Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, May 29, 2011

Cine sunt aleşii?

Pare o întrebare pompoasă şi retorică, întrucât majoritatea ştim câteva nume ale unor mari aleşi divini, din toate epocile. Şi, e adevărat că acele mari spirite au venit la întrupare cu mari misiuni, de luminare şi îndreptare a unei părţi din omenire. Desigur, au fost spirite înalte, uneori chiar Persoane divine, sau avataruri.
Însă, în zilele noastre - mai bine-zis, de la venirea lui Hristos încoace - avem cu toţii şansa de a deveni aleşi. Chiar dacă, probabil, nu am avut o misiune stabilită anterior, dar noi alegem conştient în această viaţă calea ascendentă, spre Divinitate, şi alegem să Îi respectăm poruncile, ne va alege şi El pentru munca Sa. La început, înţelegerea noastră va fi mai neclară, va avea lacune, şi viaţa noastră va reflecta acest adevăr interior. Dar, pe măsură ce rămânem hotărâţi pe cale, El ne va trimite mai multă lumină, şi lucrurile neclare se vor limpezi. Cu cât vom rămâne mai conştient pe cărare, cu atât vom putea ajuta mai mult, şi chiar viaţa noastră se va îmbunătăţi.
Desigur, dacă ne vom afla sub protecţia Lui, nu înseamnă că nu vom mai avea încercări şi greutăţi. De fapt, tocmai încercările demonstrează că suntem pe cale! Dar, le vom trece pe toate, până la urmă, cu ajutorul Lui, şi situaţia noastră chiar se va îmbunătăţi faţă de început. Întotdeauna, dintr-o încercare, iese un bine mai mare! Chiar dacă nu vizibil în plan material. Însă, ceea ce este, cred, un rod comun al tuturor încercărilor, şi căilor spirituale, este schimbarea interioară.
Nu pot descrie o "traiectorie" psiho-spirituală comună tuturor, din simplul motiv că nu ştiu cum arată trăirile de parcurs ale altora. Însă rezultatul este întotdeauna liniştea dincolo de condiţiile exterioare, mulţumirea, bucuria chiar. Şi, desigur, capacitatea de înţelegere, măcar parţială, a încercărilor şi trăirilor celorlalţi. Nu o înţelegere mentală, teoretică, ci altfel. Nu pot spune cum, dar toţi cei care au ajuns aici, probabil ştiu.

Bine, dar această viziune contrazice noţiunea de destin! mi se poate spune. Nu o contrazice, ci o completează - aşa cum legea harului a completat-o pe cea a lui Moise. Destinul există - adică, un anumit "program", o "schemă generală" a vieţii noastre. Cine o determină - dacă e vorba de Dumnezeu, sau de voinţa sufletului înainte de întrupare - ar fi o discuţie prea lungă, şi fără folos. Important este că, de la Hristos încoace, acest program poate fi schimbat. Dacă noi alegem să Îl urmăm, - dacă credem în divinitatea Sa, în promisiunile Sale, şi Îi respectăm poruncile - atunci, El va "topi" acest destin al nostru, şi ne va permite să ni-l construim singuri, după voinţa noastră. Care totuşi, după un timp, nu va mai fi doar a noastră...pentru că se ştie că, dacă urmăm un trimis divin, vom ajunge să ne transformăm treptat, şi voinţa noastră se va subordona Lui. Desigur, nu forţat, şi nu chiar de la început! Avem voie să alegem şi altfel, şi să trăim consecinţele. De fapt, întreaga noastră viaţă poate fi o pendulare între dorinţele noastre, şi voinţa Lui...până ce înţelegem că binele nostru, chiar dorinţele noastre, ţineau de fapt, de urmarea voii Lui. Altfel spus, până ce ajungem să ne vedem propriul nivel limitat de înţelepciune, comparativ cu al Lui. Şi pentru asta, e nevoie tot de har!

Aşadar, problema alegerii rămâne una deschisă, în zilele noastre. Cred că nimeni dintre cei dinainte nu a avut atâtea posibilităţi ca noi, atâtea daruri potenţiale. Trebuie doar să vrem, să credem, să îndrăznim, şi să tăcem - după cum spun şi căile iniţiatice vechi. Sau mai bine, să sperăm! Întrucât speranţa este o exprimare indirectă a dorinţei noastre, o rugăciune fără cuvinte. Înaltele speranţe şi visuri sunt primul pas spre realizare. Şi primul care aparţine omului. Următorii, sunt ai Domnului...

Thursday, May 26, 2011

Avem noi iubire?

La această întrebare pare a se răspunde foarte uşor, şi majoritatea celor pe care îi cunoaştem, sau chiar şi necunoscuţi, vor răspunde afirmativ. Şi, desigur că vor fi sinceri! Întrucât, fiecare îşi cunoaşte sufletul într-o oarecare măsură, şi fiecare ştie că există lucruri, persoane, sau idei care îl pot mişca până la lacrimi, până la incendescenţă.
Dar, este oare aceasta chiar iubire? Răspunsul emoţional spontan la un factor poate fi, desigur, o trăire intensă, care poate lăsa urme o anumită perioadă. Însă, pentru a-l numi iubire, ar mai trebui adăugate nişte condiţii. În primul rând, persistenţa în timp. Ne putem simţi foarte emoţionaţi de o floare, un peisaj, o persoană, etc., datorită unor condiţii specifice ale ambianţei şi acelui moment, sau chiar datorită unei vulnerabilităţi sau deschideri personale momentane. Dar peste un timp, când condiţiile se schimbă, e posibil să nu mai simţim acelaşi lucru. De fapt, este vorba despre clasica identificare a iubirii cu emoţia.Iubirea nu este doar emoţie, ea este ceva mai profund.
Apoi, pentru a fi siguri că iubim ceva sau pe cineva, ar trebui să vedem cât suntem în stare să sacrificăm pentru, sau chiar să dăruim liber, acelei idei sau persoane. În momentul în care spunem că iubim, dar nu putem renunţa la orgoliul poziţiei sau imaginii noastre, la comodităţile şi interesele noastre uzuale pentru binele obiectului iubirii noastre, atunci acea iubire ridică un serios semn de întrebare. Poate fi, în accepţiunea noastră omenească, o "iubire de timp liber", dar în ochii Divinităţii nu cântăreşte nici un gram. Şi, nici măcar în cei omeneşti!
Şi, ultima condiţie, dar nu cea din urmă (întrucât, fiecare îşi poate adăuga aici propriile condiţii, învăţate din practică), este cât de mult ne transformă pe noi-înşine această iubire. Iubirea, prin definiţia ei, este o stare înaltă de vibraţie - cea mai înaltă din univers. Cei care iubesc cu adevărat simt, cumva, că "ies din ei-înşişi", că se deschid nu numai spre persoana iubită, ci spre întreaga lume. Simt nevoia să fie buni şi generoşi cu toate fiinţele, să facă gesturi altruiste, să se devoteze. De fapt, prin întâlnirea cu o persoană, simţim că Îl întâlnim pe Dumnezeu în creatură, şi acest lucru trebuie să ne schimbe. Dacă aceasta nu se întâmplă, sau se întâmplă foarte slab - sau chiar, dimpotrivă, simţim doar nevoia să ne izolăm de lume împreună cu fiinţa iubită - atunci este doar un "egoism în doi", o formă inferioară de comuniune, şi nu iubire.

Din câte s-a văzut, nu am încercat aici o expunere savantă a iubirii, din punct de vedere psihologic sau spiritual (nici măcar nu am mai vorbit despre cele trei tipuri de iubire posibile), ci doar o abordare practică - a ceea ce se vede, şi se simte. Dar, dacă tot am amintit despre cele trei tipuri, trebuie totuşi să spun că orice iubire trebuie să tindă mai mult spre agape, şi mai puţin spre eros. Şi nu mă refer aici doar la iubirile dintre cupluri, ci la tipuri esenţiale de iubire. Ne putem ataşa într-un mod similar erosului (deşi, noi nu îl percepem astfel) şi de un prieten/prietenă de acelaşi sex, sau chiar de un obiect, sau o plantă. Adică, acea iubire ar avea toate caracteristicile erosului: posesivitate, dorinţa de a fi în permanenţă în preajma obiectului iubirii, gelozie în cazul apariţiei altcuiva în "peisaj", suferinţă intensă în cazul pierderii, sau chiar separării temporare de obiectul iubirii, etc.
Tipul intermediar - phileia, iubirea-prietenie, sau "dragostea frăţească" evanghelică - constituie baza celor mai solide relaţii şi experienţe.Şi, acest tip nu este caracteristic doar prieteniei, ci tuturor relaţiilor de iubire, în care accentul cade pe "cealaltă persoană", şi nu pe noi-înşine.Este, deasemenea, şi foarte aproape de agape - iubirea divină.

Aşadar, după ce am trecut în revistă aceste noţiuni, putem încerca să privim vieţile noastre, şi ale celor din jur, şi să înţelegem câţi oameni care iubesc cu adevărat cunoaştem. Nu pentru a-i judeca, ci tot pentru luminarea noastră. Şi, desigur, pentru a vedea ce ne mai lipseşte nouă, şi cât de mult mai avem de parcurs până să ajungem, cu adevărat, la a iubi. Şi, desigur, e bine să ne rugăm pentru toţi, întrucât şi capacitatea de a iubi nu este darul omului, ci al lui Dumnezeu. Omului îi rămâne doar să tindă la iubire, şi să rămână concentrat pe dorinţa de a iubi.
Aşadar, parafrazând spusele unui părinte al Filocaliei despre rugăciune, putem spune că "a iubi într-un fel oarecare, este capacitatea omului, dar a iubi curat, este numai de la Dumnezeu."

Tuesday, May 24, 2011

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (II)

Iată-ne ajunşi la partea cea mai delicată a discuţiei noastre - aceea care va căuta să stabilească dacă şi necreştinii au dreptul la har. Sunt conştientă că pot exista mii de argumente pro şi contra, şi există mulţi oameni mai cunoscători decât mine, care au studiat tone de teologie.Tot ce pot răspunde este că lucrurile pe care le voi spune, întâi le-am simţit, nu le-am studiat. Abia pe urmă au venit şi argumentele logice.
Aşadar, să încercăm să vedem dacă harul - sau Duhul lui Dumnezeu - a fost prezent şi înainte de Hristos, sau după El. Înaintea lui, Scriptura spune că au existat Moise, proorocii, judecătorii şi regii - care toţi au fost trimişi de Dumnezeu, şi au vorbit cu El. Cum putem spune că ei nu aveau har? Ca să luăm un singur exemplu din zeci, ne vom aminti despre felul cum i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Ilie  - ca o "boare de vânt lin". Toţi cei care au primit mângâierea lui Dumnezeu cred că ştiu, oarecum, senzaţia - de linişte şi uşurare. Aşadar, acesta este un mod în care Dumnezeu vine de obicei, chiar şi în zilele noastre.Ca să nu mai vorbim despre zecile de minuni înfăptuite de prooroci, printre care şi învierea morţilor (Ilie, Elisei), sau scăparea din cuptorul de foc (Daniel, şi cei trei tineri). În mod evident, numai harul divin îi putea sprijini pe acei oameni, pentru a înfăptui minuni de necrezut.

Mai mult chiar, Sf Serafim de Sarov, şi unii părinţi ai Bisericii, spun că până şi filosofii greci căutători ai adevărului, deşi nu Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, au avut parte de har."Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii de Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul, care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se puteau 

 Imaginea aparţine: http://oceanospotamos.wordpress.com/category/istorie/page/3/ 

 împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu, 'şi care nu au lege, din fire fac ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu.' " (Sf. Serafim de Sarov- O biografie spirituală - Arhim. Lazarus Moore)


Iată deci, că  Dumnezeu nu este atât de exclusivist! El le-a trimis har chiar şi necreştinilor, înainte de venirea lui Isus! Dar de fapt, ce a însemnat venirea Sa? Venirea, şi sacrificiul Său, au fost necesare pentru a şterge greşelile trecute - sau karma veche - ale oamenilor, pentru ca ei să poată avea acces mai uşor la har. Se ştie că greşeala, păcatul, constituie un fel de impuritate care "înfundă" canalul de comunicare cu divinul. Hristos a "curăţat" aceste canale pentru ei, pentru ca ei să poată auzi glasul lui Dumnezeu mai uşor. Desigur, mai departe este rolul omului, care trebuie să se menţină în iubire şi în porunci, ca să nu piardă darul.
Mai mult, promisiunea Sa este aceea că, dacă oamenii supuşi greşelii vor apela la ajutorul Său, El îi va ajuta din nou să se cureţe, pentru a putea primi harul. Iată cum s-a scurtat calea mântuirii! Până atunci, oamenii trebuiau să recurgă la procedee drastice de purificări, pentru a-şi menţine "canalul" curat. Unii dintre ei mai recurg şi acum la acele procedee - dar aceasta nu înseamnă că ei greşesc, ci doar că au ales calea mai lungă. După cum spune Pavel în I Romani: "Cel ce mănâncă, să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă;iar cel ce nu mănâncă, să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit./ Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul Său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să Îl facă să stea." (I Romani, 14.3-4)


Aşa este, cine suntem noi ca să îi judecăm  pe ceilalţi: pe mahomendani, budişti, hinduşi, confucianişti, etc., şi să decretăm sus şi tare că ei nu pot primi har? Desigur, acum Iisus a venit, şi se pare că nu se poate ajunge la Dumnezeu decât prin El. Dar, e bine să nu luăm Scripturile la modul literal, pentru că Dumnezeu lucrează prin simboluri, şi prin figuri de stil.
 
Putem înţelege - şi eu aşa simt - că singura cale prin El este aceea prin urmarea poruncilor Lui. Şi, care sunt acestea? Sunt cele două despre care am pomenit: iubirea pentru Dumnezeu, cu tot sufletul, şi iubirea aproapelui. Oare nu există şi mulţi necreştini care îndeplinesc aceste condiţii?
Desigur, se poate pune problema cărui Dumnezeu se închină ei. Dar toţi oamenii luminaţi şi deschişi ştiu că Dumnezeu are multe nume, şi toate religiile monoteiste sunt doar forme de venerare a Dumnezeului unic. Cu atât mai mult, cu cât poruncile lor sunt relativ aceleaşi: iubire, compasiune, adevăr, nonviolenţă, dreptate. Mai mult, chiar şi hinduismul - deşi politeist - reprezintă o încercare de înţelegere a unui Dumnezeu unic, prin multitudinea aspectelor sale.

Imaginea aparţine: http://www.fotkyfoto.ro/fotografii/(312891)/ 

"Bhagavad-Gita" - capodopera acestui sistem filosofic şi religios - are multe învăţături care, la prima vedere, par creştine:  "Cine Mi se dăruieşte, nu piere."; "Pune-ţi în Mine inima ta, pătrunde în Mine cu mintea ta; în Mine vei locui după aceea, neîndoios", "Cel care-L vede pe Supremul Stăpân divin sălăşluind la fel în toate fiinţele, nepieritor când acestea pier, acesta este cel care vede.", etc

În altă interpretare - întrucât Hristos reprezintă Înţelepciunea divină, care s-a smerit pînă ce a ajuns la Iubirea divină a Tatălui - toţi cei care vor trăi astfel, vor ajunge şi ei la Tatăl. Adică, smerindu-şi înţelepciunea prin ascultare, şi prin dorinţa aflării adevărului, vor dobândi treptat iubirea iubirea divină, necondiţionată. Acesta este Hristos, aceasta este calea Lui, şi astfel se poate ajunge la Tatăl prin El - chiar şi de către necreştini. Sau, mai simplu: calea lui Hristos este calea iubirii şi a jertfei, calea crucii. Toţi cei care se jertfesc pentru aproapele lor, sau pentru Dumnezeu, vor primi har, şi se vor mântui.
Dealtfel, au fost multe exemple de necreştini care au trăit într-un mod creştin pur: ex. Gandhi, despre care am mai vorbit:  http://univcrestact.blogspot.com/2010/10/despre-gandhi-parintele-galeriu-si.html

Ar fi multe versete evanghelice, şi din Noul Testament, care susţin universalitatea iubirii lui Hristos, şi dorinţa lui ca şi "neamurile" să se mântuiască. Dar întrucât deja m-am lungit prea mult, voi  încheia doar prin cuvintele lui Petru din Faptele Apostolilor, lăsând pe fiecare să îşi descopere adevărul:

"Ci, în orice neam, cel ce se teme de El, şi face dreptate, este primit de El." (Fapte 10.35) 

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (I)

Sunt conştientă că este un subiect foarte important, şi susceptibil de multe controverse, şi foarte mulţi vor spune că nici măcar nu aveam dreptul să vorbesc despre el. Poate că aşa este...Dar, dacă ar fi să o luăm după merit, nici cei mai mari nevoitori nu ar avea acest drept - pentru că numai singur Dumnezeu ştie cel mai bine unde trimite harul, şi care oameni sunt ai Lui. Dar, întrucât trebuie să existe o înţelegere, măcar parţială, a acestui delicat subiect, voi spune doar ceea ce am înţeles eu - cu riscul de a leza unele păreri şi dogme prestabilite.
Aşadar, toată lumea ştie că Sfântul Duh s-a pogorât asupra apostolilor în ziua Cincizecimii, şi le-a dăruit diferite harisme - printre care şi pe aceea a "vorbirii în limbi" - astfel încât toţi cei prezenţi să le poată înţelege mesajul. Aceşti apostoli au fost primii părinţi ai Bisericii creştine (care pe atunci nu era ortodoxă, sau catolică, sau protestantă), iar harul a fost transmis ("prin punerea mâinilor" - după cum se spune în Noul Testament) urmaşilor acestor apostoli - membrilor Bisericii. Ei, dar acum vine partea grea: membrii cărei Biserici?
Ortodocşii susţin sus şi tare că numai ei au păstrat învăţătura cea adevărată, întrucât ramura catolică s-a desprins  cu de la sine putere prin sinodul din 554 de la Ferrara-Florenţa, schismă definitivată în 1054.
Imaginea aparţine: http://www.ghidpitesti.ro/info-Pitesti/mpi-Biserica-Ortodoxa-Sfantul-Ioan-Botezatorul.html 

Catolicii, pe de altă parte, au şi ei argumente pentru deosebirile dogmatice pe care le-au adoptat ( dintre care Filioqoe şi existenţa Purgatoriului mi se par destul de greu de combătut.)
Şi totuşi, existenţa a numeroşi sfinţi şi nevoitori din ambele "tabere", în decursul timpului, precum şi a unor profeţi şi oameni inspiraţi, pare să arate că harul nu s-a împiedicat de aceste deosebiri dogmatice.  Spre disperarea exegeţilor puritani, pentru care dogma corectă constituie principala "poartă" a harului!


În acest sens, desigur că bisericile protestante, precum şi multitudinea de secte apărute ulterior, nu ar avea nici o şansă la har; iar pretenţia că numai unii se vor mântui apare oarecum justificată.
   
 Dar, dacă ar fi aşa, iar pentru primirea harului ar fi de ajuns să credem şi să susţinem cu tărie dogma cea mai corectă, de ce există totuşi nemernici, hoţi, ucigaşi, hulitori, chiar şi din sânul catolicilor şi ortodocşilor?  Dar aceştia sunt fii renegaţi ai Bisericii, ei nu sunt Biserica! mi se poate replica. Bun, atunci restrângem aria primitorilor de har numai şi numai la ortodocşii şi catolicii practicanţi, sau mai bine, numai la feţele bisericeşti! Şi totuşi, chiar şi printre ei există asemeni fii renegaţi - chiar dacă ei cred cu tărie în dogma lor corectă, şi ar fi în stare să şi moară pentru ea! Şi paradoxal, se întâlnesc printre creştinii simpli, neduşi prea des la Biserică - pot fi ei chiar şi sectanţi - oameni care au în ei o iubire şi o linişte pe care nu le întâlneşti uneori nici la feţele bisericeşti. Oameni care respectă cu tărie poruncile lui Hristos, şi o fac cu dragoste şi blândeţe. Doctrina lor poate fi de-a dreptul greşită, sau doar simplistă (am discutat şi eu cu martori ai lui Iehova, evanghelişti, baptişti - sper să nu se supere pe mine că vorbesc astfel despre credinţele lor), şi am reţinut, dincolo de dogmă, bunătatea lor, şi modul strict de aplicare al poruncilor lui Hristos, precum şi acea dragoste şi ajutorare pe care o acordau fiecărui frate în nevoie, în mod liber.
Cine ar putea crede că oameni care au iubire, şi care îndeplinesc poruncile lui Hristos, nu pot primi har? Doar din pricină că nu cred în dogma corectă! Dar nicăieri, în toată Scriptura, nu am întâlnit o asemenea condiţie pusă de Hristos pentru a deveni "fiu al lui Dumnezeu", sau "din Casa Domnului". Dimpotrivă, El ne cere clar să îndeplinim numai cele două porunci de bază: iubirea de Dumnezeu, şi iubirea aproapelui - pentru că în ele "sunt cuprinse toată Legea şi Proorocii". Pe de altă parte, El se ridică împotriva fariseilor, care susţineau că numai prin cunoaşterea Legii te poţi mântui. (Matei 23.23-25, Luca 16.15).

Desigur, adevărul doctrinei este important, ca şi Adevărul în sine. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât pe calea adevărului. Dar uneori, oamenii nu sunt capabili să înţeleagă de la început acest adevăr, iar această incapacitate nu constituie un păcat. El îi va susţine şi le va trimite har celor plini de iubire şi care Îi îndeplinesc poruncile, indiferent din ce sectă sau doctrină fac parte, până ce li se vor deschide ochii, şi vor înţelege Adevărul adevărat. Aceasta, neînsemnând însă că trebuie să îşi lase neapărat credinţa în care s-au născut, pentru a se boteza ortodox, sau catolic. Dealtfel, cine poate susţine cu tărie că Întregul adevăr se află într-una din cele două ramuri? Părţi de adevăr se află peste tot... Altfel spus, cea mai adevărată închinare este "în Duh şi în adevăr" - adică, dincolo de Biserici, şi doctrine.

Dealtfel, cele mai mari adevăruri din toate sunt Iubirea şi Slujirea. Cine înţelege acest lucru, nu mai are nevoie să caute adevăruri doctrinare subtile. Şi înţelege că Dumnezeu este întotdeauna acolo unde întâlneşte un suflet, sau mai multe, care trăiesc conform acestor adevăruri. "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo, împreună cu ei." , şi "Oricine va chema numele Domnului, se va mântui."(Romani 10.13)

Cam acestea  ar fi de spus în ceea ce priveşte diferitele ramuri creştine. Despre necreştini, ar fi necesară o discuţie separată. Pentru că şi ei sunt ai lui Dumnezeu, ca şi noi. Sau, nu?

Sunday, May 22, 2011

Pilda celor doi călători

Era odată, în vremuri de demult, un om sfânt care a început o călătorie pentru mânăstirea lui. Trebuia să strângă ajutoare, şi să vorbească lumii despre această mânăstire, unde se ţineau într-adevăr slujbe dumnezeieşti.

În drumul său, întâlni un orăşean îmbrăcat pestriţ, cu piele albă şi nearsă de soare, care îi ceru voie să îl însoţească. "Cum să îl iau pe acest om cu mine?" se gândi el." După îmbrăcăminte şi după purtări, este exact acel om de lume de care am fost sfătuiţi la mânăstire să ne ferim. Cred că nici măcar nu ştie să se roage."

Imaginea aparţine siteului: http://193.226.7.140/~leonardo/n12/Laszlo11.htm

-Ştii să te rogi? îl întrebă el, cu îndoială.

-Desigur, câteva rugăciuni pe care m-a învăţat mama, în copilărie. În plus, Îi vorbesc Domnului aşa cum mă pricep eu atunci când am o nevoie, şi El, în bunătatea Lui, îmi răspunde.

-Îţi răspunde? rosti călugărul înspăimîntat. Nefericitule, eşti jucăria diavolilor!

-Ei, nu chiar în cuvinte, părinte, zâmbi omul blând, ci doar îmi trimite ce am nevoie.

Călugărul se mai linişti puţin, dar tot gândi că omul acela, după ce era atât de lumesc, avea şi un orgoliu nemaipomenit. Dar nu-i nimic, poate că aceasta era încercarea trimisă lui de Cel de Sus. Poate că trebuia să îl lumineze pe acel nefericit, şi să îl îndrepte pe calea cea bună.

-Poţi merge cu mine, dar în oraşe, să mă laşi puţin în urmă, sau puţin înainte! Nu se cade ca un călugăr să fie văzut alături de un om de lume.

Omul se învoi, şi astfel purceseră la drum. Trecu o zi, trecură şi printr-un oraş - unde târgoveţul rămase puţin în urma sa, aşa cum se învoiseră, apoi, spre seară, făcură un popas pe malul unei ape.

-Sfinţia-ta, n-aş vrea să te supăr, dar...ai putea să îmi împrumuţi din merindele sfinţiei-tale?

Călugărul rămase uimit. Văzuse că omul pornise la drum cu doi saci mari de merinde. Oare le mâncase pe toate într-o zi? Ce-i drept, aşa răsfăţat cum arăta, era foarte posibil. Şi acum, tot la puţina lui merinde se lăcomea!

-Iată, fiule, dar să fii mai chibzuit! Se poate să nu ştii ce greu se câştigă pâinea, mai ales la mânăstire!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, şi iertare!

A doua zi, porniră iarăşi la drum. La un moment dat, trecură printr-un sat sărăcăcios, unde nu se vedea nici o biserică.Copiii alergau goi pe uliţe, iar sub un pom, văzu doi tineri care se giugiuleau.

"Ce s-o fi întâmplat aici?" gândi el. "Şi unde o fi parohul acestui sat?"

Curând, întâlniră un gospodar care se oferi să îi găzduiască. El le povesti că, din pricina sărăciei satului, nu avuseseră bani să îşi facă biserică, aşa că, mult timp merseseră la cea din satul învecinat - aflat de cealaltă parte a muntelui. Apoi, murind bătrânii, tinerii - ocupaţi cu grijile gospodăriei - avuseseră prea puţin timp să mai meargă la biserică. Mai ales că era aşa departe...Copiii erau prea mici ca să meargă singuri, părinţii munceau, şi astfel, după un timp, nimeni nu se mai duse. Moravurile deveniseră, încet-încet, mai libere.

Călugărul se întristă, dar se gândi, în acelaşi timp, că ar fi un bun prilej pentru a-i întoarce spre Dumnezeu. Hotărâ să rămână acolo mai multe zile.

Scoase toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi începu să le citească în faţa lor, aşa cum făcea la mânăstire. Îi strânse pe copii în grupuri mici, şi le vorbi pe rând despre trebuinţa ascultării de Dumnezeu şi de părinţi. Îi strânse pe tineri, şi le vorbi despre trebuinţa unei vieţi curate, şi despre unirea în lor în Biserică. Apoi, facu o mare adunare, cu toţi oamenii satului, şi le vorbi despre neapărata trebuinţă de a merge la biserică duminicile şi de sărbători.

-Dar e departe, părinte! Mai bine ne laşi sfinţia-ta câteva cărticele, şi om citi aici.

Călugărul se gândi că era o ispită în calea lui, şi o mare încercare, dar nu ştia ce să facă mai departe. Hotărâ să se roage doar Domnului pentru luminare, iar dacă nu va primi răspuns, să plece oricum mai departe.

Atunci, se auzi glasul orăşeanului, de care şi uitase:

-Puteţi merge pe rând: o duminică unii, o duminică alţii. Iar cei care se duc, să caute să ceară de la preotul acela câteva rugăciuni pentru cei rămaşi acasă, şi predica zilei respective pe o foaie de hârtie, pe care să o citească celorlalţi la înapoiere.

La început, îi veni să se mânie de cutezanţa acelui mirean. Şi ce sfat lumesc putuse să dea! Cum să meargă pe rând - oare, în Casa Domnului nu trebuiau să se ducă toţi? Dar apoi, văzu că sătenii se luminaseră la faţă.

-Cred că asta am putea-o face! Putem hotărâ dinainte pe cei care ar merge duminica viitoare, apoi pe cei de duminica cealaltă, şi tot aşa. Pe urmă, fiecare şi-ar şti rândul.

Nu întrutotul mulţumit, dar văzând totuşi că acolo nu mai era nimic de făcut, îşi luă rămas-bun, şi porniră mai departe.

După câteva zile, întrucît se apropiau de mânăstire, voi să facă numărătoarea banilor strânşi pentru aceasta. Cu durere văzu că, pentru a-şi fi îndeplinit scopul pentru care fusese trimis, mai lipseau două pungi de galbeni. "Ei, asta e! Atât a vrut Dumnezeu" îşi spuse el.

-De ce eşti mâhnit, sfinţia-ta? îl întrebă târgoveţul. Ar mai trebui bani?

-Desigur, fiule, dar nu avem ce face. Doar dacă ai avea domnia-ta să îmi dai, dar n-aş prea crede.Nu te văd prea înstărit!

-Aşa e, sfinţia-ta, dar eu cred că, dacă Dumnezeu va voi, îţi va trimite. Trebuie doar să Îl rogi.

-Crezi că n-am făcut-o până acum, omule? Se vede că asta e voia Lui.

- Eu cred că El ştie nevoia mânăstirii voastre, şi vă va trimite. Mă voi ruga şi eu aşa cum o făceam pentru nevoile mele, şi El îmi răspundea.

Călugărul nu se mai supără, dar gândi că oricum, acel orăşean nu avea cunoştinţă despre căile Domnului. Viziunea lui era total copilărească, şi lipsită de înţelepciune.

A doua zi, pe când se apropiau de mânăstire, se încrucişară cu trăsura unui mare boier. Fără veste, acesta scoase capul pe geam, şi le aruncă două pungi cu galbeni.

-Fiica mea a suferit mult timp de o boală, şi de curând s-a vindecat, prin rugăciunile unui sihastru. El mi-a spus să aduc aceste două pungi la mânăstire, sau dacă nu, să le dau celor doi oameni pe care îi voi întâlni în drum, aproape de mânăstire.

Până să apuce să îi mulţumească, trăsura se şi îndepărtase.

Fericit din cale-afară, călugărul se întoarse spre orăşean.

-Uite că Dumnezeu ne-a ascultat! Acum, haide cu mine la mânăstire, să faci un popas binemeritat!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, dar nu sunt vrednic. Sunt un om păcătos, şi nu ştiu nici măcar să mă rog cum trebuie. Mă bucur doar, din suflet, că ai avut folos în călătorie! Şi, mă iartă că te-am stânjenit până acum, prin nepriceperea mea.

Spunând acestea, îi sărută mâna, şi se îndepărtă cu iuţeală. Până să apuce el să îi mai spună ceva, abia se mai vedea, ca un punct colorat în praful drumului.

Mai târziu, după ce bucuria întoarcerii se mai ostoi, se gândi să îl viziteze pe acel sihastru binecuvântat, care le făcuse un dar aşa de mare. Găsi un pustnic bătrân, care trăia într-o peşteră în munte, şi se hrănea cu ciuperci, rădăcini şi pâine uscată, atunci când îi mai aduceau oamenii de jos. De cum îl văzu, acesta îi spuse:

-În sfârşit, venit-ai! Pentru că ai o mare râvnă în slujirea Domnului, El m-a încredinţat să îţi arăt ce îţi mai lipseşte.

-Mulţumesc, sfinţia-ta! Îmi lipsesc multe, asta ştiu.

-Nu chiar aşa de multe, ci doar una singură, şi mare: nejudecarea. L-ai judecat pe acel tîrgoveţ a fi nevrednic de slujirea Domnului alături de tine, şi el nu s-a supărat. A mers înapoia sfinţiei-tale în oraşe, şi ştii ce a făcut? Şi-a împărţit merindea săracilor. De aceea ţi-a cerut mai apoi.

În satul acela, ai făcut bine ce ai făcut, dar ai fi reuşit mai puţin fără rugăciunile lui. El a început să se roage pentru acei oameni de cum aţi intrat în sat.Şi sfatul bun pe care l-a dat i-a fost trimis de îngerul său păzitor. Deşi nu o soluţie desăvârşită, a fost totuşi un sfat bun, şi singurul lucru ce se putea face ca să îi dobândeşti pe oamenii aceia. Altfel, cu încetul, s-ar fi întors la obiceiurile lor.

Atunci când ai avut nevoie de galbeni, el s-a rugat alături de tine, din nou. Dar cu mare credinţă! El chiar a crezut că Dumnezeu îl va asculta, nu s-a îndoit nici o clipă. Şi Dumnezeu mi-a trimis mie păcătosului un înger în vis, care mi-a spus despre nevoia voastră, şi despre tot ce s-a întâmplat.

Auzind acestea, călugărul căzu la pământ, şi dădu slavă lui Dumnezeu.


Neştiute sunt căile Domnului, şi noi, păcătoşii, nu putem decât să ne lăsăm duşi de ele. "Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" (I Corinteni, 2.16)

Wednesday, May 18, 2011

Între purtarea crucii şi "avem dreptul la fericire"

Încă de când începem să dorim să urmăm o cale spirituală, ni se ivesc în faţă două alternative. De fapt, ele sunt mult mai multe, dar dacă le privim cu atenţie, vedem că se pot reduce la două, şi anume: calea crucii, a suferinţei şi sacrificiului permanent pentru Hristos - sau orice nume ar purta Divinitatea; şi calea devenirii prin "întregire" - ca să zic aşa. Adică, cea a devenirii treptate a mai mult decât suntem, dar fără suferinţă, doar prin acceptare şi acumulare. Aceasta din urrmă ne

Imaginea aparţine: www.len.ro/2010/04/ caldarusani-padurea-snagov/ 

spune că deja suntem perfecţi, că nu suntem deloc păcătoşi, şi de fapt, nici nu avem ce îndrepta la noi! Trebuie doar să mai acumulăm cunoaştere, pentru a deveni omnipotenţi, şi capabili să ne transformăm singuri vieţile. Şi, desigur, avem dreptul la orice fericire posibilă.

Desigur, fiecare va accepta una dintre cele două căi, funcţie de structura sa. Şi, ca să fim sinceri, mult mai mulţi vor opta pentru cea de-a doua! Este mult mai comodă, şi lipsită de riscuri, şi ne oferă totul fără a cere nimic în schimb! Este exact ceea ce ne spun, de fapt, şi psihologii care încearcă să ne "repare" după traume: avem dreptul la orice, avem dreptul la fericire, nu suntem păcătoşi, etc.
Doar că...în viaţă, lucrurile nu pot fi atât de simple! Ar fi minunat să fie aşa, dar...viaţa demonstrează, de multe ori, că nu este! Oricât de minunaţi am fi, oricât de buni, tot nu putem avea toate lucrurile la care simţim uneori că avem dreptul. Pare că există mereu ceva care ne împiedică - cu totul nedrept şi nejustificat uneori, după cum simţim noi. Şi, chiar dacă obţinem ceea ce am dorit, de obicei, fericirea nu durează mult, sau descoperim că, de fapt, ni se potriveau alte lucruri.
Poate că la fel este şi în domeniul spiritual: obţinem cunoaşteri după cunoaşteri, pe măsura puterilor noastre, încercăm să ne schimbăm destinul...Dar, până la urmă, ne dăm seama că nu suntem nici măcar la măsura degetului mic al unui sfânt. Asta, atunci când ne dăm seama! Şi pentru asta trebuie puţin har...Şi realizăm că de fapt, a doua cale este cea a magiei, şi nu a veritabilei spiritualităţi. Ocolim încercările şi suferinţele pentru că ne credem deja destul de buni aşa cum suntem, şi credem că merităm oricum tot ceea ce e mai bun. Apoi, acumulăm cunoaşteri pentru a ne schimba destinul, pentru a ascensiona, pentru a face ceea ce dorim noi - la modul spiritual desigur -.fără a mai fi împiedicaţi de cineva sau ceva.
Când mă gândesc la cele două căi îmi vin în minte spusele evanghelice pe această temă: despre "calea cea largă şi uşoară", şi respectiv, cea "strâmtă şi îngustă". Şi, ghiciţi, care dintre ele ducea la viaţă?

Totuşi, sunt conştientă că prima cale, cea a crucii, nu este foarte accesibilă oamenilor de acum. Aceştia sunt mai slabi spiritual, şi mai supuşi căderii decât cei din primele epoci ale creştinismului. Chiar şi cei mai buni dintre ei, cu greu ar putea ajunge la măsura unui apostol. Tocmai de aceea, am simţit că Divinitatea ne dă încercări mai uşoare, după structura noastră - şi chiar şi acelea ne par grele! Totuşi, un lucru l-am înţeles clar, şi anume că nu există devenire fără încercări. Şi da, suntem slabi, suntem nemernici, nu putem duce nimic la capăt de unii singuri. Nici vorbă să fim deja perfecţi! Desigur, în potenţialitate suntem Dumnezei, dar cât drum până la realizare!

Aşadar, adevărul este undeva la mijloc.  Dacă am fi suficient de puternici şi de hotărâţi, am urma acea cale a crucii a sfinţilor şi apostolilor. Dar cum nu suntem, Dumnezeu ne-a îngăduit o cale intermediară - adică, o cruce mai uşoară, care să ne permită şi unele realizări personale, şi unele achiziţii pe parcurs - cel puţin, până când vom fi în stare să renunţăm singuri la ele, dacă vom fi. Adevăr spunea un părinte al Patericului, că oamenii de astăzi nu au aripi de foc, ci doar unele slabe şi neputincioase, care cu greu îi duc peste ape....
Poate că, în ultimă instanţă, a renunţa la tot ce avem ar însemna să renunţăm şi la avantajele pe care ni le oferă inteligenţa, talentele şi educaţia noastră, la legăturile de sânge şi de iubire, la cunoaşteri, la posesiunea unor obiecte dragi - cum ar fi cărţile, şi nu numai. Şi, nu suntem în stare încă... Poate ne-ar fi uşor să renunţăm la bogăţiile materiale, dar nu şi la cele sufleteşti şi spirituale. Încă suntem pe drum...

Sau altfel spus, cu cât ajungem să semănăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât suferim mai puţin, şi avem nevoie de mai puţine lucruri.  Suferinţa ar reflecta, în acest sens, doar "inadecvarea" noastră, sau distanţa faţă de Sursă. Şi totuşi, simpla cunoaştere a acestor lucruri nu ne face mai buni...

Iată, în încheiere, ce frumos şi complet spune părintele Stăniloae despre acestea! Închei prin cuvintele înţelepte ale domniei-sale, care spun întocmai ceea ce am vrut şi eu - doar că, mai clar, şi mai complet:

"Când te socoteşti că eşti nimic, eşti mult mai mult decât cel care n-are această conştiinţă, căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conştiinţa că e nimic, el e nimic în grad sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic înseamnă a avea o conştiinţă. Şi prin această conştiinţă, vezi nu numai nimicul tău, ci şi măreţia lui Dumnezeu." (D.Stăniloae) 

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...