Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, December 23, 2012

Cum ar putea arăta o societate ideală ?

Poate că nu este acum timpul potrivit pentru această temă, în apropierea Sărbătorilor, dar pentru mine, timpul dezbaterilor vine atunci când am puțin timp - ca să fac un mic joc de  cuvinte. Și deja tema aceasta a început să mă preocupe tot mai mult. Nu este prima dată când mă gândesc, am mai și scris despre asta, în urmă cu câțiva ani, pe când eram mai tânără și mai bine încadrată pe calea mea (acum, știu că am alunecat serios, am avut chiar mari furtuni pe cale). Dar, iată că tema revine, după ce m-am izbit de aspecte concrete ale societății, care nu prea fac casă bună cu un drum spiritual...

Deci, ca să fac o legătură cu postarea prececdentă, simțirea mea, în acord și cu poruncile evanghelice, este că într-o societate ideală nu și-ar mai avea locul banii. Desigur, dacă încep așa, mulți intelectuali bazați pe logica strictă vor întoarce deja capul, și își vor spune că e o pierdere de vreme să mai continue. Însă, și logica asta e doar un instrument, și ne-a fost dată ca să ”gestionăm” corect realitatea pe care o cunoaștem. Am spus bine: ”pe care o cunoaștem”, pentru că logica se bazează numai pe experiențe anterioare cunoscute: legea cauză-efect. Desigur, se pot face și extrapolări, dar tot pe baza datelor cunoscute. De aceea, sistemele de calcul, de exemplu, sunt logice, și din acest punct de vedere sunt superioare rațiunii umane. Dar, numai din acest punct de vedere ! Căci un sistem de calcul nu va putea găsi niciodată o soluție la o problemă cu totul nouă, pentru care nu există date introduse...

Lăsând această mică paranteză, să ne întoarcem la ipoteza mea: aceea a unei societăți în care schimburile nu s-ar mai baza pe o valoare artificial introdusă, ci s-ar face direct în natură. De fapt, nici nu este o idee nouă, acest tip de societate a existat deja în trecutul îndepărtat al umanității, înainte de apariția monedei. Dar, ca să reluăm puțin, ar trebui să înțelegem de ce a fost, sau s-a considerat necesară, introducerea monedei. 
Economiștii spun că era necesar un ”instrument care să mijlocească schimbul economic, din cauza dezvoltării tranzacțiilor”; și pe deasupra, era necesar un „etalon al valorii”, care să permită compararea valorii mărfurilor.
Toate acestea par logice la suprafață, dar dacă vedem cum a evoluat situația, ne dăm seama că acest rol al monedei a fost deturnat în favoarea celor ce dețineau multe monede, și că a impulsionat chiar dorința acumulării de monedei, deci a transformat omul într-un ”acumulator” și consumator”. Cred că exact din acest punct de vedere, banul este considerat nociv de către majoritatea religiilor. Omul a devenit lacom, a ajuns să acumuleze mai mult decât are nevoie, din cauza existenței acestui ”mijloc de schimb cu valoare universală”.

Bine-bine, s-ar putea spune, dar și înainte, cei ce dețineau multe bunuri erau la fel de dispuși să acumuleze ! Hmmm... Adevărat, și nu prea ! Recunosc că, în materie de economie, cunoștințele mele sunt minime, dar simpla rațiune îmi spune că, dacă un om deținea, de exemplu, o mare cantitate de lână, el nu se putea ”îmbogăți” din acest motiv, ci, dacă avea nevoie de ceva, trebuia să aștepte să găsească pe cineva dispus să primească lână în schimbul acelui ceva. Și la fel, pentru oricare alt produs; comerțul era strict modulat de ”cerința pieții”. Din acest motiv, oamenii trebuiau neapărat să locuiască în comunități, de preferință cât mai mari, sau cât mai aproape unele de altele, pentru ca, pentru necesitățile fiecăruia, să se găsească produsul de schimb potrivit.

Era oare chiar atât de rău ? Desigur, existau și dezavantaje: puteai, de exemplu, să aștepți mult până să găsești pe cineva care să aibă nevoie de produsul tău, pentru a-ți da în schimb produsul de care aveai nevoie.  Asta, dacă acea persoană nu ar fi fost dispusă să îți dea pe datorie... 
Dar, pe de altă parte, nu exista nici un pericol ca un anume om să ajungă să dețină cu mult mai mult decât ceilalți, din toate punctele de vedere, și astfel să îi condiționeze pe aceștia. Cineva putea de exemplu, așa cum am mai spus, să dețină multă lână, sau brânză, sau carne, dar el depindea oricum de cerințele celorlalți în legătură cu aceste produse, ca să poată achiziționa alte produse necesare lui - de exemplu, sare. Și ei, la rândul lor, nu e îmbogățeau dacă dețineau sare, pentru că depindeau de cerința pieții, care nu era totdeauna constantă. 
Poate tocmai din acest motiv, nemulțumirea unora de a nu putea stăpâni și controla, s-a tradus prin apariția acestui ”mijloc de schimb universal”, pe care dacă îl aveai, nu mai conta dacă dețineai lână, brânză sau sare, ci puteai să cumperi cu el orice, și puteai chiar să îi împrumuți pe ceilalți cu dobândă, indiferent dacă ei aveau nevoie de produsele tale, sau nu.
Acest ”etalon universal” pare un element foarte controversat pe ansamblul societății, pentru că, la un moment dat, s-a ajuns chiar ca ”etalonul” să nu mai corespundă cu valoarea mărfurilor de pe piață. Puteai deține multe ”etaloane”, dar mărfurile să fie extrem de reduse. Și atunci, cel ce deținea totuși mai multe ”etaloane”, avea posibilitatea de a achiziționa marfa necesară, mai mult decât ceilalți. Și să le-o revândă cât mai scump, îndatorându-i și făcându-i sclavii săi pe viață.  Această situație s-ar numi inflație în zilele noastre, combinată cu împrumut bancar. 

Totuși, se spune că inflația e o situație de excepție. Așa este, dar chiar și în condiții normale, în zilele noastre, circulă multe hârtii a căror valoare este doar una de ”indicator”, de ”simbol”. Cecurile bancare sunt un exemplu, ca și alte tipuri de bonuri cu valoare. Desigur, cecurile, ca și alte hârtii, indică ce sumă avem noi în bancă, dar totuși, nu întotdeauna banca deține în mod real această sumă ! Pentru că banii noștri sunt implicați în alte tranzacții ale băncii, împrumuturi și alte achiziții ale băncii, și acest lucru a fost consimțit de noi atunci când am ales să depunem banii la bancă. Dacă, de exemplu, un om foarte bogat ar voi să își retragă toți banii într-o singură zi, de la o singură bancă, s-ar putea ca banca să aibă dificultăți în a-i restitui ! Iar dacă toți cei ce sunt clienții băncilor și-ar retrage banii în același timp, s-ar ajunge la colaps bancar, iar oamenii-înșiși nu și-ar putea recupera decât o mică parte din sume. Tocmai pentru că valoarea acelor hârtii circulante este, după cum am spus, ”virtuală” sau simbolică, atât timp cât banca deține controlul. Adică, societatea însăși, toate schimburile bănești ce au loc, funcționează pe baza unei convenții: ne prefacem că noi credem că avem în bancă exact sumele necesare, iar cei ce cumpara se prefac si ei a crede că au primit exact suma necesara. 
Astfel, sistemul bancar, si acordarea de credite, pot merge inainte, si societatea poate merge inainte. 

Privind astfel lucrurile, s-ar putea spune că nu banii în sine, ci doar depunerea lor în bănci au creat situația actuală. Este un adevăr, în cea mai mare parte. Dar, nu în totalitate ! Întrucât, dacă s-ar fi păstrat schimburile în natură, nu s-ar fi ajuns nicicând la situația de a exista mai multe ”etaloane” decât mărfuri reale. 

Desigur, pentru ca aceste schimburi să funcționeze armonios, ar fi fost necesar un înalt nivel de conștiință - acea trăire creștină a Evangheliei. Oamenii să muncească atât cât pot ei mai bine, să producă ceea ce se pricep ei mai bine, și să dea la schimb celor care au nevoie de produsele lor, chiar dacă, poate, pe moment, ei nu au nevoie de produsele acestora. Cu atât mai mult, în cazul unor profesii indirect productive: medicii, profesorii, artiștii, etc: Aceștia ar trebui să primească produsele de care au nevoie, corespunzător muncii depuse, deși nu sunt ”direct productivi” - însă, munca lor e și ea foarte necesară. 

Deci, această societate ar fi un fel de ”pământ nou”, cum se spune, centrat pe idealurile iubirii creștine. Dacă ar funcționa ? Desigur, însă numai dacă toți cei implicați ar lua aceste idealuri foarte în serios. De fapt, legile acestei societăți ar trebui să fie exact poruncile evanghelice, iar cei care nu s-ar conforma, sau ar încerca să profite (aviz ”hârciogilor strângători”), să fie, pur și simplu, eliminați ! 
Desigur că ar exista probleme, legat de nivelul diferit de conștiință al oamenilor. Cineva ar putea întreba: și ce facem, totuși, cu răufăcătorii, cu cei care încalcă în mod voit aceste legi ? Desigur, la modul ideal, ei nu ar trebui să existe. Dar, dacă totuși ar exista, ei ar trebui judecați de către un tribunal alcătuit din membrii cei mai de seamă ai societății, iar pedepsele să fie între muncă în plus pentru comunitate și excludere.
Desigur, iar ar intreveni problema: cine i-ar supraveghea, cine i-ar constrânge, în cazul extrem în care ei ar fi tot refractari ? Ei, în acest caz, probabil că ar fi mai simplă excluderea !
Desigur, societatea respectivă ar trebuie să se și poată apăra împotriva agresiunilor din afară, sau ale acestor nemulțumiți dinăuntru, dar aici e o problemă care nu poate fi discutată simplu. Poate, într-o altă postare....
Pe scurt, în mod normal, Dumnezeu ar trebui să apere oricum această comunitate.Dar, nu putem ști încă exact căile...

Cred că m-am lungit destul pentru acest timp din apropierea Crăciunului, și ca atare, las la aprecierea tuturor cum ar trebui să arate această societate, și vă urez un Crăciun fericit și îndestulat ! Fie să ajungem să vedem cândva această nouă societate... sau, măcar urmașii noștri !

Wednesday, December 19, 2012

Banii și spiritualitatea

Iată o temă dificil de abordat, mai ales întrucât aceste noțiuni par exact opuse ! Dar, din păcate, este și o temă extrem de întâlnită în viața de toate zilele; obligatorie, aș spune ! Putem să o ocolim, să ne prefacem că nu o vedem, că noi suntem ”deasupra”, dar ea va reveni mereu, ca un bâzâit jenant pe fondul unei simfonii. Întrucât, putem fi extraordinar de spirituali, dar dacă nu avem cele necesare, tot nu ne vom simți împliniți, sau tot nu vom simți că facem ceva cu adevărat util pentru ceilalți. Cum îi putem ajuta pe alții, dacă nici noi nu avem cele necesare ? Cum îi putem ocroti, cum le putem asigura tot ceea ce iubirea noastră ar voi să le dăruiască (și nu mă refer aici la articole de lux inutil, ci la cele foarte necesare), dacă noi-înșine abia ne târâm de la o zi la alta ?

Desigur, știm cu toții că nu bunurile materiale contează, și probabil, prin rugăciunile noastre, și prin iubirea pe care o emitem, ei primesc lucruri, poate, mai prețioase. Și totuși... rămâne acel bâzâit ! Și, o mare întrebare: dacă am ales o cale spirituală, dacă voim să ne depășim condiția umană, asta implică neapărat lipsuri materiale ? Spiritualitatea trebuie să fie în mod indisolubil legată, în această viață pământească, de mizerie materială, indiferent de eforturile noastre?

Poate greșesc, dar mi se pare o explicație extrem de simpluță, chiar zgârcită...
Din ceea ce am înțeles eu până acum - și m-am străduit foarte tare să înțeleg - nu materia în sine este rea, ci legarea de materie. Putem avea toate bogățiile lumii, dacă nu suntem legați de ele, dacă sufletul nostru e liber. După cum spune un mistic creștin: ”Nu bogăția e rea, ci bogăția rău întrebuințată.” Exemplu: regele Solomon, sau Iosif, după ce Faraonul l-a scos din temniță.

Cred că acei ce ne cârmuiesc destinele vor să vadă, probabil, și în ce scop vrem avere, și dacă aceasta ne va schimba, ne va trage în jos, sau nu.  Dacă o voim pentru noi-înșine, ca să trăim noi mai bine, să scăpăm de griji, probabil că nu ne-o vor da, sau ne-o vor da doar pentru o perioadă, ”de probă”. Însă, dacă o voim mai cu seamă pentru a-i ajuta pe ceilalți, mai întâi pe cei apropiați, apoi pe mulți alții, e posibil să o obținem.
Spun ”e posibil”, pentru că încă nu am văzut vreun caz practic, deși logica pare să fie de partea acestei afirmații.

Știm, desigur, că în rugăciunea ”Tatăl nostru” noi trebuie să cerem pâinea noastră cea de toate zilele doar pentru ziua de astăzi. Nu putem cere nici măcar pentru mâine, ci doar pentru astăzi! Însă, o altă formă a acestei rugăciuni spune ”pâinea noastră cea spre ființă”, ceea ce e cu totul altceva. Această ”pâine” pare a fi porția de har de care avem nevoie zilnic. Pe aceea trebuie să o cerem pentru fiecare zi, ca să nu ne lenevim; cu asta sunt de acord. Însă, la fel de adevărat este că avem nevoie de pâinea materială indiferent dacă suntem sau nu în starea de har, dacă suntem îngeri sau păcătoși. Iar Dumnezeu trebuie să ne hrănească pe toți, ca să ne lase o șansă de a evolua, nu să ne pedepsească prin inaniție dacă într-o zi am fosi ”răi” sau am uitat să ne cerem pâinea. Dacă El ar acționa atât de îngust, atunci, extinzând raționamentul, am putea spune că, în scurt timp, toți cei ”indezirabili” și păcătoși nu vor mai  avea pâine, și ”epurarea” se va produce de la sine. Pământul ar rămâne populat doar de cei drepți, și care nu uită să își ceară pâinica zilnică.
Cât de drepți ar fi și aceia ! :) Rămânând ”drepți” doar ca să nu-și piardă pâinea...
Cu adevărat, fie-mi cu iertare, dar cred că și cel mai slab dascăl pământesc ar putea găsi o metodă educațională  mai bună !

Am spus toate acestea tocmai ca să se înțeleagă că o asemenea interpretare a rugăciunii ”Tatăl nostru” nu duce decât spre un materialism grosolan. Deci, pâinea zilnică trebuie asigurată omului indiferent dacă este drept sau păcătos (desigur, cu excepțiile hotărâte de înțelepciunea divină, și conforme fiecărui caz parte),

Cam așa stau lucrurile cu ”pâinea zilnică”; dar cum stau ele oare atunci când e vorba de mai mult decât atât ?
Întrucât, ce realizări ar putea avea, și cum ar putea ajuta comunitatea, un om care nu are decât pâinea zilnică? Lăsând la o parte asceții și pustnicii, care sunt ființe aparte, iar aportul lor este eminamente spiritual. Și oricum, societatea nu cuprinde doar asceți și pustnici, după cum bine se știe.
În cazul unui om care trăiește în societate, există acea piramidă a necesităților a lui Maslow, la bază aflându-se necesitățile strict materiale, ale traiului zilnic, iar celelalte nivele cuprinzând necesități mai elevate: sufletești, intelectuale, iar în ultimă instanță, chiar spirituale. Ei bine, foarte rar vom găsi pe cineva care să se ocupe de necesitățile sale mai elevate, atunci când nu le are satisfăcute pe cele de bază. Nu ai bani, deci nu ai hrană (într-un caz extrem, să zicem), nu îți poți plăti întreținerea și celalalte cheltuieli, nu poți achita datorille la stat, și cu atât mai mult, nu îi poți ajuta pe cei mai nevoiași decât tine. Trebuie, în mod automat ”să întorci capul” atunci când fratele sărac te strigă, pentru că nu ai nici tu ! Sau, îi explici frumos că nu ai, dar depinde cât te crede....

Ce fel de spiritualitate, zic, poate exista în condițiile acestea ? Atunci când preocupările majorității zilelor sunt legate de felul în care ne vom plăti facturile ? O, da, desigur, suntem ”puțin credincioși”, pentru că ”păsările cerului nu ară și nu seamănă, dar El le hrănește”. Însă, în practică, eu am văzut chiar și păsări flămânde... Ciorile vin în orașe și caută resturi pentru că nu au hrană, ba, chiar și pescărușii, în orașele de pe țărmul mării.
Nu vreau să grăiesc cu păcat, dar cred că unele afirmații evanghelice sunt înțelese prea ”literal”. Am mai vorbit eu undeva despre asta !

Deci, echivalența ”sărăcie=spiritualitate” mi se pare oarecum forțată. Desigur, există cazuri și cazuri, dar nu putem scoate de aici o regulă generală ! Dimpotrivă, atunci când omul are cele necesare, ba chiar și un mic surplus, el îi poate mulțumi lui Dumnezeu, se poate ocupa de frații săi aflați în mizerie, își poate dedica timpul și unor practici spirituale, poate călători, își poate îmbogăți sufletul și mintea. Le poate lăsa o situație stabilă și urmașilor, și celor dragi ai lui, ca să nu simtă că, alergând după înalte idealuri abstracte, și-a neglijat ființele cele mai dragi.

Desigur, nici prea multă bogăție nu e bună, pentru că ispita alunecării în materie e mare ! Cea mai bună este, după cum spune și Budha, calea de mijloc. Sau, după spusele lui Solomon: ”

”Sărăcie și bogăție nu-mi da, ci dă-mi pâinea ce de trebuință,
/Ca nu cumva, săturându-mă, să mă lepăd de Tine şi să zic: "Cine este Domnul?" 
Ca nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat şi să defaim numele Dumnezeului meu. ”(Pildele lui Solomon 30. 8)  
Ei, poate că ar mai fi multe de spus, dar această postare nu se vrea un îndrumar, ci doar un îndemn la cugetare și  simțire pe tema dată, pentru ca fiecare să ajungă la propriile lui păreri. Sărbători fericite și îndestulate tuturor!........................................................................................................



Monday, December 17, 2012

2012 și schimbarea conștiinței demascate

Iată un film care ne poate pune pe gânduri, și chiar mai mult decât atât ! Deși nu sunt de acord chiar întrutotul - și voi spune pe urmă, în cadrul unor eventuale discuții, cu ce anume nu sunt de acord - totuși adevărul de bază, evident al acestui clip, și curajul vorbitorului, merită să ajungă la cât mai mulți.
Spuneam în altă parte că lucrurile adevărate le simt, ca și contrariul lor. Ei bine, acest videoclip l-am ”simțit”!
Fără alte comentarii, iată-l :






Preluat de pe :http://www.iubiresilumina.com/2012/12/2012-si-schimbarea-constiintei-demascate.html

Sunday, December 9, 2012

Oare ce înseamnă a iubi ?

Ia te uită, ce întrebare ! s-ar putea spune. De parcă nu s-a vorbit de atâtea ori despre asta,de  parcă nu toți înțelepții și filosofii lumii și-au spus părerile... Ce am putea spune noi în plus față de ei ? Cu adevărat, e o pierdere de vreme !

Cam așa mi-am zis și eu la început... Ce s-ar mai putea spune în plus ? Dar uite, după toate definițiile și explicațiile filosofico-teologice, mi-am dat seama, peste ani, că nu mai știam ce înseamnă practic acest lucru !  Nu despre simțire e vorba, care e atât de clară pentru fiecare, încât nu mai e nevoie de explicații . Ci de acțiunea pornită din dragoste. Cum ar trebui să arate, practic, o acțiune pornită din dragoste ?

Nu e o întrebare retorică, ci dimpotrivă, una care necesită un răspuns clar. Sau, răspunsuri ! Pentru că, întrucât acțiunile pot fi foarte diverse, și răspunsurile trebuie să fie pe potrivă. 
Și, dacă ne gândim că și tipurile de iubiri sunt atât de diferite, atunci situația se complică și mai mult !

Dar, în mintea mea, cred că am găsit un oarecare ”numitor comun”; fie și relativ. Cred că se spoate spune că, o acțiune pornită din dragoste, indiferent de felul acelei dragoste, trebuie să fie neapărat promptă, sau, pe cât posibil, în momentul când persoana iubită are nevoie. Dacă tărăgănăm prea mult o acțiune iubitoare, atunci când aceasta depinde de noi, cred că dovedim că ne iubim mai mult propriul confort decât pe acea persoană. Și, câte astfel de cazuri nu sunt ! ”Nu pot veni acum la tine, dar tu știi oricum că te iubesc !”, sau ”Nu pot veni să asist la serbarea de sfârșit de an, dar eu te iubesc oricum !” (un părinte către copil), sau ”Te voi ajuta, dar mai întâi trebuie să îmi fac cumpărăturile.”

Aici, intervine o altă calitate a acțiunii iubitoare (sau, lipsa ei !): prioritizarea în favoarea persoanei iubite. Atunci când iubim, nimic nu este mai important decât persoana iubită, nimic nu poate trece în față ! Nici chiar necesitățile noastre proprii. Pur și simplu, nu putem să facem altceva, să ne ocupăm de altceva, atunci când știm că persoana iubită are nevoie de noi. Dacă, totuși, acest lucru se întâmplă, este tocmai un indiciu că nu este vorba de iubire, ci de un soi de relație confortabilă, bazată pe obișnuințe. Sau, de o relație de care ne putem dispensa cu ușurință, în favoarea altor lucruri. 
Aici nu este vorba doar de relația bărbat-femeie, ci și de aceea părinte-copil, sau de pură prietenie. Dacă extindem și mi mult, putem spune că e vorba chiar și de iubirea noastră pentru țară, sau de cea pentru Dumnezeu. În acest sens, cât de mici și lipsiți de iubire suntem, de fapt !

Acestea fiind zise, cred că ar mai exista o calitate a acțiunii iubitoare care să arate că este vorba exact de iubire, și nu de altceva. Dar mă tem că, dacă acceptăm și acest criteriu, vom înțelege că, de fapt, nu iubim deloc... Sau, iubim prea puțin ! 
Deci, după simțirea mea, o acțiune iubitoare nu trebuie să aștepte răspuns favorabil din partea celeilalte/celorlalte persoane. Adică: ”voi face cutare lucru doar dacă voi ști sigur că și X ar face la fel pentru mine, altfel sunt un fraier/o fraieră”. Sau, ”voi face acest lucru întrucât X a făcut și el la fel pentru mine. Iubesc pentru că știu sigur că sunt iubit/ă”.

Desigur, în lumea noastră umană e greu să iubim așa... de fapt, e greu să iubim, pur și simplu ! Atunci când, desigur, nu este vorba de simțiri explozive și colorate, care ne crează nouă-înșine o stare de euforie, și pe care oricine le botează cu numele de „iubire”. Acele simțiri nu cer ”demonstrații”, iar când totuși oferă demonstrații, în mod gratuit, este vorba de gesturi mărețe și originale, acele așa-zise „nebunii”; care însă nu aduc nici un folos persoanei iubite. Ci doar ne permit să ne demonstrăm nouă-înșine cât de tare ”iubim” !
Bine, pe de altă parte, chiar și aceste ”nebunii”, întrucât ne permit să ”ieșim din noi-înșine”, sunt preferabile lipsei oricărei acțiuni iubitoare. 

Aceste reguli, după cum am spus, nu se aplică doar unui singur tip de iubire. Chiar și iubirea omului pentru Dumnezeu le cunoaște... Desigur, aici lucrurile sunt mai complicate, pentru că oamenii nu pot iubi de la început o Entitate pe care nu o văd, și nu o simt. Doar atunci când încep să Îi simtă prezența, doar atunci încep și ei să Îl iubească. Dar, chiar și aici, există multe hopuri și variații, dureri și dezamăgiri - ca în orice relație de iubire ! Pentru că o relație între două persoane vii - chiar dacă una dintre ele este intangibilă - evoluează, trece prin încercări, se mai și rupe uneori... Totul depinde de percepția noastră asupra Celeilalte iubiri ! Fiindcă o iubire de Dumnezeu călduță, mereu la fel, pentru că așa ni s-a spus nouă - că trebuie să Îl iubim, cred că nu are nici o valoare în ochii Lui.

Undeva în Evanghelii stă scris: ”Noi îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit cel dintâi”. Când citim pentru prima oară, par doar vorbe... Dar, după ani și ani de probe, le înțelegem adevărul ! Așa este, pentru că El ne-a iubit cel dintâi, pentru că ne-a iubit imens, până la sacrificiu, din acest motiv nu putem să nu Îl iubim ! Atât suntem noi capabili, ființe limitate ce suntem: să Îl iubim pentru că El ne iubește. Iar dacă se întâmplă să nu mai simțim această iubire, atunci... e ușor de înțeles ce putem simți noi ! Cred că, dacă am ajunge să Îl iubim indiferent de iubirea pe care o simțim, sau nu, din partea Lui, atunci, deja am fi El... sau măcar, am participa la Dumnezeire, după modelul participării la Idealurile lui Platon. 
Dar, El știe că nu putem asta dintr-o dată ! Și atunci, ne mai trimite din când în când o Persoană Celestă iubitoare care să se ocupe de noi... să nu ne simțim cu totul lipsiți de iubire ! Pentru că altfel, în mod clar, noțiunile de Iubire și Dumnezeu nu ar mai avea nici o valoare pentru noi.

Poate că textul nu a fost prea clar; poate că unora li se va părea chiar haotic și de puțin folos spiritual ! Dar trebuie să fie și dintre aceia care să înțeleagă câte ceva... dintre aceia care au trecut prin foc și prin apă, după cum spune Psalmistul. Oricum, fiecare este liber să își dea propriile definiții ale acțiunii iubitoare; în fapt, ale practicii iubirii. Poate pentru unii această practică îmbracă și alte aspecte, pe care eu le-am scăpat, sau nu le-am trăit încă. Orice e posibil ! Tocmai de aceea, ar fi frumos să ne spunem părerile, să contribuim fiecare cu câte ceva la înțelegerea acestui fenomen complex, și doar aparent cunoscut, care este iubirea. 

”Iubirea ca moartea e de tare” spune Cântarea Cântărilor. Cu asta, sunt de acord ! Dar... să existe oare lucruri mai tari chiar și decât moartea ?

Sunday, December 2, 2012

Pentru țara mea, câteva cuvinte

Cu scuzele necesare pentru întârziere, care nu a depins doar de mine, aștern aici câteva cuvinte pentru țara mea, ca un fel de omagiu pentru ziua ei festivă.Ce aș putea spune despre țara unde m-am născut, și în care mi-am petrecut cei mai frumoși ani ? Doar că îi datorez totul! 
Dacă mă aflu acum unde mă aflu, pe un alt meleag, îndeplinind o muncă ce este apreciată de alți oameni, știu că asta se datorează, în primul rând, formației și educației oferite de țara mea - așa mică și săracă precum o știm. Dar de aici am învățat, în primul rând, iubirea, respectul și buna-cuviință în relațiile cu semenii, de aici am învățat să prețuiesc fiecare ființă, indiferent de rasă, culoare, credință sau opinie politică; de aici am învățat să simt frumosul, arta, minunile ce ne încântă sufletul, și să prețuiesc marile valori culturale ale umanității. Fără să exagerez, cred că vreo șaptezeci la sută din ceea ce sunt se datorează mediului în care am crescut, și educației primite. Aici îi includ și pe minunații mei părinți, și pe dascălii care au știut să să îmi deschidă gustul pentru bine, frumos, valoare. 
Alte vreo douăzeci de procente mi s-ar datora mie personal, structurii și personalității mele. Iar zece la sută - spun doar atât, dar s-ar putea să fie tocmai invers; s-ar putea ca tocmai acele procente să fie cele mai reprezentative pe ansamblu - s-ar datora acelui ”chip al lui Dumnezeu” aflat în noi toți, acelor ”categorii a priori kantiene”, sau mai simplu spus - darului primit la naștere din partea Divinității. Și desigur, invadând toate procentele, și dincolo de ele, este ajutorul primit întotdeauna pe parcursul vieții din partea Divinității, sub diferite forme. 

Tocmai pentru că am ajuns să înțeleg, într-o oarecare măsură, ”mecanismele de funcționare” ale destinului, am înțeles și că locul unde m-am născut nu a fost întâmplător; și pentru nimeni nu este întâmplător. În acest sens, acea vestită melodie ”Nu m-am născut în locul potrivit” denotă doar o crasă neînțelegere spirituală a vieții, o nemulțumire de ignorant. Locul unde ne naștem cu toții este foarte potrivit - pentru structura și misiunea noastră, pentru a învăța ceea ce avem de învățat pentru mai departe, indiferent unde ne va duce drumul nostru. Poate că vom întâmpina greutăți materiale, ne vom lovi de nedreptăți, societatea în care trăim ni se va părea strâmbă, conform etalonului nostru, dar aceste lucruri trebuie să le acceptăm, și să le depășim în interiorul nostru, tocmai pentru a căpăta calitățile necesare mai târziu, sau pentru a învăța să ne detașăm de tot ce este material. 

Bineînțeles, oameni suntem, și viața ne poate scoate în cale diferite motive, sau ispite, pentru a ne părăsi locul natal. Uneori. aceste plecări fac parte chiar din destinul nostru - după cum am spus. Alteori, ele se opun acestui destin... și atunci persoana va trece prin mari greutăți și încercări, se va simți părăsită de Divinitate... și, poate, chiar așa va fi, pentru o vreme ! Dar ceea ce învățăm abia după, este că Divinitatea nu ne părăsește pentru totdeauna, dacă noi am ales drumul spiritual - indiferent de greșelile de parcurs. Ne va trimite întotdeauna o situație sau persoane de ajutor, sau va îngădui unui aspect sau trimis al Său, fie și neîntrupat, să ne ia în grijă.

Oricum, chiar și acolo, departe, și în acele condiții mai bune de trai, persoana tot va trebui să își parcurgă încercările și probele necesare „școlii” ei în această viață. Va întâlni și acolo oameni pe care va trebui să îi ajute, sau să îi îndrume, va trece și acolo prin încercări materiale și sufletești, își va lăsa și acolo aceeași amprentă a structurii sale. 
Totul pare simplu privit așa, dar ce greu este până ce descoperim singuri aceste lucruri ! Și cât de noi ni se par... Acesta este și scopul fiecărei vieți: să trecem singuri prin probele descrise în cărțile de inițiere spirituală, și să ni se pară noi de fiecare dată !

Cred că ar fi multe lucruri de spus pe tema țării de origine, și a eventualei țări de adopție, dar ca să nu ies din topic, voi mai spune doar, încă o dată, că tot ceea ce sunt și am realizat datorez, în primul rând, Divinității care mi-a îngăduit asta, și m-a sprijinit pe tot parcursul, și apoi formației mele, în care se include și locul natal, și toți oamenii minunați care m-au învățat, începând încă din copilărie. Din câte se vede, nu spun nimic de politică, de starea nefericită a țării, pentru că aceste lucruri nu îmi schimbă oricum dragostea pentru ea. Dacă putem face ceva bun pentru țara unde ne-am născut, e minunat, dar dacă nu, măcar să îi creem o bună imagine în afară, să nu o mai ”afundăm” și noi !

Și, desigur, după ce am învățat să ne iubim țara unde ne-am născut, care este pentru noi chiar o mamă, avem voie și drept să iubim și alte locuri unde ne duce viața, și să le fim recunoscători pentru tot ceea ce ne dăruiesc. Într-o ultimă instanță, putem ajunge să simțim că noțiuni de ”țară” și ”naționalitate” sunt totuși restrictive, și că toți suntem, de fapt, copiii aceluiași Creator, iar țara noastră este întreaga lume. Dar aceasta, numai după ce am învățat să ne iubim locul natal, după cum am spus. Pentru că, dacă iubirea nu se dezvoltă treptat în noi, de la lucrurile mai mici înspre cele mai mari, nu putem avea pretenția să trecem direct la cele mari. De exemplu, un om care nu își iubește propria familie, nu poate pretinde că își iubește țara. Ce ar însemna. în acest caz, țara pentru el, ce ar avea el de apărat, într-un caz extrem ? Și pe același fir, un om care nu își iubește țara, cum poate pretinde că iubește umanitatea, lumea întreagă ? Ce noțiune i-ar oferi lui ”lumea”? 

Poate că nu am spus chiar cele mai potrivite cuvinte pentru o zi de sărbătoare națională, dar asta este ceea ce am simțit. Iertare dacă am rănit pe cineva, sau am părut alături de subiect, însă pot să spun doar că această postare nu se vrea ”didactică”, nici nu are vreun scop ascuns. Sunt pur și simplu, niște gânduri ale mele, pe care le datoram așternute aici pentru țara mea. 

Până la urmă, nu mai știu care autor spune că ”țara este aceea pe care o purtăm în suflet”, și deci, fiecare are în sufletul său o imagine a țării ideale, sau pe care o iubește, pe care o simte a lui. Dar, nu o mai lungim pe această temă, pentru că s-ar putea să descoperim că, de fapt, țara ideală, pe care o dorim cu toții, este chiar acel ”cer nou și pământ nou” al Apocalipsei după Ioan ! Și atunci, ea se poate afla oriunde... pentru că o ducem cu noi ! Este, de fapt, o altă stare de vibrație... o altă ”treaptă” a vieții. Ei, dar până acolo, după cum am spus, mai avem o cale de parcurs !

Sunday, November 25, 2012

Despre diferența dintre greșeală și păcat

E ușor de presupus de către un eventual cititor, care ar vedea titlul de mai sus, că autorul a descoperit exact această diferență, și o va explica pe îndelete, cu puncte și subpuncte.:) Ei bine, nu este chiar așa: de fapt, acest articol se vrea un fel de discuțe, de dezbatere, pentru stabilirea diferenței în cauză. 
Faptul că există o diferență este un fel de axiomă; este un răspuns fără cuvinte pe care l-am primit în urma unei/unor înlănțuiri de situații care mă lăsaseră nedumerită în privința sensului lor. Am greșit, sau ceea ce s-a petrecut a făcut parte din evoluția mea ? Dacă o anume situație, cu consecințele ei, se repetă în viața cuiva, trebuie să considerăm că ar fi o greșeală să alegem aceeași soluție, care data trecută a cauzat doar întârziere și suferință ? Sau ar trebui să o alegem tocmai pentru a încerca să schimbăm finalul? 

Ei bine, toate aceste întrebări, și multe altele, au primit un răspuns interior, care s-a concretizat într-o frază de genul: ”Există greșeli, care nu sunt însă și păcate.” Pare un fel de răspuns criptic al subconștientului, în genul acelora care ne apar în vis, sau în urma unor meditații. Dar de fapt, ce este acest subconștient, de care se face atâta caz ? Lăsând la o parte definițiile savante, eu aleg să spun, împreună cu Cayce: subconștientul este sufletul omului. Sau mai bine-zis, zona de graniță, liantul dintre Spirit, sau Sinele Divin, și personalitatea egoică. 
Deci, un răspuns al subconștientului reprezintă, de fapt, un sfat, sau o explicație, din partea Sinelui Divin - trecută prin filtrul propriei noastre structuri și cunoașteri. 

Deci, în cazul de față, putem considera drept o afirmație adevărată aceea că nu toate greșelile sunt și păcate. Lucrul acesta îl simțisem și eu, într-un mod difuz, fără să pot pune în cuvinte. Simțisem doar că, greșelile înfăptuite din prea multă dragoste, nu pot fi chiar atât de ”vinovate”. Ei bine, poate că ”păcat”, adică ”încălcarea legii” - în speță, cea divină - înseamnă, în primul rând, încălcarea legii iubirii. Atunci când acționăm împotriva iubirii, indiferent câte justificative logice avem, de fapt păcătuim ! Și contrariul, atunci când acționăm din dragoste, chiar dacă acest lucru ne poate aduce prejudicii, chiar și în planurile subtile - în speță, propria noastră evoluție spirituală - nu este considerat un păcat. Însă este o greșeală, pentru că orice ne întârzie în drumul mântuirii nu poate fi bun.

Eu atât am putut înțelege, și nu știu dacă am prins exact toată învățătura ! De aceea aș vrea să știu, oarecum, și cum privesc ceilalți această diferență. 
Desigur, discuția ar putea deveni mult mai amplă, dacă ne gândim câte feluri de dragoste există, și că unele sunt prea aproape de pământ, prea egoiste pentru a justifica toate acțiunile înfăptuite în numele lor. De fapt, nu orice dragoste poate justifica întârzierea pe drumul nostru, ci doar acelea care au deja o mare componentă de divin... care se apropie de dragostea necondiționată ! Poate că acest fel de dragoste este el-însuși o cale...

Nu mai spun nimic, aștept doar răspunsuri ! Poate, nu numai de la oameni... Uneori, atunci când o întrebare importantă zace în adâncul nostru, ea își află răspunsul după un anumit timp, parcă de la sine, de parcă am fi știut dintotdeauna. Poate am și știut, dar nu am știut că știm ! Pentru că legătura aceea cu Sinele divin nu este totdeauna limpede, mai există și ”nori”... 

”Soarele nu poate apărea, până ce norii nu se îndepărtează” spune marele Will. Depinde cât durează asta, pentru fiecare...


Sunday, October 28, 2012

Oare e permis să avem totul ?

Pare o întrebare banală, chiar simpluță și puerilă... Și totuși, de răspuns depind multe, poate, chiar felul cum ne croim drumul, sau sensul pe care i-l dăm !

Desigur, la prima vedere am fi tentați să spunem: ”da, avem dreptul la orice, avem dreptul la fericire, la împlinirea materială, dar și la spiritualitate. Suntem ființe divine, de aceea avem dreptul la tot.”
Poate, ceva o fi adevărat pe aici... Poate că există unii oameni pe care împlinirile în această lume ”nu-i mai ating”, și sunt pentru ei doar experiențe ca oricare altele... Acei oameni extraordinari care au fost, de exemplu, sfinții, și care se simțeau la fel de bine în colibă, ca și în palat.

Deci, pentru ”a avea dreptul la tot”, ar trebui să fim mai întâi, desprinși de tot. Ar trebui ca ”totul” acesta să nu mai însemne mare lucru pentru noi. După cum spunea un mistic: ”La ce folos lumea-ntreagă, dacă nu-i decât lume ?”

Dar, dacă nu am atins încă acel nivel, dacă lucrurile lumii încă mai produc vibrații în noi, sau, chiar mai plângem după ele, atunci acest ”tot” ar fi, oarecum, periculos. Nu e teorie, e ceva ce am simțit nedeslușit, fără să pot pune în cuvinte, dar am simțit - ca un fel de avertisment al sufletului, atunci când eram pe cale să am prea multe. Nu neapărat de ordin material - dar, chiar și comorile sufletești sunt mari valori, de care te poți lega mortal. 
Ei, și sentimentul s-a tradus și în fapt, pentru că, după un timp, acest ”tot” mi-a fost luat. De fapt, ca să fiu pe deplin sinceră, eu însămi am renunțat, pentru că s-au creat alte condiții, în care ”totul” începuse să mă sufoce. 

Și, de fiecare dată când eram în pericol de a avea ”tot”, intervenea ceva, și măcar o latură a ”totului” se dizolva. Cu timpul, am învățat să fac singură alegeri, să decid care anume latură vreau să o păstrez, pentru că știam sigur că nu pot avea „tot”. Și nici nu ar fi fost bine pentru mine, pentru sufletul meu ! 

Desigur, poate și faptul de a face alegeri e un fel de orgoliu ascuns, sau o ultimă fortăreață de apărare a eului nostru. Preferăm să decidem noi ce păstrăm, să ne rugăm și să implorăm pentru asta, decât să așteptăm o altă decizie... Dar asta și poate pentru că suntem încă prea slabi pentru a accepta să renunțăm la orice cu inima ușoară. 

Dar oricum, suntem conștienți că sunt lucruri și situații la care trebuie să renunțăm, să le ”scădem” din viața noastră, ca să nu ajungem la preaplin. Bineînțele, uneori e posibil să ”scădem” greșit, dar aceștia suntem, și nu putem mai mult în momentul de față ! Iar faptul că noi suntem în stare să ”scădem” ceea ce am ales nu ne face deloc mai tari, sau mai valoroși decât cei cărora ”li se scade” automat, pentru că nu au înțeles încă mecanismul vieții spirituale. Atunci când vom reuși să acceptăm orice „scădere” - da, atunci vom fi cu adevărat tari ! ”Nu voia mea, Tată, ci a Ta...”

Poate am fost oarecum criptică, dar am „vorbit” mânată doar de acel sentiment nedeslușit de care am pomenit mai sus. Sentimentul că există unele legi care se manifestă în viețile noastre, deși noi nu le cunoaștem, ci doar le intuim. Însă, și a le intui, și tot e un pas înainte !

Sper că măcar, am adus o clipire de înțelegere și altora ! Acesta e rolul și rostul intuițiilor: să aducă folos. Și, sper că s-a înțeles că nu ”scăderea” voluntară, și cu orice preț, e scopul vieții spirituale. Aceasta ar fi doar o ”cârjă”, până ce ajungem în acel stadiu în care nu mai avem nevoie de „scădere”. Când om ajunge...

Sunday, October 14, 2012

Doar gânduri fără importanță

La început, nu m-am gândit să aștern aici chiar orice-mi trece prin minte, pentru că nu ar fi fost, poate, de folos pentru ceilalți. Dar acum, simt că e o problemă de sinceritate. Când tac, o fac fie pentru că nu am nimic important de spus, fie pentru că sunt din cale-afară de prinsă cu ale vieții dinfară; nu e nimic laș aici. Sunt însă momente când simți că a tăcea ar putea fi privit ca o lașitate, sau oricum, ca o încercare de a ne ascunde gândurile. Ceea ce e la fel de rău...

Așadar, gândurile mele nu sunt foarte limpezi acum, dar un lucru știu sigur: indiferent de greșeli și confuzii, pe care El mi le știe deja, am încă o călăuză interioară valabilă. Și ea îmi spune destul de clar, în majoritatea cazurilor (iar când nu e așa, mă rog și aștept un semn, sau o luminare din altă parte) ceea ce e adevărat sau nu, ceea ce e bine pentru mine, sau nu. Această călăuză m-a dus întodeauna fără greșeală printre cele mai mari prăpăstii. General vorbind, desigur, pentru că am greșit totuși, și nu o dată ! Dar pe ansamblu, toate greșelile s-au constituit astfel, încât tabloul de bază a ieșit pozitiv, chiar cu un sens evolutiv. Asta pot să o spun, de obicei, abia la sfârșitul încercărilor... dar o spun !

Așadar, mulțumesc tuturor celor care s-au rugat pentru mine, și m-au sfătuit, și îi rog să mă ierte că nu i-am ascultat întotdeauna. Dar asta, pentru că acea călăuză interioară îmi spunea altcum ! Poate greșit după părerea lor, dar în sensul căii mele, nu era așa... Și am simțit clar că acea călăuză m-a dus unde trebuia. 
Poate nu atât de sus și de departe cât ar fi fost de așteptat, poate că am dezamăgit... dar oricum, în locul cel mai potrivit pentru mine acum ! El-însuși a înțeles asta, chiar m-a încurajat, prin intermediul aspectului Său feminin plin de iubire și compasiune, de care mă simt atât de aproape... 

Poate că poți fi de folos și în mijlocul lumii, chiar aruncat în vâltoare, și prins în mrejele celei mai materialiste societăți. Poate, chiar e nevoie de tine acolo ! Chiar dacă nu a fost nevoie înainte, acum s-a creat un loc, s-au înnodat niște fire, niște oameni au început să se bazeze pe tine, simțind că le oferi altceva decât restul. Acum, ai chiar datoria să le arăți acelor oameni, un alt fel de viețuire...

Da, poate că totul a pornit de la o greșeală, dar uneori, abia după ce cădem și ne afundăm, putem învăța să urcăm cu adevărat. Cum a fost și cu greșeala primilor strămoși... Simt eu că, dacă Eva nu ar fi mușcat din măr, li s-ar fi oferit o altă posibilitate de a păcătui, și apoi, de a fi mântuiți ! Pentru că, fără greșeală, nu poate exista cu adevărat conștientizarea drumului drept, nici evoluția. 

Acum, să nu se înțeleagă că fac apologia greșelii ! Ar fi, desigur, minunat, să putem înainta mereu în ascultare, într-o ordine perfectă... Îi admir pe cei care o pot face ! Dar, nu știu cum să zic... totul îmi pare prea frumos, pentru a fi adevărat ! Poate că, e doar o chestiune de timp ca, acei care nu au fost încă încercați până la capăt, până la limite, să treacă și ei prin foc ! Nu știu, spun și eu așa, după mintea mea...

Cât despre o altă importantă problemă spirituală - pe cine alegem să urmăm - spun doar atât: numai pe acela pe care sufletul nostru ni-l indică.  Poate că acela nu aparține acum lumii noastre în trup, poate că e un Învățător care a trăit în alte timpuri, și acum se află în dimensiunea Lui de origine - precum Iisus, Maria, sau sfinții. Și, nu pot crede că, dacă alegem să urmăm un asemenea Învățător, El s-ar supăra că nu ne-am dus după o ființă întrupată, care poate avea și ea un pic de har, dar.... poate că nu se potrivește cu noi, cu propria noastră cale ! Sau, poate că nu îl simțim mai aproape decât pe propria noastră Călăuză interioară, în care avem încredere, și ne-a dus de atâtea ori fără greșeală. Însă, ceea ce știu sigur este că toate căile duc spre centru, precum spițele unei roți, după cum spune Sf: Nil Pecerski. Așadar, ne vom întâlni cu toții, cândva ! Iar până atunci, ne putem sprijini, ca frații. Hristos-însuși  a spus că toți suntem frați, pentru că avem același Tată. 

Iată ce gânduri mi-au trecut prin minte în ultimul timp ! Desigur, doar cele mai importante dintre ele.... pentru că nu ar fi de folos să ne ocupăm de toate mărunțișurile.

Fie să avem cu toții pacea aceea ”care copleșește toate lucrurile”! Și în care putem vedea cu claritate pe unde ne aflăm, și care e drumul nostru !

Saturday, September 15, 2012

Cum Îl vedem noi pe Dumnezeu, ce reprezintă El pentru noi? Și, cum ne-am purta noi, dacă am fi El?

Poate că, din mai multe motive, această postare poate fi considerată nepotrivită, sau nu își are rostul. Poate că, într-un anumit sens, ar putea produce confuzii spirituale, încurcând drumul unora, sau aruncându-i în îndoială. Poate... Adică, știu că teoretic e posibil, dar între ceea ce știu teoretic, și ceea ce simt în practică, e o mare diferență.
Deci, ceea ce simt eu este că o dicuție liberă pe o temă arzătoare, și de mare importanță pentru viața noastră, nu ar avea de ce să strice, ba chiar dimpotrivă ! Poate, chiar ar ajuta....De ce să ne temem să gândim, și să simțim noi-înșine ? De ce să fim obligați să acceptăm doar ideile altora - oricât de corecte ar fi ele - despre un adevăr ? Ba, poate că, dacă aceste idei chiar sunt bune și corecte, vom ajunge noi-înșine la ele, și atunci vor valora mai mult : pentru că le-am simți în mod practic adevărate, le-am simți și ale noastre !
Cei care se tem de confruntare, și retează scurt orice discuție pe motivul ”lipsei de respect spiritual”, sau chiar al ”păcatului” sau ”ereziei”, probabil că în subconștient nu sunt nici ei chiar siguri de adevărul lor, și se tem atât de tare să nu rămână ”descoperiți”, fără nici un adevăr valabil, încât se agață cu toate puterile de ceea ce le conferă liniște și stabilitate, chiar confort. Și îi resping cu groază pe cei care pun în pericol acest confort, fie el și spiritual !

De fapt, eu cred că Dumnezeu, oricine ar fi El, și orice formă ar lua,  dacă posedă măcar jumătate din atributele care i se pun în seamă, și dacă, mai ales, reprezintă Perfecțiunea, nu ar putea decât zâmbi îngăduitor la auzul unor păreri copilărești despre Persoana Sa, ba chiar, i-ar încuraja pe cei care doresc cu adevărat, să caute adevărul despre Sine ! Nu îmi pot închipui o Perfecțiune care să tune și să fulgere, și să nimicească cu mânia Sa un biet neștiutor care își dă și el o părere, căutând sincer să se apropie de adevăr. De asta, numai oamenii sunt în stare...:)

Așadar, ce reprezintă oare Dumnezeu pentru noi ? Lăsând la o parte imaginile clasice din cărțile de religie ! Ce simțim noi că ar fi El, sau mai bine-zis, cum am vrea noi să fie El, ca să reprezinte pentru noi imaginea Perfecțiunii ? Și, implicit, cum credem că ar trebui să ne purtăm noi, dacă am fi în locul Lui ? (Asta, lăsând la o parte orgoliile puerile și inutile.)

Desigur, sunt conștientă că nimeni, absolut nimeni, nu ar putea aduce o lămurire completă. Nu suntem încă în starea de a vedea întregul, de a-L vedea ”față către față”. Noi putem doar simți anumite aspecte ale Sale, care s-au manifestat în viețile noastre, și ale celor dragi. Putem pipăi doar o anumită parte a elefantului, ca în acea frumoasă pildă hindusă despre orbii cărora li s-a cerut să își dea cu părerea ce înseamnă un elefant. Și fiecare a spus ceea ce a simțit : elefantul este o coloană ( părerea celui care pipăise un picior), sau : elefantul este o frunză uriașă (cel care îi pipăise urechea); sau : elefantul este un burlan (cel care îi pipăise trompa), etc.

Cam așa suntem și noi acum, sunt conștientă de asta ! Dar, cine știe, poate ne putem completa reciproc imaginile ! Și, în cele din urmă, poate că vom ajunge la concluzia că exact asta și avem : niște imagini pe măsura înțelegerii fiecăruia, care se pot șterge, sau schimba dramatic, cu anii, și experiențele. Principalul este să nu ne facem niște idoli din acele imagini ! Dar, ca să conștientizăm asta, e foarte greu. În zilele noastre, idolii nu mai sunt alcătuiți din pământ și lemn, ci din concepte mentale, care sunt și mai greu de ”dărâmat”!

Ca să încep eu-însămi prin a-mi da o părere, pot spune că, pentru mine, Dumnezeu însemna Iubirea desăvârșită, care niciodată nu trădează, nu părăsește, nu încetează să iubească. Cea care iartă, indiferent de circumstanțe, și care nu poate lăsa nici o ființă să sufere, fie ea oricât de păcătoasă. Cea care ajută oricând și oricum îi stă în putere, chiar și pe cel aflat în mare greșeală. Și, nu îl lasă să se piardă de tot ! Cel care nu poate suporta suferința copiilor Săi - dacă El s-a numit pe Sine Tată.
Desigur, El mai înseamnă și Înțelepciune, și Dreptate, și Adevăr. Dar toate acestea, în lunina Iubirii !

Ei bine, această imagine - cred că suficient de corectă, chiar și în ochii credincioșilor dogmatici - a trebuit să sufere ea-însăși modificări în sufletul și conștiința mea ! Pentru că viața mi-a dovedit că nu e chiar așa... sau, nu înțeleg eu iubirea desăvârșită !

Bun, deci, ca să revin la discuție, până și imaginea aceasta, atât de corectă, a Iubirii divine, a trebuit să sufere modificări. Deci, e posibil ca Dumnezeirea să reprezinte totuși altceva ! Iar iubirea despre care spun Evangheliile să fie doar o modalitate de manifestare pe înțelesul nostru. Sau, mai logic încă: Dumnezeu nu e numai iubire, ci și multe alte lucruri, iar dacă vrem cu adevărat să Îl cunoaștem, nu putem primi doar iubirea...

Dar, ca să răspund și la a doua întrebare din titlu, eu personal nu aș concepe totuși în alt mod dumnezeirea. M-aș strădui să fac totul pentru a corespunde ideii mele despre iubire și perfecțiune.

Iată, aceasta a fost ”imaginea” mea despre Dumnezeire, despre cum ar trebui să fie aceasta. Poate că e puerilă, sau greșită de-a-binelea ! Poate că, în van încerc eu ”să îi dau sfaturi lui Dumnezeu” - deși, nici nu mi-a trecut asta prin cap ! Eu am vrut doar să îmi spun părerea, în numele Adevărului. Asta simt, și nu mă pot pocăi pentru ceea ce simt. Iar El, dacă iubește sincer Adevărul și Dreptatea (și asta am simțit-o), nu are de ce să se supere ! De fapt, o ființă desăvârșită nu ar avea cum să se supere !
Hmmm.... în această lumină, e drept că multe istorii ale Vechiului Testament sunt greu de înțeles...  dar, desigur că El are o explicație ! Poate că așteaptă doar să creștem noi îndeajuns, pentru a ajunge singuri la ea.

Așadar, ca să închei, cred că fiecare are o imagine a dumnezeirii, care reprezintă, de fapt, Dumnezeul în care crede. Dumnezeu l-a creat pe om, dar și omul Îl crează pe Dumnezeu, în sufletul lui, Și Dumnezeul acesta interior se schimbă, evoluează și El o dată cu omul, și experiențele lui !
Nu degeaba spune Iisus la un moment dat: ”În casa Tatălui Meu sunt multe lăcașuri.” Multe, pentru fiecare imagine a Dumnezeirii, urmată cu sinceritate și fidelitate... în toate religiile, și chiar, pentru fiecare om în parte !
Trebuie doar să avem iubirea, și credința. Formele sunt efemere... Și la urma-urmei, ceea ce contează e focul, și nu cenușa, după cum frumos spunea un autor. 



Sunday, September 9, 2012

Doar câteva cuvinte de revenire

După ce, multă vreme nu am mai avut starea de spirit necesară scrierii pe un astfel de blog, revin puțin, doar pentru a mulțumi - unor persoane în trup sau în afară de trup - pentru că mi-au îngăduit să păstrez acest blog. Până de curând, când încercam să îl accesez, apărea un semn de interdicție precum acela pentru protecția copiilor, și nu știam cui îi datorez această încercare. M-am gândit că, poate, la nivel spiritual, din moment ce starea mea de a gândi și a simți s-a schimbat dramatic, s-a luat hotărârea că blogul acesta trebuia să dispară. Dar eu nu voiam acest lucru: voiam să îl păstrez, măcar ca martor al unei/unor etape ale existenței mele, și drumului meu spiritual.
Apoi, m-am gândit că există, poate (de fapt, există în mod sigur, deși nu acționează atât de vizibil), persoane foarte concrete, care sunt total împotriva mesajului meu, și au încercat să îmi facă rău și pe alte căi, mai subtile: energetic și spiritual.
Dar, nu era nimic din aceste presupuneri, ci pur și simplu un antivirus din calculatorul meu, care bloca selectiv doar acest blog, din toate câte le am ! E și acesta un lucru foarte curios, dar nu mai stau să analizez acum. Principalul este că blogul este vizibil pe alte calculatoare decât  al meu, și asta e de-ajuns !
Poate e și aici un mesaj ascuns pentru mine: poate că blogul va redeveni vizibil pentru mine, atunci când voi regăsi starea de spirit de dinainte, sau măcar pe aproape.

Unii ar spune că sunt superstițioasă, sau mistică, dar eu știu cum se desfășoară mecanismele ascunse ale lucrurilor. Am avut de prea multe ori confirmarea, în viața mea...
Știu că acum, vrând-nevrând, am intrat într-o nouă etapă a existenței mele, mult mai materialistă. Știu că, din punct de vedere al anumitor legi divine, am greșit. Dar, atât timp cât eu nu pot simți altfel, atât timp cât nu mă pot ”pocăi”, cum scrie în cărțile de religie, nimic nu se va schimba. De fapt, ideea este că, de fapt, imaginea mea despre Dumnezeu, și mai ales despre iubirea Lui, s-a schimbat dramatic. Nu mă pot ”pocăi”, atât timp cât nu simt această iubire, atât timp cât nu văd că El (sub orice formă ar exista), nu aplică propriile legi despre compasiune, iertare și iubirea păcătosului. Sincer, totul îmi apare drept o poveste de prost-gust, de adormit copiii, din cărțile religioase de mâna a treia. Nu poate fi acesta Dumnezeu ! Iar dacă nu este acesta, atunci, Cine este ? Care sunt adevăratele Lui legi ?

Până acum, am simțit pe deplin doar iubirea, mila, compasiunea și ajutorul Fecioarei Maria.Poate că acesta este răspunsul: poate că Iubirea și Mila divină sunt reprezentate de partea feminină a divinității. Fecioara Maria este, probabil, imaginea acelei jumătăți feminine a Dumnezeirii, și cea care răspunde de iubirea necondiționată. Justiția, Rigoarea, sunt probabil apanajul jumătății masculine.

Știu că îmi vor sări mulți în cap, cu acuzații de erezie, și de greșită înțelegere teologică a adevărurilor spirituale. Mă vor întreba, probabil: atunci, unde e Treimea ? Și dacă există Treime, unde își are locul aici partea feminină a dumnezeirii ?
Eu nu am încercat să găsesc explicații teologice, ci pur și simplu, am trăit niște adevăruri. Am „mușcat din portocală”, în loc să o măsor și să o cântăresc, după cum zicea maestrul Aivanhov. Ca să revin totuși la problema Treimii, spun doar că Treimea creștină este expresia Treimii divine universale, alcătuită din : Voința, Iubirea și Înțelepciunea Divină. În accepție creștină, Iubirea era Tatăl (deși, eu personal o văd mai mult ca pe o Mamă), iar Fiul, Hristos, era Înțelepciunea, care tindea să devină una cu Tatăl, deci să capete și Iubirea divină necondiționată. Duhul Sfânt era, în mod logic, Voința divină în acțiune.

Această treime există în noi toți, spun vechii inițiaiți, deși în stare latentă. Noi trebuie să ne spiritualizăm iubirea carnală, pământească, pentru a o transforma în iubire divină, iar inteligența omenească limitată, să o transformăm în înțelepciune divină. Desigur, nu noi singuri, prin propriile puteri, ci tot cu ajutor de Sus ! Doar harul ne poate ajuta să realizăm aceste transformări, și nu dintr-o dată, ci greu, și dureros... Iar ca să îl căpătăm, e nevoie de rugăciune, și de respectarea legilor divine. 

Ceea ce voiam însă să spun, ca să mă întorc la problema Treimii, și a părții feminine a Divinității, este: cui oare să adresăm aceste rugăciuni ? Unui Dumnezeu abstract ? Dar măcar, înțelegem noi Cine, sau Ce este, acest Dumnezeu ? Eu una, după ani de zile în care am crezut că înțeleg, mărturisesc că simt că m-am întors la zero.
 Cel mai bine, după părerea mea (care însă nu e obligatoriu să fie și a voastră), este să se roage fiecare entității cu care simte că rezonează. Acesta poate fi Iisus, un sfânt, sau fecioara Maria. E bine ca omul să simtă că rugăciunea îi este primită de o Persoană, de Cineva care îl înțelege, și îi simte zbuciumul. Iar acea Persoană va trimite mai apoi rugăciunea unde este nevoie.

Și mai este ceva, dar e mai bine să descopere fiecare singur... Generic, pot spune doar că se poate ajunge într-un punct în care vechile cărți de religie, și vechile învățături, apar drept jocuri de copii, pline de reguli ilogice și copilărești pentru copiii care mai suntem încă. Și, poate că există alte învățături și reguli pe care trebuie să le descoperim singuri...
Aceasta, desigur, poate fi o greșeală, sau o erezie ! Putem fi condamnați pentru asta, și putem avea nevoie de pocăință. Sau, poate fi doar o etapă... Ceea ce este cu adevărat, vom vedea însă abia Dincolo. Până atunci, doar sufletul nostru ne mai poate da anumite indicații... Al nostru, nu al altora, fie ei și cei mai mari duhovnici, sau învățători ! Desigur, duhovnicii și învățătorii ne pot ajuta, dar nu e de nici un folos să ne scrie ei drumul vieții. Nici Iisus nu a spus asta...

Cred că am spus destule lucruri pentru o reîntoarcere grăbită !:) Fie să aveți un folos, să vă găsiți fiecare drumul cel bun ! Eu una, încă mai caut...


LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...