici că şi adevăraţii, şi falşii profeţi sunt capabili uneori de mari semne şi minuni. Şi atunci, criteriile de deosebire rămân cele de mai sus. Desigur, există şi cazuri cu totul particulare. Îmi închipui că trebuie să fie şi falşi profeţi care pot adopta o mască de smerenie pentru a strânge adepţi. Dar totuşi, atunci când smerenia nu este reală, trebuie să existe măcar un moment de cădere a măştii. Şi, chiar dacă nu există, oamenii cu har îi simt cu uşurinţă.
Acestea fiind zise, cred că s-au spus suficiente lucruri pe tema dată.

Şi, în încheiere, redau câteva cuvinte ale unor oameni mari, care par a conchide foarte bine acest capitol despre profeţi şi profeţii:

"Hristos nu a venit în lume ca să ne înveţe o serie de noi forme, ci să ne propună un nou mod de viaţă."(N.Steinhardt -.Dăruind vei dobândi)

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să vezi foarte departe." (C.Brâncuşi) 



 Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2008/06/adiere-de-vant-lin.html
                     
                    http://childagain.wordpress.com/2009/01/13/al-cincilea-munte/ 
                   
                    http://childagain.wordpress.com/2009/02/02/despre-adevraii-i-falii-maetri/ 

Sunday, January 23, 2011

Soluţia combaterii tuturor catastrofelor

Până de curând, criza economică mondială, războaiele, nedreptăţile sociale, ba chiar şi catastrofele naturale, le vedeam drept lucruri împotriva cărora trebuie luptat activ, până la ultima suflare de energie. Nu ar fi contat consecinţele asupra luptătorilor, ci doar rezultatul final.
Într-un fel, aşa şi este...Numai că felul luptei este diferit de ceea ce mi-am imaginat.
Toată lumea ştie, sau a auzit, de puterea rugăciunii. Desigur, toată lumea ştie, dar pare un lucru oarecum teoretic, sau rezervat celor puţini aleşi, şi cu o mare putere a iubirii. Însă de curând, am înţeles că lucrurile nu stau chiar aşa.
Iată cum au fost ameliorate  efectele  dezastruoase ale unui cutremur în orăşelul Coalinga, de lângă San Francisco! Povestea aparţine unei modeste menajere americane. Dar, mai bine să o relatez exact aşa cum este ea redată în cartea Dorotheei Koechlin de Bizemont despre viaţa şi profeţiile lui Edgar Cayce:

"Femeia participa în mod regulat la un grup de rugăciune , practică ce o făcuse receptivă la "vocea interioară" care se manifestă în noi.  Într-o seară, când să se culce, a auzit o voce care i-a spus: "Nu vei dormi. Ridică-te şi ieşi pe străzile oraşului." Deoarece vocea devenea din ce în ce mai insistentă, femeia s-a îmbrăcat şi a ieşit din casă. Când a ieşit afară, vocea i-a spus: "O vei lua pe această stradă, apoi pe cealaltă, etc. Şi te vei ruga pentru fiecare casă la dreapta şi la stânga." Ceea ce a şi făcut. Vocea a pus-o să meargă astfel toată noaptea, până în zori, după un traseu precis. În zori, femeia a auzit: "Gata, acum te poţi duce la culcare." Când să urce în pat, casa a început să se clatine. Cutremur! Lumea a ieşit în stradă. După trecerea cutremurului, au fost evaluate pagubele: la Coalinga nu fusese nici un mort. Nici unul! Multe case se prăbuşiseră, dar nu murise nimeni. Şi apoi, a urmat surpriza: alte două persoane au recunoscut că şi ele umblaseră pe străzi toată noaptea la îndemnul unei voci, şi pe un traseu diferit. Astfel, vieţile oamenilor fuseseră protejate de rugăciunile a trei persoane."

Această  relatare nu ne duce oare cu gândul la un fapt oarecum similar din Vechiul Testament? Înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorrei, Avraam îl întreabă pe Domnul dacă nu va cruţa cetatea pentru cincizeci de oameni drepţi, apoi pentru patruzecişicinci, treizeci, şi chiar zece. Şi Domnul i-a răspuns afirmativ. Însă din păcate, se pare că în acele cetăţi nu erau nici măcar zece oameni drepţi.
Dar, ce înseamnă oare a fi "om drept"? E un ideal chiar atât de greu de atins? Pentru noi, creştinii (de fapt, pentru toate religiile importante), acesta înseamnă, pur şi simplu, să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan, indiferent ce facem, apoi să ne iubim aproapele ca pe noi-înşine, şi să dovedim acest lucru prin fapte.  Nu e cine ştie ce filosofie, nu ni se cer cunoştinţe teologice înalte. Dacă putem participa apoi şi la ritualurile religiei noastre, e foarte bine, dar nu trebuie să ne facem din asta un scop, sau un prilej de mândrie asupra celorlalte religii.
Aşadar, omul drept este omul plin de iubire şi de credinţă, şi care respectă legile divine. Desigur, în acestea se includ şi legile date lui Moise pe muntele Sinai. Hristos însuşi a spus că nu a venit să strice legea, ci să o împlinească. Dar respectarea acestor legi va decurge frumos şi uşor din respectarea primelor două: iubirea de Dumnezeu, şi de aproape. Întrucât, cine îşi iubeşte cu adevărat aproapele, nu ar putea să îi facă acestuia vreun rău: să fure, să ucidă, să comită adulter, etc.
Totul e cât se poate de simplu, deci! Aşadar, ne putem strădui şi noi să fim unul dintre cei zece drepţi din cetate. Sau, măcar dintre cei trei...
Povestea de mai sus ne mai aduce însă o învăţătură: una dintre salvatoarele cetăţii ei a fost o simplă menajeră, plină de credinţă. Uneori, oamenii simpli sunt "sarea pământului", şi de aceea orice orgoliu legat de naşterea noastră, de titluri, de avere, sau chiar de intelect, apare drept superfluu, şi chiar rizibil. Ne putem gândi că în acel oraş erau şi oameni  bogaţi, din familii vechi, sau foarte inteligenţi şi plini de talente. Totuşi, Dumnezeu nu i-a ales pe ei pentru salvare.  Dacă nu ar fi fost cei trei oameni plini de credinţă, oraşul ar fi pierit, cu toţi bogaţii şi nobilii lui. Aici ar putea să ia aminte promotorii "raselor pure", şi cei care cred că numai ei au dreptul din naştere să conducă popoarele şi naţiunile, chiar şi într-un mod ascuns şi împotriva intereselor mulţimii. Sau, toţi acei care cred că, dacă au avut acces la o părticică de cunoaştere, sunt atât de importanţi, încât au dreptul de a se situa înaintea maselor ignorante.

Şi, ca să mă înscriu în acelaşi registru - al rezultatelor rugăciunii sincere a drepţilor - voi mai relata un fapt asemănător, petrecut tot în State. Din nou, voi cita din cartea despre Edgar Cayce, acest mare vindecător şi profet, despre care voi spune câteva cuvinte în încheiere:

"La 23 iunie 1940, şaizecişipatru de persoane s-au adunat la Virginia Beach, pentru cel de al IX-lea congres anual al ARE. [Association for Research and Illumination - fondată de adepţii lui Edgar Cayce]. Era la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în faţa agresivităţii hitleriste, America se întreba dacă nu cumva avea să fie şi ea invadată. I s-a cerut lui Cayce o "lectură" [voi explica după aceea acest termen] despre acest subiect. Iată răspunsul lui:
"Dacă cele şaizecişipatru de persoane adunate aici încep să se roage şi trăiesc în acord cu această rugăciune, ele pot să evite invadarea Americii - dacă asta doriţi." 
America nu a fost invadată...dar ştiu că cele şaizecişipatru de persoane au luat foarte în serios ceea ce a spus Cayce. La Virginia Beach se mai vorbeşte şi acum despre asta."
  
Pentru cei care nu ştiu, Edgar Cayce a fost un american simplu, născut în 1877 la o fermă din Kentucky. În copilărie, a citit Biblia de mai multe ori, fiind foarte credincios. Din punct de vedere religios, era protestant -  ca să răspund  curiozităţii celor care ar dori să ştie acest aspect. Încă din copilărie, după citirea Bibliei, a manifestat o capacitate uluitoare: dormea cu o carte sub cap, şi a doua zi, ştia conţinutul cărţii. Nu dau aceste amănunte pentru a hrăni dorinţa de senzaţional a cititorilor, ci pentru a arăta că, într-adevăr, "pentru cel care crede, toate îi sunt cu putinţă."
A lucrat un timp ca librar, apoi ca fotograf. La un moment dat, după vârsta de douăzeci de ani, a început să sufere de migrene puternice, şi şi-a pierdut şi vocea, timp de un an. Un profesor hipnotizator a avut ideea de a-l supune hipnozei, pentru a-l întreba despre cauza bolii sale. Sub hipnoză, el a vorbit, şi şi-a indicat cauza bolii: o paralizie parţială a corzilor vocale datorată surmenajului; precum şi remediul: irigarea abundentă cu sînge a ţesuturilor respective - ceea ce organismul a şi făcut. Din acel moment, s-a vindecat complet, dar a început şi o nouă etapă a vieţii sale. Într-o stare de semiconştienţă asemănătoare transei, el răspundea la întrebările tuturor celor care îi cereau, pe teme extrem de diverse, şi în primul rând - de sănătate. A indicat sute de remedii - de la cele naturale, până la cele mai moderne medicamente, neintrate încă pe piaţă. Şi toate, extrem de corecte - dovedite de numărul mare de vindecări. 
Dar, răspunsurile sale nu s-au limitat la medicină, ci au cuprins multe alte domenii: ştiinţă, istorie, esoterism. A dat amănunte extrem de precise despre popoare preantice, precum cel al  Atlantidei, dar şi despre viaţa şi concepţiile religioase la curţile faraonilor, a regilor mayaşi, sau chiar ale regilor francezi Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea. Unele fapte istorice mai recente au putut fi verificate. De fapt, el a  vorbit despre  evoluţia omenirii, începând cu Lemuria şi Atlantida, până în zilele noastre, urmărind în principal evoluţia concepţiei despre "Legea lui Unu". Adică, evoluţia concepţiei religioase autentice: cea monoteistă - toate religiile monoteiste succedate pe parcursul istoriei pornind din aceeaşi sursă.
Pe plan ştiinţific, el a vorbit despre energia atomică, laser, aure, glande endocrine - cu mult înainte ca aceste lucruri să ajungă cunoscute. (El a murit în 1945, iar lecturile sale au fost cu mult anterioare acestei date). 
Întrebat de unde îşi lua informaţiile, el a răspuns: "Tot ce există se imprimă pe ecranul timpului şi spaţiului, evenimentele înregistrându-se pe măsură ce se derulează. Aceste înregistrări  pot să fie citite de toţi cei care sunt capabili să se branşeze la ele. E ca radioul sau oricare altă transmisie de unde."
Pare exact definiţia acelor "dosare akashice" din tradiţia vedică. Sau, altfel spus, "Cartea vieţii", amintită şi în Biblie.

Desigur, mulţi creştini aparţinînd altor confesiuni nu vor voi să îi recunoască autenticitatea - pentru ei, orice profeţie din altă arie a creştinismului fiind inspirată de diavol. Pentru acest gen de oameni, nici nu mă voi osteni să argumentez, lăsându-L pe Dumnezeu să îi lumineze. Voi spune doar că Edgar Cayce a înfiinţat grupuri de rugăciune, şi un centru de terapii naturiste. Iar despre eficienţa acelor grupuri de rugăciune am vorbit puţin mai sus!
Pe de altă parte, profeţi din toată lumea, şi din toate ramurile creştine (ca să îi amintim doar pe Phillipe de Lyon, Marthe Robin, Padre Pio - catolici; Evanghelia de la Ares - transmisă unui preot ortodox)  au spus cam aceleaşi lucruri. Cel puţin, în ceea ce priveşte acel "sfârşit al timpurilor", despre care se tot vorbeşte, şi despre care Cayce a adăugat că nu este echivalent cu sfârşitul lumii, ci va fi doar o inversiune a polilor geografici (şi nu doar magnetici) - adică, o răsturnare a axei pământului. Eveniment care a mai avut loc în decursul istoriei pămîntului, fiind reţinut în miturile tuturor popoarelor!
Dar, ca să aflaţi întreaga bogăţie a informaţiilor redate de Cayce, cel mai bine ar fi să citiţi câte ceva din profeţiile lui. Nu numai pentru cunoaştere, ci şi pentru întărirea credinţei. Credinţa răzbate din fiecare rând al acestor scrieri.

Şi în încheiere, redau câteva cuvinte ale sale referitoare la modul în care noi, oamenii - fiecare dintre noi, şi toţi laolaltă - putem influenţa mersul evenimentelor, şi chiar al lumii naturale, şi al universului:

"Cu cât deveniţi mai conştienţi în relaţia voastră cu universul, cu atât mai mult veţi recunoaşte influenţele care acţionează asupra lui, şi cu atât mai mult veţi deveni capabili să acţionaţi în mod util. Şi asta în măsura în care sunteţi în stare să aveţi încredere în Forţa divină care se află în interiorul vostru. Dar şi responsabilitatea va fi mai mare." (Edgar Cayce)

Saturday, January 22, 2011

Nazaretul creştin

O minunată prietenă mi-a trimis acest pps, care exprimă exact ceea ce am spus şi eu, în multe feluri, despre spiritul creştin. Spiritul, dincolo de dogme...

Nazaretul Crestin [a.B]

Friday, January 21, 2011

Despre bine şi rău

Pare o  temă răscunoscută şi mult prea discutată, dar iată că o bună prietenă mi-a reamintit-o. De fapt, cândva, undeva, am discutat-o şi eu, dar acea discuţie se pare că a rămas pierdută. Oricum, poate că e mai bine să nu ne repetăm, poate că şi ideile noastre mai evoluează, cu timpul...
Aşadar, ca să nu mai zăbovim, voi începe prin a spune - aşa cum am mai spus cândva - că răul are rolul lui pe ansamblul Creaţiei, şi  nici un înţelept nu ar distruge, pur şi simplu, răul din rădăcini, fără a pune nimic în loc.

 Imaginea aparţine blogului: poezie-religioasa.weblog.ro/. ../03/zi-si-noapte/ 

De fapt, ca să mergem şi mai departe, ar trebui să ne întrebăm dacă ştim, măcar, ce este răul - adică, dacă înţelegem corect valoarea situaţiilor şi lucrurilor din viaţa noastră. 
Iată aici o ilustrare foarte adecvată:
http://romania-otaraminunata.blogspot.com/2011/01/despre-nestiutele-judecati-ale-lui.html
Ca să mergem până la capăt, am putea spune că nu vom reuşi să diferenţiem corect binele şi răul (afară de cazurile evidente, desigur) până ce nu vom atinge un prag al înţelepciunii - şi acesta se obţine prin har.  Aşadar, cunoaşterea binelui şi a răului este rezultatul unui lung proces, a urcării acelei scări de care vorbeau sfinţii părinţi.
Uneori, în cazuri anume, atunci când Divinitatea consideră că avem dreptul, sau ne face pur şi simplu un dar, putem avea sclipiri de har - putem înţelege instantaneu valoarea pozitivă sau negativă a lucrurilor. Dar, aceste momente  vor fi pasagere, până ce vom obţine starea de har permanent.

Şi atunci, ce e de făcut? Până ce nu vom ajunge la înţelepciunea deplină, nu avem dreptul să luptăm contra răului? Nici măcar în situaţiile evidente?
Răspunsul nu este uşor. De fapt, trebuie ţinut cont de fiecare situaţie în parte.  În mod sigur, există rele atât de mari: cum ar fi bolile incurabile, suferinţele copiilor, nedreptăţile sociale, cruzimile fiinţelor umane - încât nici un om cu suflet nu ar putea rămâne inactiv. Desigur că avem voie să luptăm, să încercăm să schimbăm lumea, să o facem mai bună. Dar, nu cu orice mijloace, şi mai ales, nu cu ură faţă de oamenii nedrepţi sau torţionari. Poate fi enorm de greu, uneori, dar noi trebuie doar să încercăm să îndreptăm lucrurile, lăsând judecăţile şi pedepsele în seama lui Dumnezeu. Desigur, chiar şi încercând, putem greşi, dar totul este să o facem cu bună intenţie. Dumnezeu nu se va supăra prea tare dacă vom greşi din ignoranţă, dar mânaţi de bune intenţii. După cum se spune, e mai bine să greşeşti din prea multă, decât din prea puţină dragoste.
Am amintit aici de boală, ca un caz particular al răului.  La prima vedere, desigur că ne-am repezi să spunem că bolile sunt un rău absolut, şi o pedeapsă, şi omenirea ar fi mult mai fericită fără ele. Desigur, aşa ar fi, în cazul unei omeniri ideale, care ar urma întrutotul voinţa divină. Dar, în cazul unei omeniri aşa-zis normale - de fapt, predispusă mai mult greşelii şi ascultării proprilor instincte decât dreptelor principii - bolile sunt un mijloc educaţional. Fiecare boală este urmarea unei neascultări: faţă de legile divine, sau faţă de legile naturii şi vieţii. De multe ori, legătura între boală şi gândurile, sentimentele sau acţiunile noastre nu este atât de evidentă, şi atunci boala apare drept un rău inexplicabil. Ca să înţelegem mai bine, însă, cauzele reale ale bolilor, şi astfel, şi modul lor de vindecare, vă recomand cu căldură cărţile terapeutului Serghei Lazarev. Oricare dintre ele ne poate schimba concepţia despre boală, şi chiar destin.

Şi la fel se petrece în legătură cu toate situaţiile din viaţă care ne par rele şi nedrepte. Noi vedem rezultatul: situaţia în sine, dar uneori nu ştim ce a declanşat-o - ce anume din gândurile sau comportamentul nostru, uneori mult îndepărtate în timp. Sau, pur şi simplu, anumite situaţii ne sunt trimise drept "probe", şi atunci chiar nu ar trebui să ne plângem, pentru că datorită lor evoluăm. Şi Scripturile spun că "dacă n-am suferi disciplinarea Domnului, am fi fii nelegitimi, şi nu fii".
Şi atunci, ne-am putea întreba, dacă acest aşa-zis "rău" este o creaţie a noastră, nu există alt mod de a-l învinge decât prin trăirea fără murmur a consecinţelor, şi eventual, încercarea de a nu-l atrage din nou? Poate fi o cale, dar este lungă, grea, şi foarte puţini oameni au răbdarea şi înţelepciunea necesară pentru a o urma până la capăt. Probabil, la acest lucru s-a gândit şi Tatăl atunci când l-a trimis pe Hristos pentru a ne aduce legea harului : adică, a iubirii şi iertării. Atunci când nu mai putem suporta consecinţele ignoranţei noastre din trecut, El ne-a dat rugăciunea. Prin rugăciune sinceră, şi participarea la viaţa lui Hristos - adică, acceptarea Lui ca model deplin în viaţa noastră - răul poate fi învins fără să fim nevoiţi să "plătim" până la capăt. Acesta a fost darul Lui, aceasta înseamnă expresia: "a luat asupra Sa păcatele noastre".   Dacă Îl aceptăm drept Mântuitor, şi dovedim acest lucru prin urmarea poruncilor, Dumnezeu va trimite harul care ne va feri de consecinţele propriilor noastre greşeli. Mai mult, ne va lumina încet, ca să înţelegem unde am greşit, şi ce trebuie să facem.
În acest fel, calea karmei este mult scurtată, şi putem obţine mântuirea mult mai repede - desigur, dacă vom avea şi o voinţă stabilă, şi vom depune un efort pe măsură. Numai El este în stare să împace Rigoarea şi Mila din arborele sefirotic.

Dacă privim astfel lucrurile, înţelegem că fie şi marile rele sociale ar putea fi învinse în acest mod. Prin rugăciune, şi schimbarea fiecărui om în parte. "Schimbarea începe cu o viaţă, iar o viaţă începe cu un pas", spune un autor de S.F. Pe de altă parte, maestrul Omraam Mikhail Aivanhov are o carte: "Egregorul porumbelului păcii", în care dezvoltă pe larg această idee: că binele social, şi evoluţia societăţii, nu se pot obţine numai prin măsuri economice şi sociale. Dacă oamenii în sine nu devin mai buni, mai conştienţi, orice lege, oricât de bună ar fi, riscă să fie prost întrebuinţată. Exemple am avut destule în istorie!

Am încercat să schiţez doar cîteva idei, dar desigur că este o temă vastă, care s-ar preta la discuţii multiple, şi la intrepretări din toate domeniile existenţei. În încheiere, vă las câteva cuvinte ale unor oameni cu suflet mare, pentru a vă lumina în vreme de încercare:

"Deşi lumea este plină de suferinţă, ea este de asemenea plină şi de victorii asupra ei." (Helen Keller) 

"Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de felul în care le percep". (Epictet)

"A trăi înseamnă a te naşte neîncetat" (A. de Saint-Exupery)

"Ceea ce dă lumină trebuie să îndure arderea." (Victor Frankl)

 Linkuri utile:

http://linkinspremine.wordpress.com/2011/01/17/34/ 

http://childagain.wordpress.com/2008/11/18/actul-terapeutic/ 

http://childagain.wordpress.com/2008/12/09/lazarev-i-adevrul-despre-boli/ 

http://childagain.wordpress.com/2008/09/28/despre-greseli/ 

Monday, January 17, 2011

Povestea picăturii

Iată, până ce voi ajunge să dezbat problema binelui şi a răului, aşa cum am promis, o minunată poveste, simplă, dar plină de învăţături. Ea nu îmi aparţine, ci aparţine unui site prieten, dar cred că înţelepciunea ei trebuie cunoscută de cât mai mulţi.


A fost odata ca niciodata un discipol care il intreba pe maestrul sau:

- Care este lucrul ce ma separa de adevar?

Maestrul ii spuse:


 Imaginea aparţine site-ului: http://www.schituldarvari.ro/blog/?p=568

- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune douasprezece povestioare care iti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:

A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se intampla cu multi oameni. Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:

"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.

"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.

"Vreau sa fiu libera" spuse picatura inca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.


A treia poveste:


O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.


A patra poveste:

"Nici o picatura nu are nici o valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decat oceanul." Spuse picatura din ocean.

A sasea poveste:

"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:

"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean" spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:

Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:

O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:

"Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."

A unsprezecea poveste:

"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.

A doisprezecea poveste:

"Daca as putea cuprinde" gandi o picatura "fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul." Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.


Discipolul il intreba pe maestrul sau:

- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?

Si maestrul ii spuse ultima sa poveste:


Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare si deodata Oceanul ii spuse:
"Tu si cu mine, noi suntem una." Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
- Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat.
- Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara? intreba discipolul.
Maestrul rase din toata inima:
- O picatura nu poate deveni atat de murdara incat oceanul sa nu o poata curata.

 http://www.facebook.com/notes/terapie-pentru-suflet/povestea-picaturii/493554169570

Sunday, January 16, 2011

Universalitatea iubirii lui Hristos

Ieri am avut, din nou, dovada că iubirea lui Hristos nu cunoaşte limite impuse de dogme, sau de concepţii mentale. Pot spune că a fost o zi de pelerinaj, chiar dacă drumul nostru a fost lin şi uşor, potrivit măsurii noastre duhovniceşti - de copii, sau adolescenţi. Ajunşi la mânăstirea pe care o doream, ne-a întâmpinat un părinte destul de tânăr, dar matur după duh. Lucrul acesta s-a simţit mai bine după ce a început să vorbească, şi mai ales, din cele spuse pe jumătate...Nu ştiu dacă persoana care mă însoţea a simţit acelaşi lucru, dar eu am simţit clar că acel părinte ştia despre noi mai multe lucruri decât i-ar fi spus omul bun care ne-a recomandat domniei-sale. Şi, ştiind cam pe unde ne aflăm noi - la nivelul sufletului, şi nu al minţii - totuşi, domnia-sa ne-a vorbit cu blândeţe şi bunăvoinţă. Nu a încercat să ne spună despre aşa-zisa greşeală a căii noastre neritmate de ritualuri, nici măcar nu ne-a pomenit de ele! Dimpotrivă, ne-a spus că un om care se îndreaptă spre Dumnezeu, chiar dacă nu prea merge la Biserică, are mai mult discernământ decât un om din lume. Şi, ne-a dat sfaturi bune şi practice referitoare la modul de comportare al creştinului în lume, şi la ceea ce trebuie să facă acesta pentru a se desăvârşi. Timpul petrecut cu domnia-sa a fost plin de miez, şi am simţit că a fost folosit din plin. Şi în tot acest timp, domnia-sa nu a dat nici un semn de nerăbdare, deşi îmi închipui că trebuie să fi avut şi alte îndatoriri. A fost ca şi cum ar fi primit de undeva sarcina de a se ocupa anume de noi în ziua aceea. De fapt, acum chiar cred că a primit-o! Ştiu acest lucru cam în acelaşi mod în care ştia şi domnia-sa despre noi.
Toată ziua respectivă a fost un şir de dovezi ale ocrotirii lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, doar din simplul motiv că am vrut să ajungem acolo, ca să cerem sfat. Chiar şi cel mai materialist om s-ar întreba cum de s-au putut înlănţui toate elementele favorabile pentru ca acest drum să decurgă bine. Chiar şi cele mai mici nevoi ale noastre au avut un răspuns aproape imediat. Desigur, ştiu că acest lucru s-a datorat şi rugăciunilor unor oameni mai înalţi duhovniceşte decât noi.

Concluzia zilei a fost faptul că Dumnezeu lucrează astfel încât să tragem fiecare, cât mai mult folos. Indiferent de concepţiile noastre mentale, sau de ritualuri, pentru El contează ceea ce se află în suflet: iubirea, credinţa şi voinţa bună. Şi toţi oamenii care au atins un nivel duhovnicesc mai înalt ştiu acest lucru. Desigur, sunt unele lucruri de lămurit, în legătură cu importanţa acestor ritualuri în rolul lor de "canale" de coborâre a harului, care este considerabil. Dar, iarăşi, oricât ar fi de bune şi de corect efectuate ritualurile, tot oamenii care le practică, şi cei care le primesc, le conferă valoare. Pentru oamenii uscaţi, sau pur şi simplu, înglodaţi în grijile materiale, acestea nu pot avea decât un rol relativ înviorător, ca o ploaie uşoară pe un teren secetos. Ele ar trebui susţinute în continuare de credinţa interioară, şi de viaţa în acord cu poruncile lui Hristos. Dimpotrivă, pentru cei plini de iubire, şi care se străduiesc să "lucreze" bine - chiar dacă mai greşesc - ele aduc mai mult har. Însă, acest har poate coborâ chiar şi în absenţa lor, după voia lui Dumnezeu. El a rânduit acest ritualuri tocmai pentru a ne ajuta să primim harul atunci când nu suntem în stare să trăim şi să lucrăm aşa cum ar voi El. Desigur, chiar şi trăirea şi lucrarea dreaptă sunt posibile tot numai cu ajutorul Lui, de aceea ne putem gândi că pentru El contează, de fapt, intenţia bună a inimii, şi hotărârea pe calea aleasă. Hotărârea indiferent de ispitele lumii!
Nu reiau  aici lucruri pe care le-am mai discutat. Unii, oricum vor spune că greşesc, iar alţii vor fi de acord cu mine. Totul depinde de calea aleasă de fiecare.
 În încheiere, redau aici un sfat găsit într-o revistă veche ( chiar dacă autorul l-am uitat) , şi care pare extrem de potrivit pentru noi toţi:

"Ca să aibă har, omul trebuie să răspundă la toate cu cuvântul lui Dumnezeu, să nu se mânie şi să nu-şi facă propriile legi." 

Tuesday, January 11, 2011

Despre limitele dialogului

Să dialoghezi pare, şi chiar este până într-un punct, un lucru frumos, deschis şi constructiv. Atunci când dialogul îşi îndeplineşte scopul: acela de a îmbogăţi ambii, sau toţi participanţii, de a-i determina să accepte şi să înveţe, fiecare, lucruri noi. Desigur, ei nu se vor schimba în esenţă (sau poate, doar în cazuri extreme), dar măcar vor deveni mai flexibili, mai dispuşi să înţeleagă şi alte adevăruri.
Acest lucru este valabil, desigur, până la o limită: până la limita în care fiecare acceptă "noutatea", sau pur şi simplu, informaţia adusă de celălalt, şi respectiv, limitele adevărului său propriu. Pentru acest fel de acceptare este necesară, însă, smerenie şi curaj. Smerenie, pentru a recunoaşte că nu suntem atotştiutori, ba chiar - că nici cei care ne-au creat sistemul de gândire nu sunt atotştiutori! Şi curaj, pentru a accepta că noi-înşine, la modul personal, suntem chemaţi să probăm toate adevărurile despre care discutăm, şi nu ajunge să ne bazăm pe cărţi sau alte autorităţi - oricât ar fi ele cât de vechi şi de probate!
În acest sens,  Hristos, sau chiar Dumnezeu-Tatăl, nu ne opreşte să învăţăm, să studiem despre alte culturi şi religii, pentru vedea în ce măsură se aseamănă şi se deosebesc. Desigur, noi vom rămâne creştini, mai ales dacă am simţit prezenţa Lui vreodată şi în alt mod decât în cărţi şi precepte. Ba chiar, aş îndrăzni să spun că vom fi chiar mai creştini decât cei care văd lumea şi viaţa printr-o fereastră îngustă, şi încearcă să îi "ajusteze" şi pe ceilalţi.
După ce am studiat şi am înţeles alte culturi, înţelegem mai clar Înţelepciunea Sa, manifestată în moduri atât de diferite, dar potrivite fiecărei epoci şi zone geografice. Şi chiar înţelegem mai bine  înaltul mesaj adus de Hristos - cel mai înalt dintre toate cele aduse de mesagerii Tatălui vreodată. El şi-a trimis chiar propriul fiu pentru a aduce cel mai înalt mesaj - apare foarte logic şi clar pentru o minte deschisă şi luminată. Desigur, pentru a înţelege asta, poate că nu ar fi fost de-ajuns numai intelectul, sau deschiderea. Poate a trebuit şi puţin ajutor de Sus...
Apropos de învăţare, şi de smerenia de care spuneam mai sus, iată ce spune părintele Paisie Aghioritul, pe care îl preţuiesc în mod deosebit: "Omul smerit este de obicei şi foarte învăţat, în timp ce cel egoist nu are cunoştinţe, pentru că nu se smereşte să întrebe." 
Mai mult, Hristos însuşi, ca şi apostolii ce L-au urmat, era binevoitor faţă de cei sinceri, şi aparţinând altor culturi. Femeia samarineancă, samarineanul cel milostiv din pilda sa, sutaşul Corneliu, şi alţi romani întâlniţi în drumul său, ar putea depune mărturie despre aceasta. Pavel, pe de altă parte, a avut acel vis în care i s-au arătat animalele curate şi cele necurate (după vechea lege iudaică), iar Domnul i-a spus: "Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti necurate." (Fapte 10.15) Aceasta fiind o pildă despre "neamurile din afară", pe care Pavel a înţeles-o. Mai mult, pentru primirea "neamurilor" în Biserică, acest apostol plin de Duh Sfânt nu a rânduit alte reguli decât: ferirea de închinarea la idoli, de consumul sângelui şi al animalelor sugrumate, şi de desfrânare. Nici vorbă de tăieri împrejur - echivalentul ritualurilor noastre de astăzi! Aşadar, el a înţeles, prin harul divin, că pentru cei ce vin spre Hristos este de-ajuns credinţa, şi viaţa creştină - adică, faptele iubirii. Acesta a fost mesajul lui Hristos, şi nimic mai mult! Iată aici şi cuvintele apostolului, ca să înţelegem mai bine: "Pentru că acum părutu-s-a Duhului sfânt şi nouă [iată ce frumoasă exprimare, plină de smerenie, pentru a nu spune direct că a fost inspirat de Duhul Sfânt] să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:/ Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, şi de sânge, şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi" (Fapte 9.28-29)
Iată ce mai spune acest apostol despre următorii prea încrâncenaţi ai Legii, în contrapondere cu voinţa lui Hristos: "Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege, v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har: /Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă." (Galateni 5.4-5) 
Aceste cuvinte pot fi aplicate şi  următorilor prea zeloşi ai ritualurilor din zilele noastre, care cred că fără ritualuri nu poţi fi mântuit. Şi prin aceasta, îi îndepărtează pe toţi cei "dintre neamuri", sau chiar ai lor proprii, care s-ar apropia de Hristos, însă au o reţinere faţă de ceremonialuri pe care nu le înţeleg. Sau, unii dintre ei, au întâlnit slujitori mai săraci în iubire, însă bogaţi în reguli şi ritualuri, care mai mult i-au îndepărtat.
Aş vrea să nu se înţeleagă greşit: noi respectăm ritualurile, ca şi toată moştenirea valoroasă a Bisericilor. Chiar îi îndemnăm spre ele pe cei ce nu pot obţine har şi ajutor în alte moduri! Şi aceştia sunt mulţi...Sunt "oamenii veacului", mai preocupaţi de cele materiale, decât de suflet, şi pentru care "ruperea cotidianului" şi intrarea în spaţiul sacru nu se pot face decât într-un cadru solemn, organizat, şi prin ceremonii care să le permită ridicarea nivelului vibraţional al sufletului lor. Dar, există şi alte cazuri, multe...Există oameni care sunt ai lui Hristos, fără a fi ai Bisericii - şi acesta este un adevăr pe care Biserica ar trebui să îl înfrunte. De fapt, ei aparţin unei Biserici mai largi şi mai generoase, unei Biserici nevăzute, a cărei "piatră din capul unghiului" este tot Hristos. Dovada că este El, şi nu un înger al întunericului, se vede în viaţa şi fiinţa lor. Şi, în vieţile celor cu care interacţionează.

Pe ce ne bazăm când spunem toate acestea? Doar noi nu avem cunoştinţe teologice, şi nu am primit hirotoniri...Suntem doar nişte ignoranţi plini de orgoliu, care îşi duc următorii spre prăpastie!
Singurul răspuns al nostru este acesta: "Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh./ Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn./Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează în toţi." (I Corinteni 12-13) 
Şi, pentru iubirea lui Hristos, am fi în stare să stăm alături de Biserici, în rol de apărători, dacă influenţe rele ar voi să le atace. Adică, alături de oamenii din Biserici ce manifestă spiritul lui Hristos, dincolo de legi şi ritualuri. Dacă ei ne-ar primi...Dar, marea problemă a creştinilor este că ei - deşi având religia cea mai sublimă - nu îi primesc decât pe cei care intră în "tiparul" legilor lor. Ca şi celelalte culturi şi religii, dealtfel! Dacă vom spune ca voi, suntem buni şi mântuiţi, dar dacă nu vom spune asta, suntem răi şi duşmani ai Bisericii...ai oricărei Biserici!

Îmi cer iertare dacă am supărat pe cineva...şi, ştiu că am făcut-o! Eu nu simt nici o supărare, şi îmi pare rău când trebuie să îi supăr pe alţii  Aş fi vrut să existe un alt mod de a spune aceste adevăruri, dar din păcate, nu există. Sau, după cum am spus în altă parte, nu am eu destulă înţelepciune!
Cred că am arătat, din păcate, care sunt limitele dialogului.
Iată, în încheiere, cuvintele părintelui Stăniloae - un alt om de aleasă credinţă şi cultură, despre ceea ce ar trebui să fie dialogul:


 "Auzind cuvântul altuia, omul trebuie să audă în cuvântul său pe Cuvântul suprem, şi rostind cuvântul său, să simtă că prin el se comunică cuvântul dumnezeesc, fără să se considere însuşi Dumnezeu." (D.Stăniloae)


Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html 

                   http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2009/11/28/audiodomnul-a-venit-sa-ne-mantuiasca-si-sa-ne-scandalizeze/  

Monday, January 10, 2011

Scurt intermezzo personal

Uneori, atunci când vedem un gest de bunăvoinţă al cuiva care nu ne este apropiat, ba chiar mai mult - nu ne împărtăşeşte ideile întrutotul - ne simţim mişcaţi. Ştim că acest gest, acest ajutor - aşa cum a crezut de cuviinţă omul respectiv - a fost făcut pentru Hristos, pentru a aduce lângă El un suflet crezut confuz. Şi, desigur că El îi va aprecia intenţia!
Dar, tot El ştie care îi sunt ucenicii, oriunde şi oricum ar fi ei. Poate unii dintre ei "mănâncă cu mâinile murdare", aşa cum îi acuzau fariseii. Adică,  nu respectă întrutotul tipicul şi ritualurile socotite necesare apropierii de El. Dar totuşi, El îi cunoaşte şi pe ei, aşa cum spune părintele Steinhardt undeva: "Căile de acces la Hristos sunt infinit diversificate. El îşi alege drept vase de cinste oameni întru totul feluriţi, şi la prima vedere neadecvaţi pentru a-i fi slujitori."
Poate, cândva, ne vom vedea cu toţii în plină lumină, şi ne vom regăsi în aceeaşi mare casă.(Aşa cum spune Pavel - că suntem cu toţii "casnici" ai lui Hristos.) Poate, timpul acela nu e aşa de departe!
Dar până atunci, să fim încredinţaţi că vieţile noastre - fie clerici, fie laici - se desfăşoară tot cu El de faţă. Poate nu toţi avem înţelepciunea necesară pentru a arăta acest lucru în mod folositor. Poate e un dar care se capătă cu timpul. Dar fiind lângă El, măcar ne înţelegem repede greşelile, şi încercăm să le îndreptăm.

Nu mai spunem decât : să ne fie drumul lin tuturor!" În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus..." (Ioan 14.2)

Sunday, January 9, 2011

Despre relaţia omului cu Divinul

 Arunci când este vorba despre un asemenea subiect, probabil că mulţi s-ar aştepta să scriem tomuri întregi de meditaţii filosofice şi teologice. Poate fi şi aşa...dar cred că nimeni nu ar avea răbdare până la sfârşit!
Mie mi s-au părut definitorii pentru înţelegerea acestei relaţii două pilde dintr-un autor uitat. Ambele explicitează, dincolo de cuvinte, ce înseamnă această relaţie, sau, ce ar trebui să însemne!

În prima, este vorba despre o mânăstire, al cărei stareţ fusese vestit în vis că va veni la ei în vizită însăşi Fecioara cu pruncul. Peste un timp, ajunge la mânăstire o icoană deosebită a Fecioarei cu pruncul. Călugării au pornit în procesiune, recitând fiecare rugăciuni şi cântări, şi aducând daruri. Pe la sfârşit, apare, de unde - de neunde, un saltimbanc.
Imaginea aparţine: http://cathalin.wordpress.com/2007/08/16/o-imagine-pe-zi-»-drum-spre-casa/ 

Oricât l-au împins în spate, ruşinându-se de o asemenea companie, el a reuşit să ajungă în faţa icoanei, şi a început să jongleze cu nişte portocale, făcând şi tot felul de giumbuşlucuri. Călugării, oripilaţi, l-au prins şi au vrut să îl alunge, când...toată lumea a observat că Fecioara zâmbea, iar pruncul râdea şi bătea din mânuţe! Procesiunea şi rugăciunile lor tipiconale nu clinitiseră nimic, dar ofranda sinceră a bietului om, neştiutor de cele sfinte, ajunsese în cerul cel mai înalt!

A doua pildă povesteşte despre un rege care a primit în vizită un învăţat. Regele avea cel mai minunat palat, împodobit cu minunate lucrări de artă. El i-a îngăduit învăţatului să viziteze palatul, cu o singură condiţie: să ţină tot timpul în mână o lampă cu ulei aprinsă, din care să nu cadă nici o picătură. Acesta s-a învoit, şi a pornit să facă turul minunatului palat. La început, a fost uşor, dar apoi, a întâlnit tot felul de scări şi praguri, încât era dificil să ţină lampa în echlibru, şi să şi privească minunile, în acelaşi timp. Cu chiu, cu vai,  a terminat vizita, transpirat tot. Zâmbind, regele l-a întrebat ce minunăţii l-au impresionat mai mult, dar el nu a ştiut să spună nimic. Toată atenţia sa se concentrase asupra lămpii.
"Îmi pare rău, domnia-ta! Dacă doreşti, poţi face din nou turul palatului, şi  nu mă voi supăra dacă vei scăpa câteva picături de ulei." Bucuros, învăţatul a pornit din nou, şi a văzut toate frumuseţile, chiar dacă pe drum a pierdut câteva picături. Însă, mult mai puţin decât se aşteptase, şi lampa nu s-a stins. Iar sufletul său era îmbogăţit de cele văzute.
"Ce ai înţeles de aici, domnia-ta?" l-a întrebat regele la sfârşit. "Că, dacă mă concentrez prea tare asupra unui singur lucru, pierd ceea ce e mai important, şi ceea ce trebuia să văd." "Ai dreptate, domnia-ta! Fie el acel lucru şi virtutea, şi desăvîrşirea, el nu trebuie să devină un scop absolut! Înţelepciunea şi echilibrul vieţii constă în a vedea tot ce e de văzut, şi a trăi tot ce e de trăit, fără să pierzi prea mult ulei din lampă - adică, să îţi iroseşti harul. Dacă reuşeşti aceasta, atunci înseamnă că ai înţeles ce a vrut de la tine Stăpânul Palatului."

Poate aceste pilde par fără legătură cu subiectul enunţat, dar pentru mine, ele spun totul. Departe de a fi un lucru complicat, şi accesibil doar celor "aleşi", relaţia cu Dumnezeu este simplă, şi la îndemâna tuturor. El vede doar ceea ce se află în inimă, după cum spune şi Rumi într-un frumos poem. ("Ce să fac eu cu-nşiruiri de vorbe/cu-ntorsături de gânduri şi imagini?/Eu vreau văpaie, doar văpaie/Aprinde, dar, văpaia!")
Pe de altă parte, de multe ori, chiar aspiraţia prea rigidă şi încruntată spre desăvârşire ne îndepărtează de El. Desigur că el ne vrea desăvârşiţi, dar nu trebuie să confundăm ţelul - ajungerea la El, cu mijlocul. Practica desăvârşirii se poate face în cele mai banale sau lumeşti situaţii. Nu degeaba ne pune El să trăim aceste situaţii!
Iar dacă reuşim să trecem prin ele, păstrând şi legătura noastră cu El, şi însuşindu-ne şi lecţia acestor experienţe, este exact ceea ce s-a dorit de la noi.
Poate s-ar fi putut spune mai multe, dar eu prefer să-i las fiecăruia loc pentru propriile înţelegeri. Fiecare să îşi viziteze palatul aşa cum crede de cuviinţă...:)

"Cine porneşte spre Hristos - şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea - L-a şi întâlnit." (N.Steinhardt)

Friday, January 7, 2011

Între adevărul absolut şi adevărurile noastre

Fiecare şi-a pus, la un moment dat, problema Adevărului - fie în viaţa personală, fie în ştiinţe, filosofie sau religie. Şi, culmea, fiecare a găsit un răspuns! Aceasta, neînsemnând însă că răspunsurile celorlalţi sunt greşite. Sunt doar diferite...aşa cum oamenii sunt diferiţi - "fiecare, câte un mic univers", aşa cum spunea nu mai ştiu care autor.
Dar, problema nu este faptul că ele sunt diferite, ci faptul că fiecare are tendinţa de a-şi apăra, până la sânge, adevărul descoperit. Valabil şi la nivelul culturilor, civilizaţiilor, religiilor....

 Imaginea aparţine blogului: http://viseazazidezi.blogspot.com/2010/05/varsator.html 

Ce reflectă aceasta? Simpla iubire de adevăr?
S-ar părea, totuşi, că este ceva mai mult de atât. Este vorba şi de un oarecare orgoliu - "acesta este adevărul meu (sau al nostru), pe care eu (sau înaintaşii mei) l-am descoperit"-  şi mai ales, de frică! Frica de a nu putea înţelege prea bine adevărul celuilalt, şi a rămâne astfel "descoperit". Frica de a nu intra într-un haos al probabilităţilor, în care să nu mai existe nici o certitudine...
Cumva, până într-un punct, această ultimă frică este justificată. Dar totuşi, oamenii ar trebui să gândească la modul simplu şi logic: nici măcar un singur adevăr particular nu implică prin el-însuşi ura şi respingerea faţă de alte adevăruri. Cei care gândesc determinaţi de tandemul "frică-necesitate de a mă apăra", au ajuns să nu se mai conformeze nici măcar propriului lor adevăr.

Desigur, lucrurile stau astfel la nivel teoretic, se poate spune, dar ce ne facem cu practica? Păi, tocmai practica este cea care ne determină să descoperim aceste aserţiuni "teoretice"! Dacă luăm cel mai simplu exemplu: al unui om alb, care se duce la un trib din insulele Polineziei ca să îl civilizeze - putem vedea că adevărul lui este inatacabil. El este civilizat, plin de cultură, are cea mai perfectă religie, cu un mesaj extraordinar de înalt - şi atunci, nu este el îndreptăţit să îi impună adevărul lui sărmanului polinezian care trăieşte în colibe de frunze, mănâncă ceea ce vânează cu suliţa, şi nu are o idee clară despre monogamie? Oricine ar spune că da. Dar, ce ne facem când polinezianul nu înţelege? Nu îi intră în cap, şi gata, că trebuie să se îmbrace, şi să meargă şi la slujba religioasă...şi multe alte lucruri!
Păi, ei bine, dacă nu înţelege, atunci trebuie convins! Dacă nu se poate de bunăvoie, atunci cu forţa! Oricum, e în numele unui scop mai înalt! (Şi iată cum se ajunge aici la sintagma "scopul scuză mijloacele".)
Dar bine-bine, s-ar putea spune, ce soluţie ar exista, atunci? Nu poate fi lăsat aşa, în păcat...

Soluţiile nu pot fi găsite cu o minte firească, ci doar cu una duhovnicească - după cum ne spun Evangheliile. O minte firească ar aplica soluţiile omeneşti cele mai la îndemînă, inclusiv "disciplinarea". (Deşi, disciplinarea fără ca acel vizat să îi înţeleagă sensul nu ştiu cum apare...) O minte duhovnicească s-ar gândi la exemplul lui Hristos. Ce a făcut El pentru noi? S-a făcut asemeni nouă. O dată cu învăţăturile aduse, el a dat mereu exemplul unei vieţi în concordanţă cu ele. Chiar şi al morţii...
Acel om alb ar trebui, dacă ar fi deplin pătruns de spiritul creştin, să accepte să locuiască, o vreme, în colibele de frunze, şi să facă ceea ce făceau sălbaticii. Să le înţeleagă foarte bine obiceiurile, şi sistemul de gândire, inclusiv cel religios. Oricât de sălbatici, au şi ei zeii lor, şi ceremonii de venerare. Să devină puţin "de-al lor"! Apoi, încet-încet, să le prezinte alternative - în modul de convieţuire, şi în felul de a privi viaţa. Uite, ce bine şi frumos este când trăieşti într-o casă cu pereţi de cărămidă! Nu te mai udă ploaia. Uite ce bine este atunci când nu te mai superi când celălalt te-a lovit! La început, el va râde de tine, dar mai apoi, se va gândi mai bine. Uite ce bine este atunci când te arunci în faţa panterei, ca să îţi aperi tovarăşul! El va înţelege cât îl iubeşti, şi data viitoare, poate îţi va apăra şi ţie copilul, sau un om drag.
Şi aşa, încet-încet, sălbaticii vor deprinde spiritul creştin - care este, de fapt, esenţa acestei religii. Poate cu timpul, dintre ei se vor ridica şi oameni în stare să înţeleagă subtilităţile doctrinare, şi adevărul absolut al iubirii divine, revelat prin multe feluri de adevăruri particulare. Dar nu acesta a fost scopul principal al lui Hristos. Scopul Lui a afost acela de a aduce oamenii la mântuire, indiferent de bagajul lor intelectual. Tocmai de aceea, şi-a ales discipoli dintre simpli pescari, şi nu dintre preoţii şi învăţătorii de lege plini de cunoaştere teoretică a Scripturilor.

Iar dacă lucrurile sunt atât de complicate atunci când e vorba de sălbatici, ce să mai spunem despre interacţiunea cu alte culturi, şi alte sisteme religioase, vechi şi funcţionale de sute, şi mii de ani? Să ne repezim să le prezentăm adevărul doctrinei noastre: singura, şi cea mai adevărată? Poate dintre ei vor fi oameni extraordinar de inteligenţi, care vor înţelege...Dar, chiar şi aşa, simpla înţelegere teoretică nu îl va transforma pe acel om în creştin.
Dacă suntem cu adevărat plini de har, vom înţelege cum să ne purtăm şi în aceste cazuri. Vom înţelege chiar, în situaţia când suntem cu adevărat luminaţi, că fie şi adevărul nostru, atât de desăvârşit, este doar o faţetă a Adevărului etern. Adevărul etern înseamnă: Iubire, Dreptate, Înţelepciune. Toate formele de prezentare în care a apărut în decursul veacurilor reprezintă "episoade particulare", cu seriale din ce în ce mai îmbunătăţite, ale "filmului" final. Poate că noi aparţinem unui episod mai valoros decît alte culturi! Poate că a ştiut Divinitatea de ce s-a revelat în această ordine. Dar, acest lucru nu ne este de folos, dacă noi nu dovedim în viaţa şi fiinţa noastră adevărurile de bază. Şi, pe acestea ar trebui să le cerem şi lor: valorile de bază. Dacă sunt în stare să le rămână credincioşi până la moarte, sunt chiar mai creştini decât noi!
În istorie, foarte puţine convertiri s-au petrecut pentru că oamenii au fost convinşi intelectual de valoarea unui sistem religios. De fapt, nici nu ştiu dacă există asemenea convertiri! În schimb, exemplul iubirii, milei, sacrificiului, chiar şi din partea unor oameni simpli, au înclinat imediat balanţa de partea religiei respective. Mai târziu, exegeţii au putut stabili şi valoarea ei doctrinară. (Lucru valabil şi pentru diferitele ramuri şi confesiuni ale unei religii - oricât de eretic ar suna!)

Acestea nu au fost spuse în scopul polemizării, sau pentru a întări o părere, sau alta. Fiecare poate avea propria lui părere, contează numai cum se raportează ea la Adevărul absolut. Şi, iată ce spune un sfânt din Filocalie:

"Din dragoste sinceră, se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează cel din urmă bine dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu." ( Sf. Talasie Libianul)

Tuesday, January 4, 2011

Despre starea de înşelare duhovnicească

Am citit mai demult o carte aparţinînd Sf.Ignatie Briancianinov, şi intitulată chiar aşa: "Despre înşelare". Erau descrise acolo diferitele chipuri în care diavolul îi înşeală pe ucenicii care "se rup" de comunitate. Pur şi simplu, ţi se face rău văzând câte feluri de înşelare există - unele, având o asemănare perfectă cu stările duhovniceşti! Dar există, totuşi, un criteriu mereu prezent: roadele înşelării.Întotdeauna, acele roade sunt: nebunia sau moartea. Este de la sine înţeles că ucenicul, deşi se crede sub protecţia lui Dumnezeu, el totuşi este în afara ei - dovadă faptul că pot surveni chiar şi morţi năprasnice: cum ar fi prin cădere de la înălţime, sau prin ruperea gheţii - ca în două exemple din această carte.
Dar, ce ne facem atunci când un ucenic primeşte nişte învăţături care "clatină" Biserica - sau, mai bine-zis, prejudecăţile ei - şi totuşi, el se află în continuare sub protecţia divină, pe care o simte în fiecare ceas? Se poate afla el în înşelare? Poate fi el acuzat de fariseism?
Apropos de fariseism - acesta apare atunci când viaţa şi învăţăturile cuiva nu sunt la unison. Dar, cum putem judeca noi viaţa cuiva pe care nu îl cunoaştem? De unde ştim noi dacă el nu aplică, atât cât îi stă în putere, aceste învăţături? Mila, iubirea creştină, nejudecarea...Poate ar fi în stare să meargă chiar până la moarte pentru apărarea adevărului lui Hristos. Nu al unei tradiţii anume, ci al lui Hristos!
Am citit de curând, primit prin mail, un cuvânt al unui părinte ortodox - un adevărat părinte creştin - părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Acesta a ridicat, din banii săi proprii, apoi şi ajutat de comunitate, un aşezământ pentru copiii orfani, şi în special, pentru cei salvaţi de la avort. Nu numai că i-a salvat, dar se ocupă şi de educaţia lor.
Acest părinte minunat spunea, pe scurt, că e timpul să ne unim toţi cei care luptăm pentru Hristos, şi să nu lăsăm cale duşmanilor creştinismului. Un lucru minunat, dar din câte se vede, foarte greu de făcut! "Pentru că, dacă tu nu crezi ca mine, vei fi veşnic damnat", îşi spun unii altora sacerdoţii diferitelor religii...şi chiar şi cei din cadrul creştinismului, din păcate! Chiar şi din cadrul unei anumite ramuri creştine...

De ce folosim citate din Evanghelii "pentru smintirea unora"? Dar atunci, se pune întrebarea dacă Evangheliile pot sminti. Sau dacă ele aparţin doar preoţilor. Nu este chemat fiecare om la mântuire? Nu are fiecare capacitatea sa de discernământ, atât cât i-o îngăduie Duhul? Iată ce spune Sf. Serafim de Sarov - un sfânt foarte drag mie - despre discernământ: "Pe lîngă faptul de a fi un dar al lui Dumnezeu, discernămîntul se dobândeşte printr-un neîncetat studiu, de zi şi noapte, al Sfintei Scripturi, legea Domnului."
Şi, tot acest minunat sfânt mai spune:  "este oare creştinismul doar un apanaj al monahilor? Nu, el aparţine tuturor.. Şi toţi suntem chemaţi la "dobândirea harului Duhului Sfânt", sau la Împărăţia lui Dumnezeu."

Desigur, până ce aceste cuvinte nu se cunosc în viaţa noastră, ele rămân simple cuvinte. Dar totuşi, atunci când nu cunoaştem deplin o persoană, sau o situaţie, este mai bine să Îl lăsăm pe Dumnezeu să judece. Căci "pentru Stăpânul său stă, sau cade. Dar va sta, căci El are puterea să îl facă să stea."(Romani 14.4)
Am spus aceste lucruri fără  dorinţa de a supăra, şi cu deplină linişte în suflet.
Şi, nu pot să închei mai bine decât tot prin cuvintele Sf. Serafim, care se pot constitui drept sfat pentru noi toţi:


"Dobândiţi duhul păcii, şi mii de oameni din jurul vostru se vor mântui"

De la Ordinul iniţiatic al lui Pitagora la grupările secreto-politice actuale

După cum se ştie, în secolul VI î.H. a trăit în Grecia, şi mai apoi şi în alte părţi ale lumii, marele filosof, matematician şi iniţiat Pitagora. Viaţa sa poate fi asemuită unui roman - sau mai bine-zis, unui veritabil traseu iniţiatic. Născut la Samos în 580.î.e.n., el îşi desăvîrşeşte educaţia spirituală în Egipt (unde parcurge treptele iniţierii egiptene în piramide), apoi, prin concursul împrejurărilor, la Babilon, unde  rămîne 12 ani. Întors în Grecia, el contribuie la renaşterea sanctuarelor delfice, apoi - punct culminant al vieţii şi misiunii sale spirituale - merge în Sicilia, la Crotona, unde înfiinţează vestita sa şcoală iniţiatică.
Aceasta era nu numai o şcoală unde se învăţau cunoaşteri despre lumea înconjurătoare, inclusiv matematică - ci şi o şcoală în care discipolul era învăţat despre structura suprafizică a universului, şi despre drumul sufletului omenesc între moarte şi o nouă naştere, precum şi despre scopul coborârii în materie: evoluţia sufletului până la stadiul de "zeu nemuritor, etern şi pentru totdeauna învingător al morţii". ( http://dacia.forumotion.net/t321-versurile-de-aur-ale-lui-pitagora ).
Am făcut această introducere pentru a arăta, fie şi pe scurt, ce fel de spirit a fost Pitagora, şi cum arăta şcoala sa iniţiatică. (Mai adaug doar că discipolii nu erau acceptaţi decât în urma unor probe riguroase, care se refereau, în primul rând, la aspectul moral. Ei trebuiau să ştie să reziste batjocurii şi ridiculizării, şi mai ales, nu trebuiau să se mânie.Din acest motiv, au existat mulţi respinşi, care au devenit mai apoi duşmanii şcolii, şi ai lui Pitagora personal.)
Dintre aceşti dscipoli a fost format Consiliul celor 300, care a ajuns să conducă efectiv, timp de 30-40 de ani, cetatea Crotona, plus alte cetăţi înevcinate: Metaponte, Agrigente, Sybarys, Tarent, etc. Era o conducere completă şi luminată, aplicând la nivel social-politic, administrativ, cultural, ştiinţific, adevărurile înţelepciunii eterne. Cetăţile respective au cunoscut o epocă de mare înflorire. Apoi, şcoala fost distrusă - ca de obicei în asemenea cazuri - de către furia şi frustrarea unui fost discipol respins, Cylon, ce a iscat o revoltă împotriva aşa-zisei tiranii.

De câteva sute de ani, şi până în zilele noastre, există grupări aşa-zis iniţiatice, în fond politice, care îşi arogă dreptul de a  lua hotărâri social-politice la cel mai înalt nivel, fără consultarea maselor. Probabil, din motivul superiorităţii iniţiatice pe care o resimt (sau mai bine-zis, al celei financiare), ei consideră perfect justificat un secret aproape absolut asupra membrilor şi obiectivelor lor. Ce-i drept, în ultimii ani a apărut o oarecare transparenţă, dar se poate vedea cu ochiul liber că acele puţine interviuri televizate şi aşa-zise liste de membri care apar, nu spun nimic important, ci doar "praf în ochi".
Analogia cu şcoala de la Crotona şi consiliul celor 300 apare cel puţin hilară, dar eu am făcut-o tocmai pentru a sublinia diferenţele. În primul rând, Pitagora a fost un iniţiat veritabil, cu o şcoală viabilă şi benefică. Cine au fost, în schimb, Robert Fludd şi Charles Ashmole? Care a fost contribuţia lor benefică la binele omenirii, la luminarea oamenilor? Ca şi cei care au urmat, dealtfel...
Apoi, consiliul acţiona la lumina zilei. Toate hotărârile sale erau luate la vedere, prin consultarea  tuturor celor interesaţi. Principiile şi modul de acţiune al membrilor şcolii erau larg cunoscute.Desigur, nu erau cunoscute învăţăturile esoterice şi metodele de instruire ale discipolilor - dar acest lucru este de înţeles. Era o şcoală iniţiatică al cărei acces nu era permis oricui.
Şi, nu în ultimul rând, ca să ne referim şi la "roade",  efectele acestei conduceri luminate au fost total benefice - şi la nivel individual, şi colectiv. Tinerele aristocrate îşi donau de bunăvoie bijuteriile, şi luau calea virtuţii, iar bărbaţii îşi aduceau şi ei averile pentru a le pune la dispoziţia cetăţii, a celor săraci. Pe ansamblu, cetăţile au devenit mai bogate şi mai puternice, înfrângând orice duşman extern.
Cumva, putem spune că aceste principii induse de Pitagora erau similare celor creştine - un fel de creştinism avant-la-lettre.  Dealtfel, marii filosofi iniţiaţi de dinainte de Hristos - printre care se includ şi Platon, şi Socrate - au fost cunoscuţi şi apreciaţi de părinţii Bisericii. Ei au fost un fel de "creştini fără de Hristos", prin felul lor de viaţă şi chiar prin învăţăturile lor. (Vezi doctrina "participării omului la Ideile divine prin asemănare" a lui Platon, care duce cu gândul la acea "redobândire a asemănării cu Dumnezeu a chipului divin al omului" creştină).
De ce am amintit aceasta? Pentru a sublinia că însuşi creştinismul este un drum iniţiatic. Cei care caută un drum iniţiatic nu ar trebui să mai aibă nevoie de un altul! Iisus a adus iniţierea la îndemîna tuturor - cu condiţia de a urma poruncile evanghelice. Dacă noi urmăm aceste porunci, Tatăl ne va trimite Mângâietorul - harul divin - care ne dă puterea de a ne transforma, şi chiar ne deschide mintea pentru orice cunoaşteri.

Scopul acestei postări a fost acela de a ridica un semn de întrebare supra legitimităţii acestor grupări oculte zise iniţiatice, versus creştinismul simplu. Nu m-am legat de doctrina lor propriu-zisă, de treptele pe care le parcurg, pentru că nu am vrut să fiu dintre cei care dărâmă. Mi s-a atras atenţia mai demult că trebuie doar să construiesc, iar atunci când e de criticat, acest lucru trebuie făcut doar prin prezentarea unei analogii viabile.Ceea ce am şi încercat să fac!

Şi, în încheiere, mi se pare potrivit să amintesc cuvintele unui mare teolog creştin al nostru, referitoare la transparenţă:

"Suntem apropiaţi unii de alţii pentru că suntem transparenţi. Îl vedem pe Dumnezeu prin ei." (D. Stăniloae) 

Linkuri utile:
http://iscrestnow.blogspot.com/2009/02/pitagora-si-versurile-de-aur.html 

http://childagain.wordpress.com/2009/02/11/despre-deosebirea-dintre-iniierea-prin-cunoatere-i-cunoaterea-mntuitoare/ 

Sunday, January 2, 2011

Despre religia universală versus ecumenism

Cu puţin timp în urmă, mi-am exprimat unele păreri legate de ecumenism. Între timp, am căutat să aflu mai multe, pentru a fi absolut sigură că am înţeles bine acest subiect delicat. Se pare că unele aspecte le înţelesesem bine, dar nu pe toate...
În primul rând, ecumenismul nu este tot una cu instituirea unei  religii universale. De fapt, ecumenismul  are un aspect mai mult spiritual - o unire în spirit. Apoi, o religie universală nu ar fi un lucru pozitiv, sau de dorit. Aşa cum Împărăţia Cerurilor nu este tot una cu o împărăţie pământească! Greşeala celor care vor "religia universală" sau "statul global" este aceeaşi cu a celor care, în vremea lui Iisus, voiau ca El să întemeieze o împărăţie pământească, şi să îi elibereze de sub jugul roman.
De ce nu ar fi bună o asemenea religie? Gândind simplu şi logic, aflăm şi singuri răspunsul: pentru că oamenii, societăţile, culturile sunt diferite. O atare uniformizare în spirit ar fi ceva artificial, care ar distruge specificul şi valoarea fiecărei culturi şi religii individuale. Adică, ar distruge unele lucruri viabile şi funcţionale timp de sute de ani - exemplu, Tradiţia ortodoxă, despre care se discută atât - pentru a pune în loc ceva discutabil.De ce discutabil ? Pentru că ar fi creat de oameni, de aceea! New Age, sau o altă religie "unificatoare", a apărut din iniţiativa omului.
Desigur, dacă ar apărea un trimis divin cu misiunea de a întemeia o nouă religie, ar fi cu totul altceva. Şi această posibilitate o discutam în articolul precedent. Dar, el nu va apărea prea curând! De ce spun asta? Nu pot explica, doar ştiu. În schimb, e posibil să apară falşi trimişi, acei falşi profeţi despre care vorbeşte Pavel în II Tesaloniceni: "Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit pe care Dumnezeu îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea venirii Sale./Venirea lui este prin lucrarea satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase/şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi." (II Tesaloniceni 2.8-10)
Pe de altă parteacest fals trimis, şi această religie universală, ar constitui un extraordinar mijloc de manipulare a conştiinţelor. Cei care au gândit acest lucru sunt extraordinar de inteligenţi (în fapt, şi Lucifer era) - adăugând comunismului universal pe care îl preconizează, dimensiunea religioasă. Ceea ce îi lipsea vechiului comunism era tocmai religia, şi ei au înţeles că aceasta a fost o deficienţă - întrucât credinţa poate da puterea de a rezista împotriva oricărui regim; sau dimpotrivă, ar putea consolida orice regim !

Bine, dar atunci, ce ar însemna ecumenismul, dacă nu unificare? El ar fi, pur şi simplu, o înţelegere superioară a religiilor, dincolo de limitele fixate de fiecare dintre ele. Sună puţin forţat, probabil orgolios, dar asta ar trebui să fie! În acest sens, convingerea doctrinară îngustă că numai "noi" - ortodocşii, catolicii, sau protestanţii - ştim adevărul, şi în consecinţă, numai noi ne vom mântui; este la fel de nocivă ca şi talmeş-balmeşul religiei universale. Sunt cele două extreme ale spiritului uman, şi se ştie că niciodată extremele nu au dus la un lucru bun !
Bine, dar numai noi avem adevărul întreg, lăsat de la Iisus Hristos prin filiera Apostolilor şi a Bisericii întemeiate de ei, şi continuat prin Tradiţia Sfinţilor Părinţi ! spun ortodocşii puritani. (Acum, nu vreau să se înţeleagă că şi catolicii cred altfel despre adevărul lor, dar eu vorbesc despre situaţii de care m-am lovit personal, fiind ortodoxă.) Bun, e foarte adevărat, dar ce spune acest adevăr ? Acest adevăr e foarte simplu:
"Dacă împliniţi într-adevăr legea împărătească, potrivit Scripturii: 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi', bine faceţi./dar dacă voi căutaţi la faţa omului faceţi un păcat, şi sunteţi dovediţi de lege ca nişte călcători ai ei./Căci cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate."(Iacov 2.8-9)
Ce înseamnă Tradiţia ?  Pe scurt şi pe înţelesul tuturor, Tradiţia cuprinde cele şapte taine ale bisericii, plus învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cele Şapte Taine ale Bisericii ortodoxe (şi catolice) permit "re-legarea", punerea în acord a omului, cu divinitatea. Sau mai bine-zis, ritualurile respective sunt o "poartă" de coborâre a energiei harice asupra omului. În aceasta constă valoarea şi înseamnătatea lor.
Dar, oare sunt singurele modalităţi de coborâre a harului ? Oare atunci când omul e plin de iubire, când face faptele credinţei, când se sacrifică pentru aproapele lui, el nu primeşte har ? Cu riscul de a fi acuzată de blasfemie, spun că Hristos a instituit reguli mai simple: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi Îl împlinesc."(Luca 8.21) 
La fel, lucrările Sfinţilor Părinţi  cuprind doar un şir de ilustrări practice ale iubirii evanghelice, şi a lucrării de despătimire, pentru a ne face canale curate pentru primirea Sfântului Duh. Întreaga Tradiţie are la bază un singur aspect: iubirea evanghelică necondiţionată. În acest sens, noi trebuie să urmărim "ceea ce ne uneşte cu Dumnezeu, şi pe oameni unii cu alţii", după cum spune Patericul. Judecarea celorlalţi, credinţa că numai noi ne vom mântui, că numai noi ştim adevărul, nu pot fi pe placul Lui ! "Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu." (Efeseni 2.8)
Desigur, chiar şi noţiunea de credinţă este pusă în discuţie! În ce trebuie să credem ? Noi, creştinii, ştim că Hristos este Calea. Este cea mai sigură şi mai scurtă cale ! Întrucât, tuturor celor ce cred în El, El le-o deschide.
 Cum a fost şi cu tâlharul de-a dreapta ! Nebotezat, nepracticant, i-a făgăduit totuşi că în aceeaşi zi va fi cu El în rai. De ce ? Pentru un singur cuvânt bun. Ce "scandal" - după spusele părintelui Steinhardt ! Ce scandal pentru creştinii "cuminţi" şi practicanţi...însă seci, lipsiţi de rod !
Şi atunci, dacă pentru un cuvânt, tâlharul nebotezat s-a mântuit, cum este cu acei care şi-au dat viaţa pentru numele lui Iisus, şi pentru iubire - fie ei şi din alte culturi ?

Bine, să zicem că ne-am lămurit în legătură cu cei care cred în Hristos. Dar atunci, cei care au alte credinţe nu se pot mântui ?  Să nu ne hazardăm să spunem asta! Mântuirea este o taină la care noi nu avem acces cu totul. Putem spune doar astfel: aceste religii şi credinţe anterioare creştinismului au apărut în epoci şi culturi diferite, şi urmează caracteristicile acelor epoci şi culturi.Şi ele au adus principii bune de convieţuire, idei superioare, căi de mântuire. Chiar dacă ei o numeau altfel: eliberare, satori, etc. tot de mântuire era vorba.
Desigur, creştinismul a adus expresia cea mai înaltă a dragostei: iubirea necondiţionată. Nimic nu poate fi mai mult! Dar dacă acei care nu au auzit de creştinism, sau pur şi simplu, s-au născut într-o altă religie, urmează cu sinceritate preceptele lor (care nu diferă foarte mult de cele creştine, în religiile importante), în mod sigur, Dumnezeu îi va mântui ! Iubirea, mila, jertfa, sunt aceleaşi peste tot, şi Dumnezeu pe acestea le caută. Hristos este întruchiparea iubirii, şi toţi cei care trăiesc, sau se jertfesc pentru iubire, vor fi primiţi ca şi cei care au făcut-o pentru numele lui Hristos."Căci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El." (Fapte 10.35)

Pentru unii, aceste lucruri apar evidente, pentru alţii, probabil sunt foarte greu de primit. Dar eu am simţit că trebuia să explic mai bine, aşa cum mi s-a dat şi mie. Şi dacă măcar un om-doi vor cădea pe gânduri, tot va fi un punct pozitiv.
Şi, cred că nu pot încheia mai bine decât prin cuvintele evanghelice, care spun totul dacă le citim cu sufletul, şi vrem să aflăm adevărul. Întrucât El nu-l lasă pe nici unul dintre cei care însetează după adevăr să plece neluminat !

"Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr."(Ioan 4.24) 



 Vezi şi:
http://sldsjd.wordpress.com/2009/12/05/audio-o-pseudoproblema-de-nicolae-steinhardt/
                      
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2009/11/28/audiodomnul-a-venit-sa-ne-mantuiasca-si-sa-ne-scandalizeze/ 


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...