Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Tuesday, March 29, 2011

Despre timpul potrivit

Este o problemă puţin conştientizată de către călătorii spirituali parcurgerea etapelor la timpul potrivit.Cei mai mulţi dintre noi am vrea să ajungem cât mai repede, cât mai departe! Uneori, desigur, această grabă apare justificată. Ştim că viaţa omenească e scurtă, şi puterile noastre limitate, iar perioada noastră de maximă potenţă fizică şi mental-spirituală este şi ea scurtă, în mod obişnuit. Şi atunci, avem tendinţa să "forţăm", să ne depăşim limitele, chiar să sărim peste etape.
Însă, uităm un lucru: nu vom putea obţine decât ceea ce avem înscris în destin, plus ceea ce harul divin ne adaugă. Cu alte cuvinte, există o limită a devenirii  noastre, chiar dacă, prin intermediul harului, această limită este ceva mai largă. De fapt, tocmai posibilitatea de a ne depăşi "programul înscris" prin apelarea la ajutorul harului este cea care ne determină să vrem să obţinem cât mai mult. Noi nu ştim exact cât ne va permite harul să evoluăm, şi atunci, dorim şi sperăm cât mai mult! Dar, iarăşi uităm un lucru: harul se obţine şi el ca urmare a respectării unor legi, şi a parcurgerii unor încercări. Şi, tocmai aceste încercări se pot dovedi extrem de greu de parcurs pentru cineva care nu le avea, probabil, în program. Desigur, nu imposibil, dar foarte greu! Uneori, pe parcursul lor putem simţi că suntem părăsiţi de Dumnezeu, că, în loc să fim ajutaţi, aşa cum credeam a fi normal unor discipoli spirituali, mai mult suntem afundaţi!
Ştim că nu poate fi aşa, dar în acelaşi timp, ne dăm seama atunci că, poate, am cerut cândva mai mult decât puteam duce. După cum le-a răspuns Iisus lui Iacov şi Ioan atunci când aceştia i-au cerut să stea la stânga şi la dreapta sa: 38 ,,Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul, pe care am să -l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?“ 39 ,,Putem,“ au zis ei. Şi Isus le -a răspuns: ,,Este adevărat că paharul pe care -l voi bea Eu, îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi; 40 dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru cari a fost pregătită." (Marcu 10.38-40)

Desigur, poate părea o blasfemie să comparăm uşoarele încercări de astăzi, cu acelea cu adevărat zdrobitoare din vremea primilor apostoli. Dar actualmente oamenii sunt atât de slabi, şi nu simt întotdeauna comuniunea cu Hristos aşa cum o simţeau aceia,  încât până şi aceste încercări uşoare apar drept cumplite. Sau, mai există o situaţie: pentru unii oameni poate părea drept cel mai uşor lucru să moară pentru Hristos, ca acei primi apostoli, dar cu mult mai greu să trăiacă pentru El: în sărăcie, umilinţă, nerecunoaştere. Este vorba şi de faptul că astăzi tipul încercărilor este altul.  Într-un sens, aceasta poate fi o încercare chiar mai grea decât a-ţi da viaţa!
Poate, nu pentru ucenicul în sine - în general, ucenicii au căpătat deja acea structură care le permite să poată vieţui şi în belşug, şi în lipsă, şi în cinste, şi în dezonoare, după spusele lui Pavel. Dar, pentru cei care depind de ei! Poate că, atunci când au început această cale, nu erau legaţi de creaturi, sau nu îşi conştientizau legăturile. Dar cu timpul, ajung să înţeleagă că toate încercările prin care trec ei, sunt resimţite şi de cei dragi, şi care depind de ei. Şi atunci, cel mai greu lucru este să continue, văzând cum îi chinuie pe cei dragi, şi care nu şi-au ales conştient acest drum spiritual, ci merg pe el doar în virtutea legăturii cu acei ucenici.

Desigur, aceasta nu înseamnă renunţarea la drumul spiritual! Un ucenic adevărat nu ar mai putea renunţa niciodată, după ce a parcurs o lungime. Dar, ar putea conştientiza că are nevoie de un alt ritm, întrucât cei dragi nu pot ţine pasul cu acele încercări. Alta este, probabil, situaţia călugărilor, şi a acelora - mult mai puţini - care nu au legături, deşi trăiesc în lume.  Pentru ei, drumul poate fi după hotărârea lor iniţială, dacă au această  putere. Şi, desigur, după voia lui Dumnezeu!

Legat de acest ritm al fiecăruia, trebuie să spunem ceva şi despre vieţuirea în, sau în afara, Bisericilor. Am spus şi altădată: există multe căi spirituale, şi ne putem mântui foarte bine şi în Biserici, şi în afara lor. Idealul, desigur - şi care, după unele păreri nu este chiar atât de îndepărtat - este să putem ajunge toţi la statura de preoţi după felul lui Melchisedec - adică, prin investire de Sus, fără a o primi de la oameni, ca intermediari.
Atunci când am ajunge la acea statură, am putea face şi realiza tot ceea ce fac preoţii actuali în Biserici. Deci, ne-am putea ajuta pe noi, şi pe ceilalţi oameni, aşa cum o fac preoţii actuali, însă fără a avea nevoie de un loc anume - Biserica ar fi  însuşi trupul nostru - şi nici de un ritual complicat. Simpla intenţie curată a inimii, şi rugăciunea în cuvinte simple, probabil că ar realiza ceea ce fac astăzi slujbele religioase.
Acesta este un ideal minunat şi realizabil. Însă, nu chiar atât de repede...Pentru a ajunge acolo, ar trebui să parcurgem un drum al iubirii şi al jerftei de care probabil nu mulţi suntem capabili. Nu e de-ajuns doar să vrem, să avem intenţii corecte, şi chiar iubire, dacă nu trecem şi încercările vieţii practice. Şi, tocmai acestea sunt cele mai grele...Poate tocmai pentru că, la început, noi le vedem altfel, nu înţelegem cu adevărat în ce ar consta ele. Poate ne gândim la încercările glorioase din templele egiptene, care testau mai mult voinţa, curajul şi capacităţile fizice. Opinia mea este că unii oameni din zilele noastre ar putea trece acele încercări, şi totuşi nu s-ar "califica" pentru a deveni preoţi după Melchisedec. Iisus a introdus încercări chiar mai grele, pentru că implică zdrobirea întregii vieţi,  şi a sufletului, şi umilinţa.

 Şi atunci, până ce nu vom deveni acel fel de preoţi, până ce nu vom putea primi suficient har încât să întâmpinăm orice situaţii ale vieţii cu linişte, ştiind că Dumnezeu  ne va permite să le rezolvăm noi-înşine, nu vom putea renunţa la ajutorul Bisericii, sau al oamenilor aflaţi la un nivel spiritual superior. Şi, ar fi o greşeală să îi îndemnăm şi pe ceilalţi să renunţe, până când nu îi vom putea ajuta noi-înşine în orice situaţie. Orice situaţie, însemnînd: să îi putem vindeca de boli prin punerea mâinilor - precum primii creştini;  să le putem da întotdeauna sfatul cel bun, şi după voia lui Dumnezeu pentru problemele lor; să îi ajutăm efectiv să îşi depăşească greşelile şi încercările prin rugăciunea noastră; să îi putem apăra de cel rău şi de slujitorii lui, aşa cum Iisus şi apostolii scoteau demonii, etc.
Desigur, unii dintre noi avem cunoaştere adevărată, şi un drum deja parcurs. Probabil că, în majoritatea cazurilor, ne vom putea ajuta măcar pe noi-înşine, dacă nu şi pe ceilalţi. Desigur, tot cu voia Lui! Însă, chiar şi aceştia dintre noi, tot vom putea fi puşi vreodată într-o situaţie pe care să nu o putem depăşi prin propriile forţe şi propria rugăciune, oricât de mult am încerca.  Şi aceasta, ca să realizăm că mai avem încă drum de  parcurs până ce vom ajunge la statura de preot, şi că până atunci, tot trebuie să apelăm la trimişi ai Lui cu mai mult har. E un exerciţiu de smerenie!

Ar mai fi multe de spus, desigur, pentru că problema drumului, şi a ritmului spiritual, este foarte complexă, şi mai mult: există, cred, tot atât de multe situaţii particulare, cât şi cele aparţinând "regulii"! Cel mai bine este să ne urmăm drumul în linişte, fără a cere prea mult dintr-o dată, şi fără a ne compara drumul cu al celorlalţi, pentru că nu există două la fel. Asemănătoare, poate, dar nu la fel!
Şi, să ne rugăm să avem putere, pentru că încercările, după cum am spus, nu mai seamănă  cu acelea din vremurile vechi...

"Dumnezeu ne smereşte prin necazuri şi patimi, pentru că nu ne smerim noi-înşine." (D.Stăniloae) 

Tuesday, March 22, 2011

Povestea furnicuţei

A fost odată o lăcustă întreprinzătoare şi ambiţioasă, care dorea mereu mai mult decât ceea ce avea. De fapt, acesta era un semn că iubea progresul, pentru că, desigur, numai insectele proaste şi leneşe se pot mulţumi cu ceea ce au!
De exemplu, într-o zi a zărit două furnicuţe certându-se în iarbă, şi s-a apropiat să asculte. Privind, i s-a părut tare frumoasă furnicuţa-bărbat, şi s-a gândit că ar fi bine să o păstreze pentru sine. Aşadar, atunci când furnicuţa-femeie a plecat din poiană, lăcusta a făcut un salt majestuos, şi a răpit furnicuţa-bărbat. A dus-o în casa ei din fâneaţă, şi a avut grijă de ea aşa cum se pricepea. Adică, furnicuţa-bărbat muncea şi aducea cele necesare, iar lăcusta sărea toată ziua, şi distra furnicuţa-bărbat - pentru că numai asta se pricepea să facă.

 Imaginea aparţine site-ului: http://glasulintelepciunii.blogspot.com/2010/02/furnicuta-muncitoare.html

Desigur, mai făcea şi ordine prin casă, în mod impecabil, ronţăind frunzele care creşteau în plus şi stricau aspectul locuinţei.
Dar, la un moment dat, lăcusta s-a plictisit, şi în plus, a început să se teamă că furnicuţa-femeie îşi va dori partenerul înapoi. În zadar îi spunea el că lui îi plăcea foarte mult cum ţinea ea ordinea, lucru pe care furnicuţa lui nu fusese în stare să îl facă. Iar să îl distreze, nici atât, pentru că ea muncea atât de mult în furnicar, încât seara cădea moartă de oboseală.
Lucrul acesta i-a sunat lăcustei ca un semnal de alarmă: furnicuţa-femeie muncea! Chiar era apreciată pentru munca ei, ceea ce era şi mai îngrijorător. Şi furnicuţa-bărbat muncea, şi aprecia munca bine făcută. Nu cumva, după un timp, va simţi că ceea ce îl lega de furnicuţa-femeie era mai important decât ceea ce îi oferea ea?
Plină de nelinişte şi furie, a plecat să o caute pe furnicuţa-femeie. A găsit-o muncind, ca de obicei, şi îngrijind de tinerele furnicuţe ale comunităţii. Întrucât munca ei era foarte apreciată, i se propusese să se mute într-un muşuroi mai mare, şi mai frumos. Lăcusta s-a gândit că, dacă se întâmpla asta, şi furnicuţa-bărbat auzea, poate i s-ar fi făcut dor de ea.
A urmărit-o fără ca furnicuţa să îşi dea seama, şi a început să strice tot ceea ce făcea ea. Dacă furnicuţa încerca să se caţere pe un fir de iarbă ca să ia o sămânţă mare, ea rodea firul la rădăcină.Dacă furnicuţa voia să străbată o baltă mergând pe un pai, ea rodea paiul la un capăt, până ce acesta cădea. Dacă furnicuţa voia să se caţere pe o tulpină mai mare, ea îi rodea toate frunzele din cale. La un moment dat, şi-a adus şi o coropişniţă în ajutor, care era specializată în a roade absolut orice se îndrepta în sus. Împreună, aproape au reuşit să îi distrugă furnicuţei şansele de promovare.
Aceasta nu înţelegea ce se petrecea. Ea muncea întotdeauna bine, şi îşi iubea munca. Era unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa ei. Ştia că lăcusta îi luase furnicuţa-partener, dar nu îi purta pică, pentru că îşi dăduse seama că nu erau potriviţi. Şi întotdeauna, atunci când intervine o despărţire, şi mai ales una care durează, există un motiv profund.Aşadar, nici nu se gândea că lăcusta ar nutri vreun resentiment faşă de ea.
Dar, ca toate furnicuţele, avea şi ea un fluturaş-protector. Şi fluturaşul ei văzuse tot ceea ce se petrecea, şi nu îi plăcuse deloc. În cele din urmă, a atenţionat-o pe furnicuţă printr-o boare de vânt. Vânticelul a silit-o să îşi plece privirile, şi atunci a văzut cum cineva îi rodea firul de iarbă...Nu a putut recunoaşte persoana cu exactitate, dar a simţit-o. Uimirea ei nu a mai avut margini! Nici prin gând nu îi dăduse că toate eşecurile ei se datoraseră relei-voinţe a cuiva.Se învinuise pe sine, ba chiar şi pe fluturaş, că nu o ajutase îndeajuns...
Dar, nici chiar atunci, nu a simţit duşmănie. De fapt, nu a simţit  nimic, decât o uimire amestecată cu compătimire. Cât de îngust trebuie să fie sufletul cuiva ca să facă asemenea lucruri! Şi, s-a grăbit să îndrepte lucrurile pe care lăcusta le stricase. Desigur, nu a reuşit singură, ci ajutată de fluturaş, şi de o buburuză generoasă pe care i-o trimisese fluturaşul. Firele de iarbă au fost sădite la loc, şi seminţele culese. La sfîrşit, buburuza i-a propus să îi dăruiască o mantie protectoare, care să împiedice lăcusta să se mai apropie de ea. Dar furnicuţa nu a fost de acord. Acum, că ştia, se gândea că fluturaşul şi vântul lui de primăvară o vor ajuta îndeajuns - aşa cum o mai făcuseră.

Care poate fi încheierea poveştii? Încheierea nu este una definitivă, ca şi în viaţă. Furnicuţa şi-a continuat munca şi viaţa, iar lăcusta...a fost extrem de furioasă şi nefericită! Pentru că şi-a dat seama că nu îi mai putea face rău furnicuţei-femei, şi mai ştia şi că nu va fi niciodată sigură dacă furnicuţa-bărbat va rămâne la ea. De fapt, în întreaga poveste, ea se vedea drept singura victimă. Şi, aşa şi era...

Care este morala poveştii? De fapt, nu e nevoie de o morală.  Există poveşti care există, pur şi simplu...Şi, la urma-urmei, chiar şi moralele se pot schimba!:)

Monday, March 21, 2011

Cum şi cât de departe putem ajunge


 Poate părea un titlu ambiţios, rezumând o cunoaştere pe care doar puţini o posedă, dar adevărul este puţin diferit. Nu intenţionez o trecere în revistă a diferitelor căi spirituale, şi a treptelor pe care le putem atinge pe fiecare. Ar fi, sincer, o întreprindere care mă depăşeşte.Vreau doar să împărtăşesc ceea ce am înţeles de curând referitor la nivelul pe care îl putem atinge urmând o cale spirituală, indiferent care. Şi anume, că acest nivel depinde de doi factori: voinţa Divinităţii, şi voinţa noastră. Nu este un proces "mecanic", prestabilit de secole: faci asta şi asta, meditezi, stai în cutare poziţii, sau te rogi, şi atingi treptele X şi Y, în mod obligatoriu.

Imaginea aprţine site-ului:  http://daniilgaucan.wordpress.com/2010/12/08/mesaj-de-la-ingeri/
Desigur, experienţa multor maeştri şi învăţători spirituali a schiţat cîteva trepte esenţiale, care se regăsesc în toate tipurile de iniţieri, inclusiv cea creştină: pregătirea, iluminarea şi mântuirea - sau eliberarea, sau sfinţirea. Dar, chiar şi aceste trepte cunosc o mare varietate de manifestări, şi uneori nici nu urmează aşa, strict cronologic, ci se pot împleti, ca să zic aşa. De exemplu, în timpul acţiunii de purificare fizică şi morală - care constituie pregătirea - putem avea mici momente de iluminare, sau putem urca un nivel apropiat de iluminare, în care lucrurile lumii, şi trăirile omeneşti obişnuite să le simţim altfel, mai detaşat, şi dintr-un punct de vedere universal. Uneori, aceste  stări durează mai mult, alteori mai puţin. Dar, o dată ce am atins o asemenea stare cândva, nu mai putem fi aceiaşi de dinainte - oricât de mult am mai greşi, sau ne-am lăsa duşi de lucrurile lumii. Părintele Stăniloae numea iluminarea "a vedea tot mai mult în univers raţiunile lui Hristos, a uni tot mai puţin patima cu lucrurile pe care le vezi, să le vezi cât mai curate, mai puţin amestecate." Aşadar, nu pare chiar un lucru supraomenesc, ci o urmare oarecum firească a comuniunii cu Hristos, cu modelul oferit de viaţa Sa. Desigur, este supraomenesc în măsura în care depăşeşte capacităţile omului singur, şi e nevoie de susţinerea de Sus, de har, ca să putem ajunge să simţim aşa. Deci, după cum spuneam mai Sus, trebuie să vrea şi Dumnezeu să ne iluminăm, măcar puţin, nu poate fi doar meritul nostru, şi al procedurilor noastre.
Şi totuşi, există atât de multe şi variate situaţii ale vieţii spirituale, încât nu putem da reguli generale. Voi numi doar câteva constatări personale. Nu ştiu dacă pot fi transformate în reguli. De exemplu, cele trei etape descrise sunt doar generice, şi ele cuprind mai multe subetape. Adică, treptele spre mântuire sunt mult mai multe. După cum am spus mai sus - deşi, poate părea o blesfemie pentru anumiţi credincioşi - nici iluminarea nu este doar un moment anume, în care te schimbi total. Sau poate, nu pentru toată lumea! Pentru unii, poate fi doar un moment - mari spirite, cum a fost Budha meditând sub copacul bodhi. Sau, anumiţi sfinţi creştini. Dar pentru alţii, probabil aceste momente sunt extraordinar de greu de obţinut, sau nu le-ar putea suporta dintr-o dată, şi atunci ei vor primi mici iluminări, progresive, care să vină una în continuarea alteia în mod firesc. Cred că e cazul majorităţii ucenicilor spirituali. După cum spunea Eliade, acestea sunt "momente de ruptură" în ţesătura lumii, în care putem vedea puţin ceea ce e dincolo de ea. Şi după aceea, "nu ne vom mai putea împărtăşi de iluzia acestei lumi." Suferinţele, dezamăgirile, chiar greşelile noastre înţelese pot constitui asemenea momente. Sau, întâlnirea cu un mare învăţător - deşi, aceasta este o situaţie destul de rară în zilele noastre. Cei mai mulţi suntem ghidaţi de către învăţători fără de trup, uneori chiar mari spirite pe care am hotărât în mod conştient să le urmăm. (Ex. Hristos). Eventualii învăţători şi sfătuitori pământeşti sunt doar trimişi ai acestor mari spirite. Dar, nu trebuie să ne descurajăm dacă nu vom primi învăţători potriviţi în planul realităţii imediate! Cel mai mare învăţător al tuturor este însuşi Dumnezeu, şi El va şti să ne ghideze pe toate căile, chiar şi în lipsa sfătuitorilor pământeşti. Sf. Serafim spunea şi el la un moment dat: "Citeşte Evanghelia şi foloseşte-ţi propria judecată." Şi "Îngerul nostru păzitor, dăruit nouă la Sfântul Botez, ne este suficient."
Desigur, pentru cei aflaţi la început, un învăţător "vizibil" este indispensabil, pentru că începătorii întâmpină multe capcane. Este un moment de mare importanţă atunci când Dumnezeu hotărăşte că nu mai avem nevoie de învăţători trupeşti.Sau poate, şi acest lucru este individual, ţinând strict de nivelul şi formaţia fiecăruia. Pentru cei care au devenit mai receptivi la călăuzirea Duhului, şi la primirea semnelor şi mesajelor de la învăţătorii netrupeşti, fie şi numai la modul intuitiv, probabil că nu mai este necesar un "intermediar" trupesc. Dar, chiar şi aceştia vor întâmpina momente de cumpănă şi de ispită, în care vor simţi nevoia să mai întrebe şi alţi oameni, mai luminaţi decât ei, cum văd încercările la care sunt supuşi.
Apropos de aceasta, iată o problemă majoră pe care am întâmpinat-o: cea legată de importanţa, sau nu, a  Bisericii în călăuzirea unui ucenic. Desigur, Biserica este doar un instrument de cunoaştere şi apropiere de Dumnezeu. Dumnezeu se poate revela în multe forme, şi poate acorda harul Său şi celor din Biserică, şi celor din afară, numai după cantitatea de iubire activă a acestora. Adică, iubirea unită cu fapta, cu urmarea poruncilor lui Hristos. "Căci zice Scriptura: Tot cel ce crede în El nu se va ruşina." (Romani 10.11) şi "Oricine va chema numele Domnului se va mântui".(Romani 10.12) Deci, pentru mântuire nu sunt neapărat necesare ritualuri, lucru pe care l-a spus şi Iisus, în repetate rânduri.
Şi totuşi, aceste ritualuri ale Bisericii au încă multă putere, atunci când sunt practicate de canale curate, şi pline de iubire. Biserica mai are încă slujitori vrednici. Şi, aceste ritualuri au fost date ca ajutor celor mai pământeşti, mai plini de slăbiciuni, de a primi şi ei harul, şi a se apropia de statura lui Hristos. Aşadar, renunţând la ele, nu suntem neapărat afară de drumul mântuirii, ci doar ne refuzăm ajutoare preţioase, de care mai putem avea încă nevoie. Când vom putea renunţa cu totul la ele? Desigur, atunci când vom atinge o asemenea statură, încât Dumnezeu să ne dea puterea de a face ceea ce fac aceste ritualuri, însă fără săvârşirea lor. Adică, să avem puterea de a lega şi dezlega pe fraţii noştri care ne-au greşit ("ceea ce legi tu, legat e şi în ceruri, şi ceea ce dezlegi, dezlegat va fi şi în ceruri"), să avem puterea de a vindeca pe bolnavi prin rugăciunea noastră, de a schimba în bine soarta cuiva prin rugăciunea noastră, de a-l ajuta să îşi rezolve problemele, şi, desigur, de a lupta eficient împotriva răului. Acesta însemnând să putem lupta chiar cu diavolii, şi cu legările malefice făcute asupra noastră, şi a celorlalţi. Numai atunci când măcar câteva din aceste lucruri vor sta în puterea noastră, vom putea renunţa la orice sprijin exterior.
Desigur, pot exista oameni foarte buni, şi iubiţi de Dumnezeu, care să nu aibă nevoie lungi perioade de timp de Biserică, iubirea din ei fiind o protecţie îndeajuns. Şi totuşi, chiar şi acelora, Dumnezeu le poate trimite încercări şi ispite, ca să îşi vadă limitele, şi să nu se cantoneze într-o siguranţă de sine călduţă. Şi, desigur, să vadă cât mai au de parcurs, dacă vor să renunţe cu totul la Biserică. Astfel, înţelegem Înţelepciunea lui Dumnezeu, şi cum toate lucrurile şi instituţiile lăsate de El au un rost.

Acum, desigur, se vorbeşte despre acel "sfârşit al timpurilor" din 2012, şi nu sunt doar vorbe. Omenirea va trece pe un nou nivel vibratoriu, că vrea, sau nu vrea! Pentru unii, această trecere va fi dureroasă, pentru alţii, va fi o eliberare din vechile cătuşe. Şi, această creştere a nivelului vibratoriu, probabil că va permite multor ucenici spirituali sinceri accesul la daruri ale spiritului care altădată aparţineau doar sfinţilor, sau aleşilor. Poate că atunci, unii dintre ei vor putea face, într-adevăr, tot ceea ce fac Bisericile. Lucruri pe care unii vindecători spirituali deja le fac, chiar şi acum: vorbirea cu sfinţi, cu îngeri, cu înalte entităţi de lumină, vindecarea sufletelor şi trupurilor celor care le cer ajutorul, călăuzirea lor după mesajele primite de la mesagerii celeşti, transmiterea acestor mesaje lumii întregi, etc.
Desigur, nu trebuie ca acest lucru să fie privit ca un scop în sine, sau ca un lucru meritat! Nimic nu poate fi îndeajuns de meritat de către fiinţele slabe şi păcătoase care suntem. Dar, e bine să ştim că există posibilitatea de a face şi a deveni aproape orice, numai să vrem să iubim îndeajuns, şi să urmăm legile divine.

Şi apropos de asta, întrucât m-am lungit îndeajuns, aş vrea să spun doar câteva cuvinte şi despre a doua parte a titlului acestui text: cât de departe putem ajunge? Cred că, din cele de mai sus, s-au înţeles cu uşurinţă câteva lucruri. Cel mai important este acela că voia lui Dumnezeu hotărăşte, în principal, acest lucru. Şi noi nu trebuie să aşteptăm cu nerăbdare să primim mari daruri, ci să ne preocupăm doar de purificarea şi îmbunătăţirea noastră, în parelel cu faptele iubirii. De fapt, dacă a doua condiţie este îndeplinită, prima îi urmează, pentru că "temelia este aproapele", după cum spune Patericul.
Dar, există şi aici un mic corolar. Dumnezeu, în iubirea Sa, şi în spiritul dreptăţii, a îngăduit ca şi voia noastră să aibă o greutate. Dacă noi voim să devenim ceva, El ne va ajuta să devenim acel ceva. Şi, desigur, El nu va trece peste voia noastră, dacă noi nu vom vrea să devenim mai mult! Acesta este un lucru bizar, şi poate greu de crezut. Poate, desigur, să se aplice doar unor cazuri individuale...Dar aşa am simţit eu a fi: chiar dacă noi am putea deveni mai mult, dar acest lucru ne sperie, sau nu îl dorim din alte motive, El nu ne va sili. Desigur, probabil răspunderea va fi a noastră, că nu ne-am întrebuinţat întregul talant. Dar, El ne va respecta alegerea...până ce vom înţelege, şi vom simţi altfel!

Sper că aceste gânduri şi concluzii ale mele vor folosi şi altor ucenici care îşi pun întrebări. De fapt, aceasta este o datorie a celor aflaţi pe drumul devenirii: de a-şi împărtăşi experienţele cu ceilalţi tovarăşi. "Dăm şi luăm toţi unii de la alţii", după cum spunea un mistic.

"Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi." (Ioan 8.32) Fie şi mici fragmente de adevăr, din mai multe surse, sunt de ajutor pentru a recrea o oarecare imagine a întregului.
Căci "cioburi de cer mai sunt printre noi
Şi cu ele putem spera 
Să mai dăm câte un răspuns lumii." (C.Noica)

Tuesday, March 15, 2011

Despre greşelile celor care n-ar trebui să greşească

Se ştie că, atunci când greşeşte un om obişnuit, un "om al lumii", acest lucru nu este considerat foarte grav. Ba chiar, pare oarecum normal ca aceşti oameni să greşească, întrucât "centrul" lor nu este foarte bine definit. Adică, valoarea lor centrală călăuzitoare variază funcţie de timp şi împrejurări. Desigur, unii dintre aceşti oameni pot fi călăuziţi de valori bune în sine - zise "principii" - dar întrucât acestea sunt doar legi impuse naturii lor, fără a le fi trecut prin înţelegerea inimii, ci doar prin cea a minţii, chiar şi ele se pot clătina, în momente de criză.
Astfel stau lucrurile cu "oamenii lumii", dar când vine vorba despre cei care au un alt centru călăuzitor, fiecare greşeală se vede de departe, şi poate influenţa major modul de gândire şi comportament al celorlalţi. După cum spune un mistic oriental, înţeleptul este ca un munte înalt, şi dacă el se clatină, toată natura din jur suferă.
Acest lucru este adevărat la modul ideal. Adică, dacă oamenii ce încearcă să transceandă lumea ar fi deja perfecţi, în mod sigur, nu ar trebui să ne aşteptăm ca ei să mai greşească. Dar de fapt, perfect nu este decât însuşi bunul Dumnezeu. Şi Iisus spune la un moment dat bogatului ce îl întrebase ce să facă pentru a se mântui: "De ce mă numeşti bun? Numai Tatăl ceresc este bun." Aşadar, În natura sa umană, nici chiar El nu se considera bun. Doar Spiritul Divin, Tatăl din El, era bun.

Aceasta nu este o pledoarie în favoarea greşelii, ci doar pentru a ne face să înţelegem că nu trebuie să îi judecăm pe cei mai aproape de El, şi care greşesc. Doar El are dreptul să îi judece. Petru s-a lepădat de El de trei ori, şi totuşi a ajuns unul dintre cei mai luminaţi apostoli. Toma nu a crezut de la început în învierea Sa. Şi, la fel ca el, mulţi ucenici mai mici au fost disperaţi după moartea Sa, şi nu au crezut cu adevărat că El va învia. Şi totuşi, El nu i-a pedepsit cu asprime, ci doar le-a atras atenţia cu blândeţe. Întrucât El le ştia sufletele, şi ştia că ei ar fi fost capabili să meargă până la moarte pentru apărarea ideilor aduse de El - ceea ce mulţi au şi făcut.
Altfel privind, ca să putem măcar judeca cu dreptate, ar trebui să fim puşi exact în situaţiile în care au fost puşi cei care au greşit, şi să simţim ce au simţit ei.Şi, nici chiar atunci...pentru că fiecare om este alcătuit în mod unic, şi ceea ce pentru unul apare drept piatră de hotar, pentru altul este doar o mică aşchie. Doar El ne înţelege pe fiecare în mod perfect, şi ştie de ce am simţit şi am făcut cele ce am făcut.Şi, tocmai de aceea, doar El este în drept să ne dea sentinţa.
Totuşi aş putea spune că - deşi, e doar o părere personală - El ar putea înţelege greşelile înfăptuite din prea multă dragoste. Chiar dragoste greşit direcţionată, înspre lume şi creaturi, în locul dragostei divine atotcuprinzătoare şi fără durere. După cum spune chiar El relativ la femeia păcătoasă ce îi ungea picioarele cu mir: "iertate sunt păcatele ei, pentru că mult a iubit."
Desigur, mai târziu, cei care au greşit astfel vor primi alte lecţii, până ce vor înţelege pe deplin cum trebuie să fie dragostea, şi că întotdeauna creaturile trebuie să fie iubite după El. Dar oricum, cei care au greşit din iubire vor fi întotdeauna mai puţin în greşeală decât cei care au greşit din neiubire, egoism şi interese pământeşti.

Poate că acestea sunt lucruri arhicunoscute, poate că nici măcar nu merita să mai vorbesc despre ele...Dar, acest lucruri arhicunoscute sunt şi cele care se repetă cel mai des, în toate timpurile. După cum spune Eccleziastul: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare."

Aşadar, să ne urmăm drumul! Cu greşeli, sau fără, tot acolo ne va duce...

Saturday, March 12, 2011

Despre magie neagră şi farmece

Pentru  unii intelectuali supraeducaţi şi îmbibaţi de cuceririle ştiinţei, aceste noţiuni pot părea poveşti de adormit copiii, sau superstiţii populare. Chiar de le-ar cădea pradă acestor manifestări, aceştia mai bine ar muri decât să accepte ceea ce li se întâmplă. Şi, tocmai ei sunt victimele cele mai uşoare, pentru că magicienii negri se bazează şi pe ignoranţa şi incredulitatea acestui gen de oameni, care astfel nu iau nici o măsură.
De fapt, stând şi gândindu-mă bine, am ajuns la concluzia că, pentru a face cineva acest gen de lucrări, pe lângă răutate, lăcomie şi îndepărtare de Dumnezeu, trebuie să fie dotat şi cu o mare laşitate. Numai laşii lovesc pe ascuns, în oameni care nu le-au făcut nimic, şi pe care, în majoritatea cazurilor, nici nu îi cunosc. Iar dacă se întâmplă ca aceste victime să fie oarecum cunoscătoare în domeniu, şi să aibă şi protecţie de la Dumnezeu (desigur, nu e vorba de acei intelectuali de mai sus) , laşii fie se sperie şi dau înapoi, fie încearcă să lupte cu disperare, pentru a-şi scăpa propria piele. Dar rareori se căiesc şi încearcă să îndrepte răul făcut.
Desigur, în această ecuaţie mai există un termen: cei care îi "tocmesc" pe magicienii negri, şi care sunt, de fapt, principalii responsabili. Aceştia pot să nu fie oameni "răi" în întreaga accepţiune a cuvântului, ci doar extrem de înfundaţi în materie. Astfel, ei îşi pot iubi copiii şi familia, ca şi noi, şi pot fi loiali prietenilor lor. Dar, după cum spun Evangheliile, "şi păgânii pot face acestea." Caracteristica principală a unui creştin este iubirea pentru toate creaturile, chiar şi pentru vrăjmaşi. Sau cel puţin, iertarea celor despre care credem că ne-au greşit.
Aşadar, aceşti oameni, fără să realizeze, au abdicat de la calitatea de creştin. 
Ca să analizăm mai profund, putem spune că aceste suflete sunt, de fapt, demne de milă, pentru că sunt sclavele instinctelor şi egoului lor. Întrucât nu au fost destul de puternici şi hotărâţi pentru a-i lăsa lui Dumnezeu stăpânirea asupra vieţii lor, au căzut în puterea altor stăpâni. Întrucât, de ce fac ei cea ce fac? Pentru a-şi potoli dorinţele nestăpânite de a avea ceea ce au alţii, sau de a păstra ceea ce cred că li se cuvine. Aşadar, sunt sclavii dorinţelor, care, după cum spune terapeutul Lazarev, atunci când nu sunt satisfăcute, pot face criminali din oamenii obişnuiţi. Mai mult, chiar şi atunci când obţin ceea ce doresc, aceşti oameni nu au linişte şi bucurie, pentru că se tem mereu că pot pierde aceste lucruri, şi atunci lovesc în cei care li se par mai puternici şi mai plini de calităţi, şi care ar putea, fie şi teoretic, atenta la "bunurile" lor. În sufletele acestor oameni este o permanentă nefericire şi insatisfacţie, indiferent cât de mult ar acumula, pe toate planurile. Chiar şi în cele mai fericite momente, teama de a pierde le otrăveşte întreaga fericire. Cu adevărat spun Evangheliile că păcătosul se va pedepsi prin însuşi păcatul lui. De aceea, în privinţa lor, cel mai bine este să rostim cuvintele lui Iisus: "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Ei chiar nu ştiu, sunt ca frunzele duse de vânt, nu realizează ce rău imens îşi fac lor înşişi, şi chiar copiilor lor.
Cu magicienii negri este o altă poveste, după cum am spus mai sus. Ei deja au păşit, în mod conştient, pe un drum, şi nu le mai pasă de ceea ce mai au bun în ei, de scânteia de divin. Sincer, nu ştiu cum  îşi justifică aceşti oameni faptele, nu pot intra într-un asemenea sistem de gândire. Să zicem că, pentru această viaţă, stăpânii pe care îi slujesc, şi care sunt, cel mai adesea, demoni, îi vor ocroti. De fapt, chiar şi ocrotirea aceasta are goluri, pentru că nimic nu e mai mare decât puterea lui Dumnezeu. Dar, să zicem, teoretic, că îi vor ocroti, şi vor avea tot ceea ce îşi doresc. Dar după aceea? Atunci când vor da faţă cu Dumnezeu şi judecătorii Lui, cum se gândesc ei oare că "o vor scălda"? Poate că ei nici nu se gândesc la acest moment, sau se mulţumesc să aibă totul în această viaţă, cu orice risc. E şi aceasta o filosofie! Cumva, şi Faust a gândit la fel, deşi el nu era un personaj totalmente negativ. Şi totuşi, pe la sfârşitul vieţii, a realizat efemeritatea a ceea ce avusese, şi cât de mult a pierdut. "Căci, ce folos are un om dacă câştigă lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul? Sau, ce va da în schimb un om pentru sufletul lui?"

Dar, cred că trebuie să spunem câteva cuvinte şi concret, despre modul cum pot acţiona aceste magii negre. Nu voi vorbi aici despre ritualuri şi incantaţii, pentru că nici nu le cunosc bine, ci doar din auzite. Destul să spunem că există mii de moduri de a face rău cuiva: fie cu ajutorul unui obiect personal, a unor fire de păr sau altor materiale impregnate cu energia persoanei, fie cu ajutorul unor reprezentări ale persoanei confecţionate de magicieni, fie cu ajutorul unei fotografii a persoanei, etc. Apropos, avertisment celor care îşi lasă la vedere pe net fotografii personale şi ale celor dragi!
Modalităţile de trimitere a energiei malefice sunt şi ele diverse, dar cel mai adesea prin intermediul unor obiecte impregnate malefic, şi îngropate, sau ascunse în casa persoanei vizate. Acestea pot fi cârpe, pene, cadavre de animale sau păsări, etc. Desigur, în cazul magiilor transmise prin fotografii, sau prin reprezentări ale persoanei (păpuşi), nici nu este nevoie de alte obiecte impregnate.
Totuşi, ca orice lucrare omenească, şi acţiunea magiei slăbeşte în timp, astfel încât procedurile trebuie reînnoite la anumite perioade. Aşadar, la anumite intervale, persoana vizată se poate simţi mai rău, sau în destinul ei pot interveni schimbări negative.
Dar, e bine să spunem câteva cuvinte şi despre aceste manifestări - cum putem recunoaşte dacă suntem victimele unei acţiuni malefice. Desigur, nu sunt reguli generale, şi multe dintre aceste manifestări se pot datora şi propriilor noastre greşeli. De aceea, e bine ca, dacă bănuim măcar că ni se întîmplă lucruri rele aparent fără motiv, să mergem imediat la un preot cu har, sau la un vindecător cu mare putere.Numai ei pot spune exact dacă este o acţiune malefică, sau o ispăşire a unei greşeli. 
Aşadar, oamenii respectivi se pot simţi rău fizic, fără o cauză aparentă. Pot merge chiar la mulţi doctori care să le spună că nu au nimic, şi totuşi să simtă că se sfârşesc. Uneori, pot apărea pe piele răni ciudate, şi cărora doctorii nu le pot găsi corespondent. În asemenea cazuri, este imperativ ca ei să se adreseze unui preot sau terapeut. Dar din păcate, nu orice preot sau terapeut au aceeaşi putere, şi atunci ei trebuie să îl caute pe acela cu mai mult har.
Alteori, sănătatea poate fi bună, dar în casă să se işte certuri fără motiv, chiar probleme familiale serioase. Unele familii chiar au fost despărţite în acest fel. Este posibilă şi situaţia inversă: căsătorii încheiate atunci când unul dintre parteneri se află sub influenţa energiilor malefice. Cei din anturajul lui pot observa atunci o schimbare evidentă în comportamentul şi tendinţele lui. El poate, de exemplu, renunţa la o femeie sau bărbat pe care anterior a/l-a  iubit/o, în favoarea unui partener pentru care nu arătase până atunci nici un interes. După un timp - luni, sau chiar ani - aceşti oameni se pot trezi ca dintr-un vis, mirându-se alături de cine îşi petrec viaţa. Nu sunt poveşti, sunt adevăruri care se întâmplă.
Alteori, răul poate să atingă un alt plan al vieţii victimei: profesia, sau planul social. Oamenii care, orice ar încerca, nu reuşesc nimic, oamenii care sunt pe cale să aibă mari şanse, dar se năruiesc dintr-o dată ca bătute de vânt, ar trebui să îşi pună întrebări dincolo de planul strict profesional. Desigur, întâi trebuie să se convingă că ei, personal, au făcut tot ceea ce era cu putinţă. Iar dacă ei au făcut tot ceea ce era cu putinţă, şi totuşi lucrurile nu sunt mai bune, atunci e bine să meargă şi ei la o persoană cu mai mult har, care să îi îndrume. E posibil să nu fie numaidecât acţiuni malefice, ci şi alte cauze, după cum am spus, de aceea e bine să nu intre în panică, şi să dezvolte o paranoia a persecuţiei. Şi, chiar şi în cazul în care se dovedeşte o activitate malefică, tot nu trebuie să intrăm în panică, şi nici să îl urâm pe iniţiator. Valabil pentru toate tipurile de magii negre!

Bine, dar ce putem face, în cazul în care bănuim astfel de acţiuni asupra noastră? După cum am spus, un pas important este să încredinţăm problema unei persoane cu mult har, care poate vedea mai departe decât noi. Dar, chiar şi până atunci, putem face ceva. Dacă suntem plini de iubire, şi ne încredem în protecţia lui Dumnezeu, acţiunile malefice sunt mult diminuate. Ele nu vor dispărea de tot, dar nu se va produce niciodată răul cel mai mare. Vom simţi, uneori aproape evident, că există Cineva care ne protejează de accidente, de rupturi afective definitive, sau de eşecuri fără leac. Aşadar, prima şi cea mai importantă protecţie este o viaţă trăită după legile divine, şi un suflet plin de iubire.
Apoi, trebuie să spunem rugăciuni de iertare a vrăjmaşilor, şi chiar să îi iertăm, atât cât putem. Ca să facem asta, ne putem gândi la ei ca la nişte oameni orbiţi de dorinţe, ignoranţi, şi veşnic plini de nefericire. Un om împlinit şi armonios nu ar avea de ce să recurgă la astfel de acţiuni. Aşadar, ei sunt schilozi sufleteşte, şi trebuie să ne rugăm pentru ei, aşa cum făcea Iisus. 
După rugăciunile de iertare, rugăciunile cu o mare putere energetică şi spirituală sunt psalmii lui David. E bine să citim atât cât putem, dintre cei care ni se par potriviţi cu situaţia noastră.  Totuşi, eu personal, chiar şi din aceşti psalmi, sar părţile referitoare la cruntele răzbunări asupra celor ce ne duşmănesc, sau le schimb: eventual spun "luminează-i, Doamne", sau "îndreaptă-i", în loc de "zdrobeşte-i, risipeşte-i, etc."
Apoi, desigur, rugăciunile speciale pentru asemenea cazuri sunt moliftele Sf.Vasile, sau Sf. Ciprian. Dar, e mai bine ca pentru ele să mergem la un preot cu har. De ce? Simplu: pentru că el are un nivel spiritual superior nouă. Dacă noi am fi fost la fel de sus, nu am fi căzut în puterea energiilor malefice. Desigur, le putem spune şi noi, dar nu cu acelaşi efect.
Alte rugăciuni folositoare în această problemă, până să ajungem la omul care ne poate ajuta, sunt rugăciuni adresate sfinţilor care ne protejează, sau Maicii Domnului.  Poate că noi nu avem suficientă lumină ca rugăciunile noastre să ajungă în cerurile care trebuie, dar aceşti divini intermediari le vor transmite ei-înşişi. Desigur, nu ne garantează nimeni că ei ne vor dezlega, dar măcar situaţia noastră se va uşura, sau vom fi îndrumaţi spre omul care ne poate ajuta.
Apoi, după cum am spus, următorul pas este fie Biserica, fie un terapeut cu har, fie ambele. Există situaţii în care terapeutul trebuie să conlucreze cu Biserica, pentru că lucrăturile sunt prea puternice. Iată, deci, o situaţie de viaţă în care se vădeşte rolul Bisericii în viaţa noastră. Desigur, dacă am putea găsi un om plin de har care să facă aceste dezlegări, chiar şi din afara Bisericii,  tot bine este, pentru că e vorba de curăţenia omului, şi de legătura lui cu Dumnezeu, dincolo de ritualuri. Dar aceşti oameni sunt foarte greu de găsit, pentru că ei nu prea stau la vedere. Aşadar, din acest motiv, după cum am spus, e bine să căutăm în cadrul Bisericii. Şi, chiar şi de acolo, nu orice preot va fi dispus să facă aceste lucruri! Trebuie un har special, şi o anume pregătire, ca să lupte cu magiile negre, care cel mai adesea sunt făcute cu ajutorul demonilor. Totuşi, acest cuvânt- "demoni" - nu trebuie să ne sperie. Ei nu sunt altceva decât îngeri căzuţi, suflete căzute. Oricât de puternici ar fi (şi, nici ei nu au toţi aceeaşi putere), totuşi puterea lui Dumnezeu este mai mare. Dimpotrivă, dorinţa noastră de a lupta - dar fără ură şi duşmănie - este o componentă a credinţei. Dacă credem în Dumnezeu, credem şi că toate Îi stau în putere.

Iată, atât cât s-a putut prescurta,  un sumar al acestor acţiuni, consecinţelor şi metodelor de vindecare. Desigur, cazurile sunt atât de diverse, încât nu le-am putut cuprinde pe toate. Am dat doar câteva exemple mai evidente. De aceea, e bine să ne ascultăm întâi propriul suflet, care ne poate spune dacă e ceva în neregulă cu viaţa noastră. "Căci sufletul omului îl vesteşte pe acesta mai mult decât şapte iscoade într-o cetate", spune Înţelepciunea lui Solomon. Şi, mai întâi, desigur, să ne străduim să trăim după legile divine, pentru că în acest mod, nici o acţiune malefică nu va avea succes deplin. 
De ce lasă totuşi Dumnezeu să se petreacă aceste lucruri chiar şi slujitorilor credincioşi? E o întrebare grea, dar sigur există un motiv. În primul rând, El ne-ar putea încerca dacă avem încredere în El, ca şi Iov, sau dacă avem puterea de a ne ierta vrăjmaşii. Sau, e posibil să fi greşit şi noi faţă de alţii, în alte timpuri, şi prin îngăduirea acestor acţiuni malefice o vreme, să ispăşim. Totuşi, El nu îşi va lăsa niciodată slujitorii să cadă definitiv: "Nu voi lăsa toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întineze drepţii în fărădelegi mâinile lor".

Să ne fie de folos! 

Wednesday, March 2, 2011

Petiţia - forma finală

Iată forma finală a petiţiei despre care am mai vorbit: despre semaforizarea unei porţiuni de drum unde a avut loc un grav accident de circulaţie, soldat cu moartea unei adolescente. Cine crede că poate lăsa o semnătură, este rugat să o facă:




Petitie pentru iluminarea si semaforizarea trecerii de pietoni de pe DN7 din dreptul comunei Santandrei

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...