Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, August 28, 2011

Drumul discipolului în lume

Inițial, vreau să precizez că am folosit acest termen - discipol - pentru a-i da o conotație generală. Dar pentru noi, de exemplu, chiar și un creștin adevărat este un discipol - un discipol al lui Hristos, căruia îi urmează poruncile, și viața.
Nu intenționez o lungă dizertație, ci doar câteva cuvinte, care să spulbere unele greșite înțelegeri. Așadar, pentru început, cred că se știe că acest drum nu este unul plin de fericire lumească. Pot exista momente, dar pe ansamblu, ideea de fericire a discipolului se apropie mai mult de cea a lui Kant: ”Cerul înstelat deasupra mea, și legea morală din mine.”

Desigur, poate fi acreditată ideea că, fiind susținut de Sus, un discipol poate reuși mult mai ușor tot ceea ce își propune, și poate convinge pe oricine de adevărul lui. Este adevărat, dar numai parțial. El poate reuși, da, dar nu neapărat în felul, și în domeniile care înseamnă ”succes” pentru societate. În societate, el poate fi chiar neînsemnat, sau ”falimentar” în sensul lumii. Cât despre puterea de convingere, aceasta depinde și de el, dar și de cei care îl ascultă. Să ne gândim că nici Iisus nu i-a convins pe toți, și mai ales, nu i-a convins pe cei învățați, care aveau mereu argumente contra!
În plus, în viața discipolului pot interveni încercări (cum a fost cazul lui Iov, Iosif, al unor profeți), care pot induce oamenilor comuni ideea că acesta ar fi un impostor, sau un biet lunatic fără o bază solidă. Să ne amintim de comentariile celor trei prieteni ai lui Iov...

Și, încă un aspect important: dacă discipolul este bun, drept, și aplică întotdeauna legile divine în relațiile sale umane, ar rezulta că acesta trebuie să fie extraordinar de iubit și  prețuit. Iarăși, adevăr parțial! Este drept, mulți oameni îl pot iubi și prețui - în general, cei care deja vibrează la valorile atemporale, și care ar fi pregătiți ei-înșiși pentru discipolat, deși nu o știu. Dar, există destui și dintre cei care pot fi plictisiți, sau chiar deranjați de practicarea acestor valori, și care îl pot considera o pacoste, sau o piedică.
În general, discipolul dăruiește multă iubire, pentru a primi înapoi, de multe ori, doar vânt, sau praf și mizerii. Uneori, el poate simți că a irosit această energie prețioasă, iubirea....Însă, trebuie să își amintească faptul că și Iisus, și alți mari învățători, au trecut prin asta.

În ansamblu, pot exista situații în care discipolul să nu aibă nimic din ceea ce prețuiește lumea: stabilitate financiară, siguranța zilei de mâine, stabilitate sentimentală. Și totuși, el trăiește mai departe ca și cum le-ar avea. Oamenii din lume pot spune că, în acest caz, nu e de nici un folos să fii discipol. Cum să dai mai mult decât toți, și să ai mai puțin? Depinde, însă, ce prețuiește fiecare, ce drum a ales. Dacă drumul ar fi fost ușor, nu s-ar fi numit ”cărare strâmtă și îngustă” - după spusele Evangheliei.

Și, o ultimă observație, pe care nu știu dacă o găsim prin cărți, este aceea că, de fiecare dată când încearcă, sau prin forța lucrurilor, un discipol ajunge să învețe pe cineva drumul său - fie și doar prin exemplu - acest lucru se petrece doar prin ”arderea” unei mari părți din sine. Ardere, consum, implicare, chiar suferință - până ce ajunge să depășească aceste etape, și să își recapete pacea aceea despre care Iisus a spus: ”Pacea Mea o dau vouă, dar nu precum dă lumea, vă dau Eu.” Ne putem aminti în acest sens și frumoasele cuvinte ale lui Victor Frankl; ”Ceea ce dă lumină, trebuie să îndure arderea.”

Probabil că mulți, aflând aceste amănunte - dacă nu le știau deja - vor ajunge la concluzia că este mult mai bine să trăiești ”normal”. Fiecare, cu alegerea lui! După cum am spus, noțiunea de normal este doar o convenție, care se schimbă funcție de împrejurări.

Am considerat necesar să spun aceste lucruri, ca să creionez o imagine mai realistă a drumului discipolar astăzi. Pentru că, mulți tineri la început de drum sunt încântați de ideea de a ajunge la stadiul acela  de perfecțiune, sau de a obține cine știe ce daruri, ce puteri. Știu asta din proprie experiență!:) Dar, ei nu știu cu adevărat ce implică un drum discipolar. Probabil, se gândesc la încercările nobile din templele egiptene și grecești. În zilele noastre, însă, templul e peste tot în jurul nostru, și nici nu suntem preveniți când începe încercarea. Uneori, nici măcar nu o recunoaștem, la început!
 Cât despre unele capacități, ei ar putea afla cu surprindere că nu aduc mai multă fericire, ci dimpotrivă. Trebuie să fii și pregătit sufletește și spiritual, pentru a acționa asupra semenilor tăi dintr-o altă perspectivă - așa cum ar vrea-o Dumnezeu - și uneori, lupta cu natura inferioară e foarte puternică.

Nu spun aceste lucruri pentru a descuraja, ci doar pentru a crea o imagine mai realistă. Trebuie să ajungem acolo unde vrea Divinitatea, și să devenim ceea ce vrea El/Ea de la noi, dar e bine să știm, în mare, ceea ce ne așteaptă. Desigur, cel mai bine ar fi ca la început, să avem un învățător - un maestru cum se zice. Dar, cazurile vieții sunt foarte variate, și există unii discipoli care nu au un maestru anume, ci doar strâng învățături de la mai mulți - desigur, după planul lui Dumnezeu pentru ei. (Lucrul acesta îl spune și Sf. Ignatie Briancianinov.) Sau, învățătorul poate fi însuși Dumnezeu: printr-o carte, prin semne, sau situații de viață.

În speranța că nu am adus descurajare, ci doar niște informații, le doresc tuturor discipolilor să aibă un drum frumos, și cel mai potrivit pentru ei! ”Trebuie să alegem, dintre toate, cărarea care are inimă”, după cum spune Castaneda.

Wednesday, August 24, 2011

Despre oamenii lumii și oamenii ”ceilalți”


 Poate apărea drept o gândire limitată și orgolioasă încercarea de a clasifica astfel oamenii! Știu asta, și îmi asum riscul. Poate că, în teorie, tot ce depășește concepțiile comune ale lumii zise ”reale” și ”normale”, așa apare; dar în practică, diferența se simte clar! Dealtfel, Coelho (unul dintre ”purtătorii mei de cuvânt”- așa cum spuneam altădată) spune despre realitate că nu ar fi lucrul cel mai bun, și nici măcar cel mai logic, ci doar ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie.


Așadar, eu aș numi ”oameni ai lumii” pe cei ce trăiesc conduși de principii și obiective comune, limitate la viața de zi cu zi, și măruntele ei realizări. Ei pot fi chiar foarte inteligenți, pot avea meserii și funcții de răspundere, dar cu toate acestea, orizontul lor se oprește la ”acum” și la ”ceea ce pot face pentru a trăi mai bine acum”. Desigur, unii dintre ei pot avea un fond bun, și pe lângă la „a trăi eu bine acum”, ar putea accepta ca și alții să aibă acest drept, și chiar să îi ajute. Însă, nu îi frământă nici o întrebare legată de scopul mai profund al existenței lor, despre ceea ce se află dincolo de lumea vizibilă, și despre cum s-ar putea ei-înșiși îmbunătăți, pentru a ajunge la starea aceea pe care o vrea Divinitatea pentru noi toți: Sau, dacă se mai gândesc uneori, pentru ei constituie doar o temă de meditație abstractă, rezervată timpului liber și ”preocupărilor culturale”.

Oamenii ”ceilalți”, pe de altă parte, sunt cei care au însuși centrul existenței lor în acea lume zisă ”abstractă” și ”iluzorie”. Deși trăiesc și ”funcționează” în lume - mai mult, sau mai puțin adaptați, după capacitatea fiecăruia - pentru ei, lumea nu este decât un ”fundal”, o treaptă de depășit, sau o școală de absolvit, pentru a obține ceea ce cu adevărat contează: accesul la Sinele lor, sau așa-zisa ”unire cu Dumnezeu”. Într-un sens, ei sunt ”străini” pentru restul lumii, după cum scrie undeva: ”Străin sunt eu, și călător pe acest pământ”.

În majoritatea cazurilor, cele două categorii pot coexista relativ armonios, dacă nu au decât tangențe strict necesare. Însă, atunci când prin forța lucrurilor (sau, se poate să fie tot voința Divinității, cine știe?), sunt nevoiți să se apropie mai mult, să comunice, să interacționeze;  necongruențele ies la iveală în mod dramatic. Oamenii ”ceilalți” vor fi întotdeauna considerați ”naivi”, ”neadaptați”, uneori chiar puțin ”plecați cu sorcova”:), și în general, dificil de integrat într-o comunitate, sau o relație socială ”normală”. Dacă au noroc, și întâlnesc totuși oameni cu un suflet bun, în ciuda raționalului lor limitat, ei pot trezi în aceștia dorința de a-i proteja.

Însă pentru genul de oameni despre care vorbesc, totul apare drept o imensă lecție. Ei înțeleg că trebuie să își dezvolte înțelepciunea de a reacționa în lume, fără a renunța la idealul lor, și fără a minți în legătură cu acesta. Este o lecție grea, și uneori ajungem să ne gândim cum de ne suportă Dumnezeu pe toți, cu suspiciunile, micimile și limitările noastre. Întrucât, ceea ce văd și simt ”ceilalți” în legătură cu ”oamenii lumii”, probabil a văzut și Divinitatea cândva, în legătură cu ei-înșiși, atunci când nu se aflau pe cale. Și El a avut răbdare, și le-a scos în cale cele mai potrivite situații pentru a înțelege adevărul. Și atunci, ei înțeleg că au datoria de a-i învăța și ei pe ceilalți, cu răbdare. Însă din păcate, ei au limitele lor omenești, slăbiciunile lor. Desigur, nu sunt singuri, întotdeauna El le trimite harul și sprijinul necesar. Și totuși,”haina” lor pământească mai dă, uneori rateuri.

Un scriitor american- în fond, medic psihiatru,și psihanalist : Scott Peck -spune undeva, ca o concluzie a muncii sale, că un om cu adevărat conștient, care și-a înțeles rostul și rolul, trebuie să fie în stare să îi ajute și pe ceilalți să devină conștienți. Și asta implică, nici mai mult nici mai puțin, decât a-și asuma rolul de ”Dumnezeu” față de ceilalți, de a încerca să le schimbe orientarea, și să le schimbe viața, așa cum ar face-o însuși Dumnezeu. De fapt, traiectoria evolutivă a acestui extraordinar psihanalist a pornit de la ”litera” cărții de psihiatrie, pentru a ajunge la adevărata spiritualitate, la înțelegerea faptului că o vindecare adevărată a sufletului și vieții cuiva implică dorința și efortul de a ajunge la acea stare de perfecțiune divină, descrisă de toate textele sfinte, și  de asumare a misiunii pe care Dumnezeu i-a trasat-o, și pe care omul trebuie să o descopere.
Ca să nu spun prea multe, vă invit doar să citiți ”Drumul către tine-însuți” - carte scrisă într-un stil foarte accesibil, și colocvial.

Așadar, ca să revin la subiect, drumul ”celorlalți” în lume nu este ușor. Nu este ușor, mai ales atunci când sunt lipsiți de tovărășia celor de o seamă cu ei, și partea omenească din ei ar dori să găsească o împărtășire iluzorie, fie și cu oameni ai lumii.  Uneori, li se pare că percep în unii dintre ei o deschidere mai mare, o bunătate care poate fi precursoarea înțelegerii, și încearcă să îi atragă în lumea lor. Însă acest lucru nu e ușor, și se pot trezi inițial cu o ”ușă” trântită drept în față. Sau, oamenii lumii ar voi să îi accepte, dar numai în condițiile lor. ”Dacă vii înspre mine mergând pe sîrma îngustă a concepțiilor mele, te pot accepta, dacă nu, nu.” Sau, pot încerca să le ofere ceea ce au ei mai bun, dar acest ”bun”, pentru ”ceilalți” nu valorează, din păcate, mare lucru. Și la fel, atunci când ceilalți încearcă să le ofere din spiritul și sufletul lor, se pot trezi că aceia nu au ce face cu asemenea daruri, și le consideră prea ”naive” și ”nepractice”.
(Cum ar fi, de exemplu, povestea cu cocorul și vulpea care s-au invitat reciproc la masă,dacă v-o amintiți.)

Care ar fi, atunci, soluția? Pentru moment, cred că numai Dumnezeu poate găsi una. Sau, se va găsi prin rugăciune și timp. ”Adesea, când pare că a trecut, timpul decide ceea ce un lung proces nu a reușit să facă”, după cum spune marele Will.

Cred că, acele scrise aici nu sunt noi, și nici surprinzătoare, pentru cititorii acestui blog. Sunt convinsă că fiecare, sau majoritatea, au întâmpinat cândva aceste probleme. Tocmai de aceea le-am amintit, pentru că aici nu suntem singuri.

”Departe sau aproape unii de alții, suntem cu toții răspunzători de tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău, pe pământ.” (J.P.Sartre)

Sunday, August 21, 2011

Aparențe și esență

Nu credeam că voi ajunge să scriu atât de curând despre acest subiect, și mai ales, în urma unor experiențe atât de personale! Dar Dumnezeu m-a călăuzit astfel, și mi-a dat astfel de lecții, încât am înțeles mai bine decât din zece tomuri de filosofie. De fapt, cred că aceasta este esența oricărei învățături: practica. Aceasta este proba de foc a tuturor enunțurilor și predicilor luminate!
Cu mai puțin de o lună în urmă, eram extrem de mișcată de deschiderea și toleranța unei anume biserici față de toți cei de alte culte și religii. Un preot minunat (continui să îl cred minunat, întrucât nu pot concepe ca un preot să nu trăiască în propria sa viață cele spuse în predică) afirmase că nu contează ritul pe care îl practică fiecare, nici măcar dacă este creștin sau nu, ci doar dacă acel om, sau națiune, respectă poruncile Tatălui. Fusesem cu totul uluită să aud acele cuvinte într-o biserică creștină!
Mai mult, acel om afirmase și faptul că astăzi nu mai vede rostul evanghelizării. Cuvinte cu totul destabilizatoare la adresa tuturor bisericilor creștine, a înseși  principiilor lor de bază! Însă, în mod paradoxal, cuvinte foarte aproape de învățătura iubirii cristice universale, pentru care ”tot cel care face dreptate este născut din El”, și în virtutea căreia ”nu trebuie să ne potrivim acestui veac (veacului în care au fost scrise Evangheliile și Epistolele), ci să fim schimbați, prin înnoirea minții noastre, pentru a înțelege care este voia Domnului, ceea ce este bun, plăcut și desăvârșit.” (Romani)

Iată o biserică, și o învățătură, luminată, deschisă, universală! mi-am zis. Iată adevărata iubire și toleranță creștină! Induferent de bazele dogmatice, acești oameni au înțeles esența iubirii creștine.(Fapt ce părea să reiasă și din comportamentul lor binevoitor și deschis.)
Însă, au trebuit să vină vremuri de adevărată încercare, pentru a înțelege că nu întotdeauna aparențele reflectă esența.  E posibil ca acei oameni să fi înțeles foarte bine la nivel teoretic aceste lucruri, dar practica era departe de teorie. Sau, probabil că acel preot era un idealist, o ”luntre izolată” în oceanul bisericii sale, care a reușit să înțeleagă esența tocmai pentru că a depășit ”oceanul” - dogma.
În practică, toleranța manifestată față  de străini  se reducea la un fel de bunăvoință politicoasă, gen ”te las să trăiești lângă mine dacă nu ai pretenții prea mari, dacă nu mă soliciți prea tare”.
Nu mai spun, ferească Sfântul, să fi avut cu adevărat nevoie de ceva! Atunci principiile nobile legate de iubirea străinilor se evaporau cu totul.  Apropos de asta, tot părintele respectiv a ținut o predică minunată despre primirea străinului, completată de niște imnuri care chiar m-au mișcat, Toți oamenii din biserică erau mișcați, am putut simți aceasta. Însă, nu vreau să judec, dar nu sunt sigură că sentimentul a persistat și după ieșirea din biserică.Sau poate, acei oameni, obișnuiți cu traiul bun, chiar nu știu, nu concep cum ar putea ei ajuta străinul.
Ca să termin cu judecățile, trebuie să spun că dezamăgirea cea mai mare, și mai neașteptată, am avut-o din partea unei mânăstiri de maici de acolo. Am sunat cu inima deschisă, voind să petrec cîteva zile într-o cameră de la mânăstire. Chiar aveam nevoie, nu era vorba de a face turism, și aș fi plătit, ca toată lumea.Am explicat aceste lucruri măicuței care se ocupa cu primirea, și totul a mers bine până ce am rostit cuvântul ”străină”.  După aceea, totul s-a schimbat. Măicuța m-a întrebat de ce nu mă duc la hotel, pentru că ele nu mă pot primi.
Mai târziu, după ce mi-am recăpătat liniștea, mi-am reamintit cuvintele părintelui Nicodim Măndiță dintr-o carte a domniei-sale: ”Iubirea se afla peste tot pe dinafară: în inscripții, cărți, biblioteci; dar nicidecum acolo unde trebuia să se afle: în inimile oamenilor.”

Această întâmplare a avut loc, în mod ironic, chiar după ce ascultasem predica părintelui despre primirea străinilor. Sau poate, Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, și acum cred că totul a fost o lecție.
În vremuri de nevoie, m-au ajutat nu străinii binevoitori, ci tot cei de un neam cu mine, și de aceeași credință. Chiar dacă nu mă cunoșteau prea bine, au fost alături de mine așa cum aș fi făcut și eu, într-o situație similară.
Fără vorbe multe....Mă rog pentru ei să primească adevărata plată a creștinului, ca unii ce au înțeles cu adevărat esența!

Nu spun, totuși, că nu am întâlnit și străini cu adevărat binevoitori. Din gesturi mici, am simțit că sufletul unora dintre ei era chiar deschis.  Deci, dincolo de mentalitatea socială, de grup, unele suflete individuale recepționează mai bine decât altele vibrațiile iubirii cristice. Însă, tocmai socialul, prejudecățile, fricile, limitează probabil curgerea acestei iubiri.

Care este învățătura la care am ajuns? Încă mă mai gândesc, nu am ajuns la o concluzie finală. Știu doar un lucru: nici o biserică nu este mai bună decât cea în care te-ai născut. Chiar dacă are limitele ei, acestea se datorează oamenilor. Alte biserici, care par să reflecte mai bine spiritul iubirii, pot avea limite chiar mai mari, și numai Dumnezeu știe de ce ne-a trimis la întrupare într-o credință, sau alta.

Asta, până ce vom ajunge la acel Cer Nou și Pământ Nou...care va fi el-însuși Biserica, și nu vom mai avea nevoie de altele. Dar, probabil că mai avem până acolo!

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...