Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Saturday, February 26, 2011

Atunci când greşim

Atunci când greşim, şi mai ales, atunci când ajungem la conştientizarea greşelii noastre, începe suferinţa. Parcă ni se ia dintr-o dată un văl de pe ochi, şi vedem clar ceea ce am făcut, şi consecinţele acestui fapt. Nu numai că vedem, dar şi simţim durerea greşelii noastre, a alegerii noastre, care ne-a propulsat pe o altă traiectorie decât cea normală.
Acest proces e bun până într-un punct. E bun, adică, până în momentul în care totul devine insuportabil, şi am face cele mai mari sacrificii pentru a ne repara greşeala. E bine să conştientizăm, e bine ca sufletul nostru să reînvie din împietrirea indiferenţei şi  auto-aprecierii; dar nu e bine deloc să facem o obsesie din "răscumpărare".
Dumnezeu nu ne cere răscumpărări imposibile, sau enorme ca şi consecinţe. El nu ne vrea pedepsiţi, ci doar conştienţi şi smeriţi.
Poate nici noi, nici cei faţă de care am greşit, nu am înţeles în totalitate învăţătura situaţiei respective. Putem doar să ne apropiem, cu gândul, de adevăr. Şi atunci, nu are rost să intrăm în penitenţe auto-impuse, fără să ştim măcar dacă ele sunt necesare.
Putem, desigur, încerca să îndreptăm, acolo unde se poate. Dar există situaţii în care şi acest lucru este greu, dacă nu imposibil. Şi atunci, ce facem? Cădem în disperare pentru totdeauna? Dumnezeu nu asta vrea de la noi. Poate că, atunci când nu putem "răscumpăra" în mod direct persoana sau situaţia faţă de care am greşit, El ne cere altceva. Ne cere să devenim alţii, mai buni. Ne cere să începem să Îl căutăm pe El, mai mult decât până acum. Asta, neînsemnând să devenim dintr-o dată habotnici, şi nici măcar practicanţi. Însemnând doar că trebuie să Îi vedem mai mult raţiunile în tot ce există, şi să încercăm să aflăm ce vrea El de la noi în fiecare situaţie. Să iniţiem, adică, un fel de comunicare. După cum spune şi părintele Stăniloae: "Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi ca parteneri la o convorbire. El este Întrebătorul. Omul este ascultător. Ascultător, însemnând şi răspunzător."
 Dar, cum putem face acest lucru? vom fi întrebaţi. Aici, fiecare va găsi răspunsul. Există o multitudine de căi care duc spre El, este de-ajuns să alegem una. Şi, desigur, să ne menţinem pe ea, indiferent de împrejurare.

Bine, noi ne vom răscumpăra astfel, putem răspunde. Dar acei care au suferit din cauza noastră, cei faţă de care am greşit? Nu trebuie să ne facem noi griji în această privinţă. El are nenumărate căi de a-i vindeca. Şi. poate acea experienţă a fost necesară şi pentru ei. E de-ajuns să ne pară rău, să le trimitem gânduri bune, şi o rugăciune, dacă se poate.

Tema greşelii şi a răscumpărării este vastă, dar eu am schiţat doar câteva idei, strict necesare în practică. Fie ca fiecare dintre noi să găsim calea cea dreaptă!

"Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu." (Pelerinul rus)

Thursday, February 24, 2011

Petiţie

La rugămintea unei bune prietene, am aflat despre această petiţie:

http://azilcafenea.com/2011/02/23/petitie/ 
 
care trebuie alcătuită şi popularizată. Aşadar, dacă cineva are cunoştinţe despre alcătuirea unei petiţii de acest gen, şi eventual o şi poate populariza - pe blog, sau în presa scrisă - îi vom mulţumi foarte mult! Ca ajutor, iată aici un site pentru alcătuire de petiţii:
http://www.petitieonline.ro/petitii-online.html


Iată forma finală:



Petitie pentru iluminarea si semaforizarea trecerii de pietoni de pe DN7 din dreptul comunei Santandrei


Acum mai rămâne doar să o semnăm!

Wednesday, February 23, 2011

Religiile

Întrucât au existat multe păreri, şi chiar controverse, privitor la legitimitatea existenţei religiilor, şi în cadrul acestora, privitor la "cea mai bună dintre ele", sau "cea care conţine adevărul absolut", postez aici un fişier audio dăruit de o minunată prietenă, care spune exact ceea ce trebuie auzit. Cu menţiunea că, om fiind, şi având anumite experienţe, eu totuşi o consider pe a mea ultimul mesaj trimis de Divinitate umanităţii, şi deci, cel mai complet. Iată deci fişierul:


Nicolae_Zarnescu_PASAPORT_PENTRU_LUMEA_DE_DINCOLO_01_Religiile_mp3

Sau, pentru cei care preferă textul scris:

http://www.poezie.ro/index.php/essay/234048/Paşaport_pentru_lumea_de_dincolo 

Sunday, February 20, 2011

Totul este serios

Chiar dacă viaţa este doar o piesă, un rol pe care ni-l asumăm înainte de "coborâre", totuşi, este un rol foarte serios. Nu putem lua totul în uşor doar pentru că ştim că este un rol. Chiar şi în vieţile actorilor veritabili, uneori întreaga lor carieră depinde de un rol - pe care îl numesc "rolul vieţii lor".
Nu înseamnă să trăim fiecare zi încrâncenaţi şi crispaţi, obsedaţi ca rolul să ne iasă bine. Aceasta este o extremă care nu ne duce înspre scopul nostru, ci dimpotrivă. Părintele Steinhardt amintea în acest sens de acei călugări veşnic încruntaţi şi mânioşi pe ceilalţi că le tulbură liniştea, care văd ispite pretutindeni, şi se poartă cu cea mai mare asprime faţă de posibilii ispititori. Adevărata trăire în Hristos este linişte şi bucurie, iubirea tuturor creaturilor.
Dar, nici atitudinea opusă nu conduce la un rezultat bun. Să trăim la întâmplare, jucându-ne de-a viaţa, şi lăsându-ne duşi de valuri, pentru că oricum nu ştim unde mergem. Avem, desigur, voie să ne jucăm, pentru că jocul are un rol formator. Copiii învaţă extrem de multe lucruri prin joc. Dar, pentru ei jocul este un "proces" foarte serios. Când spun "eu eram cutare şi făceam cutare", ei îşi însuşesc pe deplin acest rol. Să urmărim numai cu câtă grijă îşi hrănesc şi îşi îmbracă păpuşile. Chiar dacă ei ştiu că este un joc, se comportă de parcă ar fi realitate. De fapt, pentru ei chiar este o formă de realitate, în acel moment.Şi, se simt responsabili.
Să nu mai vorbim de faptul că personajele poveştilor şi legendelor, pentru ei pot fi chiar mai reale decât cele din jurul lor. Ei le acordă o iubire şi un respect real, care îi va ajuta să devină oamenii de mai târziu. Întrucât, aceste personaje sunt simbolice: când ei iubesc eroii şi zânele - de fapt, ei iubesc idealurile de nobleţe, curaj şi blândeţe.

Deci, încă o dată, îndemnul biblic de a deveni asemeni copiilor îşi arată valoarea. Dacă "ne-am juca" şi noi asemeni copiilor cu lucrurile vieţii, am găsi calea cea justă - calea de mijloc între "viaţa ca o piesă" şi "viaţa ca realitate". Şi, pentru aceasta, ar trebuie să ne însuşim o idee simplă: fiecare lucru contează. Ceea ce pentru noi poate părea o bagatelă, pentru altul poate constitui un univers. Sau, pentru Regizorul piesei, poate fi o probă foarte serioasă.
Iarăşi, să ne gândim cât de uşor plâng copiii, şi din motive ce par uşor hilare: pierderea unei jucării, cearta cu un părinte sau un tovarăş, contrazicerea într-o credinţă a lor copilărească (faptul că zânele există, sau că Ţara Poveştilor există, etc.) Dar, dacă am avea un fel de aparat de măsurare a intensităţii trăirilor, am putea descoperi cu surprindere că trăirile şi durerile lor sunt la fel de intense ca şi ale noastre în cazul unei pierderi, sau al unei dezamăgiri reale.

Şi totuşi, dacă pe parcursul acestei piese, descoperim că ne-am jucat fără rost, şi am ratat sensul piesei - cel puţin, pentru o vreme - nu trebuie să disperăm, sau să cădem în extrema penitenţelor extreme. Cel mai important lucru pentru Regizor este conştientizarea, înţelegerea deplină a rolului nostru, şi a interacţiunii cu celelalte personaje. Apoi, regretul şi intenţia reparatorie sunt de ajuns pentru "corectarea" piesei. Desigur, dacă ar exista şi alte posibilităţi reparatorii, El ar preţui gestul nostru. Dar, atunci când ele sunt minime, intenţia este de ajuns, după cum am spus. Poate, pe parcursul piesei, vor interveni alte acte în care vom putea face mai mult.
Şi, mai trebuie să înţelegem un lucru. Toate actele piesei, şi toate personajele pe care le întâlnim, sunt doar ocazii de a înainta spre centrul fiinţei noastre, spre acel Sine divin. De a ne percepe adevăratele cerinţe, şi adevărata natură. Sunt, altfel spus, ocazii de "înlăturare a vălului" de materialism şi pre-concepţii oferite de familie şi societate, pentru a putea privi în Real, în Fiinţa noastră adevărată.
Uneori, această privire doare, cauzează nelinişti, nemulţumire-de-sine şi de propria stare, dorinţa unor schimbări radicale. Însă suferinţa apare prin conştientizarea dificultăţii luptei cu structuri aparţinând realităţii de zi cu zi. Stările produse pot fi percepute drept intens negative, pentru că înlătură orice idee despre ordine şi stabilitate, părând a lăsa în loc doar himere, abstracţiuni.
Este un moment în care fiecare trebuie să îşi hotărască singur traseul "piesei" viitoare. Nici măcar El nu ne poate determina să apucăm un anume drum. Şi, lucru şi mai important: trebuie să înţelegem că El nu ne va blama dacă nu alegem "corect". Poate nici nu înţelegem noi exact ideea de corectitudine. El va vedea efortul nostru, şi bunele intenţii, şi indiferent ce vom alege, va fi alături de noi pe mai departe. Chiar dacă alegerea se va dovedi mai puţin inspirată, ne va oferi şansa de a o "corecta" mai târziu. Sau, ne va trimite semne prin care ne va sugera care ar fi drumul bun.

Poate vor părea lucruri teoretice, dar întotdeauna teoria stă la baza practicii. Şi, de multe ori, "teoria" se sintetizează, se organizează,  abia după ce am trecut prin practică...

"Singurul lucru important, când vom părăsi această lume, sunt urmele de dragoste pe care le vom lăsa." (Dr.Albert Schweitzer)

Tuesday, February 15, 2011

Despre cum se poate iubi neiubind

Întrucât ieri a fost ziua dedicată oficial iubirii (deşi, acest fapt mi se pare cu totul impropriu - să existe doar o zi pentru acest scop), mi-au venit şi mie în minte câteva gânduri despre iubire. De fapt, această zi este dedicată doar unui anumit gen de iubire - cel mai nestatornic şi mai pământesc dintre toate. Erosul, forma primitivă a iubirii, este doar prima treaptă spre iubirea deplină a lui Hristos. El constituie un progres doar în măsura în care ne permite să "ieşim din noi", deschizându-ne înspre un altul - iniţial un străin. După cum spune Erich Fromm - marele psiholog - egoismul individual "se lărgeşte" puţin, devenind egoism de cuplu. Nu mai e vorba de "mine", ci de "noi" - suntem "noi" contra lumii.
De multe ori, acest gen de "iubire" reprezintă doar fuga de singurătate, şi

Imaginea aparţine site-ului: http://www.lumeaingerilor.ro/Default.aspx?tabid=381

căutarea unui sprijin în străbaterea periculoaselor cărări ale lumii.  
Doi sunt mai în siguranţă decât unul singur, îşi pot "asigura reciproc spatele". Acest gen de reacţie primitivă societatea modernă a edulcorat-o, a "civilizat-o", botezând-o cu generosul nume de "convieţuire". Dovada lipsei sale de esenţă se arată în neîmplinirea, frustrările, golul interior al membrilor unei astfel de "asociaţii". Fiecare dintre ei face mii de compromisuri zilnice pentru ca "atelajul" să meargă înainte, şi să aibă asigurat confortul şi siguranţa prevăzute în "contract". Dar, cu preţul renunţării la vise, la eul lor profund, la ceea ce defineşte, de fapt, iubirea. Putem spune cu siguranţă că este, de fapt, o iubire fără iubire.

Există, desigur, şi un alt gen al iubirii de cuplu:  genul erotic pur. Acesta este, de fapt, un instinct sublimat. Atracţia erotică irezistibilă este confundată, în majoritatea cazurilor, cu "marea iubire". Nu putem trăi fără fiinţa iubită, fără să o vedem, fără să o atingem. Simţim că, în absenţa ei, suntem nimic. Această imensă nebunie ne poate purta fie pe culmi, fie în abis. (De cele mai multe ori, în ambele consecutiv, ca în montagne-russe.)
Şi, care poate fi rezultatul unei asemenea ieşiri din sine? Dat fiind că este vorba de "iubire", ne putem aştepta la o fericire eternă, la un paradis. Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste poveşti sfârşesc trist, chiar tragic. Imensa dependenţă de celălalt (fiindcă aceasta este, în esenţă, pasiunea), ne poate duce la secătuirea propriilor resurse, sau chiar la gesturi extreme. De cele mai multe ori, asemenea "iubiri" merg mână în mână cu gelozia, care este exact antiteza iubirii. Şi gelozia naşte demoni chiar şi din cei mai normali indivizi.
Sau, în lipsa persoanei iubite, intervine acea suferinţă sfâşietoare a dependenţilor de drog. Sau, un alt caz, "iubirea" respectivă îşi cheltuieşte propriile resurse, şi se stinge de la sine, ca o flacără fără combustibil.  Uneori, nu la ambii în acelaşi timp - ceea ce iarăşi este dureros.
Acest tip de iubire este totuşi luat drept prototip pentru "marea iubire" - după cum am spus. Probabil, din cauza intensităţii trăirilor. Însă, dacă ne uităm puţin la definiţia iubirii din I Corinteni, vedem că nu are nici una dintre caracteristicile acesteea:
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată."

Aşadar, nu putem spune că iubim decât atunci când punem binele şi fericirea persoanei iubite mai presus de a  noastră. Atunci când suntem în stare de sacrificii reale pentru cel/cea pe care o iubim. Atunci când, indiferent de condiţii - de dezamăgire, durere, trădare - nu putem să nu iubim. (Deci atunci când orgoliul nostru trece în plan secund faţă de iubire.) Atunci când, indiferent de determinările sociale, familiale, educaţionale, sau culturale suntem gata să facem totul pentru iubire. (În acest sens, au existat regi care au renunţat la coroană pentru a fi împreună cu aceea pe care eticheta le-o interzicea.) Şi, atunci când iubirea noastră nu dispare în absenţa persoanei iubite, prezenţa fizică fiind doar un suport mai "accesibil", dar nu indispensabil.
În minunata "Cântare a Cântărilor" există un verset extraordinar: "iubirea ca moartea e de tare". Aceasta este însăşi esenţa iubirii: indestructibilă ca viaţa, şi ca moartea. Da, uneori nici chiar moartea persoanei iubite nu pune capăt iubirii! Aceasta este iubirea veritabilă, cea pe care ne-o cere Hristos unul faţă de altul.

Mulţi oameni care cred că au iubit, sau iubesc, trec prin viaţă goi şi sărmani. Sufletul lor este sărman, fără "haină de nuntă", pentru că nu au simţit niciodată adevărata iubire, care te împinge la orice sacrificiu, acea iubire care "face să se cutremure cerurile" - după cum spune un mistic. Ei au trăit toată viaţa  surogate ale iubirii, simţindu-se mereu neîmpliniţi, şi neştiind de ce. Uneori, ei încearcă să suplinească această neîmplinire alergând mereu după alte, şi alte iubiri, în speranţa că vreodată, o vor simţi cu adevărat.
Ceea ce nu înţeleg ei este faptul că iubirea nu este în afară, în persoana cealaltă. Iubirea trebuie să fie în ei, şi să se reverse în afară. Dar, pentru ca ea să fie în ei, ei trebuie să o ceară de la Dumnezeu. Să Îi ceară să le dea capacitatea de a iubi. Şi, pentru ca El să le-o dea, ei trebuie să accepte regulile Lui: să Îi respecte poruncile. Iată deci, că toate drumurile - chiar şi cel spre iubirea lumească - trec prin Dumnezeu.

De fapt, această primă treaptă a iubirii i-a fost dată omului tot pentru desăvârşire, şi nu pentru folosul propriu."Iubind, ei trebuie să simtă trebuinţa de a creşte în iubire", spune părintele Stăniloae. Mai mult, iată cum este privită iubirea omenească din punct de vedere divin:
"A iubi înseamnă a percepe infinitul, a descoperi pe Dumnezeu  în creatură. A fi iubit înseamnă a-L reprezenta pe Dumnezeu, a fi plenipotenţiarul Său pe lângă un suflet pentru a-i oferi paradisul pe pământ."(Eliphas Levy)
Din păcate, suntem conştienţi că în viaţa normală, a societăţii de astăzi, există foarte puţine iubiri de acest gen. Poate, una per secol...Aceasta însemnând că foarte rar se întâlnesc doi oameni cu aceeaşi capacitate de iubire. Desigur, iubiri există, dar în diferite grade. Şi, cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu gradul cel mai apropiat de aspiraţiile lor. Iar ceilalţi? Dacă nu pot accepta acest compromis, nu le rămâne decât să iubească pe Cineva care le va oferi întotdeauna iubirea cea mai pură. Problema este că în acest caz, inevitabil, ei nu vor fi la înălţimea acestei iubiri.

Sau, în cele din urmă, contează doar să iubim: o floare, un copac, un câine, un om.  Dumnezeu va căuta doar calitatea iubirii noastre. Pentru că, aşa cum spune, din nou, Eliphas Levy:

"Întotdeauna pe Dumnezeu Îl iubeşti când ştii să iubeşti cu adevărat." 



 Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html

                   
                   http://www.kestii.descult.com/2005/02/fragment-din-micul-print-de-antoine-saint-exupery/ 

                 
                   http://ganduriratacite.blogspot.com/2010/11/asculta-l-pe-socrate.html 

Sunday, February 13, 2011

Să nu coborâm de pe acoperiş

 Unele stări de lucruri din ultimul timp, şi respectiv, rezolvările care au survenit, m-au dus cu gândul la acest verset evanghelic, atât de plin de înţelepciune. Aşa cum frumos a explicat maestrul Aivanhov într-una din cărţile sale, "acoperişul" reprezintă porţiunea superioară a fiinţei noastre - Sinele divin. În timpul furtunilor, sau chiar al Apocalipsei, nu trebuie "să coborâm" la nivelul pereţilor casei - al personalităţii. Dacă vom rămâne "pe acoperiş", şi vom înceta să privim lucrurile lumeşte, atunci

Imaginea aparţine: http://www.eladesign.ro/portofoliu-locuinte_individuale-Locuinta_individuala_parter_mansarda_cu_garaj_de_doua_locuri.html

furtunile vor trece mai uşor, şi fără să lase urme. Valabil, după cum am spus, şi în cazul Apcalipsei - adică,a transformării fundamentale a fiinţei umane - cât şi a oricărei mici "furtuni" de sentimente şi trăiri iscate pe parcurs.
Desigur, deşi ştim că aceasta e calea, totuşi, chiar şi aşa, putem avea momente de coborâre. Şi asta, întrucât tentaţia de a privi lucrurile în felul lumii este mare. La urma-urmei, aşa am fost educaţi, şi aşa ne învaţă societatea zi de zi. Şi, e şi mult mai uşor aşa, să ne lăsăm duşi de val...până ce descoperim că ne ducem cu totul! Şi atunci, în câteva momente de luciditate, ne amintim ce bine era pe "acoperiş". Câtă linişte! Oare, de ce am coborât?
(Poate, pentru că partea de tină din noi şi-a cerut drepturile.Sau poate că, aşa cum spune Cioran, "există multă bucurie în nelinişte, şi multă voluptate în suferinţă, din moment ce omului îi poate fi teamă de mântuire ca de o mântuire înainte de vreme.) Şi, în momentul următor, luăm hotărârea să urcăm din nou!

Da, dar...descoperim că e mai greu să urcăm, decât să coborâm!Şi, de fapt, nici nu trebuie să o facem singuri...Doar rugăciunea salvează, şi ne asigură trimiterea energiei divine necesare "saltului". Ni se crează impresia că El este oricând gata să ne ajute, numai să cerem noi. Poate, pentru că ne respectă libertatea! Dacă am fi ales să rămânem "în casă", ne-ar fi respectat şi această alegere.
Şi după aceea - de fapt, după un timp în care transformarea se petrece lin, aproape pe nesimţite - ne trezim din nou în linişte. Problemele, durerile şi neîmplinirile noastre rămân - dar undeva, departe. Şi, nici nu mai apar atât de insolubile! Dimpotrivă, ele au rezolvări, dar altele decât cele văzute de la nivelul "casei". Şi în plus, căpătăm o stare care nu se poate descrie. O stare în care simţim că putem iubi toţi oamenii, chiar şi pe cei care ne-au rănit cândva. Dar altfel! Îi iubim ca pe nişte copii neştiutori, care jucându-se, în egoismul lor, nu realizează că pot lovi alţi copii. Nişte copii care îşi provoacă suferinţă lor-înşile şi celorlalţi, doar din ignoranţă.
Şi, putem accepta tot ce s-a întâmplat cu noi, şi toate alegerile copiilor din viaţa noastră. Îi acceptăm, îi mîngâiem pe creştet, şi trecem mai departe. Acum putem asta.

Desigur, problema este ca această stare să dureze. Şi pentru asta, e necesar să menţinem mereu contactul cu "acoperişul". Prin toate mijloacele care ne sunt accesibile...

Acesta nu a fost un text de interpretare teologică. Doar de viaţă!

"Omul este un infinit în virtualitate. Omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Este infinit în legătură cu Dumnezeu." (D. Stăniloae)


Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2009/05/un-nou-inteles-al-evangheliilor-cine-va.html 
                      
                      http://childagain.wordpress.com/2009/05/02/muntele-poveste-banal/ 

Saturday, February 12, 2011

Tină sau cer?

De multe ori, atunci când credem că am depăşit un prag, că acum suntem oarecum deasupra "nivelului mării" - ni se dovedeşte că acest nivel nu e stabil. Dacă nu ne menţinem ferm ancoraţi de "ţărm", marea se poate răzvrăti oricând. Desigur, nu vor mai fi furtuni ca acelea din trecut, dar nici calmul pe care îl aşteptam, şi ne simţeam îndreptăţiţi să îl avem. Va fi doar un fel de "mare agitată" - ca aceea pentru care se înalţă steguleţ galben, şi înnotul este interzis.

Imaginea aprţine blogului:  poze.haios.ro/listeaza_ poza.php?lang=en&id_jo... 

Desigur, aceste stări apar din vina noastră. Atunci când marea e calmă, în sfârşit, şi cerul apare tot mai albastru, nu e indicat să mai răscolim în zonele în care au fost cândva tornade. Încrederea prea mare în sine nu ne dă de ştire că acolo s-au mai păstrat curenţi, care se pot propaga.Şi, de la un mic curent, abia băgat în seamă, întreaga mare se răscoleşte din nou...
Dovadă că suntem prea slabi, sau prea statornici? Prea slabi ca să ocolim zonele, sau prea legaţi de vechile furtuni? Oricum, din moment ce efectul nu este benefic, înseamnă că pe undeva, ceva e greşit.

De multe ori, în asemenea cazuri, totul porneşte de la senzaţia neîmplinirii, a faptului că, undeva în timp, nu am făcut ceea ce trebuia. Şi/sau, nu am primit ceea ce trebuia. Sau, ca urmare a eforturilor noastre reparatorii, am primit doar torente amestecate de noroi şi ploaie.
Partea divină din noi e liniştită, senină, şi plină de compasiune. Dar partea lumească nu şi-a aflat încă liniştea pe deplin. Şi, cum ar putea? Bulgakov însuşi spune că "lumea farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu, pentru că şi-a dat unicul fiu pentru ea". Cum am putea atunci noi să ne ţinem departe de fascinaţia ei? Oricât ar fi ea de incredibilă, întrucât - ce poate fi mai fascinant la tină, decât la cer? Şi totuşi...Tina din om e încă puternică, şi uneori, apare mai "consistentă" decât cerul. Chiar dacă ştim că nu e decât o iluzie, şi a doua zi vom cădea din nou.
Şi totuşi, dacă ne gândim mai bine, nu tina contează! Poate nu tina însăşi ne ţine legaţi, ci tot...partea de cer din ea! Dumnezeu e ascuns în lume, şi acoperit de toate lucrurile şi substanţele. Dar sufletul căutător îl simte oriunde, şi atunci, poate că atracţia tinei este tot un fel de aspiraţie - chinuită, dureroasă şi neîmplinită - spre cer.
Se spune că înţelepţii nu aleg cărările lăturalnice, ci doar pe cele largi, şi pline de lumină. Aşa se petrece în majoritatea cazurilor. Şi totuşi, atunci când micile cărări ne cheamă, e oare o dovadă de tărie, sau de uscăciune, fuga spre drumurile largi? Totul depinde de câtă nevoie au drumurile mici de lumina adevărată. Şi mai ales, de cât de capabili suntem noi să ne menţinem în lumină, şi să nu ne umplem de frunze şi noroi.Pentru că, dacă alegând cărarea mică ne împomolim şi noi, scopul e ratat.

Poate de aceea sunt periculoase cărările mici...Pentru că, de multe ori, ne supraevaluăm forţele.Credem că putem face mai mult, că putem aduce mai multă lumină.Şi totuşi, atunci când tina din noi nu este încă pe deplin pătrunsă de cer, e foarte posibil ca tina să învingă...fie şi momentan! Şi, să ne îndepărteze cerul mult timp...

Întrebarea rămâne, deci, fără răspuns momentan. Deşi, în adâncul nostru, noi ştim răspunsul...Mai durează doar până când ne vom pătrunde cu totul de el. Şi asta, tot cu ajutor de Sus!

"Atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile lumeşte, află odihnă." (Cuv. Paisie Aghioritul)

Tuesday, February 8, 2011

Omul şi stânca

Am primit de curând prin mail o minunată pildă, care vine atât de bine în întâmpinarea unor nelămuriri dureroase ale multora dintre noi, încât pare să fi fost chiar un răspuns. Un răspuns trimis de Învăţătorul nostru, la o temă care ni s-a părut prea grea. Astfel de răspunsuri am mai primit în decursul timpului, exact atunci când am avut nevoie. Dovadă că nu suntem niciodată uitaţi.


 Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
  I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.


  Imaginea apartine blogului: http://turambarr.blogspot.com/2009/05/de-zapada-si-de-stanca.html

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :

- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.

“Adversarul” i-a spus: 
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.


Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”
Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.

Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat.
Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.
 
Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.
Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.
Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.


 
Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.
Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.
 


Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El”.

Arsenie Boca 

 

Monday, February 7, 2011

Adevărata iertare

Despre adevărata iertare nu se prea poate vorbi; mai mult se simte. Adevărata iertare nu este un gând, o intenţie mentală. Acesta este doar începutul! Putem avea mii şi mii de astfel de bune intenţii - curmate de suferinţă, mânie sau neîmplinire - apoi iar reluate, şi iar...Cu adevărat, la capătul drumului vom putea spune că mult am iertat.
Dar oare, am iertat pe deplin?
Cred că iertarea deplină, ca şi iubirea deplină, este un produs al harului. Nu stă în puterea unui suflet omenesc să ierte deplin fără coborârea acestei sfinte energii, care îl ajută să iasă din sine. Numai atunci când putem să ne vedem din afară, să facem abstracţie de suferinţele noastre, de neîmplinirile noastre, de jignirea noastră - adică, a personalităţii, sau eului nostru - numai atunci putem privi lucrurile din punctul Lui de vedere.

Imaginea aparţine: ionatan.files.wordpress.com/ 2008/02/megatron.jpg 

Numai atunci putem înţelege deplin de ce lucrurile s-au petrecut astfel, şi de ce eul nostru a trebuit să fie umilit, strâmtorat, pentru ca un alt eu să înveţe nişte lecţii. Şi atunci, lucrurile nu ne mai par atât de crâncene! Dispare sentimentul nedreptăţii.
Desigur, e greu să ne menţinem mereu în această stare. Dar, după un timp de mers pe cale, ne e mai uşor să reintrăm în ea. Totul depinde de la ce nivel alegem să privim lucrurile: dacă vrem să le privim "de pe acoperiş" - de la nivelul Sinelui divin - unde totul apare cu scop şi rost; sau de la nivelul "pereţilor casei", al personalităţii - unde senzaţia, sau măcar gândul nedreptăţii persistă.
Şi, e întrucâtva adevărat că această personalitate a noastră a avut de suferit din partea altei personalităţi. Suferinţă care i-a creat aceluia/aceleia o karmă, sau o datorie de plătit. Dar, scopul mai înalt al acestei situaţii a fost unul mai amplu. Poate, din punct de vedere divin, jignirile le erau necesare ambilor, pentru evoluţia lor. Chiar şi celui care se vedea mai bun, mai avansat pe cale. Sau, poate tocmai aceluia! Ca să poată proba cât de departe a ajuns...
Mai departe, evoluţia lucrurilor depinde într-adevăr de nivelul fiecăruia. Dacă sunt în stare să ierte, sau măcar să încerce. Sau, mai bine-zis, evoluţia lucrurilor depinde în măsură mai mare de cel mai înaintat pe cale. Dar şi aici, e un punct de cotitură: e posibil să ierţi de la nivelul "acoperişului", sau al "pereţilor" - după cum  am spus. Atunci când iertăm de la nivelul pereţilor, rămâne întotdeauna senzaţia că acel iertat ne este dator. Nu putem uita cât de mult ne-a rănit, ne-a destabilizat cândva, şi nu putem accepta să iertăm fără senzaţia datoriei lui/ei faţă de noi. Chiar dacă noi nu o vom cere niciodată, şi nici nu ne dorim asta!  Dar, e totuşi o senzaţie care pare să aducă un echilibru logic situaţiei.
Dacă, dimpotrivă, iertăm de la nivelul "acoperişului", simţim că situaţia s-a încheiat deplin. Nu mai avem nici o pretenţie de la celălalt, pentru că ştim că fiecare şi-a încheiat "lecţia". Iar dacă nu a făcut-o, există o Înţelepciune mai presus, care îl va pune negreşit să o facă cândva, în alte forme.
Desigur, cea mai bună rezolvare o aduce rugăciunea prin care cerem Divinului să ne dea capacitatea de a ierta, şi a fi iertaţi. Numai astfel vom putea căpăta puterea de a ierta cu adevărat, pentru că sufletul omenesc singur, după cum am spus, e neputincios. Un fel de "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"!

Dar, cum vom şti că am iertat? După cum spune şi terapeutul Lazarev, şi am probat apoi singură - atunci când gândul la cele petrecute nu ne mai aduce nici o frământare. Atunci când putem privi liniştiţi, cu pace, şi chiar cu zâmbet, situaţii care altădată ne umpleau de furie, sau durere. Iar acest lucru nu îl aduce doar timpul, am probat şi asta...Există multe lucruri asupra cărora timpul nu are putere.După cum am spus, numai puterea de Sus, energia harului, ne poate dărui această linişte durabilă.
De fapt, putem spune că pentru a ierta deplin, ca şi pentru a iubi deplin, este necesară o schimbare a omului în întregime. Este un întreg drum! De aceea, probabil, există atât de puţini oameni care iubesc şi iartă cu adevărat. Atât de mulţi se văd pe sine iubitori, vorbesc, cântă despre iubire, dar în fond, ştiu atât de puţin despre ea! Ei au apucat să cunoască doar partea de suprafaţă, sau coaja iubirii, şi acest lucru li s-a părut deja uimitor. Deja se consideră cei mai plini de iubire oameni de pe pământ! Dar, la prima rafală de vânt, descoperă cât de săracă, de neesenţială era iubirea lor. Cât de uşor de aruncat, sau de înlocuit cu alte lucruri, mai interesante...
Dimpotrivă, acei care nu vorbesc prea mult despre ea - poate nici nu pronunţă acest cuvânt - au deja în ei un izvor, care nu seacă nici în cele mai aprige furtuni, sau arşiţe. Desigur, poate dispărea iubirea de suprafaţă - sau vaporii - acel gen de iubire care cere manifestări lumeşti dulcege şi vorbe mari. Pot dipărea multe, dar nu izvorul. Chiar dacă el nu se mai vede...

Cred că s-au spus destule pentru a înţelege iertarea, şi iubirea. Restul, şi-l va spune fiecare, în "cămăruţa" sa...

"Iertarea face bine celui ce o acordă şi, totodată, celui ce o primeşte. Este cea mai puternică dintre puteri" (W.Shakespeare)

"Toţi suntem fragili". (W. Shakespeare)

"Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi înşine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă." (Sf.Silvan Athonitul)



Linkuri utile: http://childagain.wordpress.com/2009/02/26/despre-iertare-doar-cateva-cuvinte/ 

                      http://childagain.wordpress.com/2008/12/13/despre-a-iubi-i-a-ierta-sau-povestea-copacului-prietenos/ 


Thursday, February 3, 2011

Despre importanţa practicii

În ultimul timp, pe de o parte, treburile vieţii s-au dovedit prea multe pentru a mai lăsa timp pentru reflecţii, şi pe de alta, se ivesc de pretutindeni mesaje despre importanţa practicii spirituale, în contrapondere teoriei. Desigur, teoria are importanţa ei, mai ales la începutul unei căi spirituale. De fapt, în domeniul evoluţiei spiritului uman nu există teorie seacă, pur intelectuală, ca în cazul celorlalte domenii ale cunoaşterii. Teoria, adică învăţăturile despre alcătuirea şi evoluţia sufletului uman, şi despre universul invizibil, sunt niciodată simple învăţături "cărturăreşti", din care să fii pus o dată să dai un examen "teoretic" - adică, bazat pe memorie - şi gata! Avem titlu de esoterişti, maeştri sau ocultişti. Nici chiar acordarea anumitor "iniţieri", bazate pe deschiderea unor centri energetici, nu este teorie pură - deşi, nici practică nu o putem numi!
Totuşi, toate aceste "teorii" premergătoare sunt doar menite să constituie o bază pentru activitatea de mai târziu. (În acest sens, studierea Bibliei poate fi o bază foarte serioasă de lucru - ca şi a altor cărţi sfinte.) Deci, vine un moment când teoria - atunci când a fost corect înţeleasă şi însuşită - trebuie să fie pusă în practică. De fapt, cel mai bine şi mai corect ar fi să împletim practica cu teoria - adică, în timp ce ducem o viaţă creştină, de exemplu, să ne facem timp să studiem şi noile cărţi de înţelepciune ce apar. Acesta ar fi idealul, desigur - dar viaţa noastră este atât de plină şi de agitată, în genere, încât nu prea putem să le facem pe amândouă. Şi atunci, le mai facem şi pe rând, în funcţie de timp...
Uneori, avem lungi perioade când doar "trăim", ne agităm printre semenii noştri, ne străduim să ne facem datoria înscrisă în destinul nostru - şi atunci, rar mai avem timp să ne mai hrănim sufletul cu cuvintele înţelepciunii. Chiar dacă ne lipsesc! Şi, ne simţim cumva ruşinaţi că suntem atât de leneşi - noi, care altădată sorbeam cărţile ca pe o băutură uzuală.
Şi alteori, dimpotrivă, vine un timp nesperat de aşa-zisă odihnă - de fapt, e doar un repaus între două staţii - când "teoria" ajunge iar pe primul plan. Avem atunci puţin timp să mai învăţăm nişte lucruri noi, sau măcar, să le clarificăm pe cele vechi. Dar, aici intervine un lucru ciudat! După cum am zis, lucrurile noi, nu sunt noi cu totul. Descoperim că sunt tot vechile învăţături, însă îmbogăţite de noua noastră receptare. Pe măsură ce înaintăm în viaţă şi în cunoaştere, totul devine mai clar, mai esenţial. Poate că în final, vom descoperi că nu existau decât câteva adevăruri, şi mii de aplicaţii ale lor.
Şi atunci, înţelegem că pentru noi, nu va mai exista un timp al "teoriei pure". Tot ceea ce nu este practică, este irosire. Poate de aici sentimentul acela de pierdere, de trecere a timpului, chiar şi atunci când e vorba de o odihnă oarecum justificată.
Toate aceste înţelegeri le-a sintetizat foarte frumos Jakob Lorber în "Interpretarea Sfintelor Scripturi":
"Pentru lucrul pământului spiritual, omul nu are nevoie decât de cele două porunci ale iubirii. Cu acestea, el îşi lucrează cu uşurinţă ogorul spiritual.Dacă acesta este pregătit, atunci se poate semăna doar atât cât poate, şi vrea omul, sau el poate să citească din lucrurile bune ce i s-au dat atât cât poate obţine din acestea - din întreaga Sfântă Scriptură şi toate explicaţiile în legătură cu ea.[...]"

Aşadar, nu o mare cultură spirituală enciclopedică este ceea ce vrea Dumnezeu de la om. El vrea mai curând practica: îndeplinirea poruncilor iubirii. Dacă acest "ogor" este semănat, atunci poate veni şi cultura, şi chiar El ne va lumina şi îmbogăţi atât cât putem primi: "Şi chiar dacă voi veţi putea să îmi prezentaţi doar un ospăţ sărăcăcios, Eu îl voi binecuvânta. Mă voi aşeza cu voi la masa la care nu mă aşteaptă nici un trădător, sau puţinele cunoştinţe pe care le aveţi, Eu le voi extinde sub forma sorilor centrali de la care veţi primi lumina într-un nesfârşit belşug."
Ca să lămurim puţin sensul cuvântului "trădător", voi spune că el se referă nu la o persoană, ci la o tendinţă prezentă în sufletul omului. "Trădătorul" este mentalul obişnuit, care raţionează prin logica analitică. Acest mental ne face mereu să ne îndoim de adevărurile divine, şi chiar de semnalele trimise de propriul nostru suflet.  Dacă el este în plus hipertrofiat şi confuz din pricina multelor teorii şi "învăţători" pe care i-a audiat, atunci glasul Sinelui este repede înnăbuşit, sau Christul interior este crucificat între cele două lumi: a materiei, şi a spiritului.
Acest lucru se petrece atunci când educaţia spirituală începe şi continuă numai, sau aproape numai, prin cunoaştere intelectuală. Este cazul unor erudiţi în teologie şi filosofie. Desigur, cunoaşterea nu este un lucru rău în sine! Ea poate constitui uneori prima treaptă a drumului spiritual. Dar, după cum am spus, cunoaşterea trebuie repede urmată de practică, altfel "se împietreşte". Şi, prin practica iubirii şi compasiunii, facem posibilă coborârea harului, care îngăduie un alt fel de cunoaştere, mai profund.Şi, chiar şi vechile cunoaşteri apar într-o altă lumină!
Nu degeaba în minunata epopee "Bhagavad-Gita", eroului Arjuna i se cere la un moment dat să lupte împotriva vechilor lui prieteni şi învăţători. Pare un lucru  crud şi absurd luat mot-a-mot, dar acest fapt ascunde un adevăr spiritual mai profund. Fiecare om, la un moment dat, are şansa de a deveni un erou spiritual, şi atunci el va trebui să lupte împotriva tuturor vechilor sale obiceiuri, comodităţi şi concepte intelectuale. Teoriile vechi, care i-au fost cândva "învăţători", şi-au atins limitele - ele trebuie "ucise", pentru a face loc noului. "Nu se pune vin nou în burdufuri vechi", spune şi Iisus.

Aceste lucruri devin destul de evidente, cu timpul!  Şi, tot cu timpul, înţelegem şi importanţa practicii. Desigur, totul este un lung parcurs, şi nu este greşit dacă, la început, avem o dorinţă nesecată de cunoaştere. Depinde însă în ce scop dorim această cunoaştere, şi cum intenţionăm să o folosim - dacă intenţionăm...După cum spunea Sf.Serafim de Sarov: "Numai lucrările bune înfăptuite pentru Hristos ne aduc harul Duhului Sfânt".
Este o frază care a fost înţeleasă în fel şi chip. De fapt, sfântul a vrut să ne vorbească exact despre importanţa motivaţiei corecte a lucrărilor noastre - fie în domeniul cunoaşterii, fie în cel al practicii.  Lucrările înfăptuite pentru Hristos sunt cele făcute din dragoste, şi fără dorinţa obţinerii unui alt profit pentru noi-înşine: recunoaştere, stimă, mulţumire de sine egoistă. Hristos este simbolul iubirii evanghelice, necondiţionate.

Ar mai fi multe de spus despre relaţia dintre cunoaştere şi practică, sau despre importanţa fiecăreia dintre ele. Dar pentru că timpul e scurt, mă opresc aici, lăsând pe fiecare să îşi treacă în revistă propriile înţelegeri.Şi, iată şi nişte minunate cuvinte ale lui Nichita Stănescu, ce par a concluziona foarte bine procesul devenirii spirituale:

"Transformarea luminii în existenţă, şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum ne-o închipuim acum, poate fi o metaforă; dar, dacă nu este numai o metaforă?" (Nichita Stănescu) 

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...