Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, June 26, 2011

Esenţe

 În viaţa fiecărui om, există momente care lasă în urmă ceva mai profund...Există momente care par a "cântări" cât mai mulţi ani, sau chiar o viaţă. Chiar şi după mult timp, după ce acele momente s-au scurs cu totul, încât poate nici măcar amintirea lor nu ne mai este clară, rămâne totuşi ceva mai profund legat de ele - ca un fel de "pecete", sau esenţă. Putem uita un moment aproape cu totul, putem uita figurile participanţilor, ziua, ora, îmbrăcămintea noastră, etc, dar niciodată nu vom uita esenţa

Imaginea aparţine blogului: http://iceman9469.blogspot.com/2010_08_01_archive.html

lui.Ceea ce ne-a făcut să trăim, ceea ne-a rămas adânc imprimat, indiferent de numărul anilor...
Poate că această esenţă este chiar mesajul profund al divinităţii - ceea ce a vrut El ca noi să percepem în acel moment. Şi, paradoxal, dar după mai mult timp, înţelegem această esenţă mai bine! Totul se "organizează", se decantează, şi vedem atât de clar ceea ce altădată era învăluit de emoţii şi trăiri, şi ne apărea drept străin sau duşmănos...Vedem că, de fapt, toate momentele vieţii noastre au fost prilejuri de "examen", pentru a urca nişte trepte. Poate şi atunci le-am perceput astfel, dar nu am înţeles corect sensul examenului. Sau poate, şi acest sens se schimbă o dată cu noi, o dată cu creşterea noastră. Ceea ce, la momentul respectiv, am considerat "un răspuns bun", după ani de învăţături şi devenire, îl considerăm doar "un răspuns intermediar", sau chiar neavenit. Pentru că şi sensul "binelui" evoluează o dată cu devenirea noastră.

La început, suntem extrem de idealişti, şi acumulăm foarte multe învăţături dintr-o dată. Vrem să facem totul foarte bine, să nu greşim, şi în acest scop, urmăm foarte strict nişte reguli. Nu e un lucru rău, întrucât acesta este primul pas pe drumul spiritual. Mai târziu însă, după ce mai creştem, mai evoluăm, Divinitatea ne cere mai mult: ne cere să trecem dincolo de reguli, şi să găsim propriile noastre răspunsuri. "Nu litera legii, ci duhul ei". Este un test chiar mai greu decât primul: este chiar testul pe care l-au "picat" leviţii şi fariseii cunoscători ai Legii. Şi, ceea ce este mai cumplit, este faptul că poţi să îl pici, crezând că l-ai trecut! Doar o mare dorinţă de a afla adevărul, şi ceva smerenie, ne pot aduce puţin har, ca să înţelegem ce vrea El în acel moment.

Până la urmă, e posibil să existe mai multe esenţe suprapuse ale unui moment. La suprafaţă, la nivelul primului strat, am găsit răspunsul corect...poate, şi la al doilea. Însă esenţa cea mai profundă este: am respectat noi primele legi ale lui Hristos, din care derivă toate celelalte? Aceasta este temelia vieţii spirituale, alfa şi omega.

Astfel, poate că toate esenţele tuturor momentelor particulare, se reduc la o singură întrebare: "Am avut noi iubirea la bază?" E singurul lucru care contează...

Tuesday, June 21, 2011

Despre detaşare

Pare un lucru destul de teoretic, şi chiar scolastic, a vorbi despre un asemenea subiect. Din simplul motiv că, de fapt, subiecte precum "detaşare", "concentrare", "purificare" nici nu prea pot fi abordate doar teoretic. Desigur, citind ceea ce au spus alţii, îţi faci o oarecare idee, dar atunci când ajungi la practică, vezi că lucrurile se simt cu totul altfel. "Se simt" - acesta e cuvântul, întrucât în viaţa spirituală până ce nu simţi, nu "guşti portocala" - după spusele maestrului Aivanhov, nu poţi spune că ştii ceva despre un lucru.
Aşadar, în momentele de început ale drumului meu, când citeam cu aviditate tot ce se putea despre metode şi practici spirituale, şi desigur, despre efectele lor, îmi făcusem ideea că detaşarea ar însemna un fel de stare supraumană, în care nimic din ceea ce se întâmplă nu te mai atinge. Un fel de a fi "nemuritor şi rece", ca în cunoscuta poezie eminesciană. Desigur, cărţile spuneau totuşi că omul respectiv are iubire, dar o iubire de alt gen, pentru toate lucrurile, în care nu mai există loc pentru afecţiuni particulare. Mă gândeam cu groază: adică, omul respectiv nu-şi va mai iubi părinţii sau prietenii, ci va simţi doar o afecţiune egală, ca un fel de zaibăr diluat, şi pentru cerşetorul din colţul străzii, şi pentru părinţii săi?
Erau întrebări şi frământări legitime pentru o minte bazată pe logică. Şi, cred că la început de drum, sunt normale pentru toţi căutătorii de adevăr. Anormal ar fi să nu ni le punem, şi să facem lucrurile la modul mecanic, şcolăresc, aşa cum am fost învăţaţi în celelalte domenii ale cunoaşterii.

Acum, după mai mulţi ani, şi multe lecţii însuşite - unele dureroase - privesc cu un zâmbet îngăduitor aceste vremuri de început. Cât de diferite sunt lucrurile în realitate de ceea ce putem înţelege din cărţi! De fapt, cărţile nu mint, dar ele nu pot reda esenţa, faptul vieţii. Oricât de bun ar fi un autor, descrierea lucrurilor în cuvinte are limite, şi mai ales emoţiile, senzaţiile, niciodată nu vor putea fi "prinse" în scheme fixe.
Cum ar fi, bunăoară, detaşarea...Nu e un sentiment anume, care apare brusc, şi fără drept de apel, astfel încât să poţi zice: "Da, acum, în acest moment, mă simt detaşat." Trebuie un drum lung, multe învăţături şi suferinţe, şi desigur, şi un pic de ajutor de Sus, un pic de har, ca să ajungi să simţi, cu adevărat, că nu mai depinzi de oameni, lucruri şi situaţii. De fapt, cred că nu detaşarea anume o simţim, ca sentiment particular, ci doar liniştea. Orice s-ar întâmpla, avem linişte în suflet. Lucruri care altădată ne-ar fi dat peste cap, le privim acum doar drept etape ale drumului, incidente trecătoare.
Nu mai suferim pentru că nu putem avea lucruri pe care altădată ni le doream, nu mai suferim pentru că nu ni se oferă condiţiile de a ne manifesta aşa cum credem noi, nu mai suferim atunci când pierdem ceva, sau suntem părăsiţi. Totul ne apare drept un imens tablou, o schemă a vieţii noastre, în care elementele se succed aşa cum ştie Pictorul mai bine, şi înţelegem că tocmai încercarile de a aduce cu orice preţ propriile noastre elemente sunt de fapt cele care pot cauza suferinţa.
Desigur, atunci când dorim totuşi un lucru, şi simţim că ar fi un lucru bun pentru noi, sau pentru ceilalţi, trebuie doar să ne prezentăm "cererea" la instanţa superioară, şi să aşteptăm. Vom înţelege pe parcurs, uneori destul de repede, dacă aceasta a fost aprobată. Şi în general, ea va fi aprobată dacă se încadrează destul de bine în tablou, dacă se referă la un lucru necesar, sau se armonizează cu structura şi misiunea noastră.

Vorbeam mai sus despre iubire, despre modul neînţeles în care se împacă iubirea cu detaşarea. Neînţeles la momentul respectiv, desigur...Iubirea e în structura omului - desigur, în grad mai mare sau mai mic. Întrucât Dumnezeu este iubire, şi El se află în fiecare dintre noi, sub forma scânteii divine, sau a Chipului divin  - după expresia creştină - rezultă că absolut toţi avem iubirea. Desigur, modul şi gradul în care o manifestăm diferă - şi de aici rezultă toată nefericirea.
Dar, oricum ar evolua lucrurile pe drumul spiritual, această iubire nu poate decât să crească, nicidecum nu se poate pierde. Mai bine spus: trebuie să ajungem să manifestăm tot mai mult din iubirea scânteii divine care se află în noi. Acesta e scopul oricărei căi spirituale: să ajungem să iubim necondiţionat, asemeni Lui. Şi desigur că, în acest caz, detaşarea nu ar putea fi echivalentă cu lipsa iubirii, ci doar cu o iubire de o calitate superioară.
Adică, clasicul "te iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără tine, încât trebuie chiar şi să te sufoc, numai să fiu lângă tine", se înlocuieşte cu: "te iubesc într-atât, încât înţeleg şi fac ceea ce este mai bine pentru tine". Şi, desigur, fac aceasta fără să sufăr, pentru că în suflet am linişte.
Pare inuman, sau de neînţeles? Desigur, dar numai pentru cei care au rămas cantonaţi, "prinşi", în domeniul astralului - a acelor iubiri mărunte, chinuitoare şi în fond egoiste, care aduc atâta suferinţă celor pe care pretind că îi iubesc.

Mai rămâne problema a cât de mult ar putea înţelege o asemenea fiinţă detaşată sentimentele şi trăirile celorlalţi, care simt "normal". "Dacă tu nu simţi ca mine, atunci nu mă înţelegi, şi nu îmi poţi da sfaturi", ar putea fi replica unui asemenea om. Dar, să ne gândim puţin! Cine ar putea înţelege mai bine vîltoarea şi regulile ei: cel care se zbate disperat să ajungă la mal, sau cel aflat deja pe mal, şi care poate astfel căuta o cale de ieşire pentru celălalt? Desigur, în acest caz există riscul ca, în momentul în care întindem o mână celor aflaţi în vâltoare, să ne trezim că ne trag cu ei, în loc să îi tragem noi la mal. Aceasta s-ar putea întâmpla numai în cazul în care detaşarea noastră este prea recent dobândită, sau chemarea "vâltorii" încă puternică în noi. Dar, chiar şi aşa, putem cere ajutor Instanţei superioare, după cum am spus, şi care ne poate scoate întâi pe noi, apoi şi pe ceilalţi.

Desigur, cele de mai sus sunt doar elemente generale, pe care fiecare le poate proba, şi detalia pe parcurs. Şi, ceea ce nu am spus, este faptul că şi detaşarea are mai multe trepte, similar iubirii.  Cu cât creştem în iubire, creştem şi în detaşare - paradoxal, dar adevărat. Probabil, cei mai detaşaţi oameni sunt sfinţii, care au iubirea divină, şi nu au mai păstrat nici o dorinţă omenească individuală. După cum spune Krishnamurti: "Adevărata desprindere nu este indiferenţa pentru tot, adevărata desprindere este dragostea pentru tot."

Aşadar, să 'încercăm să ne detaşăm...dar, în sensul bun! Nu neapărat fugind de lume, ci trăind în ea, şi pentru ea...aşa cum a făcut şi Iisus. Şi, desigur, iubind ca El...

Monday, June 6, 2011

Mici înţelegeri despre rugăciune

De curând am înţeles că noţiunea de "rugăciune", aşa cum o ştim noi, trebuie puţin revizuită. În speţă, la definiţia clasică a  rugăciunii, de rugă sau cerere, sau mulţumire într-un format prestabilit, sau chiar la încercările de "vorbire spontană", mai trebuie să adăugăm şi rugăciunile fără cuvinte. Nu mă refer la acele şapte trepte ale rugăciunii minţii, care de la treapta a treia încoace sunt toate fără cuvinte - cel puţin, fără cuvinte rostite. Nu este vorba, desigur, nici măcar de treptele avansate, în care rugăciunea devine o stare, o simţire, şi omul se roagă aşa cum respiră.
Este vorba, mai simplu, de rugăciunile nerostite, şi nici măcar gândite a fi rugăciuni, pe care le putem numi simple gânduri cu privire la lucruri dorite sau necesare, sau chiar simple trăiri de durere sau neîmplinire. Ne gândim, de exemplu, ce bine ar fi să putem face cutare lucru, sau să ni se desluşească cutare neînţelegere. Şi, peste câtva timp, descoperim, cu uimire, că puterea noastră de făptuire şi înţelegere a crescut. Iniţial, nu realizăm că este un dar, însă mai apoi, ne dăm seama că primisem exact ceea ce aveam nevoie pentru întregirea noastră.
Este un lucru extraordinar, şi ne dăm seama atunci cât de mici suntem, comparativ cu o atare compasiune şi generozitate divină. Şi ne întrebăm dacă noi am fi în stare să facem aceasta pentru alţi oameni...Să le dăm ceea ce nici măcar nu au cerut, doar pentru că am simţit că ar avea nevoie...

Desigur însă că există şi rugăciuni în toată regula la care nu ni se răspunde imediat, sau poate, ni se dă altceva decât am cerut. Pe moment, ne supărăm, ne simţim nedreptăţiţi, dar mai apoi, ne gândim că poate, au existat motive. Uneori, prin curgerea evenimentelor, mai înţelegem şi care ar fi putut fi acelea.
Dar acest simplu fapt, de a primi răspuns la rugăciunile negândite a fi rugăciuni, doar pentru nevoia noastră, îmi apare tulburător! Cu adevărat se poate spune "să avem grijă ceea ce ne dorim". Desigur însă, simt că pentru a primi astfel de răspunsuri trebuie să ne fi străduit înainte într-un fel, să fi mers pe calea Lui. Şi totuşi, aceste lucruri sunt daruri mai presus de măruntele noastre merite, asta o simţim cu cât ne cunoaştem mai bine!
Şi, iată aici şi o învăţătură ascunsă: să nu le dăm oamenilor după meritele lor, ci aşa cum ni s-a dat şi nouă.

Dar mai întâi...aşa cum zice Filocalia:
"Roagă-te Domnului ca să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu." (Sf.Efrem Sirul)

Sunday, June 5, 2011

Pilda pelerinului singuratic

 A fost odată un pelerin, care şi-a început călătoria înspre Muntele Sacru destul de devreme. Era tânăr şi plin de vise atunci. Şi, deşi îşi închipuia că ştia, în linii mari, pericolele drumului, nu realiza că nu ştia mare lucru.
Ce-i drept, a întâlnit în cale prăpăstii înfiorătoare, şi râpi adânci, în care erau cât pe ce să-i rămână oasele. Dar, le-a depăşit cu dibăcie, ajutat pesemne şi de sfaturile Ghidului său nevăzut. A întâlnit fiare primejdioase, care şi-au rânjit înspre el colţii, văzându-l atât de
  
Imaginea aparţine: http://vip.radiolynx.ro/tag/james-franco

tânăr şi fragil. Dar inima sa era tare ca stânca, în ciuda tinereţii sale, şi  le-a înfruntat cu tărie, până ce le-a pus pe fugă. A întâlnit mlaştini puturoase, şi cărări încâlcite, care păreau să ducă mai repede şi mai uşor înspre Munte. Dar, după un timp de rătăciri, a înţeles că era de ajuns să urmeze o singură cărare: cea pe care inima sa o simţea adevărată. Şi astfel, s-a apropiat de Munte.


Dar la un moment dat, a început să zărească în dreapta şi în stânga drumului, licărind prin praf, străluciri minunate, care i-au încântat inima. Erau bijuterii şi alte obiecte de preţ, frumos lucrate, pierdute pesemne de caravane...sau, lăsate să cadă anume. Deşi era un adevărat războinic, pelerinul avea în sine o mare dragoste pentru frumos, o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, şi atât de pieritoare. Şi-a părăsit puţin cărarea, pentru a le culege, şi a le şterge de praf. Obiectele acelea erau atât de fragile, şi păreau să aibă nevoie de atâta ocrotire! Zi după zi, se oprea să le privească, şi să se îmbete de strălucirea lor.
Până într-o zi, când...a izbucnit o mare furtună. Pelerinul strânsese bijuteriile la sân, pentru a le ocroti. Dar un fulger uriaş a fost atras şi el de preţioasele metale, şi a zguduit legătura în care erau ţinute, şi pe pelerin însuşi. De fapt, l-a zguduit atât de tare, încât abia l-a lăsat în viaţă. Zile şi săptămâni întregi după aceea, rămase fără vlagă, abia respirând. Frumoasele odoare erau acum schiloade şi înnegrite, şi nu-i mai ofereau nici o bucurie.
Încet, cu mare greutate, s-a refăcut, apoi şi-a reluat drumul. Liber şi uşor, ca la început. Dar, el nu mai era acelaşi. Păstrase în sine ideea unei pierderi, a unei dureri fără leac. Cu timpul, durerea s-a alinat, dar a rămas neîmplinirea. Şi, o întrebare dureroasă: de ce nu i-a fost permis să le păstreze? Era oare chiar atât de păcătos, de nemernic, încât nu avea dreptul la puţină frumuseţe?


După un timp, a întâlnit alte odoare pe marginea drumului. Semănau atât de mult cu primele, ba parcă, erau chiar mai frumoase! Inima sa a tresărit, dar acum învăţase să fie precaut. S-a apropiat, dar lăsând totuşi o distanţă, şi s-a mulţumit să le privească de departe. Dar ele străluceau atât de frumos, încât a prins din nou curaj. Şi într-o noapte, a avut şi un vis, în care un negustor de odoare îl îmbia să le primească. "Le meriţi, pot fi ale tale! Ştiu că tu nu eşti lacom, ca alţi oameni, şi nu le doreşti pentru valoarea lor. Pentru că iubeşti frumuseţea, şi vrei doar să le ocroteşti, le poţi avea."
A doua zi, a mers şi a ridicat odoarele, punându-le, din nou, într-o legătură. A mai trecut un timp...şi, iarăşi a venit furtuna! Un fulger chiar mai grozav decât primul le-a prefăcut de-a dreptul în cenuşă, iar pe el l-a lăsat aproape mort. De fapt, mult timp după aceea, şi-a dorit să fi murit. Muntele părea atât de îndepărtat, şi suferinţa sa atât de mare, încât uneori îşi dorea să se termine totul atunci.
S-a refăcut cu greu, simţind totuşi că depăşise un prag. De atunci încolo, orice s-ar fi întâmplat, inima sa nu mai putea fi zdrobită. Odoarele, şi toate lucrurile lumii, îi apăreau acum drept jucării pentru copii.Le mai iubea şi acum, dar altfel, cu totul altfel...
Şi, desigur, a mai întâlnit de atunci obiecte pe marginea drumului, şi s-a mai aplecat uneori să le ia, dar nu pentru sine. Doar pentru a le ocroti. Însă ciudat lucru se întâmpla acum:  de cum le atingea, ele se prefăceau în cenuşă. Toate încercările sale se terminau în acelaşi fel, oricât de bine intenţionat ar fi fost.


Şi atunci, a înţeles un lucru. Pelerinii nu trebuiau să se îngreuneze cu lucruri de prisos. Poate, dacă nu le-ar fi iubit atât, i-ar fi fost îngăduit să le păstreze, dar exista în el o slăbiciune, care cu timpul, l-ar fi îndepărtat de Munte. Şi, mai putea fi şi altfel: poate că odoarele înseşi nu erau potrivite pentru el. Fuseseră atinse de mâini străine, de oameni supuşi cărnii, cu dorinţe şi preocupări obişnuite, şi acestea lăsaseră în ele anumite vibraţii. Vibraţiile sale erau puţin diferite, datorită drumului pe care şi-l alesese, şi care mergea doar în sus. Şi acest amestec de vibraţii, la un moment dat, trebuia să producă o furtună. Desigur, ar fi existat şi posibilitatea ca, după o astfel de furtună, vibraţiile să se armonizeze, dar la el nu se întîmplase. Din motive pe care, poate, doar Stăpânul Drumurilor le ştia.


Oricum, lucrul cel mai bun, din aceste întâmplări, era acela că îşi reluase drumul. Şi era acum ceva mai înţelept. Înţelesese acum că încercările cele mai mari ale drumului nu erau prăpăstiile, şi fiarele primejdioase. Duipă cum spune un om înţelept al veacului trecut, "când ajungi brusc în contact cu frumuseţea cea mai desăvârşită, constaţi că încercarea e şi mai grea." Sau, cu iluzia frumuseţii...
Dar asta, doar până când vom strânge în noi-înşine destulă frumuseţe.

Wednesday, June 1, 2011

Copilul care am fost, şi poate mai suntem

Fac o mică paranteză între postările personale, pentru a reda un text al lui Paulo Coelho care mie îmi ajunge la suflet - ca majoritatea scrierilor lui, dealtfel. Pentru că este iunie, pentru că am fost, sau (mai) suntem încă, copii...sau, ar mai trebui să fim...Şi pentru că, prin orice am fi trecut, şi oricât ne-ar fi schimbat viaţa, există lucruri care nu pot fi schimbate. Doar îngropate, dar schimbate, nu! Iată acest text, atât de potrivit pentru o zi eternă a copilului, de toate vârstele:

 "Trebuie să îl ascultăm pe copilul care am fost cândva şi care încă există în noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să-i înnăbuşim plânsul, dar glasul nu i-l putem reduce la tăcere. 
Copilul acesta care am fost cândva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia cerurilor!
  
Există multe feluri de a te sinucide. Cei care încearcă să ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Cei care încearcă să ucidă sufletul încalcă şi ei legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor sare mai puţin în ochii oamenilor.

Imaginea aparţine: http://www.clopotel.ro/prieteni/pagina-h2o_cleo_bia-226142-album-6.html

Să dăm atenţie celor spuse de copilul pe care îl adăpostim în inimă. Să nu ne ruşinăm de el. Să nu-l lăsăm pradă fricii, deoarece copilul acesta e singur şi nu este aproape niciodată auzit.
Trebuie să-i îngăduim ca uneori să ne ţină el hăţurile existenţei. Copilul acesta ştie că fiecare zi e diferită de celelalte. 


 Să facem astfel încât el să se simtă din nou iubit. Trebuie să-l facem să se simtă bine - chiar dacă ar însemna să acţionăm altfel de cum suntem obişnuiţi, chiar dacă asta ar apărea ca o sminteală în ochii oamenilor.
Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă-i vom da ascultare copilului pe care-l purtăm în suflet, ochii noştri vor reîncepe să strălucească. Dacă nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viaţa." (Paulo Coelho)

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...