Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Friday, April 29, 2011

Despre sacrificii şi situaţii "de trecere"

 Este greu să înţelegem ce înseamnă, de fapt, sacrificiul, care este semnificaţia lui. Atunci când rostim acest cuvânt, de multe ori ne vin în minte doar imagini cenuşii, de renunţare, strâmtorare şi regret. Poate chiar lacrimi...Mulţi oameni, chiar şi dintre cei luminaţi şi bine-intenţionaţi, nu îi înţeleg adevăratul sens.Ei au înţeles că este un fel de tribut necesar, şi se conformează, dar în interiorul lor nu simt bucurie. Uneori, sunt chiar nefericiţi şi frustraţi.

 Imaginea aparţine: http://www.bibliaromana.com/verset/vers18.htm

Aceasta este prima etapă a vieţii spirituale, în care ne conformăm unor reguli, ştiind că sunt bune, dar fără a le prinde sensul, fără a le simţi. Dacă însă reuşim să trecem mai departe, să continuăm acest drum, totul devine mai uşor. Aceste reguli se vor încorpora în noi, vor deveni un fel de "reflexe condiţionate". Vom simţi din ce în ce mai puţin suferinţa, până ce ea va dispărea cu totul. Vom ajunge chiar în stadiul în care vom descoperi că, de fapt, nici nu aveam atâta nevoie de lucrurile pe care - aşa-zis - le-am sacrificat. Ba chiar, ne vom întreba cum de am avut odată atâta nevoie...
Totuşi, acesta nu este stadiul cel mai avansat. Stadiul următor ar fi acela în care renunţările nu ar mai fi privite deloc drept sacrificii. Ele ar fi determinate doar de iubire şi compasiune, şi atunci nu am simţi nici frustrare, nici durere, nici nemulţumire. Atunci când am vedea un om suferind de foame, bunăoară, i-am întinde pâinea pe care o avem în mână dintr-un simplu impuls de compasiune, fără a ne mai gândi ce sacrificiu facem, şi că nici noi nu avem suficienţi bani. Atunci când cineva dintre ai noştri, sau chiar un străin, ar avea nevoie de un ajutor - indiferent sub ce formă - am renunţa la liniştea noastră, la tabieturile noastre, la banii sau alte bunuri ale noastre, firesc, fără a resimţi nici o neplăcere, doar ştiind că acel om este în nevoie. Şi, am simţi chiar o mare bucurie că l-am ajutat, chiar dacă noi ne-am priva de un lucru anterior util pentru noi. De fapt, bucuria dăruirii este mai mare decât cea a păstrării. Nu întâmplător sfinţii, care de multe ori nu aveau nici două haine, şi nici ce pune sub cap, erau cei mai fericiţi dintre oameni, şi gata oricând să îi ajute pe cei în nevoie.
De fapt, după cum spune Jung, atunci când dăruim ceva, la acel lucru trebuie să se renunţe ca şi cum ar fi ars, pentru a renunţa, subconştient, şi la tendinţa de a primi ceva în schimb.Este un fel de "prelungire modernă" a ritualului jertfei arse pe altar a vechilor israeliţi.

Desigur, lucrurile sunt simple atunci când le privim astfel. Dar există în viaţă situaţii când nu putem înţelege de la început că ni se cere un sacrificiu, pentru a trece într-o nouă etapă. De fapt, acest sacrificiu nu este un "ritual sec", el este un lucru necesar pentru noi - atât pentru suflet, cât şi pentru viaţa materială, uneori. Doar că noi nu înţelegem, şi trecem acest lucru la "pierderi", şi plângem, şi ne întristăm. Nu înţelegem de ce trebuie să pierdem mereu câte ceva. Doar cu puţină lumină de Sus conştientizăm mai târziu că, de fapt, ne legasem copilăreşte de lucruri vechi - "jucării ale vieţii" - şi legarea aceasta ne ţinea în loc. Voiam să avem totul: şi vechiul şi noul laolaltă. Doar că acest lucru nu se poate...Şi atunci, dacă noi nu conştientizam că trebuie să renunţăm la vechi, eram puţin ajutaţi. Adică, pierdeam acel vechi!
După durerea şi jalea iniţială, înţelegem, totuşi, că acea pierdere trebuia considerată un sacrificiu " de trecere". În acest fel, probăm şi capacitatea noastră de a trăi dezlegaţi de lucruri fără de care credeam că nu se poate. Şi, capacitatea noastră de a accepta o penitenţă pentru multele greşeli înfăptuite pe cale.
Iar mai târziu, când nu vom mai fi atât de legaţi de lucruri, e posibil să le primim din nou! Pare un paradox să putem avea lucrurile numai după ce nu mai simţim nevoia de ele, dar e logic într-un fel. Cel de Sus ni le acordă numai atunci când nu mai riscăm să rămânem împotmoliţi în materie, când legăturile noastre cu lumea s-au slăbit într-atât, încât "a avea" şi "a nu avea" nu ar mai fi decât activităţi cu valoare relativă pentru noi.

Desigur, nu trebuie să cădem nici în excese. Cei care şi-au făcut un obicei din sacrificiu pentru a obţine astfel mai mare răsplată în Cer, şi renunţă aproape cu furie la toate lucrurile considerate "ispite", nu cred că se află mai aproape de Cer decât cei care fac sacrificii doar atunci când simt că e nevoie. Probabil există şi o beţie a sacrificiului, la fel de nesănătoasă ca şi cea a iubirii comodităţilor lumeşti. Nu mulţi oameni pot găsi măsura corectă, întrucât pentru aceasta e nevoie de discernământ - care este un dar al Duhului. Nu judecăm aici vieţile marilor nevoitori, ne gândim doar la o anumită categorie, la care probabil sacrificiul se poate grefa pe o oarecare subconştientă mândrie spirituală. În legătură cu aceasta, un sfânt părinte spunea - despre post, care este şi el o formă de sacrificiu - "mai bine mănânci carne, decât să te trufeşti că ţii post."

Dar, ca să nu judecăm, mai bine lăsăm pe fiecare să cântărească cât şi ce ar putea sacrifica - fără durere sau trufie. Cred că măsura capacităţii de sacrificiu este măsura spirituală la care am ajuns. Şi, de multe ori, puşi în situaţii concrete ale vieţii, vedem cu umilinţă că această măsură nu este chiar atât de mare pe cât credeam. De fapt, cred că un alt rol al acestor situaţii este şi acesta: de a ne vedea măsura proprie, şi a ne reda umilinţa.
Acestea fiind zise, în zilele noastre, cred că au redevenit actuale cuvintele unui sfânt părinte:

"Vrăjmaşul cel mai de seamă, pentru viaţa trăită în Dumnezeu, este grija de multe." (Sf.Teofan Zăvorâtul)

Sunday, April 17, 2011

Despre schimbare şi nestatornicie

Citeam de curând pe un site creştin despre extrema nestatornicie a sufletului omenesc, care i-a deteminat pe locuitorii Ierusalimului să Îl aclame pe Iisus o dată cu intrarea Sa în cetate, iar numai o săptămână mai târziu, să Îl răstignească. Prima reacţie ar fi să îi învinuim, să îi privim cu dezamăgire şi reproş. Şi, asta facem în toate situaţiile vieţii noastre, atunci când Ierusalimul nostru se preschimbă în răstignire.
Într-un fel, e normal, e omenesc. Dar, dacă ne amintim că El ne-a cerut să fim desăvârşiţi...Dificultatea constă în faptul că nu înţelegem de ce se petrec aceste lucruri: de ce iubirea sau prietenia veşnică, nu e chiar veşnică, de ce promisiunile se preschimbă în contrariul lor, de ce frumosul de altădată devine banal, sau chiar meschin.
Şi, înţelegem şi mai puţin atunci când aceste lucruri se petrec şi cu noi! Adică, atunci când ne dăm seama că nici noi nu suntem mult diferiţi: că nu putem avea mereu aceeaşi intensitate a sentimentelor, a idealurilor, nici măcar aceleaşi dorinţe. Că lucrurile care ne-ar fi făcut fericiţi cândva, acum ne fac doar să zâmbim.
Atunci, înţelegem măcar că această nestatornicie nu este chiar un rău absolut, ci doar face parte din natura umană. Din natura umană netransformată, sau în curs de transformare...

Desigur, nu trebuie doar să înţelegem acest lucru, şi gata, suntem absolviţi! Dar măcar, nu îi vom mai învinui atât de mult pe ceilalţi. Vom înţelege dorinţa lor sinceră de bine dintr-un anumit moment, şi schimbarea puerilă a acelei dorinţe în contrariul ei, în momentul următor. Fiindcă, asta suntem noi, cei în curs de transformare, cei în drum spre Împărăţie: copii cu pretenţii de adulţi. De fapt, marea majoritate a oamenilor nu sunt maturi din punct de vedere emoţional, şi se pare că acum, chiar şi la angajare, contează mai mult coeficientul de inteligenţă emoţională, decât IQ-ul.
Şi, ce vom face mai departe? Desigur, nu îi vom forţa să devină maturi peste noapte. Putem doar să ne rugăm pentru ei, să le trimitem gânduri şi energii pozitive. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm şi pentru noi, şi să încercăm să ne transformăm. Înţelegându-ne propriile nestatornicii - unele naturale în procesul evoluţiei - îi vom învinui mai puţin. Ce înţeleg prin "nestatornicii naturale"? Este, de fapt, fenomenul prin care creştem, evoluăm, şi nu ne mai putem dori aceleaşi lucruri la maturitate, ca şi în copilărie. Ce am spune despre un mare director care şi-ar dori de ziua lui aceeaşi minge de fotbal ca la 15 ani?

Desigur, există situaţii extreme: sentimente extrem pozitive transformate în extrem negative, trădări, mari nefericiri. Acestea nu mai pot fi privite cu îngăduinţă, dar pot fi "tratate" şi vindecate ca orice boală - a sufletului, sau a destinului. Iertând, ne vindecăm pe noi, şi cu timpul, şi pe ceilalţi.
Poate cele de mai sus pot părea simple vorbe, dar ele pot fi încercate, puse în aplicare. Totul începe cu un pas, pe care trebuie să îl facem noi-înşine. Apoi, următorii îi vor face Dumnezeu şi viaţa - în diferite moduri de manifestare.
Şi, cel mai important lucru este, atunci când încheiem o situaţie, să nu plecăm "trântind uşa" (psihologic vorbind), sau lăsând în urmă o uşă perfect ferecată. Să ne gândim doar că Dumnezeu lasă, pentru fiecare dintre noi, şi în toate situaţiile în care am greşit, o uşă deschisă, sau măcar întredeschisă...

Thursday, April 14, 2011

Despre intrarea în Ierusalim

 S-au spus atâtea lucruri despre această mare sărbătoare, încât pare de prisos să le mai reluăm. Aşadar, lăsând semnificaţia teologică clasică, voi prelua doar interpretarea unui verset evanghelic legat de această sărbătoare, aşa cum o găsim la Jacob Lorber. Am mai vorbit despre acest mare - şi totuşi prea puţin cunoscut - profet modern, dar cine doreşte să îl cunoască, e bine să citească măcar câteva dintre cărţile scrise de el sub dictarea "vocii din inimă."
Aşadar, mă voi referi aici la un pasaj care descrie pregătirea intrării Mântuitorului în Ierusalim:
"Au adus deci asina şi mânzul, şi desupra lor şi-au pus vestmintele, iar El a şezut peste ele." (Matei21.7)

Imaginea aparţine: http://www.trilulilu.ro/lianaa/867b780e83cdd2 

Pare un pasaj scurt şi sărac, care nu spune mare lucru afară de unele fapte banale. Totuşi, după cum vom vedea, până şi cele mai banale pasaje poartă semnificaţii profunde, psihologice şi spirituale. Se poate observa cu uşurinţă că  adepţii unor scrieri complicate prin care îşi hrănesc orgoliul (gnostici, şi din alte doctrine asemănătoare) nu au ajuns nici măcar la înţelepciunea necesară descifrării acestor pasaje simple. Şi e un lucru oarecum firesc, cât timp această înţelepciune este un produs al harului, şi nu al studiului.
Aşadar, ce ne spune, de fapt, acest verset? Asina reprezintă iubirea smerită a adevăraţilor căutători ai adevărului. Iniţial, ea se află "legată", în lume - prinsă în tot felul de legături determinate de obligaţiile lumeşti, şi de efectele karmice. Dar, atunci când Dumnezeu observă un astfel de suflet, plin de iubire sinceră şi de bune intenţii, îşi trimite mesagerii să îl dezlege: "Mergeţi în satul care este înaintea vostră, şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi îi aduceţi la Mine./Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi zice că îi trebuie Domnului; şi le va trimite îndată." (Matei 21.2-3)
Desigur, faptul de a fi dezlegaţi  nu înseamnă că vom rupe imediat toate legăturile lumeşti (prea puţini au o asemenea chemare), dar ne vom detaşa de lume, care nu va mai însemna prea mult pentru noi. Vom trăi în lume ca şi cum nu am fi în ea, după cum se explică într-o epistolă a lui Pavel.

Aşadar, asina este adusă, şi ucenicii şi-au pus deasupra ei veşmintele. Aceste veşminte semnifică înţelepciunea veritabilă, obţinută numai după ce sufletul a trecut proba iubirii şi smereniei. Este înţelepciunea "dăruită", şi nu cea naturală, dobândită. Ea este extrem de simplă - veşmintele ucenicilor erau simple şi sărăcăcioase. Nu are zorzoane, nu străluceşte prin aurituri. Totuşi, ea valorează mai mult decât toate zorzoanele teologice "de împrumut".
În acest suflet, plin de iubire, şi dăruit apoi cu înţelepciunea veritabilă, Domnul poate poposi cu uşurinţă. El "se aşează deasupra", şi conduce asina spre Cetatea Ierusalimului - care semnifică acel Ierusalim ceresc. Este o înaltă stare a spiritului, corespunzătoare iluminării, sau chiar mântuirii. Sufletul condus de Dumnezeu nu mai poate greşi drumul, el se îndreaptă direct spre acea regiune spirituală numită, în alt loc, Împărăţia Cerurilor.
Acelaşi "loc" este numit, în epopeea hindusă Bhagavad-Gita: Hastinapura (Oraşul elefanţilor), şi poate fi cucerit numai după ce are loc între bătălia dintre elementele inferioare ale personalităţii omului - Kuravaşii - şi aspectele superioare ale naturii sale - Pandavaşii. De fapt, este vorba despre aceeaşi realitate, spusă în alţi termeni: şi creştinul trebuie să lupte permanent cu "omul dinafară" - care "se trece din zi în zi", pentru a asigura victoria "omului dinăuntru".

Deci, acest scurt verset evanghelic concentrează, în puţine cuvinte, întreaga cale iniţiatică creştină. Ce vrea Dumnezeu de la noi? Iubire şi semerenie, care se obţin numai după ce luptăm cu propria natură, şi cu ispitele dinafară. Asinul semnifică tocmai smerenia extremă. Mântuitorul ar fi putut alege cel mai mândru cal, un armăsar, pe care să îl împodobească cu cele mai scumpe veşminte. Dar, el a vrut să arate că nu faima şi orgoliul naşterii, sau al talentelor noastre, va atrage asupra noastră privirea Lui.
Apoi, El ne va trimite înţelepciunea simplă, veritabilă. Şi de aici, calea spre mântuire este mai uşoară. Desigur, chiar şi înţelepţii mai pot greşi, pentru că natura umană nu poate fi învinsă întrutotul până ce nu vom deveni asemeni Lui. Dar, prin călăuzirea Lui - sau a Maestrului interior trezit în noi - vom putea depăşi mai uşor greşelile.

Iată ce frumuseţe şi simplitate ascund chiar şi cele mai simple versete evanghelice! Pentru cine doreşte să afle mai multe, vă recomand să citiţi întreaga carte "Interpretarea Sfintelor Scripturi" de Lorber.

Fie să ajungem şi noi să fim chemaţi, şi dezlegaţi precum acea asină! Şi chiar mai departe...

Sunday, April 10, 2011

Despre ipoteza gnostică asupra mântuirii

Întrucât în ultimul timp au fost reluate - desigur, sub alte nume - ipotezele gnostice asupra vieţii şi învăţăturilor lui Iisus, m-am gândit să îmi spun părerea de simplu ucenic creştin. Desigur, în zilele noastre, când există atâtea posibilităţi de informare, şi mai ales, există libertatea gândirii, nimic nu mai este chiar simplu! Într-un fel, tocmai datorită acestei libertăţi, mântuirea a devenit un proces mai complicat decât înainte. Dar desigur, era o evoluţie necesară, pentru că este mai bine să ne poticnim, şi chiar să rătăcim, în libertatea noastră, decât să fim conduşi forţat pe o cale zisă sigură.
Aşadar, la nivelul la care mă aflu, nu mi-au fost îngăduite mari şi importante descoperiri, dar atât cât am înţeles cred că este de-ajuns. Deşi sunt unele lucruri asupra cărora sufletul meu, sau ghidarea de Sus nu îmi trimite nici o părere (probabil, pentru a-mi dezvolta discernământul), sunt câteva, de bază, pe care le-am simţit pe deplin adevărate. Şi în primul rând, faptul că mântuirea nu are loc prin cunoaştere - oricât de înaltă teologic ar fi ea. Nu prin minte, prin intelect, se ajunge la Dumnezeu! Desigur, mintea luminată poate aduce mari servicii, poate constitui un izvor de înţelepciune pentru sine şi ceilalţi. Dar, cum ajunge această minte să fie luminată? Este vorba tot de har - care nu se trimite pentru studiul marilor subtilităţi teologice, ci pentru iubirea interioară, şi dorinţa sinceră pentru bine şi adevăr.
Desigur, atunci când discipolul intelectual are o dorinţă arzătoare de adevăr, poate primi unele sclipiri de har, care să îl ajute să înţeleagă unde se află, şi cât drum mai are de parcurs. Dar, nimeni nu va ajunge la iluminare doar prin studiul unor texte oculte, sau al unor învăţături secrete ale marilor Maeştri. Desigur, ele pot aduce o cunoaştere necesară, pot pregăti drumul  - dar numai atunci când sunt înţelese. Dacă doar ne închipuim că am înţeles, nu facem decât să acumulăm informaţii, cum sunt şi acelea din fizică, chimie, inginerie, etc.
Şi falsa înţelegere este periculoasă pentru că îl determină pe discipol să stagneze. El crede că este extraordinar de luminat pentru că a înţeles mari adevăruri teologice, dar de fapt, se află tot la nivelul de început. Mai mult, aceste cunoaşteri, fie ele înţelese sau nu, sunt o sursă de orgoliu subconştient, care este o adevărată otravă spirituală. Un sfânt părinte spunea următoarele: "Între păcat cu smerenie, şi desăvârşire cu mândrie, mai bine primit este primul."
Acesta este cazul căii gnostice. Dacă luăm, de pildă, "Pistis Sophia", care este textul de căpătâi al bibliotecii gnostice, cele de mai sus se aplică în întregime. Nu sunt îndeajuns de avansată pe cale pentru a spune cu siguranţă dacă această carte este benefică pentru spirit, sau nu. Dar, am înţeles un lucru: ea poate conţine cunoaşteri adevărate, însă nu mântuitoare. Faptul de a cunoaşte din ce regiuni cereşti s-au încarnat cei doisprezece apostoli, şi din care regiune a Primei Porunci şi Primului Mister şi-a luat Hristos haina de lumină, nu aduce nici un folos sufletului ca atare. Sunt doar cunoaşteri, ele pot fi adevărate, dar nu transformă sufletul.
Nici nu pot spune cu siguranţă dacă aceste cunoaşteri le-au fost revelate de către Hristos, aşa cum spune textul. Încă un lucru de luat aminte: în tot textul, El este numit Iisus, şi niciodată Hristos. Aşadar, în mod subtil, se pune accentul pe umanitatea, şi nu pe divinitatea Sa. Lucru care se leagă cu acea ipoteză puerilă a căsătoriei Sale cu Maria Magdalena.
Concluzia mea, după ce am citit câteva astfel de texte esoterice, este aceea că gnoza nu constituie, de fapt, o cale iniţiatică. Ea este doar un cumul de cunoaşteri, folositoare doar după ce un discipol a dobândit harul, care să îl ajute să determine cu precizie ce e adevărat, şi ce nu. Iar harul se dobândeşte prin singura cale arătată de Hristos: iubire, jertfă, rugăciunea inimii. Nu prin orgoliul cunoaşterii intelectuale!
De fapt, aceasta este o mare capcană luciferică, în care cad mulţi intelectuali. Sub pretextul cunoaşterii adevărului ascuns, mulţi oameni inteligenţi şi culţi îţi cultivă orgoliul. Acei creştini gnostici de la începuturi probabil că au fost mari învăţaţi ai vremii, cărora calea arătată de Hristos nu le-a sunat prea bine. Să meargă ei spre mântuire alături de toţi coate-goale neciopliţi şi ignoranţi? Nu poate fi posibil aşa-ceva, s-a strecurat pe undeva o eroare! Iisus trebuie să fi lăsat şi nişte învăţături ascunse, pentru oameni culţi şi deosebiţi ca ei. Ei desigur că au alte şanse la mântuire decât ignoranţii zdrenţăroşi!
Şi, această atitudine a continuat în timp, cu rozacrucienii, masonii, şi alte societăţi secrete, zise depozitare ale unei mari cunoaşteri. Desigur, printre rozacrucieni au fost mulţi oameni mari, care probabil au dorit cu ardoare adevărul. Dacă ne gândim doar la Paracelsus...Dar, nici chiar aceştia nu cred că au fost mulţumiţi de adevărul descoperit, care nu putea fi decât parţial. Adevărul întreg  se obţine doar prin har.
În plus, toate aceste ritualuri şi secrete, toate aceste titluri pompoase de Cavaleri ai nu ştiu căror rituri, obţinute în urma unor ceremonii complicate, consituie un praf în ochii orgolioşilor, care nu realizează că acestea îi îndepărtează de poruncile adevărate ale lui Hristos. Nu ştiu mulţi maeştri de grade mari care să îşi fi păstrat smerenia, care să se aplece asupra aproapelui lor căzut pe stradă ca să îl ridice, chiar dacă e plin de noroi, care să îşi dea prisosul celor sărmani, care să ofere adăpost în vilele lor celor fără acoperiş, fie şi pentru o noapte. Ce ne spune Hristos? "Hrăniţi pe cei flămânzi, îmbrăcaţi pe cei goi, cercetaţi-i pe cei bolnavi, şi pe cei din închisori." "Ceea ce faceţi unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie îmi faceţi."
Şi chiar dacă aceşti mari maeştri ai cunoaşterii oculte mai lasă, din când în când, sume pentru operele de binefacere, acestea sunt doar din prisosul lor, cărora le mai rămâne destul pentru o viaţă îmbelşugată.

Dar, să luăm un simplu aspect, ca să înţelegem cu adevărat dacă această cale a cunoaşterii este o veritabilă cale spre mântuire. Să ne gândim la roadele ei. Aşa spune Hristos: "După roadele lor îi veţi cunoaşte." Câţi sfinţi gnostici sau rozacrucieni se cunosc în istorie? Adică, urmând acestă cale, cine a ajuns la potenţialul maxim creştin? Răspunsul cred că este evident.
Calea creştină simplă, smerită, a dăruit mulţime de sfinţi. Şi, nu toţi erau oameni simpli! Au existat şi sfinţi extrem de învăţaţi: Sf. Ioan, Scărarul, Sf.Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Arsenie cel Mare, Sf. Nicolae, etc. Dar, cu toate că au iubit studiul, şi cunoaşterea, ei au simţit că acesta nu era de-ajuns. Ei au respectat, în primul rând, poruncile creştine de bază. Chiar şi ajunşi la mari funcţii bisericeşti - ex. Sf.Vasile, sau Sf.Nicolae - şi-au păstrat o mare smerenie, şi detaşare de bunurile pământeşti. Ei nu au folosit nimic din ceea ce funcţia le oferea pentru propriul lor privilegiu. Un exemplu de la noi este Sf.Calinic de la Cernica - un episcop model, la a cărui moarte nu s-a găsit în camera sa nici măcar o haină în plus.
Acum, nu înseamnă că supraevaluez Biserica, ale cărei racile le-am semnalat în alte postări. Este vorba doar de oamenii care au urmat calea creştină originară, lăsată de Hristos. Dacă ei sunt din Biserică, sau din afara ei, valoarea lor este la fel de mare.
Şi tot legat de roade, mai semnalez un aspect. Evangheliile spun că învăţăturile lui Hristos erau "cu putere". Adică, El nu doar vorbea şi expunea cunoaşteri, el avea puterea de a vindeca, de a materializa obiecte, de a izgoni demoni. La fel şi apostolii, şi sfinţii care I-au urmat. O simplă întrebare: câţi adepţi gnostici, rozicrucieni, sau sau ai altor doctrine secrete au făcut aceste lucruri? Hai să le lăsăm pe cele mai grele, şi să ne referim la cele "la îndemână", ca să zic aşa. Fenomenul legărilor malefice - al farmecelor, în mod popular - este destul de întâlnit. Este un fenomen energetic cert, aşa cum pot spune toţi cei care au simţit, sau au lucrat vreodată,  cu energiile subtile. Ei bine, când se întâmplă cuiva acest lucru, merge la vreun maestru gnostic sau rozicrucian să îl dezlege?

După cum spuneam, concluzia care reiese este aceea că gnoza nu este o cale, ci doar un compendiu de cunoaşteri, un fel de bibliotecă.  Şi, ea va fi cunoscută şi înţeleasă pe deplin abia după ce vom urca un prag spiritual, după ce vom primi o părticică de har. Până atunci, ar fi o muncă inutilă de memorare. Dar, dacă ne gândim mai profund, după primirea harului, cunoaşterile se revelează direct. Nu cred că mai avem nevoie atunci de biblioteci...

Acestea au fost doar câteva gânduri pe care le-am crezut folositoare de cunoscut pentru toţi cei care căutăm adevărul. Dacă altcineva gândeşte altfel, este liber să probeze! La aceasta e bună libertatea de gândire: poţi să probezi orice. Şi, e chiar bine să facem aşa, pentru că numai cunoaşterile obţinute astfel le considerăm ale noastre pe deplin.
Şi, iată ce ne spune un alt sfânt părinte al Filocaliei:

"Din dragoste sinceră se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează  cel din urmă bun dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei)." (Sf.Talasie Libianul)


Linkuri utile:
http://childagain.wordpress.com/2009/02/11/despre-deosebirea-dintre-iniierea-prin-cunoatere-i-cunoaterea-mntuitoare/ 

Friday, April 8, 2011

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (IV)

Şi, iată că am ajuns şi la ultima parte a acestui expozeu, referitoare la problemele controversate ale învăţăturilor şi vieţii lui Iisus. În mod normal, nu aş fi vorbit despre aceste lucruri, pentru că nu mă consider cea mai în măsură. Dar, întrucât în diferite medii se iscă discuţii şi controverse, şi sunt mulţi intelectuali care privesc lucrurile strict intelectual, ca pe nişte ipoteze de lucru obişnuite, m-am gândit să ofer măcar un punct de vedere al cuiva aflat "la graniţă". Un antevasin - ca să adopt o expresie din cartea iniţiatică a unei scriitoare americane - "Mănâncă, roagă-te, iubeşte." Antevasinul este o expresie tibetană pentru cel aflat "la graniţa" dintre lumea materială şi cea spirituală. De fapt, literal ar însemna "cel aflat la liziera pădurii". El nu a intrat încă deplin în pădure, mai vede casele şi oamenii, dar nici acestora nu le aparţine pe deplin. Sunt mulţi astfel de ucenici spirituali, şi această postură nu este întotdeauna cea mai fericită pentru ei.

Aşadar, să luăm ipoteza învăţăturilor secrete pe care le-ar fi oferit Iisus unor ucenici preferaţi. Sincer, nu ştiu cum să explic mai bine felul cum simt eu lucrurile - pentru că "a simţi" se referă la ceva subiectiv. De fapt, de multă vreme, atunci când ceva nu se suprapune adevărului - chiar dacă eu nu cunosc multe despre problema respectivă - o simt ca şi cum ar fi ceva în neregulă într-o casă bine aranjată. Ca pe un fald al unei perdele care nu e în rând cu celelalte - ca să mă refer la un lucru practic care chiar mă deranjează.:) Şi, aceste ipoteze senzaţionale asupra învăţăturilor secrete ale lui Iisus, sau asupra căsătoriei, sau iubirii Lui secrete pentru Maria Magdalena, îmi apar drept mai multe falduri deranjate. Nu pot spune de ce, dar când am citit aceste lucruri, am simţit clar că erau poveşti menite să producă senzaţie. Ca şi cum erau create de nişte copii care inventează lucruri, sau pun cap la cap lucruri diferite, şi care nu se leagă, pentru a ajunge la o poveste frumoasă cu care să atragă atenţia părinţilor.
Desigur, printre acele lucruri disparate erau şi adevăruri, dar imaginea de ansamblu nu era un adevăr. De exemplu, adevăr ar putea fi faptul (şi îl simt ca atare) că Iisus i-a acordat o atenţie şi un statut deosebit Mariei Magdalena - pe care a socotit-o un apostol de talia lui Petru. Poate chiar mai mare, dovadă faptul că ea a fost prima care L-a văzut după Înviere. Toate acele semne prezente în "Cina cea de taină" a lui Da Vinci pot indica faptul că ea avea un statut deosebit printre apostoli, lucru neînţeles şi detestat de aceştia. Şi unele evanghelii apocrife - ex. Evanghelia după Toma - accentuează statutul ei deosebit, şi părerea lui Iisus că femeile nu se deosebesc de bărbaţi în privinţa chemării apostolice. Aceste lucruri au fost considerate "necanonice" şi omise din învăţăturile Bisericii.
Desigur că, în acele condiţii, oamenii cu o gândire comună nu puteau accepta altă explicaţie decât pe aceea a iubirii omeneşti a lui Iisus pentru ucenica Sa. Chiar şi apostolii, fiind crescuţi şi educaţi în cutumele societăţii iudaice, nu puteau vedea cu ochi buni acestă preţuire a lui Iisus, şi probabil, unii dintre ei nu îi găseau o altă explicaţie! Deşi apostoli, Evangheliile relatează multe situaţii în care ei nu i-au înţeles nici învăţăturile şi pildele, şi se simţeau dezorientaţi. Probabil abia după coborârea Sfântului Duh asupra lor au reuşit să înţeleagă mai multe.
Aşadar, preţuirea lui Iisus se datora faptului că El ştia că femeile au un potenţial spiritual egal cu bărbaţii, şi chiar o capacitate de iubire şi jertfă superioară lor. În plus, Maria Magdalena dovedise personal acest lucru, şi deşi avea atâtea calităţi, avea şi o mare smerenie - însuşire pe care El o cerea în primul rând. Probabil că El ar fi voit să îi dăruiască ei păstoria Bisericii, dar a înţeles ce conflicte şi neînţelegeri ar fi produs acest lucru. Nici sufletele simple ale apostolilor nu ar fi acceptat atât de uşor întâietatea unei femei, darmite ceilalţi credincioşi!
În plus, cine cunoaşte cât de cât ce înseamnă un Avatar, o persoană divină, poate înţelege cu uşurinţă că acesta depăşise demult etapa iubirii sentimentale. Chiar şi oamenii obişnuiţi, atunci când urmează o cale spirituală, încep să se detaşeze de acest aspect al iubirii legat de teluric, cu atât mai mult o fiinţă divină! În plus, El şi ca om fiind, a urmat o anumită iniţiere, ajungând, după unele surse, la gradul al şaptelea. Dacă ne gândim ce înseamnă asta, putem înţelege cât de puerilă apare ipoteza că El ar mai fi fost stăpânit de emoţii, de astral.
Aşadar, orice ar fi fost Sfântul Graal, el nu putea fi pântecul Mariei Magdalena!

Ca să ne întoarcem la acele învăţături secrete, trebuie să spunem simplu că, dacă ar fi existat, ar fi contrazis însăşi esenţa creştinismului. Evanghelia - în traducere din greacă: "veste bună" - trebuia să fie o veste bună pentru toţi, nu doar pentru câţiva privilegiaţi. Acesta este, de fapt, şi mesajul adus de Iisus: mântuirea este a tuturor: şi a vameşilor, şi a desfrânatelor, şi a celor mai mari păcătoşi. Şi (mai ales) a celor simpli, fără carte, şi cu inima curată. Toţi apostolii făceau parte dintre "cei simpli". Puţinii farisei care l-au urmat - Nicodim, Natanael, Iosif - cu toată ştiinţa lor, nu au ajuns la statutul apostolilor. Dimpotrivă, ştiinţa mai mult i-a împiedicat.
De ce nu a vorbit Iisus despre tainele iniţierii, despre deschiderea centrilor energetici, şi chiar despre tainele universului?  Simplu, pentru că El a adus o altă cale - şi tocmai în aceasta stă "noutatea" creştinismului. Calea Lui era mai simplă, El spunea doar: aveţi grijă de practica vieţii, iubiţi, faceţi milostenie, rugaţi-vă, iertaţi, şi la timpul potrivit, Eu vă voi trimite Mângâietorul (Duhul sfânt), care vă va deschide centrii, şi mintea spre cea mai înaltă înţelepciune. Aşadar, El se implica activ în drumul iniţierii, iar cunoaşterea o făgăduia după ce omul va atinge statura potrivită. Atunci, el va putea primi teo-logia adevărată - adică cunoaşterea revelată!
Dacă ne putem referi la o tehnică discipolară adusă de Iisus, singura care ne vine în minte este rugăciunea Tatăl nostru. Prin extensie, putem spune  că el se referea, de fapt, la rugăciunea inimii. Aceasta este cea mai puternică "tehnică" de evoluţie discipolară creştină, şi efectele ei sunt comparabile cu ale meditaţiei. Poate chiar mai mari, întrucât rugăciunea implică automat o stare de smerenie, de vedere a păcatelor noastre, fără de care nu există evoluţie adevărată.

Acum, din ce în ce mai mult, auzim despre tehnici de activare a ADN-ului, astfel încât să putem folosi toate cele 12 catene existente (dintre care 10 pur energetice). În acest mod, am avea acces la toate acele caltăţi zise "paranormale": clarviziune, levitaţie, dematerializare, teleportare, etc. Mai mult, am putea atinge starea de înălţare - adică, transformarea trupului mostru material în energie pură - după cum a postulat şi Einstein că ar fi posibil la viteze superioare luminii.
Acesată abordare "ştiinţifică" a problemei nu spune, de fapt, nimic nou. Aceste celebre tehnici de activare a ADN-ului sunt cunoscute de milenii, şi ele sunt: meditaţia, rugăciunea,  diferite exerciţii şi posturi cu rol în deblocarea centrilor şi canalelor energetice. Poate că actualmente s-au descoperit alte tehnici de meditaţie, alte posturi, dar principiul este acelaşi.Şi oricum, acestea sunt doar un suport. Esenţial este ceea ce trăim în interior, modul cum reuşim să dobândim controlul astralului şi mentalului nostru - adică, "să ne despătimim." Acea activare a ADN-ului, sau trezirea, sau iluminarea, o vom dobândi tot în momentul când El va îngădui. Din cele de mai sus, e lesne de înţeles că activarea ADN-ului este doar un efect al unor tehnici spirituale. Cei vechi nu ştiau despre ADN, dar unii ajungeau să facă minuni: vindecau, levitau, ajungeau instantaneu acolo unde le cerea Dumnezeu.În mod cert, ADN-ul lor se schimba, pentru că un om obişnuit nu ar fi ajuns să facă aceste lucruri.
Apropos de aceasta, Iisus a spus: "Dacă mă veţi urma, veţi face şi voi cele ce fac eu, şi chiar mai mari decât acestea." Aşadar, El ne-a făgăduit, indirect, să ne schimbe ADN-ul (chiar dacă am fi oameni obişnuiţi, fără carte, sau din clasa de jos), cu condiţia să mergem pe calea evanghelică. Pare uşor, dar nu e chiar aşa! În zilele noastre, e mai uşor să aplici tehnici complicate, decât să urmezi poruncile lui Hristos într-o societate aservită banului şi intereselor.

Din nou, am vorbit cam mult, dar sper că măcar am adus nişte motive de gândire. Ca să închei într-un mod simplu, iată ce spune Sf.Maxim Mărturisitorul despre cele mai simple "tehnici spirituale":

"Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul." 

Linkuri utile:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/rugaciune.htm

Despre propria responsabilitate

Fac o paranteză între episoadele referitoare la Iisus, pentru a mă ocupa de o temă ce a intervenit pe parcurs, şi este totuşi importantă. Este vorba despre ceea ce dorim noi de la lume, de la oameni, şi respectiv, ceea ce facem - sau nu - pentru a obţine acestea.
Majoritatea oamenilor se limitează la a dori, crezând că în acest fel au făcut deja totul - sau măcar, cea mai mare parte. Restul îl lasă în seama celorlalţi, a sorţii, a lui Dumnezeu. Într-o oarecare măsură, nu este chiar greşit, întrucât intenţia este cea mai mare forţă din univers, după cum spune și înţelepciunea toltecă. Dar, nu este complet! Nici chiar Dumnezeu nu va face totul pentru noi, pentru că El ne-a acordat privilegiul de a fi "co-creatori ai vieţii noastre" - după Edgar Cayce.
Aşadar, atunci când dorim să realizăm un lucru, să obţinem ceva, a ne limita doar la a dori, făcându-i pe ceilalţi responsabili de rezultate, apare drept un lucru cel puţin pueril. Iar când mai ajungem să şi suferim din cauza aceasta, înseamnă că nu am înţeles chiar nimic din viaţă şi legile ei.
Cele de mai sus par truisme, şi majoritatea oamenilor vor zâmbi, gândindu-se ce lucruri banale pot spune. Dar sunt momente în viaţă când şi aceste truisme ajung să nu mai fie recunoscute. Mai bine-zis, le cunoaştem, dar nu credem că ele ni se aplică şi nouă. Noi suntem întotdeauna un caz special, şi ceilalţi ar trebui să ştie mai bine cum să se poarte cu noi, mai ales dacă ne cunosc! Ar trebui să ştie ceea ce vrem noi de fapt, şi ceea ce ne poate răni. Ar trebui să ştie ce să facă, şi cum să facă, pentru ca noi să ne simţim bine, şi situaţiile să fie salvate.
De acord, până într-un punct, dar...atunci, unde mai suntem noi, subiectul acţiunii? Ne limităm la a fi doar obiect? Ceilalţi să facă, să simtă pentru noi...dar rolul nostru, care este? Unde este responsabilitatea noastră?
Şi aici, ajungem la punctul principal al problemei. Poate că această dorinţă de a lăsa totul în seama celorlalţi reprezintă, de fapt, o fugă de responsabilitate. Ne dorim unele lucruri, dar nu vrem să ne asumăm şi riscurile. În primul rând, riscul de a suferi. Atunci când lăsăm totul în seama celorlalţi, problema este mult simplificată. Doar aparent, întrucât suferinţa tot apare: prin blamarea celorlalţi (pentru că nu fac ceea ce aşteptăm de la ei), şi prin neîmplinire.

De fapt, totul ar fi mult mai simplu dacă am privi lumea exterioară ca pe o oglindă a celei interioare, după cum spune un adevăr spiritual etern. Ceea ce fac ceilalţi este doar o oglindă a ceea ce simţim, sau suntem noi, în interior. "Lumea îţi înapoiază ceea ce ai dat tu lumii", spune şi înţelepciunea hindusă. Atunci când noi dăruim nesiguranţă, nehotărâre, în mod sigur, acelaşi lucru vom primi în interacţiunile cu cei din jur. Până şi atitudinea "nu ştiu ce să fac" se reflectă în exterior, prin faptul vizibil că "nimic nu se întâmplă". Îi învinuim pe ceilalţi că nu ne înţeleg, că nu fac nimic pentru noi, dar noi am declanşat această situaţie.
Dar atunci când vom accepta pe deplin să fim subiecte, şi nu obiecte ale propriei vieţi, vom vedea că totul se va schimba. Vom începe cu adevărat să trăim ! Poate vom mai greşi în acţiunile noastre, poate vom mai suferi, dar măcar, vom avea mulţumirea interioară că am făcut tot ceea ce depindea de noi. Dacă am făcut ceea ce depindea de noi, şi lucrurile tot nu s-au schimbat aşa cum am dorit, atunci într-adevăr, am putea spune că nu am fost noi de vină ! Sau, că nu era un curs valabil al evenimentelor. Dar, măcar am încercat, am trăit, şi nu ne-am lăsat trăiţi ! Dumnezeu îi apreciază pe cei curajoşi, pe cei care îşi asumă riscuri.
În acest sens, îmi plac tare mult cuvintele reginei Isabela de Castilia adresate lui Cristofor Columb, înainte de a pleca în marea lui călătorie:
 "Şi dacă pământul pe care îl cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea, pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."

Acesta  este adevărul spiritual pe care trebuie să îl simţim...

Linkuri utile:
http://documentaresifilmespirituale.blogspot.com/2011/04/noi-ne-cream-propria-realitate-david.html

Thursday, April 7, 2011

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (III)

Şi, iată că am ajuns la "miezul" problemei - ca să zic aşa - adică, la modul cum este perceput Iisus însuşi de către simplii credincioşi - creştini şi necreştini - versus percepţia oferită de Biserică. Poate faptul că m-am referit şi la necreştini ar putea stârni controverse aprinse, dar fapt este că, aşa cum spun chiar Evangheliile, Hristos  a fost trimis pentru toate neamurile, nu doar pentru iudei. Chiar dacă alte popoare sau culturi nu îi recunosc divinitatea, totuşi personalitatea extraordinară a profetului Iisus a lăsat urme adânci şi acolo. Coranul este plin de referiri la Issa şi mama lui Miriam (şi de asemenea cele mai importante personaje ale Vechiului Testament se regăsesc acolo, începând cu Avraam, Isaac şi Iacob). Hinduiştii şi budiştii îl recunosc şi ei a fi fost un mare profet, un maestru iniţiat. Tibetanii se pare că ar avea chiar şi o evanghelie despre Iisus : http://nibiru-sfarsitul-lumii.blogspot.com/2011/04/marele-sfant-issa.html
Mai mult, chiar şi în zilele noastre, în locurile unde a trăit şi a pătimit El, ca şi în locurile închinate maicii Sale din Palestina şi Israel, vin să se închine mulţi credincioşi aparţinând altor religii, şi în principal musulmani. Ei vin atunci când sunt în mari boli şi suferinţe, şi nu pot găsi leacul altfel.
Această imensă amprentă asupra atâtor culturi şi religii este evident că nu putea fi lăsată de un simplu om, fie el şi dotat cu capacităţi paranormale. Krishna, Budha Gautama, Hermes Trismegistos, Orfeu, Iisus nu au fost simpli oameni care au evoluat până la stadiul de maeştri spirituali.   Ei au fost mult mai mult: au fost Avatare, încarnări periodice ale unor mari puteri cereşti. Au fost spirite extrem de avansate, superioare chiar îngerilor, trimise printre noi cu misiuni. De fapt, îngerii le-au vestit apariţia, şi i-au însoţit în cele mai importante momente ale vieţilor lor, dar ei au fost doar mesageri. Despre Iisus, de exemplu, iată ce spune Pavel în Evrei 1.2 - 5: "După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci/ În zilele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut toate veacurile/[...]/ Făcându-se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei." 
Omul Iisus a fost deci un Avatar al Puterii cereşti supreme, a doua persoană treimică. De aceea i se spunea "fără de păcat" - pentru că, fiind Spirit Divin, era deja perfect în potenţialitate. Totuşi, trupul omenesc de carne a trebuit pregătit pentru primirea acelei cunoaşteri şi puteri desăvârşite. Deşi fără de păcat, avea totuşi "inerţia" materiei, pe care trebuie să o învingem fiecare dintre noi. Această perioadă iniţiatică a fost omisă în Evangheliile sinoptice, dar în mod sigur ea a existat, pentru că există diverse surse, aparţinând unor culturi diferite, care o atestă. (Ca exemplificare, vezi din nou linkul de mai sus.) Totuşi, chiar şi înaintea acestor ani de pregătiri, unele evanghelii apocrife relatează minuni săvârşite de El în copilărie: se pare că El avea capacitatea de a învia păsărelele moarte, şi a înviat chiar un tovarăş al Său de joacă, care căzuse de pe un acoperiş.
Desigur, aceste poveşti cu învieri din morţi apar pentru spiritele critice drept simple poveşti, dar trebuie să ne gândim că au fost prea multe pentru a fi inventate toate. Dacă ne gândim doar la Lazăr, care era de patru zile în mormânt...Şi, nu a fost numai el! Dealtfel, chiar şi discipolii săi, după coborârea Duhului Sfânt asupra lor, în a patruzecea zi după Înălţare, au înviat morţi.  (Fapte 209.12)
Acest simplu fapt - învierea morţilor - pe lângă alte multe vindecări şi minuni diverse: materializări (înmulţirea pâinilor), transmutări de substanţe (transformarea apei în vin), levitaţie (mersul pe apă), etc. trebuie să ne dea de gândit că acest spirit nu era un spirit uman obişnuit. Ca să nu mai spunem despre principala minune a fiinţării Sale: Învierea Sa din morţi. Tocmai acesta este "punctul nodal" al creştinismului, în jurul căruia se iscă şi astăzi controverse. Mulţi oameni bine-intenţionaţi, şi cu o anumită cunoaştere, nu pot totuşi accepta acest fapt, pentru că ar fi...împotriva naturii! Le este mult mai simplu să accepte o explicaţie "raţională": aceea că trupul Său a fost luat de ucenici din mormânt, pentru a răspândi apoi această veste incredibilă.
Dar, împotriva acestei explicaţii raţionale, stă o alta la fel de raţională, şi care a "funcţionat" chiar şi în acele timpuri, din moment ce mulţi oameni de bună-credinţă nu au mai putut-o crede pe prima. Explicaţia "oficială" fusese, deci, aceea că ucenicii i-au furat trupul din mormânt în timp ce soldaţii romani puşi să Îl păzească dormeau (toţi odată!:)) Dar, cât de adânc puteau dormi acei soldaţi (care erau, totuşi, în exerciţiul funcţiunii - şi se ştie cât de drastică era disciplina romană), încât să nu audă cum se ridică o piatră masivă, de câteva tone? Şi, apropos de aceasta, de câţi ucenici cu pârghii puternice ar fi fost nevoie pentru a o ridica? Poate de toţi cei unsprezece rămaşi...poate, şi mai mult! Apoi, această foială de lume purtând un cadavru, ar fi putut trece neobservată, măcar de trecătorii din împrejurimi, dacă nu de somnoroasele gărzi?:) Dealtfel, se pare că, după auzirea acelei explicaţii, Pilat însuşi nu ar fi fost de acord să se  pună în seama soldaţilor săi o asemenea hilară abatere de la disciplină. El îi cunoştea foarte bine, şi simpla acuzaţie că ei ar fi putut dormi în timp ce păzeau un obiectiv atât de important îi sunase neverosimilă.
Deci, explicaţiile raţionale "scârţâie"! Şi atunci, ceea ce mai rămâne, oricât de incredibil ar părea, trebuie să fie adevărul - după un cunoscut raţionament contemporan. Oricum, multitudinea  de consemnări ale apariţiilor Sale de după Înviere, şi din surse diferite, întăresc acestă afirmaţie.
Însuşi fenomenul învierii nu ar mai părea atât de incredibil, dacă ne-am gîndi că există yoghini care îşi pot opri funcţiile organelor timp de săptămâni, şi chiar luni - şi un astfel de caz a fost prezentat chiar pe un canal Discovery. Omul respectiv a fost chiar îngropat timp de câteva săptămâni, iar când l-au dezgropat, organele sale şi-au reluat, treptat, funcţiile. Dacă ne gândim că, în locul unui maestru pământesc obişnuit, care a evoluat treptat, prin propriile forţe, s-ar afla încarnarea unui Avatar, putem să ne imaginăm că a învia din morţi nu ar părea un lucru chiar atât de incredibil.
Mai rămâne problema ridicării pietrei de mormânt, dar şi aceasta se poate explica uşor, gândindu-ne la acei maeştri de arte marţiale care, nefiind totuşi prea puternici fizic, ridică şi sparg pietre care le depăşesc de câteva ori greutatea. Este forţa energiei lor centrate în ceakra a treia: Manipura, sau Hara, cea care le permite acest lucru. Deci, dacă oameni care au evoluat obişnuit pot face acest lucru, cu atât mai mult un Avatar! Dealtfel, se pare că şi pietrele folosite la construirea marilor piramide egiptene ar fi fost transportate în acest fel, pe suport energetic, pe distanţe uriaşe, altfel neexplicându-se cum au putut fi ele cărate prin deşert, fără a se găsi urmele resturilor de care, sau alte tehnologii. Şi, cum au fost asamblate atât de perfect fără macarale şi alte instrumente de ridicare (Dealtfel, se pare că nici o macara actuală nu ar avea capacitatea să urnească un bloc de piatră din piramide).
Deocamdată mă opresc aici, rămânând să discutăm într-o postare viitoare despre învăţăturile Sale, secrete sau nu, şi despre  acea ipoteză a căsătoriei Sale secrete.
Aşadar concluzia este, de data aceasta, că în privinţa cea mai importantă - divinitatea Sa - Biserica nu a denaturat adevărul. Doar l-a "pietrificat", l-a transformat în adevăr mort, în unele cazuri. Întrucât adevărul, atunci când nu este trăit, ci doar venerat, îşi pierde substanţa, şi moare.

Wednesday, April 6, 2011

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (II)

Revin, aşa cum am promis, pentru a vorbi mai concret despre tema enunţată. De fapt, atât de concret cât e posibil în situaţia dată...
Aşadar, privind în istorie, toţi credincioşii adevăraţi pot vedea că, într-o anumită măsură, această afirmaţie este adevărată. În decursul secolelor, în numele iubirii creştine şi al lui Hristos, au fost comise multe crime şi atrocităţi.Inchiziţia este doar cel mai la îndemână exemplu, sau cruciadele (uciderea "necredincioşilor" în numele Dumnezeului iubirii), dar chiar şi în cadrul multor mânăstiri creştine - fie catolice, fie ortodoxe - poruncile lui Hristos au fost folosite deseori pentru zdrobirea unor suflete considerate "rebele", sau pentru acumularea de bunuri mult prea lumeşti. Acesta este, de fapt, şi primul argument împotriva religiei în general al tuturor ateilor şi agnosticilor. Cum se împacă iubirea, smerenia şi ajutorarea creştină cu strângerea unor averi care nu folosesc celor mulţi, ci celor puţini?
Dar, aceste fapte regretabile aparţin oamenilor, şi nu lui Hristos, sau învăţăturilor Lui. Din acest punct de vedere, putem spune fără să greşim prea mult că El a fost "confiscat" în favoarea susţinerii unor interese pământeşti. Din acest motiv au apărut şi Bisericile protestante  - prima dintre ele fiind cea a lui Martin Luther, personalitate pe care o admir. Iniţiatorii lor au văzut diferenţa dintre învăţăturile lui Hristos şi legile impuse de Biserica catolică. Luther, pe care l-am pomenit, s-a ridicat împotriva luxului înalţilor prelaţi, comparativ cu sărăcia neagră a maselor, precum şi a sistemului "indulgenţelor" - documente de iertare a păcatelor, pe care oamenii de rând le puteau obţine plătind o anumită sumă, proporţională cu gravitatea păcatului. Aşadar, conform Bisericii catolice de atunci, mântuirea se putea obţine cu bani! Reacţia lui Luther nici măcar nu îmi pare exagerată, ci perfect normală. Chiar mă mir că nu s-a ridicat cineva mai devreme împotriva acestui tip de Biserică! Totuşi, în dezamăgirea lui, el a creat o cu totul altă Biserică, renunţând la câteva dintre Sfintele Taine ale Bisericii originare. Nu sunt în măsură să mă pronunţ, dar aceste Taine totuşi au valoarea lor, şi e posibil ca el să fi aruncat din "corabie" nişte lucruri preţioase, luat de valul dezamăgirii. Aceasta neînsemnând totuşi că, din acest motiv, nu ar mai fi putut avea acces la mântuire - sau, toţi cei care l-au urmat!
Dumnezeu, în iubirea şi dreptatea sa, trebuie să fi văzut iubirea lui sinceră pentru adevăr, şi curăţenia lui, şi a găsit o altă cale să îi ofere harul. Aici, atingem un alt punct nodal: fiecare Biserică crede că învăţăturile sale sunt singurele adevărate, şi singura cale spre mântuire. În această privinţă, fiecare dintre ele Îl "confiscă" pe Hristos, folosindu-l drept scut împotriva celorlalte.
Iarăşi, sunt cunoaşteri care mă depăşesc - mă refer la "adevăratul" adevăr - dar ceea ce pot spune cu destulă siguranţă este faptul că, dincolo de adevărul teologic, Iisus ne-a lăsat o cale: calea iubirii şi a compasiunii. Puţin importă dacă noi credem că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, sau şi de la Fiul, sau de câte feluri sunt îngerii, sau dacă există şi Purgatoriu, pe lângă rai şi iad, sau altele asemenea. Contează mai mult ceea ce simţim, şi ceea ce facem în numele lui Hristos. Un om smerit şi plin de iubire, un om care îşi ajută semenii în orice împrejurare, se va mântui indiferent de Biserici şi ritualuri. Merg mai departe şi spun: poate fi el chiar şi păgân, şi tot se va mântui! Întrucât, ce înseamnă "păgân"? De multe ori, îi numim astfel pe cei care au altă credinţă decât noi, care îi dau alt nume lui Dumnezeu, şi practică alte rituri. Dar, ce ne spune Iisus în Noul Testament? El ne spune că există doar două porunci care trebuie urmate, şi în care se cuprinde toată legea, şi proorocii: iubirea de Dumnezeu, şi iubirea de aproape.
Aşadar, El nu a condiţionat mântuirea de nici un ritual anume, dimpotrivă, Pavel într-o epistolă ne spune că "dacă mântuirea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar." Prin Lege putem înţelege şi orice ţine de un regulament instituit, de un ritual. Iudeii Vechiului Testament îşi obţineau mântuirea practicând ritualuri stricte, înscrise în Legea lui Moise. La fel, creştinii actuali par a crede că mântuirea în Hristos ţine de ritualuri.

Desigur, aceste ritualuri, construite în jurul celor şapte Taine ale Bisericilor catolică şi ortodoxă, au o mare valoare spirituală. Ele sunt, pur şi simplu, "porţi" de comunicare a mulţimilor cu Divinul, prin intermediul preoţilor. Ele ne aduc energia harului, cu alte cuvinte. Din acest motiv, marea masă nu se va putea lipsi prea curând de ele - şi acest lucru este ceea ce nu înţeleg mulţi liber-cugetători. Nu este vorba doar de ignoranţa maselor, sau de sentimentul de siguranţă pe care îl crează aceste ritualuri, ci pur şi simplu de coborârea harului prin intermediul lor, şi la care oamenii materialişti, sau pur şi simplu înglodaţi în viaţa de toate zilele, nu ar avea acces altfel. Într-o mulţime, pot exista cîteva vârfuri spirituale, care prin rugăciune, meditaţie, şi viaţa în acord cu poruncile divine, pot obţine har indiferent de ritualuri. Dar marea mulţime, oamenii pe care îi vedem pe stradă, şi care au vieţile centrate mai curând pe lume, decât pe Dumnezeu, nu ar putea ajunge atât de uşor la El. Mai bine-zis, s-ar pierde pe drum...Şi atunci, aceste ritualuri au fost înfiinţate cu scopul de "ajutor" pe drumul mântuirii, cu scopul de a-i "reconecta" periodic pe cei care foarte uşor pierd legătura. Desigur, ele sunt folositoare şi pentru cei mai înaintaţi, pentru că le uşurează drumul. Tocmai de aceea, probabil, Bisericile au legat mântuirea de aceste ritualuri: Liturghie, Sfântul maslu, spovedanie, împărtăşanie, etc. E mai bine să fie toţi ajutaţi, decât să se piardă!
Desigur, această dorinţă sinceră a interferat pe parcurs cu interese lumeşti, şi în principal cu dorinţa de putere, şi atunci, din "ajutoare", aceste ritualuri au devenit un fel de "cătuşe obligatorii", în lipsa cărora credinciosul nu se mai putea mântui. Dar cu timpul, dacă un ucenic este sincer în dorinţa de a afla adevărul, el va primi atât cât va putea înţelege. Şi atunci, nici nu va mai absolutiza ritualurile, dar nici nu le va nega puterea şi va înţelege că fiecare lucru are folosul lui.
Desigur, aici ar fi nevoie de o discuţie separată despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, atât preotul, cât şi credincioşii, pentru ca aceste ritualuri să aibă într-adevăr putere. Pe scurt, vom spune doar că trebuie ca toţi, şi mai ales preotul, să fie canale curate. Intenţia sinceră a inimii şi iubirea trebuie să fie prezente. Desigur, preotul respectiv ar trebuie să fie şi detaşat de lume, şi de bunurile pământeşti, să urmeze şi un post, sau o purificare fizică, etc. La fel, credincioşii trebuie şi ei să se purifice - cu sufletul şi trupul - şi să urmeze poruncile evanghelice şi atunci când ies din Biserică. Numai în aceste condiţii vor primi într-adevăr harul.
De aceea, cu riscul de a fi interpretată greşit, am spus în altă parte că harul nu este condiţionat de ritualurile în sine, şi că el există şi în Biserica oficială, şi în afara ei. Cei care contează sunt oamenii. Atunci când vor exista fie şi zece drepţi într-o cetate, cetatea aceea se va salva.Este şi cazul Bisericilor noastre, care subzistă prin harul pe care îl primesc unii slujitori vrednici. E posibil ca aceştia să nu fie dintre capi, e posibil chiar să aparţină celei mai de jos ierarhii (preoţi simpli, de ţară - vezi părintele Tănase de la Poiana Plopului), dar ei sunt cei care menţin harul în instituţia Bisericii.

Cred că, iarăşi, m-am lungit mai mult decât intenţionam, şi tot nu am spus totul! În episodul următor, voi vorbi chiar despre învăţăturile lui Hristos, şi despre ipotezele controversate asupra vieţii Lui. Este un subiect pe care multe filme şi romane l-au exploatat generos...

Linkuri utile:
http://univcrestact.blogspot.com/2011/01/despre-limitele-dialogului.html

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (I)

Iată o întrebare deranjantă, şi care apare tot mai des în mediile intelectuale, şi chiar (mai ales) în rândurile celor cu o anumită cunoaştere teologică. De fapt, ce ar însemna această cunoaştere teologică? Dacă ne referim doar la cei care au absolvit seminarii şi facultăţi de teologie, în care sunt expuse cunoaşteri doar dintr-un anumit unghi de vedere, considerat a fi singurul cel mai bun, atunci aria se îngustează, desigur. Aceştia, în mod sigur, şi cu toată sinceritatea, nu ar putea face afirmaţia din titlu. Dar, teologia nu înseamnă doar cunoaşteri dobândite şi moştenite de generaţii. După cum îi spune şi numele :"theos+logos", ea ar fi însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi aceasta este în general o cunoaştere vie, activă, o cunoaştere directă, ca să zic aşa. Nu are legătură cu cărţile şi moştenirile.
Desigur, acele cărţi rămase de la sfinţii Părinţi, şi mai ales Sfânta Scriptură, constituie valori inestimabile, şi prefigurează o cale spre mântuire. Dar această cale nu se poate urma citind mecanic ce trebuie să facem, nici măcar memorând cât mai multe sfaturi şi învăţături. După cum spune şi Jakob Lorber, e de-ajuns să ştim bine măcar un singur sfat, o singură învăţătură, şi pe aceea să o urmăm! Mântuirea nu este rezultatul unei bogate cunoaşteri teologice dobândite. Acelaşi lucru îl putem spune despre orice religie: şi în iudaism studiul Torei este de bază, dar oricâte intrepretări s-ar găsi, nimeni nu este sigur că a aflat exact calea spre Dumnezeu. Probabil la fel stau lucrurile şi cu Coranul, şi cu oricare mare carte a umanităţii.
Aşadar, ceea ce am vrut să spun este faptul că o mare cunoaştere teologică de acest fel nu este totuna cu o cunoaştere de Dumnezeu. După cum spune Sf Talasie Libianul, teologia ar însemna "cunoaşterea de dincolo de orice minte", iar Sf. Vasile cel Mare spune şi el că "atât timp cât nu ne eliberăm de lucrurile din afară de Dumnezeu, nu putem să primim în noi cunoştinţa lui Dumnezeu." Deci, aceasta este o cunoaştere primită, şi nu dobândită; o cunoaştere dăruită de Sus, în măsura în care ucenicul urmează calea arătată de Hristos: despătimirea, şi iubirea evanghelică.
Am făcut această paranteză, spunând lucruri care poate nu sunt noi, doar pentru a sublinia faptul că "teologii cărturari" - aşa cum îi înţelegem noi - nu au un drept mai mare a se pronunţa asupra problemelor religioase arzătoare decât credincioşii obişnuiţi. Desigur, nici credincioşii obişnuiţi nu trebuie să abuzeze de acest drept al lor de a "face teologie" doar pentru că se poate, din orgoliu, sau din alte motive. Dar, eu nu m-am referit aici  la aceştia, ci la acei "teologi fără facultăţi" - oameni simpli, sau chiar intelectuali - care Îl simt pe Dumnezeu altfel decât din cărţi, sau nu numai în cărţi.Oameni care au avut totuşi o anumită cunoaştere "cărturărească", dar aceasta s-a lărgit şi s-a completat în alt mod, mai direct. Sau poate, nu au avut-o nici pe aceea de bază, dar au simţit dintotdeauna adevărurile religioase fundamentale.
Aceştia ar putea să vorbească despre imaginea lui Iisus, despre felul cum o simt ei a fi fost, şi nu neapărat aşa cum a fost prezentat de Biserici. Dar, şi aici există un pericol! Nu trebuie să vorbim cu îndrăzneală despre lucruri pe care nu le cunoaştem cu siguranţă, doar pentru că noi credem că aşa ar fi putut fi.Doar atunci când primim fie şi o părticică de har, putem spune că ştim, simţim cum au fost lucrurile. Iar pentru a primi harul, trebuie să urmăm întâi calea lui Hristos. Aşadar, în mod paradoxal, numai ucenicii Lui, sau ucenicii spirituali adevăraţi, indiferent de cult, ar putea vedea lucrurile în adevărata lumină. În rest, e doar vorbărie teologică fără valoare, ba chiar dăunătoare, pentru că "nu trebuie să luăm în deşert lucrurile Domnului".
Întrucât se pare că acest text se cere a fi mai lung, voi continua cu o postare viitoare, în care voi încerca să vorbesc exact despre problema enunţată în titlu. Însă, fără pretenţia de a deţine adevărul absolut, ci doar adevărul care ni s-a revelat mie, la acest nivel de început la care mă aflu.

"Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea inimii însă e oricând şi oriunde cu tine."(Sf.Silvan Athonitul)

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...