Thanks to my anglo-saxon friends, who helped me with their advices during the period when my blog wasn't visible to me. Even a few words, and a try to make things easier to me, mattered a lot to me at that time. We can bring peace and light to the world with a few words only !
Deocamdată, punct. Nu se știe când va mai fi din nou ”și de la capăt”.

Sunday, March 17, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (IV)

În sfârșit, am ajuns și la ultimul capitol al expunerii noastre - acel privitor la utlima fază de evoluție a unei religii. De fapt, după cum am remarcat anterior, ”ultima fază” este impropriu spus, pentru că, în mod real, religiile nu mor niciodată. Am putea spune, mai corect: ”ultima fază a unei specifice manifestări ritualice”. Dar, nici așa nu putem cuprinde adevărul exact, întrucât fiecare veche religie mai păstrează adepți - deși în număr mic - care îi conservă și vechile ritualuri.
De exemplu, deși în India budismul a apărut ca o reacție la hinduism, și a căpătat o mare extindere în calitate de religie accesibilă tuturor castelor sociale, totuși hinduismul nu a dispărut cu totul, ci mai are și astăzi adepți și vechi ritualuri.
Analog, în vechea Iudee, deși creștinismul a apărut ca o mare reînnoire a iudaismului, oferind o cale nouă și mai ușor accesibilă spre mântuire (cu ajutorul harului, care elimina restricțiile formale ale Legii Vechi), totuși iudaismul nu a dispărut cu totul, ci există și în zilele noastre - cu aceleași Legi și ritualuri cunoscute din vremea lui Moise. Iar evreii practicanți nu contenesc să aștepte venirea lui Mesia....
Și, la fel putem spune despre toate marile religii (mahomedanism versus creștinism în Asia Mică și nordul Africii, budism versus daoism în China, sau versus shintoism în Japonia, etc.)
Deci, în mod practic, religiile nu dispar ! Ele doar intră în declin, după cum am spus - în ceea ce privește răspândirea geografică și numărul de adepți. Declin, neînsemnând însă distrugere...
(În acest sens, iată aici o hartă furnizată de un prieten al acestui blog, care arată evoluția principalelor religii de pe glob.)

Desigur, dacă este să analizăm, chiar și această scădere a răspândirii geografice și a numărului practicanților, are cauze spirituale mai profunde, care merg până la eventuala forță sau slăbiciune a egregorului religiei respective; care egregor este hrănit și de jos - prin devoțiunea și credința practicanților, dar și de Sus - prin însăși voia divină cu privire la persistența, sau nu, a unei anumite căi de închinare - de ”re-legare”.
Pentru cine nu știe, egregor semnifică un fel de ”spirit colectiv” al unei mulțimi care are un scop comun și carecteristici comune. Acesta nu este doar o convenție, ci o entitate vie ! Exemplu: religiile. țările, națiunile, chiar și micile orașe sau comunități au fiecare câte un egregor - care de regulă este pus sub protecția unui înger, sau a unui alt mare avatar. În acest sens, protectorul egregorului națiunii iudee este Sfântul Arhanghel Mihail, după cum reiese din Scriptură; protectorul egregorului creștin este însuși Hristos - capul Bisericii (un singur cap pentru toți creștinii !); protectoarea egregorului țării noastre ar fi însăși Sfânta Fecioară Maria, etc.
Deci, drumul unei religii, de la nașterea și până la declinul ei, urmează niște repere comune - deși, cu variațiile specifice fiecărei națiuni și culturi - iar eventualul ei declin, sau cel puțin, reînnoirea unei vechi religii pe alte baze, este hotărât în primul rând de Sus, iar oamenii sunt doar mesageri, sau executanți. Desigur, privind din afară, totul pare un proces normal, logic - conform logicii istoriei - dar pentru ca această logică să fie pusă în fapt, câte eforturi sunt necesare, și câte sacrificii chiar ! Și aceasta, din simplul motiv că oamenii sunt - așa cum am spus într-un episod precedent - conservatori, rigizi, și în fond extrem de comozi, sau temători.
De ce ar accepta ei o reînnoire a religiei lor, atunci când calea cea veche a funcționat timp de mii de ani ? Nu e mai simplu și comod să faci precum înaintașii ? Și mai lipsit de riscuri ? De ce și-ar lua ei răspunderea să simtă cu propriul lor suflet adevărul unei căi, sau alteia ?
Așa au gândit, desigur, adepții Legii lui Moise față în față cu învățăturile adese de Hristos. Și desigur, unii dintre ei au mai gândit și că, această învățătură care interpreta altfel Scripturile, și desființa privilegiile Templului, lăsând posibilitatea mântuirii la îndemâna oricărui nevolnic, doar dacă spunea niște rugăciuni în cămara sa, era chiar periculoasă !
Îndrăznesc să spun că astăzi ne aflăm într-un punct de răscruce asemănător ! Nu intenționez să contribui la demolarea Bisericilor - care au adus un imens folos în decursul istoriei - atât individului. cât și societăților și națiunilor. (În ciuda abuzurilor și exceselor unora dintre ele !) Dimpotrivă, spun că, toate căile spre mântuire care funcționează, trebuie să rămână, atât timp cât aduc folos, și cât mai sunt oameni care nu pot face saltul necesar pentru a trece dincolo de rituri.

Însă. tendința generală a umanității - și îndrăznesc să spun că este și dirijată de Sus - este înspre simplificare, înspre accederea la esența religiei, la modalități de ”re-legare” individuale, corespunzătoare structurii fiecăruia. Întrucât, după cum este scris în Apocalipsa 1.6 și Petru I 2.9, toți suntem „împărăție” și ”preoție sfântă, neam împărătesc” - adică, suntem fiecare preotul propriului noatru templu - trupul nostru. Dacă am aduce această preoție la deplina ei expresie, dacă am trăi la modul evanghelic și am avea acea ascultare pe care a avut-o Hristos ”până la moarte”, atunci legarea noastră cu divinul și mântuirea chiar, nu ar mai avea nevoie de ritualuri. Viața noastră zilnică ar fi adevărata rugăciune - după cum afirmă un înțelept.
Iată ce spune, în acest sens, și un sfânt filocalic: Pentru cel ce se roagă în sufletul său, lumea întreagă se face biserică.”(SF. Siluan Atonitul) Dar, tot el adaugă: Dar lucrul acesta nu este pentru toți.” Și, nu este (încă) pentru toți, întrucât oamenii sunt slabi și șovăitori, supuși ispitelor. Majoritatea dintre noi ”ne hrănim încă cu lapte la nivel spiritual, vorbim ca niște copii, simțim ca niște copii”, și vedem ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13. 11-12), și doar când ne vom face bărbați, vom lepăda cele ale copilului.”.
Acești copii spirituali sunt foarte adesea atacați de Cel Rău, chiar și fără să își dea seama, și de aceea, pentru a găsi adăpost, se refugiază în Bisericile oficiale, care au o veche experiență în lupta cu acesta.

Totuși, scopul final al oricărei religii este legarea directă cu Dumnezeu, atingerea acelui stadiu în care ritualurile nu mai sunt necesare. Ele sunt doar ajutoare, ”bastoane” utile în parcurgerea drumului. Ce-i drept, pentru unii, indispensabile ! Însă, va veni și acel timp în care, după cum spune proorocul:

După aceea vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, și fii și fiicele voastre vor profeți, bătrânii voștri visuri vor visa, iar tinerii voștri vedenii vor vedea. / Chiar și peste robi și roabe voi vărsa Duhul Meu.[........] Și oricine va chema numele Domnului, se va izbăvi, căci în Muntele Sionului și în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul, și între cei mântuiți, numai cei ce cheamă pe Domnul.” (Ioil 1.3)

Desigur, putem spune că mântuirea din Muntele Sionului este Hristos, și deci, oricine va chema numele Său, se va mântui - după cum stă scris și în Fapte 10.35: ”Ci în orice neam, cel ce se teme de El și face dreptate, este primit de El.”

Sunt conștientă că ar fi multe de discutat despre viitorul religiilor, și poate că nu avem noi deplina cădere de a judeca toate aspectele, și nici deplina cunoaștere rezervată ”bărbaților” - adică, celor maturi. Unele lucruri - cele mai folositoare nouă - desigur că ni se vor revela pe parcurs - fiecăruia, conform capacității sale de a primi. Până atunci, cel mai bine este să rămânem fiecare pe calea spirituală care ni se potrivește cel mai bine, neîncercând să tragem cu sila și pe ceilalți pe calea noastră proprie, încercând ”să-i salvăm”. Cel mai folositor lucru este să ne rugăm pentru ei, și să le oferim exemplul nostru, și dacă Dumnezeu va considera necesar pentru ei, vor veni și ei pe calea noastră, iar dacă nu, vor rămâne pe cea mai potrivită pentru ei.

În încheiere, menționez în treacăt că nu am vorbit, în decursul evoluției religiilor, despre fragmentarea lor, și împărțirea în diferite ramuri și subramuri confesionale, întrucât acest aspect nu este definitoriu nici pentru apogeul, și nici pentru declinul religiilor. Sau, altfel spus, poate fi privit și drept un apogeu, și drept un început de declin.

Apogeu, în sensul că o mare religie desigur că va cunoaște o mare răspândire, în rândul celor mai diverse categorii umane, și fiecare o va înțelege conform structurii și experienței sale. Împărțirea sa în categorii va reflecta tocmai forța și viabilitatea acelei religii, care a creat atâta fierbere în rândul receptorilor săi, încât ei au considerat necesar să o aducă, fiecare, la nivelul înțelegerii sale (Exemplu, budismul hinayana - micul vehicul și mahayana - marele vehicul, care diferă prin acceptarea, sau nu, și a altor practici sau zei în cadrul budismului.)

Alteori, aceste împărțiri au la bază neînțelegeri cât se poate de lumești, privind succesiunile unor domnii, sau pretenții teritoriale sau de supremație, traduse prin găsirea ad-hoc și a unor diferențe doctrinare, pentru a justifica apărarea propriei poziții. Exemplu: curentele sunit și șiit în sânul religiei musulmane, care au apărut drept urmare a acceptării, sau non-acceptării de către urmașii lui Mahomed a califului succesor Abu-Bakr, sau respectiv, a califului Ali, vărul profetului. Sau, cazul cel mai cunoscut: cel al schismei Bisericii Creștine în catolică și ortodoxă în 1054, urmare a încercării reciproce a celor doi capi ai Bisericilor de Răsărit și de Apus de a-și impune supremația asupra întregii Bisericii. Aceasta schismă s-a soldat și cu o anatemă reciprocă aruncată de cei doi capi - respectiv papa Leon al IX-lea și Patriarhul Mihail Cerularie - asupra celeilalte biserici.
Minunat exemplu de iubire și practică creștină, să îl luăm pe Dumnezeu părtaș la certurile noastre ! Și să afurisim fiecare o întreagă Biserică - formată din mii de credincioși din toatre categoriile - doar pentru că nu ne-am înțeles noi cu capul ei !
Desigur, această anatemă reciprocă a fost ridicată în 1965 de către Papa Paul al VI-lea și Patriarhul ecumenic, pentru că ea constituia un punct rușinos, și chiar rizibil, al istoriei Bisericii creștine.

Cât despre apariția Bisericilor protestante - începând cu cea creată de Martin Luther în 1517, și apoi a tuturor curentelor și sectelor creștine - putem spune doar că, nașterea lor nu a fost întâmplătoare, și nici inexplicabilă, ci a venit ca o reacție la abuzurile Bisericii catolice, și îndepărtarea ei de adevărurile creștine originare.
Aceasta, neînsemnând însă că numai Biserica catolică ar fi plină de abuzuri, iar cea ortodoxă ar fi fără de abuzuri ! Dacă ne gândim numai la imensele averi și pământuri mănăstirești deținute de Bisericile ortodoxe din Evul Mediu și până în Epoca Modernă, timp în care existau oameni care mureau de frig și de foame, și nu aveau nici un petic de pământ al lor; sau erau supuși abuzurilor marii boierii, lucru față de care nici o Biserică ortodoxă nu a recționat ! Din simplul motiv că ele erau principalele aliate ale boierilor, care le puteau înzestra și proteja.

Desigur, Bisericile au făcut și nenumărate lucruri bune, care le răscumpără păcatele: din rândul lor s-au ridicat sfinți și nevoitori care și-au ajutat aproapele, au mucenicit și și-au mărturisit credința prin închisori, și în cele mai grele condiții. Aceste spirite au menținut vii Bisericile - egregorul lor, și nu ritualurile în sine ! Aceste spirite care mențin vie Biserica spirituală, interioară, indiferent de forma ei exterioară !


În acest sens, și pentru a încheia acest capitol, care a devenit excesiv de lung, am ales să citez un autor al unei cărți despre studiul comparat al religiilor, ale cărui cuvinte mi se par foarte potrivite, și care sintetizează, într-un fel, ceea ce am spus mai sus:

”Ele (religiile - n.a) nu-i salvează pe oameni prin cultele și riturile lor; ele îi salvează în măsura în care îl învață pe om să Îl caute pe Dumnezeu și să-și iubească aproapele. [.....] Nu religiile salvează, ci iubirea și dreptatea pe care le pun în aplicare, atunci când o fac.” (Joseph Moingt - Marile religii ale lumii)



Texte înrudite:

http://univcrestact.blogspot.fr/2011/01/intre-adevarul-absolut-si-adevarurile.html 

http://univcrestact.blogspot.fr/2010/10/despre-gandhi-parintele-galeriu-si.html

http://univcrestact.blogspot.fr/2011/01/despre-religia-universala-versus.html

http://univcrestact.blogspot.fr/search/label/sentiment%20religios

Sunday, March 10, 2013

Despre nașterea. apogeul și declinul religiilor (III)

După cum am promis, continui această serie despre evoluția religiilor cu un nou episod, referitor la perioada lor de maximă înflorire și răspândire, și abia apoi voi vorbi despre declinul lor.

Deci. după cum bine se vede din istorie, o dată constituită, o religie nu rămâne pururi la fel, neschimbată în ceea ce privește receptarea și practicarea ei. Desigur, acesta este un ideal al tuturor credincioșilor - ca religia lor să rămână pururi la fel - dar totuși, acest lucru nu se întâmplă ! Și, nu se întâmplă întrucât oamenii-înșiși nu rămân la fel !

Și poate, chiar dacă s-ar întâmpla, acest lucru nu ar fi benefic. Societățile evoluează, apar noi mentalități, noi capacități de înțelegere, noi probleme de rezolvat; și o religie trebuie să fie îndeajuns de suplă pentru a face față acestor schimbări. Cum am privi noi astăzi creștinismul, bunăoară, dacă la orice încercare de cunoaștere ni s-ar răspunde prin: „crede și nu cerceta ?” Sau dacă ni s-ar impune să credem cu tot dinadinsul că soarele se învârte în jurul pământului, iar oricine crede altfel se află în păcat ?
Desigur, acestea sunt situații extreme, care aparțin altor epoci, dar tocmai faptul că noi astăzi, creștini fiind, avem totuși permisiunea de a cerceta și de a afla adevărul, dovedește această evoluție și adaptare a religiilor la noile condiții ale societății, despre care vorbeam. Și totuși. există și alte aspecte ale religiilor, mai subtile, care trebuie încă să se adapteze structurii omului contemporan, altfel religiile existente vor intra în declin, după cum am spus, și vor fi înlocuite de alte forme de închinare.

Ca să ne întoarcem la etapa de maximă dezvoltare a unei religii, se observă cu ușurință, din istoria religiilor, că aceasta este etapa apariției acelor mari sfinți sau prooroci, care întăresc mesajul inițiatorului religiei respective, și uneori chiar aduc completări adaptate epocii. Exemplu, în iudaism, toți marii prooroci: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Ioil, Ilie, Elisei și alții ca ei, toti judecătorii și regii inspirați de Dumnezeu, și care vorbeau cu Dumnezeu (dacă ne gândim doar la David și Solomon); toți aceștia deci, au fost mari exponenți ai Legii celei vechi.
Legea lui Moise a fost vie și funcțională timp de mii de ani, până la venirea lui Iisus. Într-un fel, îi putem înțelege pe acei rigizi următori ai Legii vechi, care nu puteau accepta învățătura adusă de Iisus. Deși din toată înfățișarea, ca și din faptele și cuvintele Sale, se simțea izvorând harul, ei erau foarte confuzi, întrucât nu puteau concepe ca o religie care a fost viabilă timp de mii de ani, și a avut la baza ei sângele atâtor drepți și prooroci, să poată dispărea peste noapte ! Atunci, dacă luau de bune cuvintele lui Iisus, însemna că Moise, părintele religiei lor, s-a înșelat ?

Aceasta este neînțelegerea clasică a unor drepți și tradiționali adepți ai unei vechi religii, față de apariția uneia noi; sau chiar și față de o eventuală reînnoire a religie lor ! Pentru că, de fapt, putem considera creștinismul nu doar ca pe o nouă religie, ci și ca pe un fel de revigorare a iudaismului, și o continuare a sa pe alte baze, mai profunde și evoluate. Hristos era Mesia cel făgăduit de vechile profeții, deci, învățătura Sa ar fi trebuit, în mod normal, să fie privită cu mai multă înțelegere.
Și totuși, nu s-a întâmplat așa, tocmai din cauza ignoranței spirituale și rigidității oamenilor, de care vorbeam în episodul precedent.

Dar această rigiditate, de unde vine ea oare ? Ca să înțelegem, trebuie să ne întoarcem în timp, la începuturile religiei pe care o apără ei. La început, fiecare mare învățător și inițiator dăruiește, după cum am spus, niște legi divine, o parte din cunoașterea spirituală pe care o poate primi epoca respectivă, și o conduită de urmat, atât în particular, cât și în societate. Dar, întrucât spiritele simple ale majorității oamenilor nu pot concepe să urmeze niște legi, pur și simplu, sau să intre singuri în starea de receptare necesară pentru a se ruga, sau a comunica cu Dumnezeu; se instituie atunci un întreg sistem de cult, extrem de maiestuos, de impresionant, realizat de către oameni mai elevați spiritual decât ceilalți. Acest sistem de cult, aceste ritualuri impresionante, au rolul de a efectua o ”rupere” a omului obișnuit de preocupările vieții sale de zi cu zi, de viața sa cotidiană, și de a-i deschide astfel accesul spre o altă realitate - în fapt, spre o altă stare de vibrație.

Există, desigur, și alte procedee de a asigura această ”rupere” - și în acest sens, părintele Steinhardt ne vorbește despre ”scandalul” adus de Iisus, analog ca efect, după părerea domniei-sale, utilizării procedeului maximelor zen. ”Scandalul” purtărilor lui Iisus: lipsa de logică a iertării desfrânatei, petrecerea alături de păcătoși și vameși, consumul vinului, nesocotirea preoțimii oficiale, afirmațiile Sale cu privire la Divinitatea Sa - toate acestea aveau rolul de a ”scurcircuita”  rațiunea obișnuită, și a sili omul să apeleze la Sinele său profund pentru a înțelege. Oarecum analog, dar cu efect mult mai redus, maximele zen, aparent ilogice, silesc rațiunea să se retragă, pentru a face loc Conțtiinței Sinelui în descifrarea lor. (Exemplu, una dintre cele mai cunoscute maxime zen sună astfel: cum se poate auzi sunetul aplauzelor unei singure mâini ?)

Deci, pentru a intra în starea de maximă recepție, de comunicare cu Dumnezeu, oamenii au utilizat diferite procedee; totuși, pentru majoritatea, cele mai de efect sunt ritualurile religioase. Și aceasta întrucât omul mediu, știind că merge într-un loc sfânt, și că procedeul respectiv este sfânt, mult mai ușor părăsește starea de conștiință obișnuită. Și totuși, după un lung interval de utilizare a acestor ritualuri, aproape inevitabil, vine momentul când ritualul își pierde ”suflul” - funcția sa principală de a ajuta la coborârea harului - și rămâne doar o colecție de gesturi și proceduri. Acest lucru se întâmplă, desigur, din cauza oamenilor, care nu mai sunt suficient de curați, sau de luminați, pentru a servi drept canale autentice ale harului.Sau nu mai cred îndeajuns... 
Desigur, acest lucru nu se întâmplă cu absolut toți slujitorii unei vechi religii ! Chiar și în vremea lui Iisus, mai existau încă preoți și farisei vrednici: Nicodim, Iosif din Arimateea, Natanael, etc. Dar dacă religia, pe ansamblu, își pierde capacitatea de ”re-legare” cu divinul, această funcție rămânând accesibilă doar câtorva slujitori credincioși, atunci, în mod sigur, ea va trebui înlocuită; sau cel puțin, reînnoită !

Mai există încă un fenomen care se poate petrece în cadrul unei religii vechi de mii de ani, și anume: oamenii ajung să aibă atâta respect pentru legi, și pentru ritualuri - care, după părerea lor, sunt cele care îi salvează -  încât uită, sau pierd pe parcurs, esența religiei respective. Ignoranța ajunge să se ascundă sub vălul credinței ! Ritualul devine un scop în sine; iar dogma, atât cât o pot ei pricepe - singurul adevăr. Din salvatoare, cum era la origini, dogma devine un fel de ”cămașă de forță” pentru spirit. Despre astfel de oameni Iisus spunea că sunt acele ”călăuze oarbe care strecoară țânțarul și înghit cămila.”(Matei 23.24)

Am exemplificat această etapă a evoluției religiilor prin trecerea de la iudaism la creștinism, dar în istorie, lucrurile nu se opresc aici ! Și creștinismul are mari sfinți, mucenici și martiri care l-au ”consolidat” prin viețile și sacrificiile lor. Și ritualuri, și dogme a căror esență este acum prea puțin înțeleasă...  Deja Iisus, în urmă cu 2000 de ani, încercase să aducă o altă formă de închinare, mai subtilă: ”adevărații închinători se închină în Duh și în adevăr.” Și probabil, tocmai din cauza puținei înțelegeri a oamenilor de atunci, care nu erau în stare să facă acest salt, și cărora le lipsea ritualul exterior ale Legii vechi, s-au introdus alte ritualuri cu specific creștin, pe care toată lumea le cunoaște.

În următorul episod, voi vorbi despre declinul religiilor. Deși mi s-a reproșat acest termen, eu nu am găsit unul mai bun. Desigur, în esență totul se transformă, nimic nu piere, și cu atât mai mult o mare religie ! Ceea ce intră în declin este numai aspectul exterior, forma, care aparține umanului, și nu divinului. Orice ritual este doar o coajă, iar esența se află dincolo de ea. Și orice adevăr pe care noi, oamenii, credem că îl deținem în mod absolut, este doar o parte din Adevărul etern - cea care ni s-a revelat nouă într-un anumit moment al existenței noastre - și care îmbracă diferite haine în locuri diferite.

Friday, March 8, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (II)

Ei. și acum am ajuns la subiectul propriu-zis al lucrării de față, care nu este deloc unul ușor ! Adică, teoretic unele idei pot fi aceptate cu ușurință, dar când vine vorba de practică... foarte mulți credincioși probabil că ar prefera să creadă că aceste legi se aplică numai altor religii, și nicidecum propriei lor religii ! (Cel puțin, în ceea ce privește ultima fază de evoluție a religiilor.)

Dar pentru început, vom vorbi despre nașterea unei religii. Deci, pentru inițierea unei mari religii, sau al unui mod cu totul nou de ”re-legare” cu Divinitatea, este nevoie, după cum se știe, de un mare învățător, sau un trimis divin. Exemple sunt destule în istoria religiilor: Moise, Krishna, Budha, Confucius, Mahomed, și alte mari spirite pe care cu toții le cunoaștem, sau cel puțin, am auzit despre ele ! Nu l-am adăugat în enumerare pe IIsus, pentru că el a fost mai mult decât un mare maestru, sau învățător. El a fost întruparea unei ipostaze a Divinității, iar creștinismul a reprezentat, la vremea respectivă, atât o nouă religie, cât și o reînnoire a celei vechi, iudaice; sau un fel de continuare a ei, dar pe alte coordonate. La fel cum budismul a reprezentat o continuare a hinduismului, dar în același timp, și o nouă cale.
Ambele religii - și budismul, și creștinismul - au reprezentat trecerea de la o formă veche de închinare, ritualică, în care individul era ”strivit” de preeminența mulțimii, prin intermediul ritualului efectuat în comun - extrem de complicat dealtfel - la o formă nouă și mai profundă, individuală, care punea accent pe legătura personală a individului cu Divinitatea (ci tu, când te rogi, intră în cămara inimii tale” Matei 6.6).

Desigur că există unele deosebiri între budism și creștinism, și nu voi face acum o comparație completă - destul să spun că budismul nu are noțiunea de Dumnezeu în forma personală în care o avem noi, creștinii, iar rugăciunea este înlocuită  prin purificare și meditație - dar ceea ce am vrut să spun este că ambele au adus câte o formă de interacțiune individuală a suplicantului cu Divinul, precum și ideea că absolut toți oamenii pot avea acces la eliberare, sau mântuire, dacă urmează anumite reguli spirituale. (Și nu doar cei puri - ex. membrii castei brahmanice; sau cei aleși. ”Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor, și nu doar a aleșilor Săi” spune și M Lustiger.)

Dar, să ne întoarcem la nașterea marilor religii ! Am menționat că, pentru nașterea unei mari religii, este nevoie de un mare inițiator. Acesta este, de regulă, un trimis al Divinității înzestrat cu mari daruri harice (și nu mă voi scuza acum că spun aceasta și despre maeștrii necreștini; vezi aici) , care aduce un mesaj important din partea Divinității, precum și un nou set de legi, sau o altă abordare a legilor vechi.
De multe ori, apariția noii religii, respectiv, venirea noului inițiator, este anunțată de mulți prooroci ai vechii religii anterioare. Exemplu: în cazul lui Moise, Dumnezeu îi spune direct că El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, sau Dumnezeul ”părinților” poporului iudeu. (Ieșirea 3.6) Aceleași principii urmate de aceștia - adică ascultarea, și îndreptățirea prin credință - se cer și adepților noii religii; și în plus, Dumnezeu îi dă lui Moise pe Muntele Sinai tabla cu cele 10 porunci ale Legii Vechi.
La fel, în cazul creștinismului, venirea lui Iisus este anunțată de mulți prooroci ai Legii vechi, din care El-insuși citează mai târziu (și ne putem gândi, în acest sens, la Isaia 53), și le explică ucenicilor și următorilor săi adevăratul înțeles al acestor versete, care se refereau la Sine. Această explicație este oferită, probabil , și celor doi ucenici din drumul Emausului, după Învierea Sa. (”ȘI începând El de la Moise, și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.” Luca 24.27)”

Deci, pentru apariția unei noi religii este nevoie de o mare pregătire spirituală, care de obicei se desfășoară lent, uneori timp de secole, sau chiar milenii, pentru că oamenii, în genere, sunt rigizi și conservatori, și capacitatea lor de înțelegere este limitată. Sau cel puțin, sunt reticenți la ideile noi !

Monoteismul adus de Moise a fost o asemenea idee nouă și importantă în acele vremuri (”Să nu ai alți Dumnezei afară de Mine”), și mulți, chiar și dintre credincioși, găseau dificil să o urmeze până la capăt. Exemplul cel mai elocvent este episodul vițelului de aur din cursul traversării deșertului (Ieșirea 32), dar și numeroasele căderi în idolatrie de mai târziu, din cursul domniei judecătorilor și regilor iudei; care aduceau dealtfel și pedeapsa divină asupra poporului ales, prin intermediul popoarelor păgâne vecine (amoreii, filistenii, etc.)

O asemenea idee nouă și extrem de importantă a fost și iubirea necondiționată propovăduită de Hristos. Iubirea lui Dumnezeu în locul fricii de Dumnezeu, iubirea aproapelui ca pe sine însuși, și mai mult, iubirea vrăjmașilor, au fost probabil, prilej de mari neînțelegeri și controverse în rândul următorilor Legii vechi. Adevărat sună cuvintele Mântuitorului: ”Și fericit Cel ce nu se va sminti întru Mine.” (Matei 11.6)

Deși, dacă e să fim minuțioși, ar mai fi multe de spus, am schițat totuși, fie și sumar, condițiile și împrejurările apariției unor noi religii. În cele ce urmează, vom încerca să urmărim mai departe ”traiectoria” unei religii, trecând prin faza sa de maximă răspândire și intensitate, și până în momentul declinului său.

Întrucât ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.” (Ecclesiastul 1.9)

Sunday, March 3, 2013

Despre nașterea, apogeul și declinul religiilor (I)

Sunt conștientă că aceasta este o temă foarte vastă și sensibilă, și mulți vor spune că numai cei care au studiat filosofia sau teologia ar trebui să vorbească despre ea. Cu alte cuvinte, numai cei cunoscători !
Dar, cunoașterea omenească este oricum limitată, și de multe ori, nici teologii înșiși nu înțeleg chiar totul. Deseori, teologia este privită doar ca o posibilitate de a acumula o cunoaștere moștenită, și a o transmite mai departe. La fel ca în oricare alte ramuri ale cunoașterii... Cu deosebirea că, în alte ramuri, mai există totuși posibiliatea descoperirii, a înnoirii. În teologie însă, această posibilitate este privită cu multă circumspecție - și, pe bună dreptate, de cele mai multe ori !  Este foarte greu să diferențiem reînnoirile care vin prin descoperire, prin har, de falsele reînnoiri apărute prin înșelare.

Și totuși. descoperiri noi apar mereu, pentru că sunt roada Duhului - după cum ni s-a spus chiar în Noul Testament. Duhul este viu și acționează în Biserică, și aceasta chiar după făgăduința lui Hristos la cina cea de taină: ”un alt Mângâietor vi se va da vouă, ca să fie cu voi în veac./Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, și nu-L cunoaște; /dar voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi, și în voi va fi.”(Ioan 14.16-17)
Iar mai departe, în I Corinteni ni se spune clar că ”fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos”, și se enumeră apoi câteva moduri în care se poate manifesta Duhul.

Deci, Duhul acționează continuu în Biserică, și la nevoie, poate aduce reînnoiri, sau adăugiri în situații mai deosebite.
Ei, dar marea dificultate este, precum am spus, să stabilim cine are Duhul și cine nu; și deci, care descoperiri sunt cele valabile ! Teoretic, toți cei care fac parte din Biserică au Duhul, dar și aici, există grade ale trăirii în Duh, funcție de nivelul fiecăruia. Desigur, nu mă refer la gradele bisericești ! Dumnezeu are criteriile Sale, care nu se sinchisesc prea tare de cele omenești.
Dar oricum, în mod practic, nu chiar toți membrii Bisericii au descoperiri.

Și, desigur, rămâne o problemă și mai mare de rezolvat, înainte de a stabili cine are Duhul, și anume: ce înțelegem prin Biserică ? La prima vedere, e simplu: toți vor spune: e vorba de Biserica noastră - cea ortodoxă, sau cea catolică, sau cea baptistă, sau evanghelică, sau de oricare altă Biserică oficial cunoscută.
Dacă  ne gândim puțin la situația lui Dumnezeu, ne putem închipui că trebuie să fie dezolant să recepționezi din atâtea părți ideea că numai o anume Biserică este a Lui, că numai și numai ea este cea adevărată, iar restul se află într-o mare greșeală !
Dar, să lăsăm această idee, care nu poate duce nicidecum la pace, și să ne întoarcem la noțiunea de Biserică. Ce a înțeles, de fapt, Iisus prin Biserică ? „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și  Eu în mijlocul lor. ” (Matei 18.20) Atât, și nimic mai mult ! El nu a vorbit de ziduri, și nici de o organizare strictă. Dimpotrivă, El a spus că „vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui nici pe munte, nici în Ierusalim” (adică la Templu - n.a), ci „adevărații închinători se închină în Duh și în adevăr”. (Ioan 4.21-22)
Iată deci că, privind astfel, Biserica se lărgește considerabil ! Fără ziduri, fără un ritual obligatoriu... Desigur, ritualurile ajută, dar nu sunt obligatorii, după cum spune și Pavel în Romani 10. 13 că: „Oricine va chema numele Domnului, se va mântui.”

Deci, într-o astfel de Biserică lărgită, Duhul se poate manifesta după voie, și după înțelepciunea Sa poate alege chiar vasele cel mai netrebnice, și mai puțin credibil a fi alese - după cum spune și părintele Steinhardt în ”Dăruind vei dobândi”: ”El își alege drept vase de cinste oameni întru totul feluriți, și la prima vedere neadecvați a-i fi slujitori.”  Dealtfel, și în timpul vieții pământești a Măntuitorului, El mergea alături de desfrânate și de vameși. Iar primul om care l-a văzut după Înviere a fost desfrânata reconvertită, Maria Magdalena.

După această lungă introducere, menită a pregăti, cumva, terenul pentru ceea ce voi spune mai departe, voi vorbi despre tema promisă: și anume, care este mecanismul istoric vizibil al evoluției unei religii, până la decăderea ei, și înlocuirea cu o alta mai adecvată pulsului vremii. Mecanism neschimbat de mii de ani, deși, desigur, formele de manifestare diferă conform epocii și specificului socio-cultural al poapoarelor respective.
Și dacă noi credem că în zilele noastre el nu mai acționează, ne înșelăm ! Nici un popor, și nici o civilizație nu este atât de importantă încât să se sustragă evoluției preconizate de Divinitate, și ritmată de pulsul viu al istoriei. Nici măcar acela care s-a numit popor ales...
Astfel că putem spune și noi, împreună cu Boccacio:

Nu noi trecem prin timp, ci timpul trece prin noi.”

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...