Universul meu

Drumul discipolului în lume

2011-08-28T16:47:00.004+03:00

Inițial, vreau să precizez că am folosit acest termen - discipol - pentru a-i da o conotație generală. Dar pentru noi, de exemplu, chiar și un creștin adevărat este un discipol - un discipol al lui Hristos, căruia îi urmează poruncile, și viața.

Nu intenționez o lungă dizertație, ci doar câteva cuvinte, care să spulbere unele greșite înțelegeri. Așadar, pentru început, cred că se știe că acest drum nu este unul plin de fericire lumească. Pot exista momente, dar pe ansamblu, ideea de fericire a discipolului se apropie mai mult de cea a lui Kant: ”Cerul înstelat deasupra mea, și legea morală din mine.”

Desigur, poate fi acreditată ideea că, fiind susținut de Sus, un discipol poate reuși mult mai ușor tot ceea ce își propune, și poate convinge pe oricine de adevărul lui. Este adevărat, dar numai parțial. El poate reuși, da, dar nu neapărat în felul, și în domeniile care înseamnă ”succes” pentru societate. În societate, el poate fi chiar neînsemnat, sau ”falimentar” în sensul lumii. Cât despre puterea de convingere, aceasta depinde și de el, dar și de cei care îl ascultă. Să ne gândim că nici Iisus nu i-a convins pe toți, și mai ales, nu i-a convins pe cei învățați, care aveau mereu argumente contra!

În plus, în viața discipolului pot interveni încercări (cum a fost cazul lui Iov, Iosif, al unor profeți), care pot induce oamenilor comuni ideea că acesta ar fi un impostor, sau un biet lunatic fără o bază solidă. Să ne amintim de comentariile celor trei prieteni ai lui Iov...

Și, încă un aspect important: dacă discipolul este bun, drept, și aplică întotdeauna legile divine în relațiile sale umane, ar rezulta că acesta trebuie să fie extraordinar de iubit și prețuit. Iarăși, adevăr parțial! Este drept, mulți oameni îl pot iubi și prețui - în general, cei care deja vibrează la valorile atemporale, și care ar fi pregătiți ei-înșiși pentru discipolat, deși nu o știu. Dar, există destui și dintre cei care pot fi plictisiți, sau chiar deranjați de practicarea acestor valori, și care îl pot considera o pacoste, sau o piedică.

În general, discipolul dăruiește multă iubire, pentru a primi înapoi, de multe ori, doar vânt, sau praf și mizerii. Uneori, el poate simți că a irosit această energie prețioasă, iubirea....Însă, trebuie să își amintească faptul că și Iisus, și alți mari învățători, au trecut prin asta.

În ansamblu, pot exista situații în care discipolul să nu aibă nimic din ceea ce prețuiește lumea: stabilitate financiară, siguranța zilei de mâine, stabilitate sentimentală. Și totuși, el trăiește mai departe ca și cum le-ar avea. Oamenii din lume pot spune că, în acest caz, nu e de nici un folos să fii discipol. Cum să dai mai mult decât toți, și să ai mai puțin? Depinde, însă, ce prețuiește fiecare, ce drum a ales. Dacă drumul ar fi fost ușor, nu s-ar fi numit ”cărare strâmtă și îngustă” - după spusele Evangheliei.

Și, o ultimă observație, pe care nu știu dacă o găsim prin cărți, este aceea că, de fiecare dată când încearcă, sau prin forța lucrurilor, un discipol ajunge să învețe pe cineva drumul său - fie și doar prin exemplu - acest lucru se petrece doar prin ”arderea” unei mari părți din sine. Ardere, consum, implicare, chiar suferință - până ce ajunge să depășească aceste etape, și să își recapete pacea aceea despre care Iisus a spus: ”Pacea Mea o dau vouă, dar nu precum dă lumea, vă dau Eu.” Ne putem aminti în acest sens și frumoasele cuvinte ale lui Victor Frankl; ”Ceea ce dă lumină, trebuie să îndure arderea.”

Probabil că mulți, aflând aceste amănunte - dacă nu le știau deja - vor ajunge la concluzia că este mult mai bine să trăiești ”normal”. Fiecare, cu alegerea lui! După cum am spus, noțiunea de normal este doar o convenție, care se schimbă funcție de împrejurări.

Am considerat necesar să spun aceste lucruri, ca să creionez o imagine mai realistă a drumului discipolar astăzi. Pentru că, mulți tineri la început de drum sunt încântați de ideea de a ajunge la stadiul acela de perfecțiune, sau de a obține cine știe ce daruri, ce puteri. Știu asta din proprie experiență!:) Dar, ei nu știu cu adevărat ce implică un drum discipolar. Probabil, se gândesc la încercările nobile din templele egiptene și grecești. În zilele noastre, însă, templul e peste tot în jurul nostru, și nici nu suntem preveniți când începe încercarea. Uneori, nici măcar nu o recunoaștem, la început!

Cât despre unele capacități, ei ar putea afla cu surprindere că nu aduc mai multă fericire, ci dimpotrivă. Trebuie să fii și pregătit sufletește și spiritual, pentru a acționa asupra semenilor tăi dintr-o altă perspectivă - așa cum ar vrea-o Dumnezeu - și uneori, lupta cu natura inferioară e foarte puternică.

Nu spun aceste lucruri pentru a descuraja, ci doar pentru a crea o imagine mai realistă. Trebuie să ajungem acolo unde vrea Divinitatea, și să devenim ceea ce vrea El/Ea de la noi, dar e bine să știm, în mare, ceea ce ne așteaptă. Desigur, cel mai bine ar fi ca la început, să avem un învățător - un maestru cum se zice. Dar, cazurile vieții sunt foarte variate, și există unii discipoli care nu au un maestru anume, ci doar strâng învățături de la mai mulți - desigur, după planul lui Dumnezeu pentru ei. (Lucrul acesta îl spune și Sf. Ignatie Briancianinov.) Sau, învățătorul poate fi însuși Dumnezeu: printr-o carte, prin semne, sau situații de viață.

În speranța că nu am adus descurajare, ci doar niște informații, le doresc tuturor discipolilor să aibă un drum frumos, și cel mai potrivit pentru ei! ”Trebuie să alegem, dintre toate, cărarea care are inimă”, după cum spune Castaneda.

Despre oamenii lumii și oamenii ”ceilalți”

2011-08-24T15:00:00.004+03:00

Poate apărea drept o gândire limitată și orgolioasă încercarea de a clasifica astfel oamenii! Știu asta, și îmi asum riscul. Poate că, în teorie, tot ce depășește concepțiile comune ale lumii zise ”reale” și ”normale”, așa apare; dar în practică, diferența se simte clar! Dealtfel, Coelho (unul dintre ”purtătorii mei de cuvânt”- așa cum spuneam altădată) spune despre realitate că nu ar fi lucrul cel mai bun, și nici măcar cel mai logic, ci doar ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie.

Imaginea aparține site-ului: http://alpinet.org/bin/foto/showfoto.php?lng=ro&display=altecomm&item=45831

Așadar, eu aș numi ”oameni ai lumii” pe cei ce trăiesc conduși de principii și obiective comune, limitate la viața de zi cu zi, și măruntele ei realizări. Ei pot fi chiar foarte inteligenți, pot avea meserii și funcții de răspundere, dar cu toate acestea, orizontul lor se oprește la ”acum” și la ”ceea ce pot face pentru a trăi mai bine acum”. Desigur, unii dintre ei pot avea un fond bun, și pe lângă la „a trăi eu bine acum”, ar putea accepta ca și alții să aibă acest drept, și chiar să îi ajute. Însă, nu îi frământă nici o întrebare legată de scopul mai profund al existenței lor, despre ceea ce se află dincolo de lumea vizibilă, și despre cum s-ar putea ei-înșiși îmbunătăți, pentru a ajunge la starea aceea pe care o vrea Divinitatea pentru noi toți: Sau, dacă se mai gândesc uneori, pentru ei constituie doar o temă de meditație abstractă, rezervată timpului liber și ”preocupărilor culturale”.

Oamenii ”ceilalți”, pe de altă parte, sunt cei care au însuși centrul existenței lor în acea lume zisă ”abstractă” și ”iluzorie”. Deși trăiesc și ”funcționează” în lume - mai mult, sau mai puțin adaptați, după capacitatea fiecăruia - pentru ei, lumea nu este decât un ”fundal”, o treaptă de depășit, sau o școală de absolvit, pentru a obține ceea ce cu adevărat contează: accesul la Sinele lor, sau așa-zisa ”unire cu Dumnezeu”. Într-un sens, ei sunt ”străini” pentru restul lumii, după cum scrie undeva: ”Străin sunt eu, și călător pe acest pământ”.

În majoritatea cazurilor, cele două categorii pot coexista relativ armonios, dacă nu au decât tangențe strict necesare. Însă, atunci când prin forța lucrurilor (sau, se poate să fie tot voința Divinității, cine știe?), sunt nevoiți să se apropie mai mult, să comunice, să interacționeze; necongruențele ies la iveală în mod dramatic. Oamenii ”ceilalți” vor fi întotdeauna considerați ”naivi”, ”neadaptați”, uneori chiar puțin ”plecați cu sorcova”:), și în general, dificil de integrat într-o comunitate, sau o relație socială ”normală”. Dacă au noroc, și întâlnesc totuși oameni cu un suflet bun, în ciuda raționalului lor limitat, ei pot trezi în aceștia dorința de a-i proteja.

Însă pentru genul de oameni despre care vorbesc, totul apare drept o imensă lecție. Ei înțeleg că trebuie să își dezvolte înțelepciunea de a reacționa în lume, fără a renunța la idealul lor, și fără a minți în legătură cu acesta. Este o lecție grea, și uneori ajungem să ne gândim cum de ne suportă Dumnezeu pe toți, cu suspiciunile, micimile și limitările noastre. Întrucât, ceea ce văd și simt ”ceilalți” în legătură cu ”oamenii lumii”, probabil a văzut și Divinitatea cândva, în legătură cu ei-înșiși, atunci când nu se aflau pe cale. Și El a avut răbdare, și le-a scos în cale cele mai potrivite situații pentru a înțelege adevărul. Și atunci, ei înțeleg că au datoria de a-i învăța și ei pe ceilalți, cu răbdare. Însă din păcate, ei au limitele lor omenești, slăbiciunile lor. Desigur, nu sunt singuri, întotdeauna El le trimite harul și sprijinul necesar. Și totuși,”haina” lor pământească mai dă, uneori rateuri.

Un scriitor american- în fond, medic psihiatru,și psihanalist : Scott Peck -spune undeva, ca o concluzie a muncii sale, că un om cu adevărat conștient, care și-a înțeles rostul și rolul, trebuie să fie în stare să îi ajute și pe ceilalți să devină conștienți. Și asta implică, nici mai mult nici mai puțin, decât a-și asuma rolul de ”Dumnezeu” față de ceilalți, de a încerca să le schimbe orientarea, și să le schimbe viața, așa cum ar face-o însuși Dumnezeu. De fapt, traiectoria evolutivă a acestui extraordinar psihanalist a pornit de la ”litera” cărții de psihiatrie, pentru a ajunge la adevărata spiritualitate, la înțelegerea faptului că o vindecare adevărată a sufletului și vieții cuiva implică dorința și efortul de a ajunge la acea stare de perfecțiune divină, descrisă de toate textele sfinte, și de asumare a misiunii pe care Dumnezeu i-a trasat-o, și pe care omul trebuie să o descopere.

Ca să nu spun prea multe, vă invit doar să citiți ”Drumul către tine-însuți” - carte scrisă într-un stil foarte accesibil, și colocvial.

Așadar, ca să revin la subiect, drumul ”celorlalți” în lume nu este ușor. Nu este ușor, mai ales atunci când sunt lipsiți de tovărășia celor de o seamă cu ei, și partea omenească din ei ar dori să găsească o împărtășire iluzorie, fie și cu oameni ai lumii. Uneori, li se pare că percep în unii dintre ei o deschidere mai mare, o bunătate care poate fi precursoarea înțelegerii, și încearcă să îi atragă în lumea lor. Însă acest lucru nu e ușor, și se pot trezi inițial cu o ”ușă” trântită drept în față. Sau, oamenii lumii ar voi să îi accepte, dar numai în condițiile lor. ”Dacă vii înspre mine mergând pe sîrma îngustă a concepțiilor mele, te pot accepta, dacă nu, nu.” Sau, pot încerca să le ofere ceea ce au ei mai bun, dar acest ”bun”, pentru ”ceilalți” nu valorează, din păcate, mare lucru. Și la fel, atunci când ceilalți încearcă să le ofere din spiritul și sufletul lor, se pot trezi că aceia nu au ce face cu asemenea daruri, și le consideră prea ”naive” și ”nepractice”.

(Cum ar fi, de exemplu, povestea cu cocorul și vulpea care s-au invitat reciproc la masă,dacă v-o amintiți.)

Care ar fi, atunci, soluția? Pentru moment, cred că numai Dumnezeu poate găsi una. Sau, se va găsi prin rugăciune și timp. ”Adesea, când pare că a trecut, timpul decide ceea ce un lung proces nu a reușit să facă”, după cum spune marele Will.

Cred că, acele scrise aici nu sunt noi, și nici surprinzătoare, pentru cititorii acestui blog. Sunt convinsă că fiecare, sau majoritatea, au întâmpinat cândva aceste probleme. Tocmai de aceea le-am amintit, pentru că aici nu suntem singuri.

”Departe sau aproape unii de alții, suntem cu toții răspunzători de tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău, pe pământ.” (J.P.Sartre)

Aparențe și esență

2011-08-21T13:37:00.003+03:00

Nu credeam că voi ajunge să scriu atât de curând despre acest subiect, și mai ales, în urma unor experiențe atât de personale! Dar Dumnezeu m-a călăuzit astfel, și mi-a dat astfel de lecții, încât am înțeles mai bine decât din zece tomuri de filosofie. De fapt, cred că aceasta este esența oricărei învățături: practica. Aceasta este proba de foc a tuturor enunțurilor și predicilor luminate!

Cu mai puțin de o lună în urmă, eram extrem de mișcată de deschiderea și toleranța unei anume biserici față de toți cei de alte culte și religii. Un preot minunat (continui să îl cred minunat, întrucât nu pot concepe ca un preot să nu trăiască în propria sa viață cele spuse în predică) afirmase că nu contează ritul pe care îl practică fiecare, nici măcar dacă este creștin sau nu, ci doar dacă acel om, sau națiune, respectă poruncile Tatălui. Fusesem cu totul uluită să aud acele cuvinte într-o biserică creștină!

Mai mult, acel om afirmase și faptul că astăzi nu mai vede rostul evanghelizării. Cuvinte cu totul destabilizatoare la adresa tuturor bisericilor creștine, a înseși principiilor lor de bază! Însă, în mod paradoxal, cuvinte foarte aproape de învățătura iubirii cristice universale, pentru care ”tot cel care face dreptate este născut din El”, și în virtutea căreia ”nu trebuie să ne potrivim acestui veac (veacului în care au fost scrise Evangheliile și Epistolele), ci să fim schimbați, prin înnoirea minții noastre, pentru a înțelege care este voia Domnului, ceea ce este bun, plăcut și desăvârșit.” (Romani)

Iată o biserică, și o învățătură, luminată, deschisă, universală! mi-am zis. Iată adevărata iubire și toleranță creștină! Induferent de bazele dogmatice, acești oameni au înțeles esența iubirii creștine.(Fapt ce părea să reiasă și din comportamentul lor binevoitor și deschis.)

Însă, au trebuit să vină vremuri de adevărată încercare, pentru a înțelege că nu întotdeauna aparențele reflectă esența. E posibil ca acei oameni să fi înțeles foarte bine la nivel teoretic aceste lucruri, dar practica era departe de teorie. Sau, probabil că acel preot era un idealist, o ”luntre izolată” în oceanul bisericii sale, care a reușit să înțeleagă esența tocmai pentru că a depășit ”oceanul” - dogma.

În practică, toleranța manifestată față de străini se reducea la un fel de bunăvoință politicoasă, gen ”te las să trăiești lângă mine dacă nu ai pretenții prea mari, dacă nu mă soliciți prea tare”.

Nu mai spun, ferească Sfântul, să fi avut cu adevărat nevoie de ceva! Atunci principiile nobile legate de iubirea străinilor se evaporau cu totul. Apropos de asta, tot părintele respectiv a ținut o predică minunată despre primirea străinului, completată de niște imnuri care chiar m-au mișcat, Toți oamenii din biserică erau mișcați, am putut simți aceasta. Însă, nu vreau să judec, dar nu sunt sigură că sentimentul a persistat și după ieșirea din biserică.Sau poate, acei oameni, obișnuiți cu traiul bun, chiar nu știu, nu concep cum ar putea ei ajuta străinul.

Ca să termin cu judecățile, trebuie să spun că dezamăgirea cea mai mare, și mai neașteptată, am avut-o din partea unei mânăstiri de maici de acolo. Am sunat cu inima deschisă, voind să petrec cîteva zile într-o cameră de la mânăstire. Chiar aveam nevoie, nu era vorba de a face turism, și aș fi plătit, ca toată lumea.Am explicat aceste lucruri măicuței care se ocupa cu primirea, și totul a mers bine până ce am rostit cuvântul ”străină”. După aceea, totul s-a schimbat. Măicuța m-a întrebat de ce nu mă duc la hotel, pentru că ele nu mă pot primi.

Mai târziu, după ce mi-am recăpătat liniștea, mi-am reamintit cuvintele părintelui Nicodim Măndiță dintr-o carte a domniei-sale: ”Iubirea se afla peste tot pe dinafară: în inscripții, cărți, biblioteci; dar nicidecum acolo unde trebuia să se afle: în inimile oamenilor.”

Această întâmplare a avut loc, în mod ironic, chiar după ce ascultasem predica părintelui despre primirea străinilor. Sau poate, Dumnezeu a vrut să îmi demonstreze ceva, și acum cred că totul a fost o lecție.

În vremuri de nevoie, m-au ajutat nu străinii binevoitori, ci tot cei de un neam cu mine, și de aceeași credință. Chiar dacă nu mă cunoșteau prea bine, au fost alături de mine așa cum aș fi făcut și eu, într-o situație similară.

Fără vorbe multe....Mă rog pentru ei să primească adevărata plată a creștinului, ca unii ce au înțeles cu adevărat esența!

Nu spun, totuși, că nu am întâlnit și străini cu adevărat binevoitori. Din gesturi mici, am simțit că sufletul unora dintre ei era chiar deschis. Deci, dincolo de mentalitatea socială, de grup, unele suflete individuale recepționează mai bine decât altele vibrațiile iubirii cristice. Însă, tocmai socialul, prejudecățile, fricile, limitează probabil curgerea acestei iubiri.

Care este învățătura la care am ajuns? Încă mă mai gândesc, nu am ajuns la o concluzie finală. Știu doar un lucru: nici o biserică nu este mai bună decât cea în care te-ai născut. Chiar dacă are limitele ei, acestea se datorează oamenilor. Alte biserici, care par să reflecte mai bine spiritul iubirii, pot avea limite chiar mai mari, și numai Dumnezeu știe de ce ne-a trimis la întrupare într-o credință, sau alta.

Asta, până ce vom ajunge la acel Cer Nou și Pământ Nou...care va fi el-însuși Biserica, și nu vom mai avea nevoie de altele. Dar, probabil că mai avem până acolo!

2011-07-24T14:15:00.001+03:00

Și iată că am reușit, în sfârșit, să ajung din nou în această ”casă” a mea, la fel de dragă ca și cea fizică! Cu ajutorul lui Dumnezeu, chiar mai repede decât mă așteptam! De fapt, i-am simțit ajutorul în toate lucrurile, mari și mici, ale existenței mele.

Desigur că, pe aceste meleaguri unde mă aflu acum, am dorit să vizitez cel puțin una dintre minunatele biserici catolice în stil gotic. Și, nu numai că am vizitat-o, dar am asistat și la messă, ceea ce a devenit un obicei plăcut și necesar. Zic necesar, pentru că atunci când, din anumite motive, nu am mai putut ajunge, am simțit că lipsea ceva. Acea minunată comuninune dintre preot și enoriași, care aveau fiecare câte o cărticică de imnuri, și cântau o dată cu preotul, m-a mișcat până la lacrimi. Plus minunatele acorduri de orgă, care creau impresia unei muzici de îngeri...

Poate că unii se vor mira de ce am fost atât de mișcată! Poate că, pentru ei, acest gen de slujbă este un lucru obișnuit. Trebuie să precizez că eu sunt ortodoxă, și a fost pentru prima dată când am asistat la o slujbă catolică. Departe de casă, simțeam nevoia să mă aflu, cel puțin, mai aproape de Dumnezeu. O casă a Sa este o casă a Sa, indiferent de confesiune, sau chiar religie. Știu ce priviri tăioase și chiar afurisenii aș putea primi din partea ortodocșilor conservatori (sau chiar acuzații de ecumenism - ceea ce, pentru ei, reprezintă suprema erezie), dar toate astea mă lasă absolut rece. Eu știu că L-am simțit pe Dumnezeu acolo, și mai știu și că El se află oriunde ”sunt adunați doi sau trei în numele Meu”.

Esenţe

2011-06-26T10:29:00.003+03:00

În viaţa fiecărui om, există momente care lasă în urmă ceva mai profund...Există momente care par a "cântări" cât mai mulţi ani, sau chiar o viaţă. Chiar şi după mult timp, după ce acele momente s-au scurs cu totul, încât poate nici măcar amintirea lor nu ne mai este clară, rămâne totuşi ceva mai profund legat de ele - ca un fel de "pecete", sau esenţă. Putem uita un moment aproape cu totul, putem uita figurile participanţilor, ziua, ora, îmbrăcămintea noastră, etc, dar niciodată nu vom uita esenţa

Imaginea aparţine blogului: http://iceman9469.blogspot.com/2010_08_01_archive.html

lui.Ceea ce ne-a făcut să trăim, ceea ne-a rămas adânc imprimat, indiferent de numărul anilor...
Poate că această esenţă este chiar mesajul profund al divinităţii - ceea ce a vrut El ca noi să percepem în acel moment. Şi, paradoxal, dar după mai mult timp, înţelegem această esenţă mai bine! Totul se "organizează", se decantează, şi vedem atât de clar ceea ce altădată era învăluit de emoţii şi trăiri, şi ne apărea drept străin sau duşmănos...Vedem că, de fapt, toate momentele vieţii noastre au fost prilejuri de "examen", pentru a urca nişte trepte. Poate şi atunci le-am perceput astfel, dar nu am înţeles corect sensul examenului. Sau poate, şi acest sens se schimbă o dată cu noi, o dată cu creşterea noastră. Ceea ce, la momentul respectiv, am considerat "un răspuns bun", după ani de învăţături şi devenire, îl considerăm doar "un răspuns intermediar", sau chiar neavenit. Pentru că şi sensul "binelui" evoluează o dată cu devenirea noastră.

La început, suntem extrem de idealişti, şi acumulăm foarte multe învăţături dintr-o dată. Vrem să facem totul foarte bine, să nu greşim, şi în acest scop, urmăm foarte strict nişte reguli. Nu e un lucru rău, întrucât acesta este primul pas pe drumul spiritual. Mai târziu însă, după ce mai creştem, mai evoluăm, Divinitatea ne cere mai mult: ne cere să trecem dincolo de reguli, şi să găsim propriile noastre răspunsuri. "Nu litera legii, ci duhul ei". Este un test chiar mai greu decât primul: este chiar testul pe care l-au "picat" leviţii şi fariseii cunoscători ai Legii. Şi, ceea ce este mai cumplit, este faptul că poţi să îl pici, crezând că l-ai trecut! Doar o mare dorinţă de a afla adevărul, şi ceva smerenie, ne pot aduce puţin har, ca să înţelegem ce vrea El în acel moment.

Până la urmă, e posibil să existe mai multe esenţe suprapuse ale unui moment. La suprafaţă, la nivelul primului strat, am găsit răspunsul corect...poate, şi la al doilea. Însă esenţa cea mai profundă este: am respectat noi primele legi ale lui Hristos, din care derivă toate celelalte? Aceasta este temelia vieţii spirituale, alfa şi omega.

Astfel, poate că toate esenţele tuturor momentelor particulare, se reduc la o singură întrebare: "Am avut noi iubirea la bază?" E singurul lucru care contează...

Despre detaşare

2011-06-21T12:13:00.001+03:00

Pare un lucru destul de teoretic, şi chiar scolastic, a vorbi despre un asemenea subiect. Din simplul motiv că, de fapt, subiecte precum "detaşare", "concentrare", "purificare" nici nu prea pot fi abordate doar teoretic. Desigur, citind ceea ce au spus alţii, îţi faci o oarecare idee, dar atunci când ajungi la practică, vezi că lucrurile se simt cu totul altfel. "Se simt" - acesta e cuvântul, întrucât în viaţa spirituală până ce nu simţi, nu "guşti portocala" - după spusele maestrului Aivanhov, nu poţi spune că ştii ceva despre un lucru.
Aşadar, în momentele de început ale drumului meu, când citeam cu aviditate tot ce se putea despre metode şi practici spirituale, şi desigur, despre efectele lor, îmi făcusem ideea că detaşarea ar însemna un fel de stare supraumană, în care nimic din ceea ce se întâmplă nu te mai atinge. Un fel de a fi "nemuritor şi rece", ca în cunoscuta poezie eminesciană. Desigur, cărţile spuneau totuşi că omul respectiv are iubire, dar o iubire de alt gen, pentru toate lucrurile, în care nu mai există loc pentru afecţiuni particulare. Mă gândeam cu groază: adică, omul respectiv nu-şi va mai iubi părinţii sau prietenii, ci va simţi doar o afecţiune egală, ca un fel de zaibăr diluat, şi pentru cerşetorul din colţul străzii, şi pentru părinţii săi?
Erau întrebări şi frământări legitime pentru o minte bazată pe logică. Şi, cred că la început de drum, sunt normale pentru toţi căutătorii de adevăr. Anormal ar fi să nu ni le punem, şi să facem lucrurile la modul mecanic, şcolăresc, aşa cum am fost învăţaţi în celelalte domenii ale cunoaşterii.

Acum, după mai mulţi ani, şi multe lecţii însuşite - unele dureroase - privesc cu un zâmbet îngăduitor aceste vremuri de început. Cât de diferite sunt lucrurile în realitate de ceea ce putem înţelege din cărţi! De fapt, cărţile nu mint, dar ele nu pot reda esenţa, faptul vieţii. Oricât de bun ar fi un autor, descrierea lucrurilor în cuvinte are limite, şi mai ales emoţiile, senzaţiile, niciodată nu vor putea fi "prinse" în scheme fixe.
Cum ar fi, bunăoară, detaşarea...Nu e un sentiment anume, care apare brusc, şi fără drept de apel, astfel încât să poţi zice: "Da, acum, în acest moment, mă simt detaşat." Trebuie un drum lung, multe învăţături şi suferinţe, şi desigur, şi un pic de ajutor de Sus, un pic de har, ca să ajungi să simţi, cu adevărat, că nu mai depinzi de oameni, lucruri şi situaţii. De fapt, cred că nu detaşarea anume o simţim, ca sentiment particular, ci doar liniştea. Orice s-ar întâmpla, avem linişte în suflet. Lucruri care altădată ne-ar fi dat peste cap, le privim acum doar drept etape ale drumului, incidente trecătoare.
Nu mai suferim pentru că nu putem avea lucruri pe care altădată ni le doream, nu mai suferim pentru că nu ni se oferă condiţiile de a ne manifesta aşa cum credem noi, nu mai suferim atunci când pierdem ceva, sau suntem părăsiţi. Totul ne apare drept un imens tablou, o schemă a vieţii noastre, în care elementele se succed aşa cum ştie Pictorul mai bine, şi înţelegem că tocmai încercarile de a aduce cu orice preţ propriile noastre elemente sunt de fapt cele care pot cauza suferinţa.
Desigur, atunci când dorim totuşi un lucru, şi simţim că ar fi un lucru bun pentru noi, sau pentru ceilalţi, trebuie doar să ne prezentăm "cererea" la instanţa superioară, şi să aşteptăm. Vom înţelege pe parcurs, uneori destul de repede, dacă aceasta a fost aprobată. Şi în general, ea va fi aprobată dacă se încadrează destul de bine în tablou, dacă se referă la un lucru necesar, sau se armonizează cu structura şi misiunea noastră.

Vorbeam mai sus despre iubire, despre modul neînţeles în care se împacă iubirea cu detaşarea. Neînţeles la momentul respectiv, desigur...Iubirea e în structura omului - desigur, în grad mai mare sau mai mic. Întrucât Dumnezeu este iubire, şi El se află în fiecare dintre noi, sub forma scânteii divine, sau a Chipului divin - după expresia creştină - rezultă că absolut toţi avem iubirea. Desigur, modul şi gradul în care o manifestăm diferă - şi de aici rezultă toată nefericirea.
Dar, oricum ar evolua lucrurile pe drumul spiritual, această iubire nu poate decât să crească, nicidecum nu se poate pierde. Mai bine spus: trebuie să ajungem să manifestăm tot mai mult din iubirea scânteii divine care se află în noi. Acesta e scopul oricărei căi spirituale: să ajungem să iubim necondiţionat, asemeni Lui. Şi desigur că, în acest caz, detaşarea nu ar putea fi echivalentă cu lipsa iubirii, ci doar cu o iubire de o calitate superioară.
Adică, clasicul "te iubesc atât de mult încât nu pot trăi fără tine, încât trebuie chiar şi să te sufoc, numai să fiu lângă tine", se înlocuieşte cu: "te iubesc într-atât, încât înţeleg şi fac ceea ce este mai bine pentru tine". Şi, desigur, fac aceasta fără să sufăr, pentru că în suflet am linişte.
Pare inuman, sau de neînţeles? Desigur, dar numai pentru cei care au rămas cantonaţi, "prinşi", în domeniul astralului - a acelor iubiri mărunte, chinuitoare şi în fond egoiste, care aduc atâta suferinţă celor pe care pretind că îi iubesc.

Mai rămâne problema a cât de mult ar putea înţelege o asemenea fiinţă detaşată sentimentele şi trăirile celorlalţi, care simt "normal". "Dacă tu nu simţi ca mine, atunci nu mă înţelegi, şi nu îmi poţi da sfaturi", ar putea fi replica unui asemenea om. Dar, să ne gândim puţin! Cine ar putea înţelege mai bine vîltoarea şi regulile ei: cel care se zbate disperat să ajungă la mal, sau cel aflat deja pe mal, şi care poate astfel căuta o cale de ieşire pentru celălalt? Desigur, în acest caz există riscul ca, în momentul în care întindem o mână celor aflaţi în vâltoare, să ne trezim că ne trag cu ei, în loc să îi tragem noi la mal. Aceasta s-ar putea întâmpla numai în cazul în care detaşarea noastră este prea recent dobândită, sau chemarea "vâltorii" încă puternică în noi. Dar, chiar şi aşa, putem cere ajutor Instanţei superioare, după cum am spus, şi care ne poate scoate întâi pe noi, apoi şi pe ceilalţi.

Desigur, cele de mai sus sunt doar elemente generale, pe care fiecare le poate proba, şi detalia pe parcurs. Şi, ceea ce nu am spus, este faptul că şi detaşarea are mai multe trepte, similar iubirii. Cu cât creştem în iubire, creştem şi în detaşare - paradoxal, dar adevărat. Probabil, cei mai detaşaţi oameni sunt sfinţii, care au iubirea divină, şi nu au mai păstrat nici o dorinţă omenească individuală. După cum spune Krishnamurti: "Adevărata desprindere nu este indiferenţa pentru tot, adevărata desprindere este dragostea pentru tot."

Aşadar, să 'încercăm să ne detaşăm...dar, în sensul bun! Nu neapărat fugind de lume, ci trăind în ea, şi pentru ea...aşa cum a făcut şi Iisus. Şi, desigur, iubind ca El...

Mici înţelegeri despre rugăciune

2011-06-06T21:44:00.000+03:00

De curând am înţeles că noţiunea de "rugăciune", aşa cum o ştim noi, trebuie puţin revizuită. În speţă, la definiţia clasică a rugăciunii, de rugă sau cerere, sau mulţumire într-un format prestabilit, sau chiar la încercările de "vorbire spontană", mai trebuie să adăugăm şi rugăciunile fără cuvinte. Nu mă refer la acele şapte trepte ale rugăciunii minţii, care de la treapta a treia încoace sunt toate fără cuvinte - cel puţin, fără cuvinte rostite. Nu este vorba, desigur, nici măcar de treptele avansate, în care rugăciunea devine o stare, o simţire, şi omul se roagă aşa cum respiră.
Este vorba, mai simplu, de rugăciunile nerostite, şi nici măcar gândite a fi rugăciuni, pe care le putem numi simple gânduri cu privire la lucruri dorite sau necesare, sau chiar simple trăiri de durere sau neîmplinire. Ne gândim, de exemplu, ce bine ar fi să putem face cutare lucru, sau să ni se desluşească cutare neînţelegere. Şi, peste câtva timp, descoperim, cu uimire, că puterea noastră de făptuire şi înţelegere a crescut. Iniţial, nu realizăm că este un dar, însă mai apoi, ne dăm seama că primisem exact ceea ce aveam nevoie pentru întregirea noastră.
Este un lucru extraordinar, şi ne dăm seama atunci cât de mici suntem, comparativ cu o atare compasiune şi generozitate divină. Şi ne întrebăm dacă noi am fi în stare să facem aceasta pentru alţi oameni...Să le dăm ceea ce nici măcar nu au cerut, doar pentru că am simţit că ar avea nevoie...

Desigur însă că există şi rugăciuni în toată regula la care nu ni se răspunde imediat, sau poate, ni se dă altceva decât am cerut. Pe moment, ne supărăm, ne simţim nedreptăţiţi, dar mai apoi, ne gândim că poate, au existat motive. Uneori, prin curgerea evenimentelor, mai înţelegem şi care ar fi putut fi acelea.
Dar acest simplu fapt, de a primi răspuns la rugăciunile negândite a fi rugăciuni, doar pentru nevoia noastră, îmi apare tulburător! Cu adevărat se poate spune "să avem grijă ceea ce ne dorim". Desigur însă, simt că pentru a primi astfel de răspunsuri trebuie să ne fi străduit înainte într-un fel, să fi mers pe calea Lui. Şi totuşi, aceste lucruri sunt daruri mai presus de măruntele noastre merite, asta o simţim cu cât ne cunoaştem mai bine!
Şi, iată aici şi o învăţătură ascunsă: să nu le dăm oamenilor după meritele lor, ci aşa cum ni s-a dat şi nouă.

Dar mai întâi...aşa cum zice Filocalia:
"Roagă-te Domnului ca să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu." (Sf.Efrem Sirul)

Pilda pelerinului singuratic

2011-06-05T13:40:00.004+03:00

A fost odată un pelerin, care şi-a început călătoria înspre Muntele Sacru destul de devreme. Era tânăr şi plin de vise atunci. Şi, deşi îşi închipuia că ştia, în linii mari, pericolele drumului, nu realiza că nu ştia mare lucru.
Ce-i drept, a întâlnit în cale prăpăstii înfiorătoare, şi râpi adânci, în care erau cât pe ce să-i rămână oasele. Dar, le-a depăşit cu dibăcie, ajutat pesemne şi de sfaturile Ghidului său nevăzut. A întâlnit fiare primejdioase, care şi-au rânjit înspre el colţii, văzându-l atât de

Imaginea aparţine: http://vip.radiolynx.ro/tag/james-franco

tânăr şi fragil. Dar inima sa era tare ca stânca, în ciuda tinereţii sale, şi le-a înfruntat cu tărie, până ce le-a pus pe fugă. A întâlnit mlaştini puturoase, şi cărări încâlcite, care păreau să ducă mai repede şi mai uşor înspre Munte. Dar, după un timp de rătăciri, a înţeles că era de ajuns să urmeze o singură cărare: cea pe care inima sa o simţea adevărată. Şi astfel, s-a apropiat de Munte.

Dar la un moment dat, a început să zărească în dreapta şi în stânga drumului, licărind prin praf, străluciri minunate, care i-au încântat inima. Erau bijuterii şi alte obiecte de preţ, frumos lucrate, pierdute pesemne de caravane...sau, lăsate să cadă anume. Deşi era un adevărat războinic, pelerinul avea în sine o mare dragoste pentru frumos, o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, şi atât de pieritoare. Şi-a părăsit puţin cărarea, pentru a le culege, şi a le şterge de praf. Obiectele acelea erau atât de fragile, şi păreau să aibă nevoie de atâta ocrotire! Zi după zi, se oprea să le privească, şi să se îmbete de strălucirea lor.
Până într-o zi, când...a izbucnit o mare furtună. Pelerinul strânsese bijuteriile la sân, pentru a le ocroti. Dar un fulger uriaş a fost atras şi el de preţioasele metale, şi a zguduit legătura în care erau ţinute, şi pe pelerin însuşi. De fapt, l-a zguduit atât de tare, încât abia l-a lăsat în viaţă. Zile şi săptămâni întregi după aceea, rămase fără vlagă, abia respirând. Frumoasele odoare erau acum schiloade şi înnegrite, şi nu-i mai ofereau nici o bucurie.
Încet, cu mare greutate, s-a refăcut, apoi şi-a reluat drumul. Liber şi uşor, ca la început. Dar, el nu mai era acelaşi. Păstrase în sine ideea unei pierderi, a unei dureri fără leac. Cu timpul, durerea s-a alinat, dar a rămas neîmplinirea. Şi, o întrebare dureroasă: de ce nu i-a fost permis să le păstreze? Era oare chiar atât de păcătos, de nemernic, încât nu avea dreptul la puţină frumuseţe?

După un timp, a întâlnit alte odoare pe marginea drumului. Semănau atât de mult cu primele, ba parcă, erau chiar mai frumoase! Inima sa a tresărit, dar acum învăţase să fie precaut. S-a apropiat, dar lăsând totuşi o distanţă, şi s-a mulţumit să le privească de departe. Dar ele străluceau atât de frumos, încât a prins din nou curaj. Şi într-o noapte, a avut şi un vis, în care un negustor de odoare îl îmbia să le primească. "Le meriţi, pot fi ale tale! Ştiu că tu nu eşti lacom, ca alţi oameni, şi nu le doreşti pentru valoarea lor. Pentru că iubeşti frumuseţea, şi vrei doar să le ocroteşti, le poţi avea."
A doua zi, a mers şi a ridicat odoarele, punându-le, din nou, într-o legătură. A mai trecut un timp...şi, iarăşi a venit furtuna! Un fulger chiar mai grozav decât primul le-a prefăcut de-a dreptul în cenuşă, iar pe el l-a lăsat aproape mort. De fapt, mult timp după aceea, şi-a dorit să fi murit. Muntele părea atât de îndepărtat, şi suferinţa sa atât de mare, încât uneori îşi dorea să se termine totul atunci.
S-a refăcut cu greu, simţind totuşi că depăşise un prag. De atunci încolo, orice s-ar fi întâmplat, inima sa nu mai putea fi zdrobită. Odoarele, şi toate lucrurile lumii, îi apăreau acum drept jucării pentru copii.Le mai iubea şi acum, dar altfel, cu totul altfel...
Şi, desigur, a mai întâlnit de atunci obiecte pe marginea drumului, şi s-a mai aplecat uneori să le ia, dar nu pentru sine. Doar pentru a le ocroti. Însă ciudat lucru se întâmpla acum: de cum le atingea, ele se prefăceau în cenuşă. Toate încercările sale se terminau în acelaşi fel, oricât de bine intenţionat ar fi fost.

Şi atunci, a înţeles un lucru. Pelerinii nu trebuiau să se îngreuneze cu lucruri de prisos. Poate, dacă nu le-ar fi iubit atât, i-ar fi fost îngăduit să le păstreze, dar exista în el o slăbiciune, care cu timpul, l-ar fi îndepărtat de Munte. Şi, mai putea fi şi altfel: poate că odoarele înseşi nu erau potrivite pentru el. Fuseseră atinse de mâini străine, de oameni supuşi cărnii, cu dorinţe şi preocupări obişnuite, şi acestea lăsaseră în ele anumite vibraţii. Vibraţiile sale erau puţin diferite, datorită drumului pe care şi-l alesese, şi care mergea doar în sus. Şi acest amestec de vibraţii, la un moment dat, trebuia să producă o furtună. Desigur, ar fi existat şi posibilitatea ca, după o astfel de furtună, vibraţiile să se armonizeze, dar la el nu se întîmplase. Din motive pe care, poate, doar Stăpânul Drumurilor le ştia.

Oricum, lucrul cel mai bun, din aceste întâmplări, era acela că îşi reluase drumul. Şi era acum ceva mai înţelept. Înţelesese acum că încercările cele mai mari ale drumului nu erau prăpăstiile, şi fiarele primejdioase. Duipă cum spune un om înţelept al veacului trecut, "când ajungi brusc în contact cu frumuseţea cea mai desăvârşită, constaţi că încercarea e şi mai grea." Sau, cu iluzia frumuseţii...
Dar asta, doar până când vom strânge în noi-înşine destulă frumuseţe.

Copilul care am fost, şi poate mai suntem

2011-06-01T14:21:00.003+03:00

Fac o mică paranteză între postările personale, pentru a reda un text al lui Paulo Coelho care mie îmi ajunge la suflet - ca majoritatea scrierilor lui, dealtfel. Pentru că este iunie, pentru că am fost, sau (mai) suntem încă, copii...sau, ar mai trebui să fim...Şi pentru că, prin orice am fi trecut, şi oricât ne-ar fi schimbat viaţa, există lucruri care nu pot fi schimbate. Doar îngropate, dar schimbate, nu! Iată acest text, atât de potrivit pentru o zi eternă a copilului, de toate vârstele:

"Trebuie să îl ascultăm pe copilul care am fost cândva şi care încă există în noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să-i înnăbuşim plânsul, dar glasul nu i-l putem reduce la tăcere.
Copilul acesta care am fost cândva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este împărăţia cerurilor!

Există multe feluri de a te sinucide. Cei care încearcă să ucidă trupul încalcă legea lui Dumnezeu. Cei care încearcă să ucidă sufletul încalcă şi ei legea lui Dumnezeu, chiar dacă crima lor sare mai puţin în ochii oamenilor.

Imaginea aparţine: http://www.clopotel.ro/prieteni/pagina-h2o_cleo_bia-226142-album-6.html

Să dăm atenţie celor spuse de copilul pe care îl adăpostim în inimă. Să nu ne ruşinăm de el. Să nu-l lăsăm pradă fricii, deoarece copilul acesta e singur şi nu este aproape niciodată auzit.
Trebuie să-i îngăduim ca uneori să ne ţină el hăţurile existenţei. Copilul acesta ştie că fiecare zi e diferită de celelalte.

Să facem astfel încât el să se simtă din nou iubit. Trebuie să-l facem să se simtă bine - chiar dacă ar însemna să acţionăm altfel de cum suntem obişnuiţi, chiar dacă asta ar apărea ca o sminteală în ochii oamenilor.
Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă-i vom da ascultare copilului pe care-l purtăm în suflet, ochii noştri vor reîncepe să strălucească. Dacă nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viaţa." (Paulo Coelho)

Cine sunt aleşii?

2011-05-29T18:15:00.001+03:00

Pare o întrebare pompoasă şi retorică, întrucât majoritatea ştim câteva nume ale unor mari aleşi divini, din toate epocile. Şi, e adevărat că acele mari spirite au venit la întrupare cu mari misiuni, de luminare şi îndreptare a unei părţi din omenire. Desigur, au fost spirite înalte, uneori chiar Persoane divine, sau avataruri.
Însă, în zilele noastre - mai bine-zis, de la venirea lui Hristos încoace - avem cu toţii şansa de a deveni aleşi. Chiar dacă, probabil, nu am avut o misiune stabilită anterior, dar noi alegem conştient în această viaţă calea ascendentă, spre Divinitate, şi alegem să Îi respectăm poruncile, ne va alege şi El pentru munca Sa. La început, înţelegerea noastră va fi mai neclară, va avea lacune, şi viaţa noastră va reflecta acest adevăr interior. Dar, pe măsură ce rămânem hotărâţi pe cale, El ne va trimite mai multă lumină, şi lucrurile neclare se vor limpezi. Cu cât vom rămâne mai conştient pe cărare, cu atât vom putea ajuta mai mult, şi chiar viaţa noastră se va îmbunătăţi.
Desigur, dacă ne vom afla sub protecţia Lui, nu înseamnă că nu vom mai avea încercări şi greutăţi. De fapt, tocmai încercările demonstrează că suntem pe cale! Dar, le vom trece pe toate, până la urmă, cu ajutorul Lui, şi situaţia noastră chiar se va îmbunătăţi faţă de început. Întotdeauna, dintr-o încercare, iese un bine mai mare! Chiar dacă nu vizibil în plan material. Însă, ceea ce este, cred, un rod comun al tuturor încercărilor, şi căilor spirituale, este schimbarea interioară.
Nu pot descrie o "traiectorie" psiho-spirituală comună tuturor, din simplul motiv că nu ştiu cum arată trăirile de parcurs ale altora. Însă rezultatul este întotdeauna liniştea dincolo de condiţiile exterioare, mulţumirea, bucuria chiar. Şi, desigur, capacitatea de înţelegere, măcar parţială, a încercărilor şi trăirilor celorlalţi. Nu o înţelegere mentală, teoretică, ci altfel. Nu pot spune cum, dar toţi cei care au ajuns aici, probabil ştiu.

Bine, dar această viziune contrazice noţiunea de destin! mi se poate spune. Nu o contrazice, ci o completează - aşa cum legea harului a completat-o pe cea a lui Moise. Destinul există - adică, un anumit "program", o "schemă generală" a vieţii noastre. Cine o determină - dacă e vorba de Dumnezeu, sau de voinţa sufletului înainte de întrupare - ar fi o discuţie prea lungă, şi fără folos. Important este că, de la Hristos încoace, acest program poate fi schimbat. Dacă noi alegem să Îl urmăm, - dacă credem în divinitatea Sa, în promisiunile Sale, şi Îi respectăm poruncile - atunci, El va "topi" acest destin al nostru, şi ne va permite să ni-l construim singuri, după voinţa noastră. Care totuşi, după un timp, nu va mai fi doar a noastră...pentru că se ştie că, dacă urmăm un trimis divin, vom ajunge să ne transformăm treptat, şi voinţa noastră se va subordona Lui. Desigur, nu forţat, şi nu chiar de la început! Avem voie să alegem şi altfel, şi să trăim consecinţele. De fapt, întreaga noastră viaţă poate fi o pendulare între dorinţele noastre, şi voinţa Lui...până ce înţelegem că binele nostru, chiar dorinţele noastre, ţineau de fapt, de urmarea voii Lui. Altfel spus, până ce ajungem să ne vedem propriul nivel limitat de înţelepciune, comparativ cu al Lui. Şi pentru asta, e nevoie tot de har!

Aşadar, problema alegerii rămâne una deschisă, în zilele noastre. Cred că nimeni dintre cei dinainte nu a avut atâtea posibilităţi ca noi, atâtea daruri potenţiale. Trebuie doar să vrem, să credem, să îndrăznim, şi să tăcem - după cum spun şi căile iniţiatice vechi. Sau mai bine, să sperăm! Întrucât speranţa este o exprimare indirectă a dorinţei noastre, o rugăciune fără cuvinte. Înaltele speranţe şi visuri sunt primul pas spre realizare. Şi primul care aparţine omului. Următorii, sunt ai Domnului...

Avem noi iubire?

2011-05-26T21:35:00.001+03:00

La această întrebare pare a se răspunde foarte uşor, şi majoritatea celor pe care îi cunoaştem, sau chiar şi necunoscuţi, vor răspunde afirmativ. Şi, desigur că vor fi sinceri! Întrucât, fiecare îşi cunoaşte sufletul într-o oarecare măsură, şi fiecare ştie că există lucruri, persoane, sau idei care îl pot mişca până la lacrimi, până la incendescenţă.
Dar, este oare aceasta chiar iubire? Răspunsul emoţional spontan la un factor poate fi, desigur, o trăire intensă, care poate lăsa urme o anumită perioadă. Însă, pentru a-l numi iubire, ar mai trebui adăugate nişte condiţii. În primul rând, persistenţa în timp. Ne putem simţi foarte emoţionaţi de o floare, un peisaj, o persoană, etc., datorită unor condiţii specifice ale ambianţei şi acelui moment, sau chiar datorită unei vulnerabilităţi sau deschideri personale momentane. Dar peste un timp, când condiţiile se schimbă, e posibil să nu mai simţim acelaşi lucru. De fapt, este vorba despre clasica identificare a iubirii cu emoţia.Iubirea nu este doar emoţie, ea este ceva mai profund.
Apoi, pentru a fi siguri că iubim ceva sau pe cineva, ar trebui să vedem cât suntem în stare să sacrificăm pentru, sau chiar să dăruim liber, acelei idei sau persoane. În momentul în care spunem că iubim, dar nu putem renunţa la orgoliul poziţiei sau imaginii noastre, la comodităţile şi interesele noastre uzuale pentru binele obiectului iubirii noastre, atunci acea iubire ridică un serios semn de întrebare. Poate fi, în accepţiunea noastră omenească, o "iubire de timp liber", dar în ochii Divinităţii nu cântăreşte nici un gram. Şi, nici măcar în cei omeneşti!
Şi, ultima condiţie, dar nu cea din urmă (întrucât, fiecare îşi poate adăuga aici propriile condiţii, învăţate din practică), este cât de mult ne transformă pe noi-înşine această iubire. Iubirea, prin definiţia ei, este o stare înaltă de vibraţie - cea mai înaltă din univers. Cei care iubesc cu adevărat simt, cumva, că "ies din ei-înşişi", că se deschid nu numai spre persoana iubită, ci spre întreaga lume. Simt nevoia să fie buni şi generoşi cu toate fiinţele, să facă gesturi altruiste, să se devoteze. De fapt, prin întâlnirea cu o persoană, simţim că Îl întâlnim pe Dumnezeu în creatură, şi acest lucru trebuie să ne schimbe. Dacă aceasta nu se întâmplă, sau se întâmplă foarte slab - sau chiar, dimpotrivă, simţim doar nevoia să ne izolăm de lume împreună cu fiinţa iubită - atunci este doar un "egoism în doi", o formă inferioară de comuniune, şi nu iubire.

Din câte s-a văzut, nu am încercat aici o expunere savantă a iubirii, din punct de vedere psihologic sau spiritual (nici măcar nu am mai vorbit despre cele trei tipuri de iubire posibile), ci doar o abordare practică - a ceea ce se vede, şi se simte. Dar, dacă tot am amintit despre cele trei tipuri, trebuie totuşi să spun că orice iubire trebuie să tindă mai mult spre agape, şi mai puţin spre eros. Şi nu mă refer aici doar la iubirile dintre cupluri, ci la tipuri esenţiale de iubire. Ne putem ataşa într-un mod similar erosului (deşi, noi nu îl percepem astfel) şi de un prieten/prietenă de acelaşi sex, sau chiar de un obiect, sau o plantă. Adică, acea iubire ar avea toate caracteristicile erosului: posesivitate, dorinţa de a fi în permanenţă în preajma obiectului iubirii, gelozie în cazul apariţiei altcuiva în "peisaj", suferinţă intensă în cazul pierderii, sau chiar separării temporare de obiectul iubirii, etc.
Tipul intermediar - phileia, iubirea-prietenie, sau "dragostea frăţească" evanghelică - constituie baza celor mai solide relaţii şi experienţe.Şi, acest tip nu este caracteristic doar prieteniei, ci tuturor relaţiilor de iubire, în care accentul cade pe "cealaltă persoană", şi nu pe noi-înşine.Este, deasemenea, şi foarte aproape de agape - iubirea divină.

Aşadar, după ce am trecut în revistă aceste noţiuni, putem încerca să privim vieţile noastre, şi ale celor din jur, şi să înţelegem câţi oameni care iubesc cu adevărat cunoaştem. Nu pentru a-i judeca, ci tot pentru luminarea noastră. Şi, desigur, pentru a vedea ce ne mai lipseşte nouă, şi cât de mult mai avem de parcurs până să ajungem, cu adevărat, la a iubi. Şi, desigur, e bine să ne rugăm pentru toţi, întrucât şi capacitatea de a iubi nu este darul omului, ci al lui Dumnezeu. Omului îi rămâne doar să tindă la iubire, şi să rămână concentrat pe dorinţa de a iubi.
Aşadar, parafrazând spusele unui părinte al Filocaliei despre rugăciune, putem spune că "a iubi într-un fel oarecare, este capacitatea omului, dar a iubi curat, este numai de la Dumnezeu."

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (II)

2011-05-24T16:59:00.004+03:00

Iată-ne ajunşi la partea cea mai delicată a discuţiei noastre - aceea care va căuta să stabilească dacă şi necreştinii au dreptul la har. Sunt conştientă că pot exista mii de argumente pro şi contra, şi există mulţi oameni mai cunoscători decât mine, care au studiat tone de teologie.Tot ce pot răspunde este că lucrurile pe care le voi spune, întâi le-am simţit, nu le-am studiat. Abia pe urmă au venit şi argumentele logice.
Aşadar, să încercăm să vedem dacă harul - sau Duhul lui Dumnezeu - a fost prezent şi înainte de Hristos, sau după El. Înaintea lui, Scriptura spune că au existat Moise, proorocii, judecătorii şi regii - care toţi au fost trimişi de Dumnezeu, şi au vorbit cu El. Cum putem spune că ei nu aveau har? Ca să luăm un singur exemplu din zeci, ne vom aminti despre felul cum i s-a înfăţişat Dumnezeu lui Ilie - ca o "boare de vânt lin". Toţi cei care au primit mângâierea lui Dumnezeu cred că ştiu, oarecum, senzaţia - de linişte şi uşurare. Aşadar, acesta este un mod în care Dumnezeu vine de obicei, chiar şi în zilele noastre.Ca să nu mai vorbim despre zecile de minuni înfăptuite de prooroci, printre care şi învierea morţilor (Ilie, Elisei), sau scăparea din cuptorul de foc (Daniel, şi cei trei tineri). În mod evident, numai harul divin îi putea sprijini pe acei oameni, pentru a înfăptui minuni de necrezut.

Mai mult chiar, Sf Serafim de Sarov, şi unii părinţi ai Bisericii, spun că până şi filosofii greci căutători ai adevărului, deşi nu Îl cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, au avut parte de har."Deşi filosofii păgâni umblau şi ei în negura necunoaşterii de Dumnezeu, totuşi ei căutau adevărul, care este iubit de Dumnezeu, şi datorită acestei căutări bineplăcute lui Dumnezeu, ei se puteau

Imaginea aparţine: http://oceanospotamos.wordpress.com/category/istorie/page/3/

împărtăşi de Duhul lui Dumnezeu, căci se spune că noroadele păgâne care nu-L cunosc pe Dumnezeu, 'şi care nu au lege, din fire fac ale legii şi fac cele bineplăcute lui Dumnezeu.' " (Sf. Serafim de Sarov- O biografie spirituală - Arhim. Lazarus Moore)

Iată deci, că Dumnezeu nu este atât de exclusivist! El le-a trimis har chiar şi necreştinilor, înainte de venirea lui Isus! Dar de fapt, ce a însemnat venirea Sa? Venirea, şi sacrificiul Său, au fost necesare pentru a şterge greşelile trecute - sau karma veche - ale oamenilor, pentru ca ei să poată avea acces mai uşor la har. Se ştie că greşeala, păcatul, constituie un fel de impuritate care "înfundă" canalul de comunicare cu divinul. Hristos a "curăţat" aceste canale pentru ei, pentru ca ei să poată auzi glasul lui Dumnezeu mai uşor. Desigur, mai departe este rolul omului, care trebuie să se menţină în iubire şi în porunci, ca să nu piardă darul.
Mai mult, promisiunea Sa este aceea că, dacă oamenii supuşi greşelii vor apela la ajutorul Său, El îi va ajuta din nou să se cureţe, pentru a putea primi harul. Iată cum s-a scurtat calea mântuirii! Până atunci, oamenii trebuiau să recurgă la procedee drastice de purificări, pentru a-şi menţine "canalul" curat. Unii dintre ei mai recurg şi acum la acele procedee - dar aceasta nu înseamnă că ei greşesc, ci doar că au ales calea mai lungă. După cum spune Pavel în I Romani: "Cel ce mănâncă, să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă;iar cel ce nu mănâncă, să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit./ Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul Său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere să Îl facă să stea." (I Romani, 14.3-4)

Aşa este, cine suntem noi ca să îi judecăm pe ceilalţi: pe mahomendani, budişti, hinduşi, confucianişti, etc., şi să decretăm sus şi tare că ei nu pot primi har? Desigur, acum Iisus a venit, şi se pare că nu se poate ajunge la Dumnezeu decât prin El. Dar, e bine să nu luăm Scripturile la modul literal, pentru că Dumnezeu lucrează prin simboluri, şi prin figuri de stil.

Imaginea aparţine: http://www.clubmistic.ro/51/Rushdie---Versetele-satanice-(arhanghelul-nebun-versus-demonul-sincer)/182

Putem înţelege - şi eu aşa simt - că singura cale prin El este aceea prin urmarea poruncilor Lui. Şi, care sunt acestea? Sunt cele două despre care am pomenit: iubirea pentru Dumnezeu, cu tot sufletul, şi iubirea aproapelui. Oare nu există şi mulţi necreştini care îndeplinesc aceste condiţii?

Desigur, se poate pune problema cărui Dumnezeu se închină ei. Dar toţi oamenii luminaţi şi deschişi ştiu că Dumnezeu are multe nume, şi toate religiile monoteiste sunt doar forme de venerare a Dumnezeului unic. Cu atât mai mult, cu cât poruncile lor sunt relativ aceleaşi: iubire, compasiune, adevăr, nonviolenţă, dreptate. Mai mult, chiar şi hinduismul - deşi politeist - reprezintă o încercare de înţelegere a unui Dumnezeu unic, prin multitudinea aspectelor sale.

Imaginea aparţine: http://www.fotkyfoto.ro/fotografii/(312891)/

"Bhagavad-Gita" - capodopera acestui sistem filosofic şi religios - are multe învăţături care, la prima vedere, par creştine: "Cine Mi se dăruieşte, nu piere."; "Pune-ţi în Mine inima ta, pătrunde în Mine cu mintea ta; în Mine vei locui după aceea, neîndoios", "Cel care-L vede pe Supremul Stăpân divin sălăşluind la fel în toate fiinţele, nepieritor când acestea pier, acesta este cel care vede.", etc

În altă interpretare - întrucât Hristos reprezintă Înţelepciunea divină, care s-a smerit pînă ce a ajuns la Iubirea divină a Tatălui - toţi cei care vor trăi astfel, vor ajunge şi ei la Tatăl. Adică, smerindu-şi înţelepciunea prin ascultare, şi prin dorinţa aflării adevărului, vor dobândi treptat iubirea iubirea divină, necondiţionată. Acesta este Hristos, aceasta este calea Lui, şi astfel se poate ajunge la Tatăl prin El - chiar şi de către necreştini. Sau, mai simplu: calea lui Hristos este calea iubirii şi a jertfei, calea crucii. Toţi cei care se jertfesc pentru aproapele lor, sau pentru Dumnezeu, vor primi har, şi se vor mântui.
Dealtfel, au fost multe exemple de necreştini care au trăit într-un mod creştin pur: ex. Gandhi, despre care am mai vorbit: http://univcrestact.blogspot.com/2010/10/despre-gandhi-parintele-galeriu-si.html

Ar fi multe versete evanghelice, şi din Noul Testament, care susţin universalitatea iubirii lui Hristos, şi dorinţa lui ca şi "neamurile" să se mântuiască. Dar întrucât deja m-am lungit prea mult, voi încheia doar prin cuvintele lui Petru din Faptele Apostolilor, lăsând pe fiecare să îşi descopere adevărul:

"Ci, în orice neam, cel ce se teme de El, şi face dreptate, este primit de El." (Fapte 10.35)

Unde se află harul? Cine poate primi descoperiri? (I)

2011-05-24T15:13:00.005+03:00

Sunt conştientă că este un subiect foarte important, şi susceptibil de multe controverse, şi foarte mulţi vor spune că nici măcar nu aveam dreptul să vorbesc despre el. Poate că aşa este...Dar, dacă ar fi să o luăm după merit, nici cei mai mari nevoitori nu ar avea acest drept - pentru că numai singur Dumnezeu ştie cel mai bine unde trimite harul, şi care oameni sunt ai Lui. Dar, întrucât trebuie să existe o înţelegere, măcar parţială, a acestui delicat subiect, voi spune doar ceea ce am înţeles eu - cu riscul de a leza unele păreri şi dogme prestabilite.
Aşadar, toată lumea ştie că Sfântul Duh s-a pogorât asupra apostolilor în ziua Cincizecimii, şi le-a dăruit diferite harisme - printre care şi pe aceea a "vorbirii în limbi" - astfel încât toţi cei prezenţi să le poată înţelege mesajul. Aceşti apostoli au fost primii părinţi ai Bisericii creştine (care pe atunci nu era ortodoxă, sau catolică, sau protestantă), iar harul a fost transmis ("prin punerea mâinilor" - după cum se spune în Noul Testament) urmaşilor acestor apostoli - membrilor Bisericii. Ei, dar acum vine partea grea: membrii cărei Biserici?
Ortodocşii susţin sus şi tare că numai ei au păstrat învăţătura cea adevărată, întrucât ramura catolică s-a desprins cu de la sine putere prin sinodul din 554 de la Ferrara-Florenţa, schismă definitivată în 1054.

Imaginea aparţine: http://www.ghidpitesti.ro/info-Pitesti/mpi-Biserica-Ortodoxa-Sfantul-Ioan-Botezatorul.html

Catolicii, pe de altă parte, au şi ei argumente pentru deosebirile dogmatice pe care le-au adoptat ( dintre care Filioqoe şi existenţa Purgatoriului mi se par destul de greu de combătut.)
Şi totuşi, existenţa a numeroşi sfinţi şi nevoitori din ambele "tabere", în decursul timpului, precum şi a unor profeţi şi oameni inspiraţi, pare să arate că harul nu s-a împiedicat de aceste deosebiri dogmatice. Spre disperarea exegeţilor puritani, pentru care dogma corectă constituie principala "poartă" a harului!

Imaginea aparţine: http://www.ghidulbacaului.ro/crestinii-romano-catolici-celebreaza-duminica-floriilor/

În acest sens, desigur că bisericile protestante, precum şi multitudinea de secte apărute ulterior, nu ar avea nici o şansă la har; iar pretenţia că numai unii se vor mântui apare oarecum justificată.

Dar, dacă ar fi aşa, iar pentru primirea harului ar fi de ajuns să credem şi să susţinem cu tărie dogma cea mai corectă, de ce există totuşi nemernici, hoţi, ucigaşi, hulitori, chiar şi din sânul catolicilor şi ortodocşilor? Dar aceştia sunt fii renegaţi ai Bisericii, ei nu sunt Biserica! mi se poate replica. Bun, atunci restrângem aria primitorilor de har numai şi numai la ortodocşii şi catolicii practicanţi, sau mai bine, numai la feţele bisericeşti! Şi totuşi, chiar şi printre ei există asemeni fii renegaţi - chiar dacă ei cred cu tărie în dogma lor corectă, şi ar fi în stare să şi moară pentru ea! Şi paradoxal, se întâlnesc printre creştinii simpli, neduşi prea des la Biserică - pot fi ei chiar şi sectanţi - oameni care au în ei o iubire şi o linişte pe care nu le întâlneşti uneori nici la feţele bisericeşti. Oameni care respectă cu tărie poruncile lui Hristos, şi o fac cu dragoste şi blândeţe. Doctrina lor poate fi de-a dreptul greşită, sau doar simplistă (am discutat şi eu cu martori ai lui Iehova, evanghelişti, baptişti - sper să nu se supere pe mine că vorbesc astfel despre credinţele lor), şi am reţinut, dincolo de dogmă, bunătatea lor, şi modul strict de aplicare al poruncilor lui Hristos, precum şi acea dragoste şi ajutorare pe care o acordau fiecărui frate în nevoie, în mod liber.

Cine ar putea crede că oameni care au iubire, şi care îndeplinesc poruncile lui Hristos, nu pot primi har? Doar din pricină că nu cred în dogma corectă! Dar nicăieri, în toată Scriptura, nu am întâlnit o asemenea condiţie pusă de Hristos pentru a deveni "fiu al lui Dumnezeu", sau "din Casa Domnului". Dimpotrivă, El ne cere clar să îndeplinim numai cele două porunci de bază: iubirea de Dumnezeu, şi iubirea aproapelui - pentru că în ele "sunt cuprinse toată Legea şi Proorocii". Pe de altă parte, El se ridică împotriva fariseilor, care susţineau că numai prin cunoaşterea Legii te poţi mântui. (Matei 23.23-25, Luca 16.15).

Desigur, adevărul doctrinei este important, ca şi Adevărul în sine. Nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât pe calea adevărului. Dar uneori, oamenii nu sunt capabili să înţeleagă de la început acest adevăr, iar această incapacitate nu constituie un păcat. El îi va susţine şi le va trimite har celor plini de iubire şi care Îi îndeplinesc poruncile, indiferent din ce sectă sau doctrină fac parte, până ce li se vor deschide ochii, şi vor înţelege Adevărul adevărat. Aceasta, neînsemnând însă că trebuie să îşi lase neapărat credinţa în care s-au născut, pentru a se boteza ortodox, sau catolic. Dealtfel, cine poate susţine cu tărie că Întregul adevăr se află într-una din cele două ramuri? Părţi de adevăr se află peste tot... Altfel spus, cea mai adevărată închinare este "în Duh şi în adevăr" - adică, dincolo de Biserici, şi doctrine.

Dealtfel, cele mai mari adevăruri din toate sunt Iubirea şi Slujirea. Cine înţelege acest lucru, nu mai are nevoie să caute adevăruri doctrinare subtile. Şi înţelege că Dumnezeu este întotdeauna acolo unde întâlneşte un suflet, sau mai multe, care trăiesc conform acestor adevăruri. "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu acolo, împreună cu ei." , şi "Oricine va chema numele Domnului, se va mântui."(Romani 10.13)

Cam acestea ar fi de spus în ceea ce priveşte diferitele ramuri creştine. Despre necreştini, ar fi necesară o discuţie separată. Pentru că şi ei sunt ai lui Dumnezeu, ca şi noi. Sau, nu?

Pilda celor doi călători

2011-05-22T20:06:00.003+03:00

Era odată, în vremuri de demult, un om sfânt care a început o călătorie pentru mânăstirea lui. Trebuia să strângă ajutoare, şi să vorbească lumii despre această mânăstire, unde se ţineau într-adevăr slujbe dumnezeieşti.

În drumul său, întâlni un orăşean îmbrăcat pestriţ, cu piele albă şi nearsă de soare, care îi ceru voie să îl însoţească. "Cum să îl iau pe acest om cu mine?" se gândi el." După îmbrăcăminte şi după purtări, este exact acel om de lume de care am fost sfătuiţi la mânăstire să ne ferim. Cred că nici măcar nu ştie să se roage."

Imaginea aparţine siteului: http://193.226.7.140/~leonardo/n12/Laszlo11.htm

-Ştii să te rogi? îl întrebă el, cu îndoială.

-Desigur, câteva rugăciuni pe care m-a învăţat mama, în copilărie. În plus, Îi vorbesc Domnului aşa cum mă pricep eu atunci când am o nevoie, şi El, în bunătatea Lui, îmi răspunde.

-Îţi răspunde? rosti călugărul înspăimîntat. Nefericitule, eşti jucăria diavolilor!

-Ei, nu chiar în cuvinte, părinte, zâmbi omul blând, ci doar îmi trimite ce am nevoie.

Călugărul se mai linişti puţin, dar tot gândi că omul acela, după ce era atât de lumesc, avea şi un orgoliu nemaipomenit. Dar nu-i nimic, poate că aceasta era încercarea trimisă lui de Cel de Sus. Poate că trebuia să îl lumineze pe acel nefericit, şi să îl îndrepte pe calea cea bună.

-Poţi merge cu mine, dar în oraşe, să mă laşi puţin în urmă, sau puţin înainte! Nu se cade ca un călugăr să fie văzut alături de un om de lume.

Omul se învoi, şi astfel purceseră la drum. Trecu o zi, trecură şi printr-un oraş - unde târgoveţul rămase puţin în urma sa, aşa cum se învoiseră, apoi, spre seară, făcură un popas pe malul unei ape.

-Sfinţia-ta, n-aş vrea să te supăr, dar...ai putea să îmi împrumuţi din merindele sfinţiei-tale?

Călugărul rămase uimit. Văzuse că omul pornise la drum cu doi saci mari de merinde. Oare le mâncase pe toate într-o zi? Ce-i drept, aşa răsfăţat cum arăta, era foarte posibil. Şi acum, tot la puţina lui merinde se lăcomea!

-Iată, fiule, dar să fii mai chibzuit! Se poate să nu ştii ce greu se câştigă pâinea, mai ales la mânăstire!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, şi iertare!

A doua zi, porniră iarăşi la drum. La un moment dat, trecură printr-un sat sărăcăcios, unde nu se vedea nici o biserică.Copiii alergau goi pe uliţe, iar sub un pom, văzu doi tineri care se giugiuleau.

"Ce s-o fi întâmplat aici?" gândi el. "Şi unde o fi parohul acestui sat?"

Curând, întâlniră un gospodar care se oferi să îi găzduiască. El le povesti că, din pricina sărăciei satului, nu avuseseră bani să îşi facă biserică, aşa că, mult timp merseseră la cea din satul învecinat - aflat de cealaltă parte a muntelui. Apoi, murind bătrânii, tinerii - ocupaţi cu grijile gospodăriei - avuseseră prea puţin timp să mai meargă la biserică. Mai ales că era aşa departe...Copiii erau prea mici ca să meargă singuri, părinţii munceau, şi astfel, după un timp, nimeni nu se mai duse. Moravurile deveniseră, încet-încet, mai libere.

Călugărul se întristă, dar se gândi, în acelaşi timp, că ar fi un bun prilej pentru a-i întoarce spre Dumnezeu. Hotărâ să rămână acolo mai multe zile.

Scoase toate cărţile de rugăciuni pe care le avea, şi începu să le citească în faţa lor, aşa cum făcea la mânăstire. Îi strânse pe copii în grupuri mici, şi le vorbi pe rând despre trebuinţa ascultării de Dumnezeu şi de părinţi. Îi strânse pe tineri, şi le vorbi despre trebuinţa unei vieţi curate, şi despre unirea în lor în Biserică. Apoi, facu o mare adunare, cu toţi oamenii satului, şi le vorbi despre neapărata trebuinţă de a merge la biserică duminicile şi de sărbători.

-Dar e departe, părinte! Mai bine ne laşi sfinţia-ta câteva cărticele, şi om citi aici.

Călugărul se gândi că era o ispită în calea lui, şi o mare încercare, dar nu ştia ce să facă mai departe. Hotărâ să se roage doar Domnului pentru luminare, iar dacă nu va primi răspuns, să plece oricum mai departe.

Atunci, se auzi glasul orăşeanului, de care şi uitase:

-Puteţi merge pe rând: o duminică unii, o duminică alţii. Iar cei care se duc, să caute să ceară de la preotul acela câteva rugăciuni pentru cei rămaşi acasă, şi predica zilei respective pe o foaie de hârtie, pe care să o citească celorlalţi la înapoiere.

La început, îi veni să se mânie de cutezanţa acelui mirean. Şi ce sfat lumesc putuse să dea! Cum să meargă pe rând - oare, în Casa Domnului nu trebuiau să se ducă toţi? Dar apoi, văzu că sătenii se luminaseră la faţă.

-Cred că asta am putea-o face! Putem hotărâ dinainte pe cei care ar merge duminica viitoare, apoi pe cei de duminica cealaltă, şi tot aşa. Pe urmă, fiecare şi-ar şti rândul.

Nu întrutotul mulţumit, dar văzând totuşi că acolo nu mai era nimic de făcut, îşi luă rămas-bun, şi porniră mai departe.

După câteva zile, întrucît se apropiau de mânăstire, voi să facă numărătoarea banilor strânşi pentru aceasta. Cu durere văzu că, pentru a-şi fi îndeplinit scopul pentru care fusese trimis, mai lipseau două pungi de galbeni. "Ei, asta e! Atât a vrut Dumnezeu" îşi spuse el.

-De ce eşti mâhnit, sfinţia-ta? îl întrebă târgoveţul. Ar mai trebui bani?

-Desigur, fiule, dar nu avem ce face. Doar dacă ai avea domnia-ta să îmi dai, dar n-aş prea crede.Nu te văd prea înstărit!

-Aşa e, sfinţia-ta, dar eu cred că, dacă Dumnezeu va voi, îţi va trimite. Trebuie doar să Îl rogi.

-Crezi că n-am făcut-o până acum, omule? Se vede că asta e voia Lui.

- Eu cred că El ştie nevoia mânăstirii voastre, şi vă va trimite. Mă voi ruga şi eu aşa cum o făceam pentru nevoile mele, şi El îmi răspundea.

Călugărul nu se mai supără, dar gândi că oricum, acel orăşean nu avea cunoştinţă despre căile Domnului. Viziunea lui era total copilărească, şi lipsită de înţelepciune.

A doua zi, pe când se apropiau de mânăstire, se încrucişară cu trăsura unui mare boier. Fără veste, acesta scoase capul pe geam, şi le aruncă două pungi cu galbeni.

-Fiica mea a suferit mult timp de o boală, şi de curând s-a vindecat, prin rugăciunile unui sihastru. El mi-a spus să aduc aceste două pungi la mânăstire, sau dacă nu, să le dau celor doi oameni pe care îi voi întâlni în drum, aproape de mânăstire.

Până să apuce să îi mulţumească, trăsura se şi îndepărtase.

Fericit din cale-afară, călugărul se întoarse spre orăşean.

-Uite că Dumnezeu ne-a ascultat! Acum, haide cu mine la mânăstire, să faci un popas binemeritat!

-Mulţumesc, sfinţia-ta, dar nu sunt vrednic. Sunt un om păcătos, şi nu ştiu nici măcar să mă rog cum trebuie. Mă bucur doar, din suflet, că ai avut folos în călătorie! Şi, mă iartă că te-am stânjenit până acum, prin nepriceperea mea.

Spunând acestea, îi sărută mâna, şi se îndepărtă cu iuţeală. Până să apuce el să îi mai spună ceva, abia se mai vedea, ca un punct colorat în praful drumului.

Mai târziu, după ce bucuria întoarcerii se mai ostoi, se gândi să îl viziteze pe acel sihastru binecuvântat, care le făcuse un dar aşa de mare. Găsi un pustnic bătrân, care trăia într-o peşteră în munte, şi se hrănea cu ciuperci, rădăcini şi pâine uscată, atunci când îi mai aduceau oamenii de jos. De cum îl văzu, acesta îi spuse:

-În sfârşit, venit-ai! Pentru că ai o mare râvnă în slujirea Domnului, El m-a încredinţat să îţi arăt ce îţi mai lipseşte.

-Mulţumesc, sfinţia-ta! Îmi lipsesc multe, asta ştiu.

-Nu chiar aşa de multe, ci doar una singură, şi mare: nejudecarea. L-ai judecat pe acel tîrgoveţ a fi nevrednic de slujirea Domnului alături de tine, şi el nu s-a supărat. A mers înapoia sfinţiei-tale în oraşe, şi ştii ce a făcut? Şi-a împărţit merindea săracilor. De aceea ţi-a cerut mai apoi.

În satul acela, ai făcut bine ce ai făcut, dar ai fi reuşit mai puţin fără rugăciunile lui. El a început să se roage pentru acei oameni de cum aţi intrat în sat.Şi sfatul bun pe care l-a dat i-a fost trimis de îngerul său păzitor. Deşi nu o soluţie desăvârşită, a fost totuşi un sfat bun, şi singurul lucru ce se putea face ca să îi dobândeşti pe oamenii aceia. Altfel, cu încetul, s-ar fi întors la obiceiurile lor.

Atunci când ai avut nevoie de galbeni, el s-a rugat alături de tine, din nou. Dar cu mare credinţă! El chiar a crezut că Dumnezeu îl va asculta, nu s-a îndoit nici o clipă. Şi Dumnezeu mi-a trimis mie păcătosului un înger în vis, care mi-a spus despre nevoia voastră, şi despre tot ce s-a întâmplat.

Auzind acestea, călugărul căzu la pământ, şi dădu slavă lui Dumnezeu.

Neştiute sunt căile Domnului, şi noi, păcătoşii, nu putem decât să ne lăsăm duşi de ele. "Căci cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" (I Corinteni, 2.16)

Între purtarea crucii şi "avem dreptul la fericire"

2011-05-18T17:49:00.004+03:00

Încă de când începem să dorim să urmăm o cale spirituală, ni se ivesc în faţă două alternative. De fapt, ele sunt mult mai multe, dar dacă le privim cu atenţie, vedem că se pot reduce la două, şi anume: calea crucii, a suferinţei şi sacrificiului permanent pentru Hristos - sau orice nume ar purta Divinitatea; şi calea devenirii prin "întregire" - ca să zic aşa. Adică, cea a devenirii treptate a mai mult decât suntem, dar fără suferinţă, doar prin acceptare şi acumulare. Aceasta din urrmă ne

Imaginea aparţine: www.len.ro/2010/04/ caldarusani-padurea-snagov/

spune că deja suntem perfecţi, că nu suntem deloc păcătoşi, şi de fapt, nici nu avem ce îndrepta la noi! Trebuie doar să mai acumulăm cunoaştere, pentru a deveni omnipotenţi, şi capabili să ne transformăm singuri vieţile. Şi, desigur, avem dreptul la orice fericire posibilă.

Desigur, fiecare va accepta una dintre cele două căi, funcţie de structura sa. Şi, ca să fim sinceri, mult mai mulţi vor opta pentru cea de-a doua! Este mult mai comodă, şi lipsită de riscuri, şi ne oferă totul fără a cere nimic în schimb! Este exact ceea ce ne spun, de fapt, şi psihologii care încearcă să ne "repare" după traume: avem dreptul la orice, avem dreptul la fericire, nu suntem păcătoşi, etc.
Doar că...în viaţă, lucrurile nu pot fi atât de simple! Ar fi minunat să fie aşa, dar...viaţa demonstrează, de multe ori, că nu este! Oricât de minunaţi am fi, oricât de buni, tot nu putem avea toate lucrurile la care simţim uneori că avem dreptul. Pare că există mereu ceva care ne împiedică - cu totul nedrept şi nejustificat uneori, după cum simţim noi. Şi, chiar dacă obţinem ceea ce am dorit, de obicei, fericirea nu durează mult, sau descoperim că, de fapt, ni se potriveau alte lucruri.
Poate că la fel este şi în domeniul spiritual: obţinem cunoaşteri după cunoaşteri, pe măsura puterilor noastre, încercăm să ne schimbăm destinul...Dar, până la urmă, ne dăm seama că nu suntem nici măcar la măsura degetului mic al unui sfânt. Asta, atunci când ne dăm seama! Şi pentru asta trebuie puţin har...Şi realizăm că de fapt, a doua cale este cea a magiei, şi nu a veritabilei spiritualităţi. Ocolim încercările şi suferinţele pentru că ne credem deja destul de buni aşa cum suntem, şi credem că merităm oricum tot ceea ce e mai bun. Apoi, acumulăm cunoaşteri pentru a ne schimba destinul, pentru a ascensiona, pentru a face ceea ce dorim noi - la modul spiritual desigur -.fără a mai fi împiedicaţi de cineva sau ceva.
Când mă gândesc la cele două căi îmi vin în minte spusele evanghelice pe această temă: despre "calea cea largă şi uşoară", şi respectiv, cea "strâmtă şi îngustă". Şi, ghiciţi, care dintre ele ducea la viaţă?

Totuşi, sunt conştientă că prima cale, cea a crucii, nu este foarte accesibilă oamenilor de acum. Aceştia sunt mai slabi spiritual, şi mai supuşi căderii decât cei din primele epoci ale creştinismului. Chiar şi cei mai buni dintre ei, cu greu ar putea ajunge la măsura unui apostol. Tocmai de aceea, am simţit că Divinitatea ne dă încercări mai uşoare, după structura noastră - şi chiar şi acelea ne par grele! Totuşi, un lucru l-am înţeles clar, şi anume că nu există devenire fără încercări. Şi da, suntem slabi, suntem nemernici, nu putem duce nimic la capăt de unii singuri. Nici vorbă să fim deja perfecţi! Desigur, în potenţialitate suntem Dumnezei, dar cât drum până la realizare!

Aşadar, adevărul este undeva la mijloc. Dacă am fi suficient de puternici şi de hotărâţi, am urma acea cale a crucii a sfinţilor şi apostolilor. Dar cum nu suntem, Dumnezeu ne-a îngăduit o cale intermediară - adică, o cruce mai uşoară, care să ne permită şi unele realizări personale, şi unele achiziţii pe parcurs - cel puţin, până când vom fi în stare să renunţăm singuri la ele, dacă vom fi. Adevăr spunea un părinte al Patericului, că oamenii de astăzi nu au aripi de foc, ci doar unele slabe şi neputincioase, care cu greu îi duc peste ape....
Poate că, în ultimă instanţă, a renunţa la tot ce avem ar însemna să renunţăm şi la avantajele pe care ni le oferă inteligenţa, talentele şi educaţia noastră, la legăturile de sânge şi de iubire, la cunoaşteri, la posesiunea unor obiecte dragi - cum ar fi cărţile, şi nu numai. Şi, nu suntem în stare încă... Poate ne-ar fi uşor să renunţăm la bogăţiile materiale, dar nu şi la cele sufleteşti şi spirituale. Încă suntem pe drum...

Sau altfel spus, cu cât ajungem să semănăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât suferim mai puţin, şi avem nevoie de mai puţine lucruri. Suferinţa ar reflecta, în acest sens, doar "inadecvarea" noastră, sau distanţa faţă de Sursă. Şi totuşi, simpla cunoaştere a acestor lucruri nu ne face mai buni...

Iată, în încheiere, ce frumos şi complet spune părintele Stăniloae despre acestea! Închei prin cuvintele înţelepte ale domniei-sale, care spun întocmai ceea ce am vrut şi eu - doar că, mai clar, şi mai complet:

"Când te socoteşti că eşti nimic, eşti mult mai mult decât cel care n-are această conştiinţă, căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conştiinţa că e nimic, el e nimic în grad sporit. A avea conştiinţa că eşti nimic înseamnă a avea o conştiinţă. Şi prin această conştiinţă, vezi nu numai nimicul tău, ci şi măreţia lui Dumnezeu." (D.Stăniloae)

Despre sacrificii şi situaţii "de trecere"

2011-04-29T19:11:00.003+03:00

Este greu să înţelegem ce înseamnă, de fapt, sacrificiul, care este semnificaţia lui. Atunci când rostim acest cuvânt, de multe ori ne vin în minte doar imagini cenuşii, de renunţare, strâmtorare şi regret. Poate chiar lacrimi...Mulţi oameni, chiar şi dintre cei luminaţi şi bine-intenţionaţi, nu îi înţeleg adevăratul sens.Ei au înţeles că este un fel de tribut necesar, şi se conformează, dar în interiorul lor nu simt bucurie. Uneori, sunt chiar nefericiţi şi frustraţi.

Imaginea aparţine: http://www.bibliaromana.com/verset/vers18.htm

Aceasta este prima etapă a vieţii spirituale, în care ne conformăm unor reguli, ştiind că sunt bune, dar fără a le prinde sensul, fără a le simţi. Dacă însă reuşim să trecem mai departe, să continuăm acest drum, totul devine mai uşor. Aceste reguli se vor încorpora în noi, vor deveni un fel de "reflexe condiţionate". Vom simţi din ce în ce mai puţin suferinţa, până ce ea va dispărea cu totul. Vom ajunge chiar în stadiul în care vom descoperi că, de fapt, nici nu aveam atâta nevoie de lucrurile pe care - aşa-zis - le-am sacrificat. Ba chiar, ne vom întreba cum de am avut odată atâta nevoie...
Totuşi, acesta nu este stadiul cel mai avansat. Stadiul următor ar fi acela în care renunţările nu ar mai fi privite deloc drept sacrificii. Ele ar fi determinate doar de iubire şi compasiune, şi atunci nu am simţi nici frustrare, nici durere, nici nemulţumire. Atunci când am vedea un om suferind de foame, bunăoară, i-am întinde pâinea pe care o avem în mână dintr-un simplu impuls de compasiune, fără a ne mai gândi ce sacrificiu facem, şi că nici noi nu avem suficienţi bani. Atunci când cineva dintre ai noştri, sau chiar un străin, ar avea nevoie de un ajutor - indiferent sub ce formă - am renunţa la liniştea noastră, la tabieturile noastre, la banii sau alte bunuri ale noastre, firesc, fără a resimţi nici o neplăcere, doar ştiind că acel om este în nevoie. Şi, am simţi chiar o mare bucurie că l-am ajutat, chiar dacă noi ne-am priva de un lucru anterior util pentru noi. De fapt, bucuria dăruirii este mai mare decât cea a păstrării. Nu întâmplător sfinţii, care de multe ori nu aveau nici două haine, şi nici ce pune sub cap, erau cei mai fericiţi dintre oameni, şi gata oricând să îi ajute pe cei în nevoie.
De fapt, după cum spune Jung, atunci când dăruim ceva, la acel lucru trebuie să se renunţe ca şi cum ar fi ars, pentru a renunţa, subconştient, şi la tendinţa de a primi ceva în schimb.Este un fel de "prelungire modernă" a ritualului jertfei arse pe altar a vechilor israeliţi.

Desigur, lucrurile sunt simple atunci când le privim astfel. Dar există în viaţă situaţii când nu putem înţelege de la început că ni se cere un sacrificiu, pentru a trece într-o nouă etapă. De fapt, acest sacrificiu nu este un "ritual sec", el este un lucru necesar pentru noi - atât pentru suflet, cât şi pentru viaţa materială, uneori. Doar că noi nu înţelegem, şi trecem acest lucru la "pierderi", şi plângem, şi ne întristăm. Nu înţelegem de ce trebuie să pierdem mereu câte ceva. Doar cu puţină lumină de Sus conştientizăm mai târziu că, de fapt, ne legasem copilăreşte de lucruri vechi - "jucării ale vieţii" - şi legarea aceasta ne ţinea în loc. Voiam să avem totul: şi vechiul şi noul laolaltă. Doar că acest lucru nu se poate...Şi atunci, dacă noi nu conştientizam că trebuie să renunţăm la vechi, eram puţin ajutaţi. Adică, pierdeam acel vechi!
După durerea şi jalea iniţială, înţelegem, totuşi, că acea pierdere trebuia considerată un sacrificiu " de trecere". În acest fel, probăm şi capacitatea noastră de a trăi dezlegaţi de lucruri fără de care credeam că nu se poate. Şi, capacitatea noastră de a accepta o penitenţă pentru multele greşeli înfăptuite pe cale.
Iar mai târziu, când nu vom mai fi atât de legaţi de lucruri, e posibil să le primim din nou! Pare un paradox să putem avea lucrurile numai după ce nu mai simţim nevoia de ele, dar e logic într-un fel. Cel de Sus ni le acordă numai atunci când nu mai riscăm să rămânem împotmoliţi în materie, când legăturile noastre cu lumea s-au slăbit într-atât, încât "a avea" şi "a nu avea" nu ar mai fi decât activităţi cu valoare relativă pentru noi.

Desigur, nu trebuie să cădem nici în excese. Cei care şi-au făcut un obicei din sacrificiu pentru a obţine astfel mai mare răsplată în Cer, şi renunţă aproape cu furie la toate lucrurile considerate "ispite", nu cred că se află mai aproape de Cer decât cei care fac sacrificii doar atunci când simt că e nevoie. Probabil există şi o beţie a sacrificiului, la fel de nesănătoasă ca şi cea a iubirii comodităţilor lumeşti. Nu mulţi oameni pot găsi măsura corectă, întrucât pentru aceasta e nevoie de discernământ - care este un dar al Duhului. Nu judecăm aici vieţile marilor nevoitori, ne gândim doar la o anumită categorie, la care probabil sacrificiul se poate grefa pe o oarecare subconştientă mândrie spirituală. În legătură cu aceasta, un sfânt părinte spunea - despre post, care este şi el o formă de sacrificiu - "mai bine mănânci carne, decât să te trufeşti că ţii post."

Dar, ca să nu judecăm, mai bine lăsăm pe fiecare să cântărească cât şi ce ar putea sacrifica - fără durere sau trufie. Cred că măsura capacităţii de sacrificiu este măsura spirituală la care am ajuns. Şi, de multe ori, puşi în situaţii concrete ale vieţii, vedem cu umilinţă că această măsură nu este chiar atât de mare pe cât credeam. De fapt, cred că un alt rol al acestor situaţii este şi acesta: de a ne vedea măsura proprie, şi a ne reda umilinţa.
Acestea fiind zise, în zilele noastre, cred că au redevenit actuale cuvintele unui sfânt părinte:

"Vrăjmaşul cel mai de seamă, pentru viaţa trăită în Dumnezeu, este grija de multe." (Sf.Teofan Zăvorâtul)

Despre schimbare şi nestatornicie

2011-04-17T16:02:00.002+03:00

Citeam de curând pe un site creştin despre extrema nestatornicie a sufletului omenesc, care i-a deteminat pe locuitorii Ierusalimului să Îl aclame pe Iisus o dată cu intrarea Sa în cetate, iar numai o săptămână mai târziu, să Îl răstignească. Prima reacţie ar fi să îi învinuim, să îi privim cu dezamăgire şi reproş. Şi, asta facem în toate situaţiile vieţii noastre, atunci când Ierusalimul nostru se preschimbă în răstignire.
Într-un fel, e normal, e omenesc. Dar, dacă ne amintim că El ne-a cerut să fim desăvârşiţi...Dificultatea constă în faptul că nu înţelegem de ce se petrec aceste lucruri: de ce iubirea sau prietenia veşnică, nu e chiar veşnică, de ce promisiunile se preschimbă în contrariul lor, de ce frumosul de altădată devine banal, sau chiar meschin.
Şi, înţelegem şi mai puţin atunci când aceste lucruri se petrec şi cu noi! Adică, atunci când ne dăm seama că nici noi nu suntem mult diferiţi: că nu putem avea mereu aceeaşi intensitate a sentimentelor, a idealurilor, nici măcar aceleaşi dorinţe. Că lucrurile care ne-ar fi făcut fericiţi cândva, acum ne fac doar să zâmbim.
Atunci, înţelegem măcar că această nestatornicie nu este chiar un rău absolut, ci doar face parte din natura umană. Din natura umană netransformată, sau în curs de transformare...

Desigur, nu trebuie doar să înţelegem acest lucru, şi gata, suntem absolviţi! Dar măcar, nu îi vom mai învinui atât de mult pe ceilalţi. Vom înţelege dorinţa lor sinceră de bine dintr-un anumit moment, şi schimbarea puerilă a acelei dorinţe în contrariul ei, în momentul următor. Fiindcă, asta suntem noi, cei în curs de transformare, cei în drum spre Împărăţie: copii cu pretenţii de adulţi. De fapt, marea majoritate a oamenilor nu sunt maturi din punct de vedere emoţional, şi se pare că acum, chiar şi la angajare, contează mai mult coeficientul de inteligenţă emoţională, decât IQ-ul.
Şi, ce vom face mai departe? Desigur, nu îi vom forţa să devină maturi peste noapte. Putem doar să ne rugăm pentru ei, să le trimitem gânduri şi energii pozitive. Şi, în acelaşi timp, să ne rugăm şi pentru noi, şi să încercăm să ne transformăm. Înţelegându-ne propriile nestatornicii - unele naturale în procesul evoluţiei - îi vom învinui mai puţin. Ce înţeleg prin "nestatornicii naturale"? Este, de fapt, fenomenul prin care creştem, evoluăm, şi nu ne mai putem dori aceleaşi lucruri la maturitate, ca şi în copilărie. Ce am spune despre un mare director care şi-ar dori de ziua lui aceeaşi minge de fotbal ca la 15 ani?

Desigur, există situaţii extreme: sentimente extrem pozitive transformate în extrem negative, trădări, mari nefericiri. Acestea nu mai pot fi privite cu îngăduinţă, dar pot fi "tratate" şi vindecate ca orice boală - a sufletului, sau a destinului. Iertând, ne vindecăm pe noi, şi cu timpul, şi pe ceilalţi.
Poate cele de mai sus pot părea simple vorbe, dar ele pot fi încercate, puse în aplicare. Totul începe cu un pas, pe care trebuie să îl facem noi-înşine. Apoi, următorii îi vor face Dumnezeu şi viaţa - în diferite moduri de manifestare.
Şi, cel mai important lucru este, atunci când încheiem o situaţie, să nu plecăm "trântind uşa" (psihologic vorbind), sau lăsând în urmă o uşă perfect ferecată. Să ne gândim doar că Dumnezeu lasă, pentru fiecare dintre noi, şi în toate situaţiile în care am greşit, o uşă deschisă, sau măcar întredeschisă...

Despre intrarea în Ierusalim

2011-04-14T16:36:00.006+03:00

S-au spus atâtea lucruri despre această mare sărbătoare, încât pare de prisos să le mai reluăm. Aşadar, lăsând semnificaţia teologică clasică, voi prelua doar interpretarea unui verset evanghelic legat de această sărbătoare, aşa cum o găsim la Jacob Lorber. Am mai vorbit despre acest mare - şi totuşi prea puţin cunoscut - profet modern, dar cine doreşte să îl cunoască, e bine să citească măcar câteva dintre cărţile scrise de el sub dictarea "vocii din inimă."
Aşadar, mă voi referi aici la un pasaj care descrie pregătirea intrării Mântuitorului în Ierusalim:
"Au adus deci asina şi mânzul, şi desupra lor şi-au pus vestmintele, iar El a şezut peste ele." (Matei21.7)

Imaginea aparţine: http://www.trilulilu.ro/lianaa/867b780e83cdd2

Pare un pasaj scurt şi sărac, care nu spune mare lucru afară de unele fapte banale. Totuşi, după cum vom vedea, până şi cele mai banale pasaje poartă semnificaţii profunde, psihologice şi spirituale. Se poate observa cu uşurinţă că adepţii unor scrieri complicate prin care îşi hrănesc orgoliul (gnostici, şi din alte doctrine asemănătoare) nu au ajuns nici măcar la înţelepciunea necesară descifrării acestor pasaje simple. Şi e un lucru oarecum firesc, cât timp această înţelepciune este un produs al harului, şi nu al studiului.
Aşadar, ce ne spune, de fapt, acest verset? Asina reprezintă iubirea smerită a adevăraţilor căutători ai adevărului. Iniţial, ea se află "legată", în lume - prinsă în tot felul de legături determinate de obligaţiile lumeşti, şi de efectele karmice. Dar, atunci când Dumnezeu observă un astfel de suflet, plin de iubire sinceră şi de bune intenţii, îşi trimite mesagerii să îl dezlege: "Mergeţi în satul care este înaintea vostră, şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi îi aduceţi la Mine./Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi zice că îi trebuie Domnului; şi le va trimite îndată." (Matei 21.2-3)
Desigur, faptul de a fi dezlegaţi nu înseamnă că vom rupe imediat toate legăturile lumeşti (prea puţini au o asemenea chemare), dar ne vom detaşa de lume, care nu va mai însemna prea mult pentru noi. Vom trăi în lume ca şi cum nu am fi în ea, după cum se explică într-o epistolă a lui Pavel.

Aşadar, asina este adusă, şi ucenicii şi-au pus deasupra ei veşmintele. Aceste veşminte semnifică înţelepciunea veritabilă, obţinută numai după ce sufletul a trecut proba iubirii şi smereniei. Este înţelepciunea "dăruită", şi nu cea naturală, dobândită. Ea este extrem de simplă - veşmintele ucenicilor erau simple şi sărăcăcioase. Nu are zorzoane, nu străluceşte prin aurituri. Totuşi, ea valorează mai mult decât toate zorzoanele teologice "de împrumut".
În acest suflet, plin de iubire, şi dăruit apoi cu înţelepciunea veritabilă, Domnul poate poposi cu uşurinţă. El "se aşează deasupra", şi conduce asina spre Cetatea Ierusalimului - care semnifică acel Ierusalim ceresc. Este o înaltă stare a spiritului, corespunzătoare iluminării, sau chiar mântuirii. Sufletul condus de Dumnezeu nu mai poate greşi drumul, el se îndreaptă direct spre acea regiune spirituală numită, în alt loc, Împărăţia Cerurilor.
Acelaşi "loc" este numit, în epopeea hindusă Bhagavad-Gita: Hastinapura (Oraşul elefanţilor), şi poate fi cucerit numai după ce are loc între bătălia dintre elementele inferioare ale personalităţii omului - Kuravaşii - şi aspectele superioare ale naturii sale - Pandavaşii. De fapt, este vorba despre aceeaşi realitate, spusă în alţi termeni: şi creştinul trebuie să lupte permanent cu "omul dinafară" - care "se trece din zi în zi", pentru a asigura victoria "omului dinăuntru".

Deci, acest scurt verset evanghelic concentrează, în puţine cuvinte, întreaga cale iniţiatică creştină. Ce vrea Dumnezeu de la noi? Iubire şi semerenie, care se obţin numai după ce luptăm cu propria natură, şi cu ispitele dinafară. Asinul semnifică tocmai smerenia extremă. Mântuitorul ar fi putut alege cel mai mândru cal, un armăsar, pe care să îl împodobească cu cele mai scumpe veşminte. Dar, el a vrut să arate că nu faima şi orgoliul naşterii, sau al talentelor noastre, va atrage asupra noastră privirea Lui.
Apoi, El ne va trimite înţelepciunea simplă, veritabilă. Şi de aici, calea spre mântuire este mai uşoară. Desigur, chiar şi înţelepţii mai pot greşi, pentru că natura umană nu poate fi învinsă întrutotul până ce nu vom deveni asemeni Lui. Dar, prin călăuzirea Lui - sau a Maestrului interior trezit în noi - vom putea depăşi mai uşor greşelile.

Iată ce frumuseţe şi simplitate ascund chiar şi cele mai simple versete evanghelice! Pentru cine doreşte să afle mai multe, vă recomand să citiţi întreaga carte "Interpretarea Sfintelor Scripturi" de Lorber.

Fie să ajungem şi noi să fim chemaţi, şi dezlegaţi precum acea asină! Şi chiar mai departe...

Despre ipoteza gnostică asupra mântuirii

2011-04-10T11:24:00.004+03:00

Întrucât în ultimul timp au fost reluate - desigur, sub alte nume - ipotezele gnostice asupra vieţii şi învăţăturilor lui Iisus, m-am gândit să îmi spun părerea de simplu ucenic creştin. Desigur, în zilele noastre, când există atâtea posibilităţi de informare, şi mai ales, există libertatea gândirii, nimic nu mai este chiar simplu! Într-un fel, tocmai datorită acestei libertăţi, mântuirea a devenit un proces mai complicat decât înainte. Dar desigur, era o evoluţie necesară, pentru că este mai bine să ne poticnim, şi chiar să rătăcim, în libertatea noastră, decât să fim conduşi forţat pe o cale zisă sigură.
Aşadar, la nivelul la care mă aflu, nu mi-au fost îngăduite mari şi importante descoperiri, dar atât cât am înţeles cred că este de-ajuns. Deşi sunt unele lucruri asupra cărora sufletul meu, sau ghidarea de Sus nu îmi trimite nici o părere (probabil, pentru a-mi dezvolta discernământul), sunt câteva, de bază, pe care le-am simţit pe deplin adevărate. Şi în primul rând, faptul că mântuirea nu are loc prin cunoaştere - oricât de înaltă teologic ar fi ea. Nu prin minte, prin intelect, se ajunge la Dumnezeu! Desigur, mintea luminată poate aduce mari servicii, poate constitui un izvor de înţelepciune pentru sine şi ceilalţi. Dar, cum ajunge această minte să fie luminată? Este vorba tot de har - care nu se trimite pentru studiul marilor subtilităţi teologice, ci pentru iubirea interioară, şi dorinţa sinceră pentru bine şi adevăr.
Desigur, atunci când discipolul intelectual are o dorinţă arzătoare de adevăr, poate primi unele sclipiri de har, care să îl ajute să înţeleagă unde se află, şi cât drum mai are de parcurs. Dar, nimeni nu va ajunge la iluminare doar prin studiul unor texte oculte, sau al unor învăţături secrete ale marilor Maeştri. Desigur, ele pot aduce o cunoaştere necesară, pot pregăti drumul - dar numai atunci când sunt înţelese. Dacă doar ne închipuim că am înţeles, nu facem decât să acumulăm informaţii, cum sunt şi acelea din fizică, chimie, inginerie, etc.
Şi falsa înţelegere este periculoasă pentru că îl determină pe discipol să stagneze. El crede că este extraordinar de luminat pentru că a înţeles mari adevăruri teologice, dar de fapt, se află tot la nivelul de început. Mai mult, aceste cunoaşteri, fie ele înţelese sau nu, sunt o sursă de orgoliu subconştient, care este o adevărată otravă spirituală. Un sfânt părinte spunea următoarele: "Între păcat cu smerenie, şi desăvârşire cu mândrie, mai bine primit este primul."
Acesta este cazul căii gnostice. Dacă luăm, de pildă, "Pistis Sophia", care este textul de căpătâi al bibliotecii gnostice, cele de mai sus se aplică în întregime. Nu sunt îndeajuns de avansată pe cale pentru a spune cu siguranţă dacă această carte este benefică pentru spirit, sau nu. Dar, am înţeles un lucru: ea poate conţine cunoaşteri adevărate, însă nu mântuitoare. Faptul de a cunoaşte din ce regiuni cereşti s-au încarnat cei doisprezece apostoli, şi din care regiune a Primei Porunci şi Primului Mister şi-a luat Hristos haina de lumină, nu aduce nici un folos sufletului ca atare. Sunt doar cunoaşteri, ele pot fi adevărate, dar nu transformă sufletul.
Nici nu pot spune cu siguranţă dacă aceste cunoaşteri le-au fost revelate de către Hristos, aşa cum spune textul. Încă un lucru de luat aminte: în tot textul, El este numit Iisus, şi niciodată Hristos. Aşadar, în mod subtil, se pune accentul pe umanitatea, şi nu pe divinitatea Sa. Lucru care se leagă cu acea ipoteză puerilă a căsătoriei Sale cu Maria Magdalena.
Concluzia mea, după ce am citit câteva astfel de texte esoterice, este aceea că gnoza nu constituie, de fapt, o cale iniţiatică. Ea este doar un cumul de cunoaşteri, folositoare doar după ce un discipol a dobândit harul, care să îl ajute să determine cu precizie ce e adevărat, şi ce nu. Iar harul se dobândeşte prin singura cale arătată de Hristos: iubire, jertfă, rugăciunea inimii. Nu prin orgoliul cunoaşterii intelectuale!
De fapt, aceasta este o mare capcană luciferică, în care cad mulţi intelectuali. Sub pretextul cunoaşterii adevărului ascuns, mulţi oameni inteligenţi şi culţi îţi cultivă orgoliul. Acei creştini gnostici de la începuturi probabil că au fost mari învăţaţi ai vremii, cărora calea arătată de Hristos nu le-a sunat prea bine. Să meargă ei spre mântuire alături de toţi coate-goale neciopliţi şi ignoranţi? Nu poate fi posibil aşa-ceva, s-a strecurat pe undeva o eroare! Iisus trebuie să fi lăsat şi nişte învăţături ascunse, pentru oameni culţi şi deosebiţi ca ei. Ei desigur că au alte şanse la mântuire decât ignoranţii zdrenţăroşi!
Şi, această atitudine a continuat în timp, cu rozacrucienii, masonii, şi alte societăţi secrete, zise depozitare ale unei mari cunoaşteri. Desigur, printre rozacrucieni au fost mulţi oameni mari, care probabil au dorit cu ardoare adevărul. Dacă ne gândim doar la Paracelsus...Dar, nici chiar aceştia nu cred că au fost mulţumiţi de adevărul descoperit, care nu putea fi decât parţial. Adevărul întreg se obţine doar prin har.
În plus, toate aceste ritualuri şi secrete, toate aceste titluri pompoase de Cavaleri ai nu ştiu căror rituri, obţinute în urma unor ceremonii complicate, consituie un praf în ochii orgolioşilor, care nu realizează că acestea îi îndepărtează de poruncile adevărate ale lui Hristos. Nu ştiu mulţi maeştri de grade mari care să îşi fi păstrat smerenia, care să se aplece asupra aproapelui lor căzut pe stradă ca să îl ridice, chiar dacă e plin de noroi, care să îşi dea prisosul celor sărmani, care să ofere adăpost în vilele lor celor fără acoperiş, fie şi pentru o noapte. Ce ne spune Hristos? "Hrăniţi pe cei flămânzi, îmbrăcaţi pe cei goi, cercetaţi-i pe cei bolnavi, şi pe cei din închisori." "Ceea ce faceţi unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai mei, Mie îmi faceţi."
Şi chiar dacă aceşti mari maeştri ai cunoaşterii oculte mai lasă, din când în când, sume pentru operele de binefacere, acestea sunt doar din prisosul lor, cărora le mai rămâne destul pentru o viaţă îmbelşugată.

Dar, să luăm un simplu aspect, ca să înţelegem cu adevărat dacă această cale a cunoaşterii este o veritabilă cale spre mântuire. Să ne gândim la roadele ei. Aşa spune Hristos: "După roadele lor îi veţi cunoaşte." Câţi sfinţi gnostici sau rozacrucieni se cunosc în istorie? Adică, urmând acestă cale, cine a ajuns la potenţialul maxim creştin? Răspunsul cred că este evident.
Calea creştină simplă, smerită, a dăruit mulţime de sfinţi. Şi, nu toţi erau oameni simpli! Au existat şi sfinţi extrem de învăţaţi: Sf. Ioan, Scărarul, Sf.Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nissa, Sf. Arsenie cel Mare, Sf. Nicolae, etc. Dar, cu toate că au iubit studiul, şi cunoaşterea, ei au simţit că acesta nu era de-ajuns. Ei au respectat, în primul rând, poruncile creştine de bază. Chiar şi ajunşi la mari funcţii bisericeşti - ex. Sf.Vasile, sau Sf.Nicolae - şi-au păstrat o mare smerenie, şi detaşare de bunurile pământeşti. Ei nu au folosit nimic din ceea ce funcţia le oferea pentru propriul lor privilegiu. Un exemplu de la noi este Sf.Calinic de la Cernica - un episcop model, la a cărui moarte nu s-a găsit în camera sa nici măcar o haină în plus.
Acum, nu înseamnă că supraevaluez Biserica, ale cărei racile le-am semnalat în alte postări. Este vorba doar de oamenii care au urmat calea creştină originară, lăsată de Hristos. Dacă ei sunt din Biserică, sau din afara ei, valoarea lor este la fel de mare.
Şi tot legat de roade, mai semnalez un aspect. Evangheliile spun că învăţăturile lui Hristos erau "cu putere". Adică, El nu doar vorbea şi expunea cunoaşteri, el avea puterea de a vindeca, de a materializa obiecte, de a izgoni demoni. La fel şi apostolii, şi sfinţii care I-au urmat. O simplă întrebare: câţi adepţi gnostici, rozicrucieni, sau sau ai altor doctrine secrete au făcut aceste lucruri? Hai să le lăsăm pe cele mai grele, şi să ne referim la cele "la îndemână", ca să zic aşa. Fenomenul legărilor malefice - al farmecelor, în mod popular - este destul de întâlnit. Este un fenomen energetic cert, aşa cum pot spune toţi cei care au simţit, sau au lucrat vreodată, cu energiile subtile. Ei bine, când se întâmplă cuiva acest lucru, merge la vreun maestru gnostic sau rozicrucian să îl dezlege?

După cum spuneam, concluzia care reiese este aceea că gnoza nu este o cale, ci doar un compendiu de cunoaşteri, un fel de bibliotecă. Şi, ea va fi cunoscută şi înţeleasă pe deplin abia după ce vom urca un prag spiritual, după ce vom primi o părticică de har. Până atunci, ar fi o muncă inutilă de memorare. Dar, dacă ne gândim mai profund, după primirea harului, cunoaşterile se revelează direct. Nu cred că mai avem nevoie atunci de biblioteci...

Acestea au fost doar câteva gânduri pe care le-am crezut folositoare de cunoscut pentru toţi cei care căutăm adevărul. Dacă altcineva gândeşte altfel, este liber să probeze! La aceasta e bună libertatea de gândire: poţi să probezi orice. Şi, e chiar bine să facem aşa, pentru că numai cunoaşterile obţinute astfel le considerăm ale noastre pe deplin.
Şi, iată ce ne spune un alt sfânt părinte al Filocaliei:

"Din dragoste sinceră se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează cel din urmă bun dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu (al teologiei)." (Sf.Talasie Libianul)

Linkuri utile:
http://childagain.wordpress.com/2009/02/11/despre-deosebirea-dintre-iniierea-prin-cunoatere-i-cunoaterea-mntuitoare/

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (IV)

2011-04-08T16:23:00.006+03:00

Şi, iată că am ajuns şi la ultima parte a acestui expozeu, referitoare la problemele controversate ale învăţăturilor şi vieţii lui Iisus. În mod normal, nu aş fi vorbit despre aceste lucruri, pentru că nu mă consider cea mai în măsură. Dar, întrucât în diferite medii se iscă discuţii şi controverse, şi sunt mulţi intelectuali care privesc lucrurile strict intelectual, ca pe nişte ipoteze de lucru obişnuite, m-am gândit să ofer măcar un punct de vedere al cuiva aflat "la graniţă". Un antevasin - ca să adopt o expresie din cartea iniţiatică a unei scriitoare americane - "Mănâncă, roagă-te, iubeşte." Antevasinul este o expresie tibetană pentru cel aflat "la graniţa" dintre lumea materială şi cea spirituală. De fapt, literal ar însemna "cel aflat la liziera pădurii". El nu a intrat încă deplin în pădure, mai vede casele şi oamenii, dar nici acestora nu le aparţine pe deplin. Sunt mulţi astfel de ucenici spirituali, şi această postură nu este întotdeauna cea mai fericită pentru ei.

Aşadar, să luăm ipoteza învăţăturilor secrete pe care le-ar fi oferit Iisus unor ucenici preferaţi. Sincer, nu ştiu cum să explic mai bine felul cum simt eu lucrurile - pentru că "a simţi" se referă la ceva subiectiv. De fapt, de multă vreme, atunci când ceva nu se suprapune adevărului - chiar dacă eu nu cunosc multe despre problema respectivă - o simt ca şi cum ar fi ceva în neregulă într-o casă bine aranjată. Ca pe un fald al unei perdele care nu e în rând cu celelalte - ca să mă refer la un lucru practic care chiar mă deranjează.:) Şi, aceste ipoteze senzaţionale asupra învăţăturilor secrete ale lui Iisus, sau asupra căsătoriei, sau iubirii Lui secrete pentru Maria Magdalena, îmi apar drept mai multe falduri deranjate. Nu pot spune de ce, dar când am citit aceste lucruri, am simţit clar că erau poveşti menite să producă senzaţie. Ca şi cum erau create de nişte copii care inventează lucruri, sau pun cap la cap lucruri diferite, şi care nu se leagă, pentru a ajunge la o poveste frumoasă cu care să atragă atenţia părinţilor.
Desigur, printre acele lucruri disparate erau şi adevăruri, dar imaginea de ansamblu nu era un adevăr. De exemplu, adevăr ar putea fi faptul (şi îl simt ca atare) că Iisus i-a acordat o atenţie şi un statut deosebit Mariei Magdalena - pe care a socotit-o un apostol de talia lui Petru. Poate chiar mai mare, dovadă faptul că ea a fost prima care L-a văzut după Înviere. Toate acele semne prezente în "Cina cea de taină" a lui Da Vinci pot indica faptul că ea avea un statut deosebit printre apostoli, lucru neînţeles şi detestat de aceştia. Şi unele evanghelii apocrife - ex. Evanghelia după Toma - accentuează statutul ei deosebit, şi părerea lui Iisus că femeile nu se deosebesc de bărbaţi în privinţa chemării apostolice. Aceste lucruri au fost considerate "necanonice" şi omise din învăţăturile Bisericii.
Desigur că, în acele condiţii, oamenii cu o gândire comună nu puteau accepta altă explicaţie decât pe aceea a iubirii omeneşti a lui Iisus pentru ucenica Sa. Chiar şi apostolii, fiind crescuţi şi educaţi în cutumele societăţii iudaice, nu puteau vedea cu ochi buni acestă preţuire a lui Iisus, şi probabil, unii dintre ei nu îi găseau o altă explicaţie! Deşi apostoli, Evangheliile relatează multe situaţii în care ei nu i-au înţeles nici învăţăturile şi pildele, şi se simţeau dezorientaţi. Probabil abia după coborârea Sfântului Duh asupra lor au reuşit să înţeleagă mai multe.
Aşadar, preţuirea lui Iisus se datora faptului că El ştia că femeile au un potenţial spiritual egal cu bărbaţii, şi chiar o capacitate de iubire şi jertfă superioară lor. În plus, Maria Magdalena dovedise personal acest lucru, şi deşi avea atâtea calităţi, avea şi o mare smerenie - însuşire pe care El o cerea în primul rând. Probabil că El ar fi voit să îi dăruiască ei păstoria Bisericii, dar a înţeles ce conflicte şi neînţelegeri ar fi produs acest lucru. Nici sufletele simple ale apostolilor nu ar fi acceptat atât de uşor întâietatea unei femei, darmite ceilalţi credincioşi!
În plus, cine cunoaşte cât de cât ce înseamnă un Avatar, o persoană divină, poate înţelege cu uşurinţă că acesta depăşise demult etapa iubirii sentimentale. Chiar şi oamenii obişnuiţi, atunci când urmează o cale spirituală, încep să se detaşeze de acest aspect al iubirii legat de teluric, cu atât mai mult o fiinţă divină! În plus, El şi ca om fiind, a urmat o anumită iniţiere, ajungând, după unele surse, la gradul al şaptelea. Dacă ne gândim ce înseamnă asta, putem înţelege cât de puerilă apare ipoteza că El ar mai fi fost stăpânit de emoţii, de astral.
Aşadar, orice ar fi fost Sfântul Graal, el nu putea fi pântecul Mariei Magdalena!

Ca să ne întoarcem la acele învăţături secrete, trebuie să spunem simplu că, dacă ar fi existat, ar fi contrazis însăşi esenţa creştinismului. Evanghelia - în traducere din greacă: "veste bună" - trebuia să fie o veste bună pentru toţi, nu doar pentru câţiva privilegiaţi. Acesta este, de fapt, şi mesajul adus de Iisus: mântuirea este a tuturor: şi a vameşilor, şi a desfrânatelor, şi a celor mai mari păcătoşi. Şi (mai ales) a celor simpli, fără carte, şi cu inima curată. Toţi apostolii făceau parte dintre "cei simpli". Puţinii farisei care l-au urmat - Nicodim, Natanael, Iosif - cu toată ştiinţa lor, nu au ajuns la statutul apostolilor. Dimpotrivă, ştiinţa mai mult i-a împiedicat.
De ce nu a vorbit Iisus despre tainele iniţierii, despre deschiderea centrilor energetici, şi chiar despre tainele universului? Simplu, pentru că El a adus o altă cale - şi tocmai în aceasta stă "noutatea" creştinismului. Calea Lui era mai simplă, El spunea doar: aveţi grijă de practica vieţii, iubiţi, faceţi milostenie, rugaţi-vă, iertaţi, şi la timpul potrivit, Eu vă voi trimite Mângâietorul (Duhul sfânt), care vă va deschide centrii, şi mintea spre cea mai înaltă înţelepciune. Aşadar, El se implica activ în drumul iniţierii, iar cunoaşterea o făgăduia după ce omul va atinge statura potrivită. Atunci, el va putea primi teo-logia adevărată - adică cunoaşterea revelată!
Dacă ne putem referi la o tehnică discipolară adusă de Iisus, singura care ne vine în minte este rugăciunea Tatăl nostru. Prin extensie, putem spune că el se referea, de fapt, la rugăciunea inimii. Aceasta este cea mai puternică "tehnică" de evoluţie discipolară creştină, şi efectele ei sunt comparabile cu ale meditaţiei. Poate chiar mai mari, întrucât rugăciunea implică automat o stare de smerenie, de vedere a păcatelor noastre, fără de care nu există evoluţie adevărată.

Acum, din ce în ce mai mult, auzim despre tehnici de activare a ADN-ului, astfel încât să putem folosi toate cele 12 catene existente (dintre care 10 pur energetice). În acest mod, am avea acces la toate acele caltăţi zise "paranormale": clarviziune, levitaţie, dematerializare, teleportare, etc. Mai mult, am putea atinge starea de înălţare - adică, transformarea trupului mostru material în energie pură - după cum a postulat şi Einstein că ar fi posibil la viteze superioare luminii.
Acesată abordare "ştiinţifică" a problemei nu spune, de fapt, nimic nou. Aceste celebre tehnici de activare a ADN-ului sunt cunoscute de milenii, şi ele sunt: meditaţia, rugăciunea, diferite exerciţii şi posturi cu rol în deblocarea centrilor şi canalelor energetice. Poate că actualmente s-au descoperit alte tehnici de meditaţie, alte posturi, dar principiul este acelaşi.Şi oricum, acestea sunt doar un suport. Esenţial este ceea ce trăim în interior, modul cum reuşim să dobândim controlul astralului şi mentalului nostru - adică, "să ne despătimim." Acea activare a ADN-ului, sau trezirea, sau iluminarea, o vom dobândi tot în momentul când El va îngădui. Din cele de mai sus, e lesne de înţeles că activarea ADN-ului este doar un efect al unor tehnici spirituale. Cei vechi nu ştiau despre ADN, dar unii ajungeau să facă minuni: vindecau, levitau, ajungeau instantaneu acolo unde le cerea Dumnezeu.În mod cert, ADN-ul lor se schimba, pentru că un om obişnuit nu ar fi ajuns să facă aceste lucruri.
Apropos de aceasta, Iisus a spus: "Dacă mă veţi urma, veţi face şi voi cele ce fac eu, şi chiar mai mari decât acestea." Aşadar, El ne-a făgăduit, indirect, să ne schimbe ADN-ul (chiar dacă am fi oameni obişnuiţi, fără carte, sau din clasa de jos), cu condiţia să mergem pe calea evanghelică. Pare uşor, dar nu e chiar aşa! În zilele noastre, e mai uşor să aplici tehnici complicate, decât să urmezi poruncile lui Hristos într-o societate aservită banului şi intereselor.

Din nou, am vorbit cam mult, dar sper că măcar am adus nişte motive de gândire. Ca să închei într-un mod simplu, iată ce spune Sf.Maxim Mărturisitorul despre cele mai simple "tehnici spirituale":

"Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul."

Linkuri utile:
http://www.sfaturiortodoxe.ro/rugaciune.htm

Despre propria responsabilitate

2011-04-08T10:13:00.002+03:00

Fac o paranteză între episoadele referitoare la Iisus, pentru a mă ocupa de o temă ce a intervenit pe parcurs, şi este totuşi importantă. Este vorba despre ceea ce dorim noi de la lume, de la oameni, şi respectiv, ceea ce facem - sau nu - pentru a obţine acestea.
Majoritatea oamenilor se limitează la a dori, crezând că în acest fel au făcut deja totul - sau măcar, cea mai mare parte. Restul îl lasă în seama celorlalţi, a sorţii, a lui Dumnezeu. Într-o oarecare măsură, nu este chiar greşit, întrucât intenţia este cea mai mare forţă din univers, după cum spune înţelepciunea toltecă. Dar, nu este complet! Nici chiar Dumnezeu nu va face totul pentru noi, pentru că El ne-a acordat privilegiul de a fi "co-creatori ai vieţii noastre" - după cum spune Edgar Cayce.
Aşadar, atunci când dorim să realizăm un lucru, să obţinem ceva, a ne limita doar la a dori, făcându-i pe ceilalţi responsabili de rezultate, apare drept un lucru cel puţin pueril. Iar când mai ajungem să şi suferim din cauza aceasta, înseamnă că nu am înţeles chiar nimic din viaţă şi legile ei.
Cele de mai sus par truisme, şi majoritatea oamenilor vor zâmbi, gândindu-se ce lucruri banale pot spune. Dar sunt momente în viaţă când şi aceste truisme ajung să nu mai fie recunoscute. Mai bine-zis, le cunoaştem, dar nu credem că ele ni se aplică şi nouă. Noi suntem întotdeauna un caz special, şi ceilalţi ar trebui să ştie mai bine cum să se poarte cu noi, mai ales dacă ne cunosc! Ar trebui să ştie ceea ce vrem noi de fapt, şi ceea ce ne poate răni. Ar trebui să ştie ce să facă, şi cum să facă, pentru ca noi să ne simţim bine, şi situaţiile să fie salvate.
De acord, până într-un punct, dar...atunci, unde mai suntem noi, subiectul acţiunii? Ne limităm la a fi doar obiect? Ceilalţi să facă, să simtă pentru noi...dar rolul nostru, care este? Unde este responsabilitatea noastră?
Şi aici, ajungem la punctul principal al problemei. Poate că această dorinţă de a lăsa totul în seama celorlalţi reprezintă, de fapt, o fugă de responsabilitate. Ne dorim unele lucruri, dar nu vrem să ne asumăm şi riscurile. În primul rând, riscul de a suferi. Atunci când lăsăm totul în seama celorlalţi, problema este mult simplificată. Doar aparent, întrucât suferinţa tot apare: prin blamarea celorlalţi (pentru că nu fac ceea ce aşteptăm de la ei), şi prin neîmplinire.

De fapt, totul ar fi mult mai simplu dacă am privi lumea exterioară ca pe o oglindă a celei interioare, după cum spune David Icke. Ceea ce fac ceilalţi este doar o oglindă a ceea ce simţim, sau suntem noi, în interior. "Lumea îţi înapoiază ceea ce ai dat tu lumii", spune şi înţelepciunea hindusă. Atunci când noi dăruim nesiguranţă, nehotărâre, în mod sigur, acelaşi lucru vom primi în interacţiunile cu cei din jur. Până şi atitudinea "nu ştiu ce să fac" se reflectă în exterior, prin faptul vizibil că "nimic nu se întâmplă". Îi învinuim pe ceilalţi că nu ne înţeleg, că nu fac nimic pentru noi, dar noi am declanşat această situaţie.
Dar atunci când vom accepta pe deplin să fim subiecte, şi nu obiecte ale propriei vieţi, vom vedea că totul se va schimba. Vom începe cu adevărat să trăim! Poate vom mai greşi în acţiunile noastre, poate vom mai suferi, dar măcar, vom avea mulţumirea interioară că am făcut tot ceea ce depindea de noi. Dacă am făcut ceea ce depindea de noi, şi lucrurile tot nu s-au schimbat aşa cum am dorit, atunci într-adevăr, am putea spune că nu am fost noi de vină. Sau, că nu era un curs valabil al evenimentelor. Dar măcar am încercat, am trăit, şi nu ne-am lăsat trăiţi. Dumnezeu îi apreciază pe cei curajoşi, pe cei care îşi asumă riscuri.
În acest sens, îmi plac tare mult cuvintele reginei Isabela de Castilia adresate lui Cristofor Columb, înainte de a pleca în marea lui călătorie:
"Şi dacă pământul pe care îl cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea, pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala."

Acesta este adevărul spiritual pe care trebuie să îl simţim...

Linkuri utile:
http://documentaresifilmespirituale.blogspot.com/2011/04/noi-ne-cream-propria-realitate-david.html

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (III)

2011-04-07T16:12:00.003+03:00

Şi, iată că am ajuns la "miezul" problemei - ca să zic aşa - adică, la modul cum este perceput Iisus însuşi de către simplii credincioşi - creştini şi necreştini - versus percepţia oferită de Biserică. Poate faptul că m-am referit şi la necreştini ar putea stârni controverse aprinse, dar fapt este că, aşa cum spun chiar Evangheliile, Hristos a fost trimis pentru toate neamurile, nu doar pentru iudei. Chiar dacă alte popoare sau culturi nu îi recunosc divinitatea, totuşi personalitatea extraordinară a profetului Iisus a lăsat urme adânci şi acolo. Coranul este plin de referiri la Issa şi mama lui Miriam (şi de asemenea cele mai importante personaje ale Vechiului Testament se regăsesc acolo, începând cu Avraam, Isaac şi Iacob). Hinduiştii şi budiştii îl recunosc şi ei a fi fost un mare profet, un maestru iniţiat. Tibetanii se pare că ar avea chiar şi o evanghelie despre Iisus : http://nibiru-sfarsitul-lumii.blogspot.com/2011/04/marele-sfant-issa.html
Mai mult, chiar şi în zilele noastre, în locurile unde a trăit şi a pătimit El, ca şi în locurile închinate maicii Sale din Palestina şi Israel, vin să se închine mulţi credincioşi aparţinând altor religii, şi în principal musulmani. Ei vin atunci când sunt în mari boli şi suferinţe, şi nu pot găsi leacul altfel.
Această imensă amprentă asupra atâtor culturi şi religii este evident că nu putea fi lăsată de un simplu om, fie el şi dotat cu capacităţi paranormale. Krishna, Budha Gautama, Hermes Trismegistos, Orfeu, Iisus nu au fost simpli oameni care au evoluat până la stadiul de maeştri spirituali. Ei au fost mult mai mult: au fost Avatare, încarnări periodice ale unor mari puteri cereşti. Au fost spirite extrem de avansate, superioare chiar îngerilor, trimise printre noi cu misiuni. De fapt, îngerii le-au vestit apariţia, şi i-au însoţit în cele mai importante momente ale vieţilor lor, dar ei au fost doar mesageri. Despre Iisus, de exemplu, iată ce spune Pavel în Evrei 1.2 - 5: "După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci/ În zilele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut toate veacurile/[...]/ Făcându-se cu atât mai presus de îngeri, cu cât a moştenit un nume mai deosebit decât ei."
Omul Iisus a fost deci un Avatar al Puterii cereşti supreme, a doua persoană treimică. De aceea i se spunea "fără de păcat" - pentru că, fiind Spirit Divin, era deja perfect în potenţialitate. Totuşi, trupul omenesc de carne a trebuit pregătit pentru primirea acelei cunoaşteri şi puteri desăvârşite. Deşi fără de păcat, avea totuşi "inerţia" materiei, pe care trebuie să o învingem fiecare dintre noi. Această perioadă iniţiatică a fost omisă în Evangheliile sinoptice, dar în mod sigur ea a existat, pentru că există diverse surse, aparţinând unor culturi diferite, care o atestă. (Ca exemplificare, vezi din nou linkul de mai sus.) Totuşi, chiar şi înaintea acestor ani de pregătiri, unele evanghelii apocrife relatează minuni săvârşite de El în copilărie: se pare că El avea capacitatea de a învia păsărelele moarte, şi a înviat chiar un tovarăş al Său de joacă, care căzuse de pe un acoperiş.
Desigur, aceste poveşti cu învieri din morţi apar pentru spiritele critice drept simple poveşti, dar trebuie să ne gândim că au fost prea multe pentru a fi inventate toate. Dacă ne gândim doar la Lazăr, care era de patru zile în mormânt...Şi, nu a fost numai el! Dealtfel, chiar şi discipolii săi, după coborârea Duhului Sfânt asupra lor, în a patruzecea zi după Înălţare, au înviat morţi. (Fapte 209.12)
Acest simplu fapt - învierea morţilor - pe lângă alte multe vindecări şi minuni diverse: materializări (înmulţirea pâinilor), transmutări de substanţe (transformarea apei în vin), levitaţie (mersul pe apă), etc. trebuie să ne dea de gândit că acest spirit nu era un spirit uman obişnuit. Ca să nu mai spunem despre principala minune a fiinţării Sale: Învierea Sa din morţi. Tocmai acesta este "punctul nodal" al creştinismului, în jurul căruia se iscă şi astăzi controverse. Mulţi oameni bine-intenţionaţi, şi cu o anumită cunoaştere, nu pot totuşi accepta acest fapt, pentru că ar fi...împotriva naturii! Le este mult mai simplu să accepte o explicaţie "raţională": aceea că trupul Său a fost luat de ucenici din mormânt, pentru a răspândi apoi această veste incredibilă.
Dar, împotriva acestei explicaţii raţionale, stă o alta la fel de raţională, şi care a "funcţionat" chiar şi în acele timpuri, din moment ce mulţi oameni de bună-credinţă nu au mai putut-o crede pe prima. Explicaţia "oficială" fusese, deci, aceea că ucenicii i-au furat trupul din mormânt în timp ce soldaţii romani puşi să Îl păzească dormeau (toţi odată!:)) Dar, cât de adânc puteau dormi acei soldaţi (care erau, totuşi, în exerciţiul funcţiunii - şi se ştie cât de drastică era disciplina romană), încât să nu audă cum se ridică o piatră masivă, de câteva tone? Şi, apropos de aceasta, de câţi ucenici cu pârghii puternice ar fi fost nevoie pentru a o ridica? Poate de toţi cei unsprezece rămaşi...poate, şi mai mult! Apoi, această foială de lume purtând un cadavru, ar fi putut trece neobservată, măcar de trecătorii din împrejurimi, dacă nu de somnoroasele gărzi?:) Dealtfel, se pare că, după auzirea acelei explicaţii, Pilat însuşi nu ar fi fost de acord să se pună în seama soldaţilor săi o asemenea hilară abatere de la disciplină. El îi cunoştea foarte bine, şi simpla acuzaţie că ei ar fi putut dormi în timp ce păzeau un obiectiv atât de important îi sunase neverosimilă.
Deci, explicaţiile raţionale "scârţâie"! Şi atunci, ceea ce mai rămâne, oricât de incredibil ar părea, trebuie să fie adevărul - după un cunoscut raţionament contemporan. Oricum, multitudinea de consemnări ale apariţiilor Sale de după Înviere, şi din surse diferite, întăresc acestă afirmaţie.
Însuşi fenomenul învierii nu ar mai părea atât de incredibil, dacă ne-am gîndi că există yoghini care îşi pot opri funcţiile organelor timp de săptămâni, şi chiar luni - şi un astfel de caz a fost prezentat chiar pe un canal Discovery. Omul respectiv a fost chiar îngropat timp de câteva săptămâni, iar când l-au dezgropat, organele sale şi-au reluat, treptat, funcţiile. Dacă ne gândim că, în locul unui maestru pământesc obişnuit, care a evoluat treptat, prin propriile forţe, s-ar afla încarnarea unui Avatar, putem să ne imaginăm că a învia din morţi nu ar părea un lucru chiar atât de incredibil.
Mai rămâne problema ridicării pietrei de mormânt, dar şi aceasta se poate explica uşor, gândindu-ne la acei maeştri de arte marţiale care, nefiind totuşi prea puternici fizic, ridică şi sparg pietre care le depăşesc de câteva ori greutatea. Este forţa energiei lor centrate în ceakra a treia: Manipura, sau Hara, cea care le permite acest lucru. Deci, dacă oameni care au evoluat obişnuit pot face acest lucru, cu atât mai mult un Avatar! Dealtfel, se pare că şi pietrele folosite la construirea marilor piramide egiptene ar fi fost transportate în acest fel, pe suport energetic, pe distanţe uriaşe, altfel neexplicându-se cum au putut fi ele cărate prin deşert, fără a se găsi urmele resturilor de care, sau alte tehnologii. Şi, cum au fost asamblate atât de perfect fără macarale şi alte instrumente de ridicare (Dealtfel, se pare că nici o macara actuală nu ar avea capacitatea să urnească un bloc de piatră din piramide).
Deocamdată mă opresc aici, rămânând să discutăm într-o postare viitoare despre învăţăturile Sale, secrete sau nu, şi despre acea ipoteză a căsătoriei Sale secrete.
Aşadar concluzia este, de data aceasta, că în privinţa cea mai importantă - divinitatea Sa - Biserica nu a denaturat adevărul. Doar l-a "pietrificat", l-a transformat în adevăr mort, în unele cazuri. Întrucât adevărul, atunci când nu este trăit, ci doar venerat, îşi pierde substanţa, şi moare.

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (II)

2011-04-06T15:28:00.003+03:00

Revin, aşa cum am promis, pentru a vorbi mai concret despre tema enunţată. De fapt, atât de concret cât e posibil în situaţia dată...
Aşadar, privind în istorie, toţi credincioşii adevăraţi pot vedea că, într-o anumită măsură, această afirmaţie este adevărată. În decursul secolelor, în numele iubirii creştine şi al lui Hristos, au fost comise multe crime şi atrocităţi.Inchiziţia este doar cel mai la îndemână exemplu, sau cruciadele (uciderea "necredincioşilor" în numele Dumnezeului iubirii), dar chiar şi în cadrul multor mânăstiri creştine - fie catolice, fie ortodoxe - poruncile lui Hristos au fost folosite deseori pentru zdrobirea unor suflete considerate "rebele", sau pentru acumularea de bunuri mult prea lumeşti. Acesta este, de fapt, şi primul argument împotriva religiei în general al tuturor ateilor şi agnosticilor. Cum se împacă iubirea, smerenia şi ajutorarea creştină cu strângerea unor averi care nu folosesc celor mulţi, ci celor puţini?
Dar, aceste fapte regretabile aparţin oamenilor, şi nu lui Hristos, sau învăţăturilor Lui. Din acest punct de vedere, putem spune fără să greşim prea mult că El a fost "confiscat" în favoarea susţinerii unor interese pământeşti. Din acest motiv au apărut şi Bisericile protestante - prima dintre ele fiind cea a lui Martin Luther, personalitate pe care o admir. Iniţiatorii lor au văzut diferenţa dintre învăţăturile lui Hristos şi legile impuse de Biserica catolică. Luther, pe care l-am pomenit, s-a ridicat împotriva luxului înalţilor prelaţi, comparativ cu sărăcia neagră a maselor, precum şi a sistemului "indulgenţelor" - documente de iertare a păcatelor, pe care oamenii de rând le puteau obţine plătind o anumită sumă, proporţională cu gravitatea păcatului. Aşadar, conform Bisericii catolice de atunci, mântuirea se putea obţine cu bani! Reacţia lui Luther nici măcar nu îmi pare exagerată, ci perfect normală. Chiar mă mir că nu s-a ridicat cineva mai devreme împotriva acestui tip de Biserică! Totuşi, în dezamăgirea lui, el a creat o cu totul altă Biserică, renunţând la câteva dintre Sfintele Taine ale Bisericii originare. Nu sunt în măsură să mă pronunţ, dar aceste Taine totuşi au valoarea lor, şi e posibil ca el să fi aruncat din "corabie" nişte lucruri preţioase, luat de valul dezamăgirii. Aceasta neînsemnând totuşi că, din acest motiv, nu ar mai fi putut avea acces la mântuire - sau, toţi cei care l-au urmat!
Dumnezeu, în iubirea şi dreptatea sa, trebuie să fi văzut iubirea lui sinceră pentru adevăr, şi curăţenia lui, şi a găsit o altă cale să îi ofere harul. Aici, atingem un alt punct nodal: fiecare Biserică crede că învăţăturile sale sunt singurele adevărate, şi singura cale spre mântuire. În această privinţă, fiecare dintre ele Îl "confiscă" pe Hristos, folosindu-l drept scut împotriva celorlalte.
Iarăşi, sunt cunoaşteri care mă depăşesc - mă refer la "adevăratul" adevăr - dar ceea ce pot spune cu destulă siguranţă este faptul că, dincolo de adevărul teologic, Iisus ne-a lăsat o cale: calea iubirii şi a compasiunii. Puţin importă dacă noi credem că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl, sau şi de la Fiul, sau de câte feluri sunt îngerii, sau dacă există şi Purgatoriu, pe lângă rai şi iad, sau altele asemenea. Contează mai mult ceea ce simţim, şi ceea ce facem în numele lui Hristos. Un om smerit şi plin de iubire, un om care îşi ajută semenii în orice împrejurare, se va mântui indiferent de Biserici şi ritualuri. Merg mai departe şi spun: poate fi el chiar şi păgân, şi tot se va mântui! Întrucât, ce înseamnă "păgân"? De multe ori, îi numim astfel pe cei care au altă credinţă decât noi, care îi dau alt nume lui Dumnezeu, şi practică alte rituri. Dar, ce ne spune Iisus în Noul Testament? El ne spune că există doar două porunci care trebuie urmate, şi în care se cuprinde toată legea, şi proorocii: iubirea de Dumnezeu, şi iubirea de aproape.
Aşadar, El nu a condiţionat mântuirea de nici un ritual anume, dimpotrivă, Pavel într-o epistolă ne spune că "dacă mântuirea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar." Prin Lege putem înţelege şi orice ţine de un regulament instituit, de un ritual. Iudeii Vechiului Testament îşi obţineau mântuirea practicând ritualuri stricte, înscrise în Legea lui Moise. La fel, creştinii actuali par a crede că mântuirea în Hristos ţine de ritualuri.

Desigur, aceste ritualuri, construite în jurul celor şapte Taine ale Bisericilor catolică şi ortodoxă, au o mare valoare spirituală. Ele sunt, pur şi simplu, "porţi" de comunicare a mulţimilor cu Divinul, prin intermediul preoţilor. Ele ne aduc energia harului, cu alte cuvinte. Din acest motiv, marea masă nu se va putea lipsi prea curând de ele - şi acest lucru este ceea ce nu înţeleg mulţi liber-cugetători. Nu este vorba doar de ignoranţa maselor, sau de sentimentul de siguranţă pe care îl crează aceste ritualuri, ci pur şi simplu de coborârea harului prin intermediul lor, şi la care oamenii materialişti, sau pur şi simplu înglodaţi în viaţa de toate zilele, nu ar avea acces altfel. Într-o mulţime, pot exista cîteva vârfuri spirituale, care prin rugăciune, meditaţie, şi viaţa în acord cu poruncile divine, pot obţine har indiferent de ritualuri. Dar marea mulţime, oamenii pe care îi vedem pe stradă, şi care au vieţile centrate mai curând pe lume, decât pe Dumnezeu, nu ar putea ajunge atât de uşor la El. Mai bine-zis, s-ar pierde pe drum...Şi atunci, aceste ritualuri au fost înfiinţate cu scopul de "ajutor" pe drumul mântuirii, cu scopul de a-i "reconecta" periodic pe cei care foarte uşor pierd legătura. Desigur, ele sunt folositoare şi pentru cei mai înaintaţi, pentru că le uşurează drumul. Tocmai de aceea, probabil, Bisericile au legat mântuirea de aceste ritualuri: Liturghie, Sfântul maslu, spovedanie, împărtăşanie, etc. E mai bine să fie toţi ajutaţi, decât să se piardă!
Desigur, această dorinţă sinceră a interferat pe parcurs cu interese lumeşti, şi în principal cu dorinţa de putere, şi atunci, din "ajutoare", aceste ritualuri au devenit un fel de "cătuşe obligatorii", în lipsa cărora credinciosul nu se mai putea mântui. Dar cu timpul, dacă un ucenic este sincer în dorinţa de a afla adevărul, el va primi atât cât va putea înţelege. Şi atunci, nici nu va mai absolutiza ritualurile, dar nici nu le va nega puterea şi va înţelege că fiecare lucru are folosul lui.
Desigur, aici ar fi nevoie de o discuţie separată despre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, atât preotul, cât şi credincioşii, pentru ca aceste ritualuri să aibă într-adevăr putere. Pe scurt, vom spune doar că trebuie ca toţi, şi mai ales preotul, să fie canale curate. Intenţia sinceră a inimii şi iubirea trebuie să fie prezente. Desigur, preotul respectiv ar trebuie să fie şi detaşat de lume, şi de bunurile pământeşti, să urmeze şi un post, sau o purificare fizică, etc. La fel, credincioşii trebuie şi ei să se purifice - cu sufletul şi trupul - şi să urmeze poruncile evanghelice şi atunci când ies din Biserică. Numai în aceste condiţii vor primi într-adevăr harul.
De aceea, cu riscul de a fi interpretată greşit, am spus în altă parte că harul nu este condiţionat de ritualurile în sine, şi că el există şi în Biserica oficială, şi în afara ei. Cei care contează sunt oamenii. Atunci când vor exista fie şi zece drepţi într-o cetate, cetatea aceea se va salva.Este şi cazul Bisericilor noastre, care subzistă prin harul pe care îl primesc unii slujitori vrednici. E posibil ca aceştia să nu fie dintre capi, e posibil chiar să aparţină celei mai de jos ierarhii (preoţi simpli, de ţară - vezi părintele Tănase de la Poiana Plopului), dar ei sunt cei care menţin harul în instituţia Bisericii.

Cred că, iarăşi, m-am lungit mai mult decât intenţionam, şi tot nu am spus totul! În episodul următor, voi vorbi chiar despre învăţăturile lui Hristos, şi despre ipotezele controversate asupra vieţii Lui. Este un subiect pe care multe filme şi romane l-au exploatat generos...

Linkuri utile:
http://univcrestact.blogspot.com/2011/01/despre-limitele-dialogului.html

A fost "confiscat" Iisus de către Biserici? (I)

2011-04-06T11:03:00.004+03:00

Iată o întrebare deranjantă, şi care apare tot mai des în mediile intelectuale, şi chiar (mai ales) în rândurile celor cu o anumită cunoaştere teologică. De fapt, ce ar însemna această cunoaştere teologică? Dacă ne referim doar la cei care au absolvit seminarii şi facultăţi de teologie, în care sunt expuse cunoaşteri doar dintr-un anumit unghi de vedere, considerat a fi singurul cel mai bun, atunci aria se îngustează, desigur. Aceştia, în mod sigur, şi cu toată sinceritatea, nu ar putea face afirmaţia din titlu. Dar, teologia nu înseamnă doar cunoaşteri dobândite şi moştenite de generaţii. După cum îi spune şi numele :"theos+logos", ea ar fi însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi aceasta este în general o cunoaştere vie, activă, o cunoaştere directă, ca să zic aşa. Nu are legătură cu cărţile şi moştenirile.
Desigur, acele cărţi rămase de la sfinţii Părinţi, şi mai ales Sfânta Scriptură, constituie valori inestimabile, şi prefigurează o cale spre mântuire. Dar această cale nu se poate urma citind mecanic ce trebuie să facem, nici măcar memorând cât mai multe sfaturi şi învăţături. După cum spune şi Jakob Lorber, e de-ajuns să ştim bine măcar un singur sfat, o singură învăţătură, şi pe aceea să o urmăm! Mântuirea nu este rezultatul unei bogate cunoaşteri teologice dobândite. Acelaşi lucru îl putem spune despre orice religie: şi în iudaism studiul Torei este de bază, dar oricâte intrepretări s-ar găsi, nimeni nu este sigur că a aflat exact calea spre Dumnezeu. Probabil la fel stau lucrurile şi cu Coranul, şi cu oricare mare carte a umanităţii.
Aşadar, ceea ce am vrut să spun este faptul că o mare cunoaştere teologică de acest fel nu este totuna cu o cunoaştere de Dumnezeu. După cum spune Sf Talasie Libianul, teologia ar însemna "cunoaşterea de dincolo de orice minte", iar Sf. Vasile cel Mare spune şi el că "atât timp cât nu ne eliberăm de lucrurile din afară de Dumnezeu, nu putem să primim în noi cunoştinţa lui Dumnezeu." Deci, aceasta este o cunoaştere primită, şi nu dobândită; o cunoaştere dăruită de Sus, în măsura în care ucenicul urmează calea arătată de Hristos: despătimirea, şi iubirea evanghelică.
Am făcut această paranteză, spunând lucruri care poate nu sunt noi, doar pentru a sublinia faptul că "teologii cărturari" - aşa cum îi înţelegem noi - nu au un drept mai mare a se pronunţa asupra problemelor religioase arzătoare decât credincioşii obişnuiţi. Desigur, nici credincioşii obişnuiţi nu trebuie să abuzeze de acest drept al lor de a "face teologie" doar pentru că se poate, din orgoliu, sau din alte motive. Dar, eu nu m-am referit aici la aceştia, ci la acei "teologi fără facultăţi" - oameni simpli, sau chiar intelectuali - care Îl simt pe Dumnezeu altfel decât din cărţi, sau nu numai în cărţi.Oameni care au avut totuşi o anumită cunoaştere "cărturărească", dar aceasta s-a lărgit şi s-a completat în alt mod, mai direct. Sau poate, nu au avut-o nici pe aceea de bază, dar au simţit dintotdeauna adevărurile religioase fundamentale.
Aceştia ar putea să vorbească despre imaginea lui Iisus, despre felul cum o simt ei a fi fost, şi nu neapărat aşa cum a fost prezentat de Biserici. Dar, şi aici există un pericol! Nu trebuie să vorbim cu îndrăzneală despre lucruri pe care nu le cunoaştem cu siguranţă, doar pentru că noi credem că aşa ar fi putut fi.Doar atunci când primim fie şi o părticică de har, putem spune că ştim, simţim cum au fost lucrurile. Iar pentru a primi harul, trebuie să urmăm întâi calea lui Hristos. Aşadar, în mod paradoxal, numai ucenicii Lui, sau ucenicii spirituali adevăraţi, indiferent de cult, ar putea vedea lucrurile în adevărata lumină. În rest, e doar vorbărie teologică fără valoare, ba chiar dăunătoare, pentru că "nu trebuie să luăm în deşert lucrurile Domnului".
Întrucât se pare că acest text se cere a fi mai lung, voi continua cu o postare viitoare, în care voi încerca să vorbesc exact despre problema enunţată în titlu. Însă, fără pretenţia de a deţine adevărul absolut, ci doar adevărul care ni s-a revelat mie, la acest nivel de început la care mă aflu.

"Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea inimii însă e oricând şi oriunde cu tine."(Sf.Silvan Athonitul)

Despre timpul potrivit

2011-03-29T15:21:00.003+03:00

Este o problemă puţin conştientizată de către călătorii spirituali parcurgerea etapelor la timpul potrivit.Cei mai mulţi dintre noi am vrea să ajungem cât mai repede, cât mai departe! Uneori, desigur, această grabă apare justificată. Ştim că viaţa omenească e scurtă, şi puterile noastre limitate, iar perioada noastră de maximă potenţă fizică şi mental-spirituală este şi ea scurtă, în mod obişnuit. Şi atunci, avem tendinţa să "forţăm", să ne depăşim limitele, chiar să sărim peste etape.
Însă, uităm un lucru: nu vom putea obţine decât ceea ce avem înscris în destin, plus ceea ce harul divin ne adaugă. Cu alte cuvinte, există o limită a devenirii noastre, chiar dacă, prin intermediul harului, această limită este ceva mai largă. De fapt, tocmai posibilitatea de a ne depăşi "programul înscris" prin apelarea la ajutorul harului este cea care ne determină să vrem să obţinem cât mai mult. Noi nu ştim exact cât ne va permite harul să evoluăm, şi atunci, dorim şi sperăm cât mai mult! Dar, iarăşi uităm un lucru: harul se obţine şi el ca urmare a respectării unor legi, şi a parcurgerii unor încercări. Şi, tocmai aceste încercări se pot dovedi extrem de greu de parcurs pentru cineva care nu le avea, probabil, în program. Desigur, nu imposibil, dar foarte greu! Uneori, pe parcursul lor putem simţi că suntem părăsiţi de Dumnezeu, că, în loc să fim ajutaţi, aşa cum credeam a fi normal unor discipoli spirituali, mai mult suntem afundaţi!
Ştim că nu poate fi aşa, dar în acelaşi timp, ne dăm seama atunci că, poate, am cerut cândva mai mult decât puteam duce. După cum le-a răspuns Iisus lui Iacov şi Ioan atunci când aceştia i-au cerut să stea la stânga şi la dreapta sa: 38 ,,Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul, pe care am să -l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?“ 39 ,,Putem,“ au zis ei. Şi Isus le -a răspuns: ,,Este adevărat că paharul pe care -l voi bea Eu, îl veţi bea, şi cu botezul cu care voi fi botezat Eu, veţi fi botezaţi; 40 dar cinstea de a şedea la dreapta sau la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru cari a fost pregătită." (Marcu 10.38-40)

Desigur, poate părea o blasfemie să comparăm uşoarele încercări de astăzi, cu acelea cu adevărat zdrobitoare din vremea primilor apostoli. Dar actualmente oamenii sunt atât de slabi, şi nu simt întotdeauna comuniunea cu Hristos aşa cum o simţeau aceia, încât până şi aceste încercări uşoare apar drept cumplite. Sau, mai există o situaţie: pentru unii oameni poate părea drept cel mai uşor lucru să moară pentru Hristos, ca acei primi apostoli, dar cu mult mai greu să trăiacă pentru El: în sărăcie, umilinţă, nerecunoaştere. Este vorba şi de faptul că astăzi tipul încercărilor este altul. Într-un sens, aceasta poate fi o încercare chiar mai grea decât a-ţi da viaţa!
Poate, nu pentru ucenicul în sine - în general, ucenicii au căpătat deja acea structură care le permite să poată vieţui şi în belşug, şi în lipsă, şi în cinste, şi în dezonoare, după spusele lui Pavel. Dar, pentru cei care depind de ei! Poate că, atunci când au început această cale, nu erau legaţi de creaturi, sau nu îşi conştientizau legăturile. Dar cu timpul, ajung să înţeleagă că toate încercările prin care trec ei, sunt resimţite şi de cei dragi, şi care depind de ei. Şi atunci, cel mai greu lucru este să continue, văzând cum îi chinuie pe cei dragi, şi care nu şi-au ales conştient acest drum spiritual, ci merg pe el doar în virtutea legăturii cu acei ucenici.

Desigur, aceasta nu înseamnă renunţarea la drumul spiritual! Un ucenic adevărat nu ar mai putea renunţa niciodată, după ce a parcurs o lungime. Dar, ar putea conştientiza că are nevoie de un alt ritm, întrucât cei dragi nu pot ţine pasul cu acele încercări. Alta este, probabil, situaţia călugărilor, şi a acelora - mult mai puţini - care nu au legături, deşi trăiesc în lume. Pentru ei, drumul poate fi după hotărârea lor iniţială, dacă au această putere. Şi, desigur, după voia lui Dumnezeu!

Legat de acest ritm al fiecăruia, trebuie să spunem ceva şi despre vieţuirea în, sau în afara, Bisericilor. Am spus şi altădată: există multe căi spirituale, şi ne putem mântui foarte bine şi în Biserici, şi în afara lor. Idealul, desigur - şi care, după unele păreri nu este chiar atât de îndepărtat - este să putem ajunge toţi la statura de preoţi după felul lui Melchisedec - adică, prin investire de Sus, fără a o primi de la oameni, ca intermediari.
Atunci când am ajunge la acea statură, am putea face şi realiza tot ceea ce fac preoţii actuali în Biserici. Deci, ne-am putea ajuta pe noi, şi pe ceilalţi oameni, aşa cum o fac preoţii actuali, însă fără a avea nevoie de un loc anume - Biserica ar fi însuşi trupul nostru - şi nici de un ritual complicat. Simpla intenţie curată a inimii, şi rugăciunea în cuvinte simple, probabil că ar realiza ceea ce fac astăzi slujbele religioase.
Acesta este un ideal minunat şi realizabil. Însă, nu chiar atât de repede...Pentru a ajunge acolo, ar trebui să parcurgem un drum al iubirii şi al jerftei de care probabil nu mulţi suntem capabili. Nu e de-ajuns doar să vrem, să avem intenţii corecte, şi chiar iubire, dacă nu trecem şi încercările vieţii practice. Şi, tocmai acestea sunt cele mai grele...Poate tocmai pentru că, la început, noi le vedem altfel, nu înţelegem cu adevărat în ce ar consta ele. Poate ne gândim la încercările glorioase din templele egiptene, care testau mai mult voinţa, curajul şi capacităţile fizice. Opinia mea este că unii oameni din zilele noastre ar putea trece acele încercări, şi totuşi nu s-ar "califica" pentru a deveni preoţi după Melchisedec. Iisus a introdus încercări chiar mai grele, pentru că implică zdrobirea întregii vieţi, şi a sufletului, şi umilinţa.

Şi atunci, până ce nu vom deveni acel fel de preoţi, până ce nu vom putea primi suficient har încât să întâmpinăm orice situaţii ale vieţii cu linişte, ştiind că Dumnezeu ne va permite să le rezolvăm noi-înşine, nu vom putea renunţa la ajutorul Bisericii, sau al oamenilor aflaţi la un nivel spiritual superior. Şi, ar fi o greşeală să îi îndemnăm şi pe ceilalţi să renunţe, până când nu îi vom putea ajuta noi-înşine în orice situaţie. Orice situaţie, însemnînd: să îi putem vindeca de boli prin punerea mâinilor - precum primii creştini; să le putem da întotdeauna sfatul cel bun, şi după voia lui Dumnezeu pentru problemele lor; să îi ajutăm efectiv să îşi depăşească greşelile şi încercările prin rugăciunea noastră; să îi putem apăra de cel rău şi de slujitorii lui, aşa cum Iisus şi apostolii scoteau demonii, etc.
Desigur, unii dintre noi avem cunoaştere adevărată, şi un drum deja parcurs. Probabil că, în majoritatea cazurilor, ne vom putea ajuta măcar pe noi-înşine, dacă nu şi pe ceilalţi. Desigur, tot cu voia Lui! Însă, chiar şi aceştia dintre noi, tot vom putea fi puşi vreodată într-o situaţie pe care să nu o putem depăşi prin propriile forţe şi propria rugăciune, oricât de mult am încerca. Şi aceasta, ca să realizăm că mai avem încă drum de parcurs până ce vom ajunge la statura de preot, şi că până atunci, tot trebuie să apelăm la trimişi ai Lui cu mai mult har. E un exerciţiu de smerenie!

Ar mai fi multe de spus, desigur, pentru că problema drumului, şi a ritmului spiritual, este foarte complexă, şi mai mult: există, cred, tot atât de multe situaţii particulare, cât şi cele aparţinând "regulii"! Cel mai bine este să ne urmăm drumul în linişte, fără a cere prea mult dintr-o dată, şi fără a ne compara drumul cu al celorlalţi, pentru că nu există două la fel. Asemănătoare, poate, dar nu la fel!
Şi, să ne rugăm să avem putere, pentru că încercările, după cum am spus, nu mai seamănă cu acelea din vremurile vechi...

"Dumnezeu ne smereşte prin necazuri şi patimi, pentru că nu ne smerim noi-înşine." (D.Stăniloae)

Povestea furnicuţei

2011-03-22T15:18:00.002+02:00

A fost odată o lăcustă întreprinzătoare şi ambiţioasă, care dorea mereu mai mult decât ceea ce avea. De fapt, acesta era un semn că iubea progresul, pentru că, desigur, numai insectele proaste şi leneşe se pot mulţumi cu ceea ce au!
De exemplu, într-o zi a zărit două furnicuţe certându-se în iarbă, şi s-a apropiat să asculte. Privind, i s-a părut tare frumoasă furnicuţa-bărbat, şi s-a gândit că ar fi bine să o păstreze pentru sine. Aşadar, atunci când furnicuţa-femeie a plecat din poiană, lăcusta a făcut un salt majestuos, şi a răpit furnicuţa-bărbat. A dus-o în casa ei din fâneaţă, şi a avut grijă de ea aşa cum se pricepea. Adică, furnicuţa-bărbat muncea şi aducea cele necesare, iar lăcusta sărea toată ziua, şi distra furnicuţa-bărbat - pentru că numai asta se pricepea să facă.

Imaginea aparţine site-ului: http://glasulintelepciunii.blogspot.com/2010/02/furnicuta-muncitoare.html

Desigur, mai făcea şi ordine prin casă, în mod impecabil, ronţăind frunzele care creşteau în plus şi stricau aspectul locuinţei.
Dar, la un moment dat, lăcusta s-a plictisit, şi în plus, a început să se teamă că furnicuţa-femeie îşi va dori partenerul înapoi. În zadar îi spunea el că lui îi plăcea foarte mult cum ţinea ea ordinea, lucru pe care furnicuţa lui nu fusese în stare să îl facă. Iar să îl distreze, nici atât, pentru că ea muncea atât de mult în furnicar, încât seara cădea moartă de oboseală.
Lucrul acesta i-a sunat lăcustei ca un semnal de alarmă: furnicuţa-femeie muncea! Chiar era apreciată pentru munca ei, ceea ce era şi mai îngrijorător. Şi furnicuţa-bărbat muncea, şi aprecia munca bine făcută. Nu cumva, după un timp, va simţi că ceea ce îl lega de furnicuţa-femeie era mai important decât ceea ce îi oferea ea?
Plină de nelinişte şi furie, a plecat să o caute pe furnicuţa-femeie. A găsit-o muncind, ca de obicei, şi îngrijind de tinerele furnicuţe ale comunităţii. Întrucât munca ei era foarte apreciată, i se propusese să se mute într-un muşuroi mai mare, şi mai frumos. Lăcusta s-a gândit că, dacă se întâmpla asta, şi furnicuţa-bărbat auzea, poate i s-ar fi făcut dor de ea.
A urmărit-o fără ca furnicuţa să îşi dea seama, şi a început să strice tot ceea ce făcea ea. Dacă furnicuţa încerca să se caţere pe un fir de iarbă ca să ia o sămânţă mare, ea rodea firul la rădăcină.Dacă furnicuţa voia să străbată o baltă mergând pe un pai, ea rodea paiul la un capăt, până ce acesta cădea. Dacă furnicuţa voia să se caţere pe o tulpină mai mare, ea îi rodea toate frunzele din cale. La un moment dat, şi-a adus şi o coropişniţă în ajutor, care era specializată în a roade absolut orice se îndrepta în sus. Împreună, aproape au reuşit să îi distrugă furnicuţei şansele de promovare.
Aceasta nu înţelegea ce se petrecea. Ea muncea întotdeauna bine, şi îşi iubea munca. Era unul dintre lucrurile cele mai importante din viaţa ei. Ştia că lăcusta îi luase furnicuţa-partener, dar nu îi purta pică, pentru că îşi dăduse seama că nu erau potriviţi. Şi întotdeauna, atunci când intervine o despărţire, şi mai ales una care durează, există un motiv profund.Aşadar, nici nu se gândea că lăcusta ar nutri vreun resentiment faşă de ea.
Dar, ca toate furnicuţele, avea şi ea un fluturaş-protector. Şi fluturaşul ei văzuse tot ceea ce se petrecea, şi nu îi plăcuse deloc. În cele din urmă, a atenţionat-o pe furnicuţă printr-o boare de vânt. Vânticelul a silit-o să îşi plece privirile, şi atunci a văzut cum cineva îi rodea firul de iarbă...Nu a putut recunoaşte persoana cu exactitate, dar a simţit-o. Uimirea ei nu a mai avut margini! Nici prin gând nu îi dăduse că toate eşecurile ei se datoraseră relei-voinţe a cuiva.Se învinuise pe sine, ba chiar şi pe fluturaş, că nu o ajutase îndeajuns...
Dar, nici chiar atunci, nu a simţit duşmănie. De fapt, nu a simţit nimic, decât o uimire amestecată cu compătimire. Cât de îngust trebuie să fie sufletul cuiva ca să facă asemenea lucruri! Şi, s-a grăbit să îndrepte lucrurile pe care lăcusta le stricase. Desigur, nu a reuşit singură, ci ajutată de fluturaş, şi de o buburuză generoasă pe care i-o trimisese fluturaşul. Firele de iarbă au fost sădite la loc, şi seminţele culese. La sfîrşit, buburuza i-a propus să îi dăruiască o mantie protectoare, care să împiedice lăcusta să se mai apropie de ea. Dar furnicuţa nu a fost de acord. Acum, că ştia, se gândea că fluturaşul şi vântul lui de primăvară o vor ajuta îndeajuns - aşa cum o mai făcuseră.

Care poate fi încheierea poveştii? Încheierea nu este una definitivă, ca şi în viaţă. Furnicuţa şi-a continuat munca şi viaţa, iar lăcusta...a fost extrem de furioasă şi nefericită! Pentru că şi-a dat seama că nu îi mai putea face rău furnicuţei-femei, şi mai ştia şi că nu va fi niciodată sigură dacă furnicuţa-bărbat va rămâne la ea. De fapt, în întreaga poveste, ea se vedea drept singura victimă. Şi, aşa şi era...

Care este morala poveştii? De fapt, nu e nevoie de o morală. Există poveşti care există, pur şi simplu...Şi, la urma-urmei, chiar şi moralele se pot schimba!:)

Cum şi cât de departe putem ajunge

2011-03-21T08:33:00.010+02:00

Poate părea un titlu ambiţios, rezumând o cunoaştere pe care doar puţini o posedă, dar adevărul este puţin diferit. Nu intenţionez o trecere în revistă a diferitelor căi spirituale, şi a treptelor pe care le putem atinge pe fiecare. Ar fi, sincer, o întreprindere care mă depăşeşte.Vreau doar să împărtăşesc ceea ce am înţeles de curând referitor la nivelul pe care îl putem atinge urmând o cale spirituală, indiferent care. Şi anume, că acest nivel depinde de doi factori: voinţa Divinităţii, şi voinţa noastră. Nu este un proces "mecanic", prestabilit de secole: faci asta şi asta, meditezi, stai în cutare poziţii, sau te rogi, şi atingi treptele X şi Y, în mod obligatoriu.

Imaginea aprţine site-ului: http://daniilgaucan.wordpress.com/2010/12/08/mesaj-de-la-ingeri/
Desigur, experienţa multor maeştri şi învăţători spirituali a schiţat cîteva trepte esenţiale, care se regăsesc în toate tipurile de iniţieri, inclusiv cea creştină: pregătirea, iluminarea şi mântuirea - sau eliberarea, sau sfinţirea. Dar, chiar şi aceste trepte cunosc o mare varietate de manifestări, şi uneori nici nu urmează aşa, strict cronologic, ci se pot împleti, ca să zic aşa. De exemplu, în timpul acţiunii de purificare fizică şi morală - care constituie pregătirea - putem avea mici momente de iluminare, sau putem urca un nivel apropiat de iluminare, în care lucrurile lumii, şi trăirile omeneşti obişnuite să le simţim altfel, mai detaşat, şi dintr-un punct de vedere universal. Uneori, aceste stări durează mai mult, alteori mai puţin. Dar, o dată ce am atins o asemenea stare cândva, nu mai putem fi aceiaşi de dinainte - oricât de mult am mai greşi, sau ne-am lăsa duşi de lucrurile lumii. Părintele Stăniloae numea iluminarea "a vedea tot mai mult în univers raţiunile lui Hristos, a uni tot mai puţin patima cu lucrurile pe care le vezi, să le vezi cât mai curate, mai puţin amestecate." Aşadar, nu pare chiar un lucru supraomenesc, ci o urmare oarecum firească a comuniunii cu Hristos, cu modelul oferit de viaţa Sa. Desigur, este supraomenesc în măsura în care depăşeşte capacităţile omului singur, şi e nevoie de susţinerea de Sus, de har, ca să putem ajunge să simţim aşa. Deci, după cum spuneam mai Sus, trebuie să vrea şi Dumnezeu să ne iluminăm, măcar puţin, nu poate fi doar meritul nostru, şi al procedurilor noastre.
Şi totuşi, există atât de multe şi variate situaţii ale vieţii spirituale, încât nu putem da reguli generale. Voi numi doar câteva constatări personale. Nu ştiu dacă pot fi transformate în reguli. De exemplu, cele trei etape descrise sunt doar generice, şi ele cuprind mai multe subetape. Adică, treptele spre mântuire sunt mult mai multe. După cum am spus mai sus - deşi, poate părea o blesfemie pentru anumiţi credincioşi - nici iluminarea nu este doar un moment anume, în care te schimbi total. Sau poate, nu pentru toată lumea! Pentru unii, poate fi doar un moment - mari spirite, cum a fost Budha meditând sub copacul bodhi. Sau, anumiţi sfinţi creştini. Dar pentru alţii, probabil aceste momente sunt extraordinar de greu de obţinut, sau nu le-ar putea suporta dintr-o dată, şi atunci ei vor primi mici iluminări, progresive, care să vină una în continuarea alteia în mod firesc. Cred că e cazul majorităţii ucenicilor spirituali. După cum spunea Eliade, acestea sunt "momente de ruptură" în ţesătura lumii, în care putem vedea puţin ceea ce e dincolo de ea. Şi după aceea, "nu ne vom mai putea împărtăşi de iluzia acestei lumi." Suferinţele, dezamăgirile, chiar greşelile noastre înţelese pot constitui asemenea momente. Sau, întâlnirea cu un mare învăţător - deşi, aceasta este o situaţie destul de rară în zilele noastre. Cei mai mulţi suntem ghidaţi de către învăţători fără de trup, uneori chiar mari spirite pe care am hotărât în mod conştient să le urmăm. (Ex. Hristos). Eventualii învăţători şi sfătuitori pământeşti sunt doar trimişi ai acestor mari spirite. Dar, nu trebuie să ne descurajăm dacă nu vom primi învăţători potriviţi în planul realităţii imediate! Cel mai mare învăţător al tuturor este însuşi Dumnezeu, şi El va şti să ne ghideze pe toate căile, chiar şi în lipsa sfătuitorilor pământeşti. Sf. Serafim spunea şi el la un moment dat: "Citeşte Evanghelia şi foloseşte-ţi propria judecată." Şi "Îngerul nostru păzitor, dăruit nouă la Sfântul Botez, ne este suficient."
Desigur, pentru cei aflaţi la început, un învăţător "vizibil" este indispensabil, pentru că începătorii întâmpină multe capcane. Este un moment de mare importanţă atunci când Dumnezeu hotărăşte că nu mai avem nevoie de învăţători trupeşti.Sau poate, şi acest lucru este individual, ţinând strict de nivelul şi formaţia fiecăruia. Pentru cei care au devenit mai receptivi la călăuzirea Duhului, şi la primirea semnelor şi mesajelor de la învăţătorii netrupeşti, fie şi numai la modul intuitiv, probabil că nu mai este necesar un "intermediar" trupesc. Dar, chiar şi aceştia vor întâmpina momente de cumpănă şi de ispită, în care vor simţi nevoia să mai întrebe şi alţi oameni, mai luminaţi decât ei, cum văd încercările la care sunt supuşi.
Apropos de aceasta, iată o problemă majoră pe care am întâmpinat-o: cea legată de importanţa, sau nu, a Bisericii în călăuzirea unui ucenic. Desigur, Biserica este doar un instrument de cunoaştere şi apropiere de Dumnezeu. Dumnezeu se poate revela în multe forme, şi poate acorda harul Său şi celor din Biserică, şi celor din afară, numai după cantitatea de iubire activă a acestora. Adică, iubirea unită cu fapta, cu urmarea poruncilor lui Hristos. "Căci zice Scriptura: Tot cel ce crede în El nu se va ruşina." (Romani 10.11) şi "Oricine va chema numele Domnului se va mântui".(Romani 10.12) Deci, pentru mântuire nu sunt neapărat necesare ritualuri, lucru pe care l-a spus şi Iisus, în repetate rânduri.
Şi totuşi, aceste ritualuri ale Bisericii au încă multă putere, atunci când sunt practicate de canale curate, şi pline de iubire. Biserica mai are încă slujitori vrednici. Şi, aceste ritualuri au fost date ca ajutor celor mai pământeşti, mai plini de slăbiciuni, de a primi şi ei harul, şi a se apropia de statura lui Hristos. Aşadar, renunţând la ele, nu suntem neapărat afară de drumul mântuirii, ci doar ne refuzăm ajutoare preţioase, de care mai putem avea încă nevoie. Când vom putea renunţa cu totul la ele? Desigur, atunci când vom atinge o asemenea statură, încât Dumnezeu să ne dea puterea de a face ceea ce fac aceste ritualuri, însă fără săvârşirea lor. Adică, să avem puterea de a lega şi dezlega pe fraţii noştri care ne-au greşit ("ceea ce legi tu, legat e şi în ceruri, şi ceea ce dezlegi, dezlegat va fi şi în ceruri"), să avem puterea de a vindeca pe bolnavi prin rugăciunea noastră, de a schimba în bine soarta cuiva prin rugăciunea noastră, de a-l ajuta să îşi rezolve problemele, şi, desigur, de a lupta eficient împotriva răului. Acesta însemnând să putem lupta chiar cu diavolii, şi cu legările malefice făcute asupra noastră, şi a celorlalţi. Numai atunci când măcar câteva din aceste lucruri vor sta în puterea noastră, vom putea renunţa la orice sprijin exterior.
Desigur, pot exista oameni foarte buni, şi iubiţi de Dumnezeu, care să nu aibă nevoie lungi perioade de timp de Biserică, iubirea din ei fiind o protecţie îndeajuns. Şi totuşi, chiar şi acelora, Dumnezeu le poate trimite încercări şi ispite, ca să îşi vadă limitele, şi să nu se cantoneze într-o siguranţă de sine călduţă. Şi, desigur, să vadă cât mai au de parcurs, dacă vor să renunţe cu totul la Biserică. Astfel, înţelegem Înţelepciunea lui Dumnezeu, şi cum toate lucrurile şi instituţiile lăsate de El au un rost.

Acum, desigur, se vorbeşte despre acel "sfârşit al timpurilor" din 2012, şi nu sunt doar vorbe. Omenirea va trece pe un nou nivel vibratoriu, că vrea, sau nu vrea! Pentru unii, această trecere va fi dureroasă, pentru alţii, va fi o eliberare din vechile cătuşe. Şi, această creştere a nivelului vibratoriu, probabil că va permite multor ucenici spirituali sinceri accesul la daruri ale spiritului care altădată aparţineau doar sfinţilor, sau aleşilor. Poate că atunci, unii dintre ei vor putea face, într-adevăr, tot ceea ce fac Bisericile. Lucruri pe care unii vindecători spirituali deja le fac, chiar şi acum: vorbirea cu sfinţi, cu îngeri, cu înalte entităţi de lumină, vindecarea sufletelor şi trupurilor celor care le cer ajutorul, călăuzirea lor după mesajele primite de la mesagerii celeşti, transmiterea acestor mesaje lumii întregi, etc.
Desigur, nu trebuie ca acest lucru să fie privit ca un scop în sine, sau ca un lucru meritat! Nimic nu poate fi îndeajuns de meritat de către fiinţele slabe şi păcătoase care suntem. Dar, e bine să ştim că există posibilitatea de a face şi a deveni aproape orice, numai să vrem să iubim îndeajuns, şi să urmăm legile divine.

Şi apropos de asta, întrucât m-am lungit îndeajuns, aş vrea să spun doar câteva cuvinte şi despre a doua parte a titlului acestui text: cât de departe putem ajunge? Cred că, din cele de mai sus, s-au înţeles cu uşurinţă câteva lucruri. Cel mai important este acela că voia lui Dumnezeu hotărăşte, în principal, acest lucru. Şi noi nu trebuie să aşteptăm cu nerăbdare să primim mari daruri, ci să ne preocupăm doar de purificarea şi îmbunătăţirea noastră, în parelel cu faptele iubirii. De fapt, dacă a doua condiţie este îndeplinită, prima îi urmează, pentru că "temelia este aproapele", după cum spune Patericul.
Dar, există şi aici un mic corolar. Dumnezeu, în iubirea Sa, şi în spiritul dreptăţii, a îngăduit ca şi voia noastră să aibă o greutate. Dacă noi voim să devenim ceva, El ne va ajuta să devenim acel ceva. Şi, desigur, El nu va trece peste voia noastră, dacă noi nu vom vrea să devenim mai mult! Acesta este un lucru bizar, şi poate greu de crezut. Poate, desigur, să se aplice doar unor cazuri individuale...Dar aşa am simţit eu a fi: chiar dacă noi am putea deveni mai mult, dar acest lucru ne sperie, sau nu îl dorim din alte motive, El nu ne va sili. Desigur, probabil răspunderea va fi a noastră, că nu ne-am întrebuinţat întregul talant. Dar, El ne va respecta alegerea...până ce vom înţelege, şi vom simţi altfel!

Sper că aceste gânduri şi concluzii ale mele vor folosi şi altor ucenici care îşi pun întrebări. De fapt, aceasta este o datorie a celor aflaţi pe drumul devenirii: de a-şi împărtăşi experienţele cu ceilalţi tovarăşi. "Dăm şi luăm toţi unii de la alţii", după cum spunea un mistic.

"Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi." (Ioan 8.32) Fie şi mici fragmente de adevăr, din mai multe surse, sunt de ajutor pentru a recrea o oarecare imagine a întregului.
Căci "cioburi de cer mai sunt printre noi
Şi cu ele putem spera
Să mai dăm câte un răspuns lumii." (C.Noica)

Despre greşelile celor care n-ar trebui să greşească

2011-03-15T16:19:00.001+02:00

Se ştie că, atunci când greşeşte un om obişnuit, un "om al lumii", acest lucru nu este considerat foarte grav. Ba chiar, pare oarecum normal ca aceşti oameni să greşească, întrucât "centrul" lor nu este foarte bine definit. Adică, valoarea lor centrală călăuzitoare variază funcţie de timp şi împrejurări. Desigur, unii dintre aceşti oameni pot fi călăuziţi de valori bune în sine - zise "principii" - dar întrucât acestea sunt doar legi impuse naturii lor, fără a le fi trecut prin înţelegerea inimii, ci doar prin cea a minţii, chiar şi ele se pot clătina, în momente de criză.
Astfel stau lucrurile cu "oamenii lumii", dar când vine vorba despre cei care au un alt centru călăuzitor, fiecare greşeală se vede de departe, şi poate influenţa major modul de gândire şi comportament al celorlalţi. După cum spune un mistic oriental, înţeleptul este ca un munte înalt, şi dacă el se clatină, toată natura din jur suferă.
Acest lucru este adevărat la modul ideal. Adică, dacă oamenii ce încearcă să transceandă lumea ar fi deja perfecţi, în mod sigur, nu ar trebui să ne aşteptăm ca ei să mai greşească. Dar de fapt, perfect nu este decât însuşi bunul Dumnezeu. Şi Iisus spune la un moment dat bogatului ce îl întrebase ce să facă pentru a se mântui: "De ce mă numeşti bun? Numai Tatăl ceresc este bun." Aşadar, În natura sa umană, nici chiar El nu se considera bun. Doar Spiritul Divin, Tatăl din El, era bun.

Aceasta nu este o pledoarie în favoarea greşelii, ci doar pentru a ne face să înţelegem că nu trebuie să îi judecăm pe cei mai aproape de El, şi care greşesc. Doar El are dreptul să îi judece. Petru s-a lepădat de El de trei ori, şi totuşi a ajuns unul dintre cei mai luminaţi apostoli. Toma nu a crezut de la început în învierea Sa. Şi, la fel ca el, mulţi ucenici mai mici au fost disperaţi după moartea Sa, şi nu au crezut cu adevărat că El va învia. Şi totuşi, El nu i-a pedepsit cu asprime, ci doar le-a atras atenţia cu blândeţe. Întrucât El le ştia sufletele, şi ştia că ei ar fi fost capabili să meargă până la moarte pentru apărarea ideilor aduse de El - ceea ce mulţi au şi făcut.
Altfel privind, ca să putem măcar judeca cu dreptate, ar trebui să fim puşi exact în situaţiile în care au fost puşi cei care au greşit, şi să simţim ce au simţit ei.Şi, nici chiar atunci...pentru că fiecare om este alcătuit în mod unic, şi ceea ce pentru unul apare drept piatră de hotar, pentru altul este doar o mică aşchie. Doar El ne înţelege pe fiecare în mod perfect, şi ştie de ce am simţit şi am făcut cele ce am făcut.Şi, tocmai de aceea, doar El este în drept să ne dea sentinţa.
Totuşi aş putea spune că - deşi, e doar o părere personală - El ar putea înţelege greşelile înfăptuite din prea multă dragoste. Chiar dragoste greşit direcţionată, înspre lume şi creaturi, în locul dragostei divine atotcuprinzătoare şi fără durere. După cum spune chiar El relativ la femeia păcătoasă ce îi ungea picioarele cu mir: "iertate sunt păcatele ei, pentru că mult a iubit."
Desigur, mai târziu, cei care au greşit astfel vor primi alte lecţii, până ce vor înţelege pe deplin cum trebuie să fie dragostea, şi că întotdeauna creaturile trebuie să fie iubite după El. Dar oricum, cei care au greşit din iubire vor fi întotdeauna mai puţin în greşeală decât cei care au greşit din neiubire, egoism şi interese pământeşti.

Poate că acestea sunt lucruri arhicunoscute, poate că nici măcar nu merita să mai vorbesc despre ele...Dar, acest lucruri arhicunoscute sunt şi cele care se repetă cel mai des, în toate timpurile. După cum spune Eccleziastul: "Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat, se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare."

Aşadar, să ne urmăm drumul! Cu greşeli, sau fără, tot acolo ne va duce...

Despre magie neagră şi farmece

2011-03-12T17:20:00.005+02:00

Pentru unii intelectuali supraeducaţi şi îmbibaţi de cuceririle ştiinţei, aceste noţiuni pot părea poveşti de adormit copiii, sau superstiţii populare. Chiar de le-ar cădea pradă acestor manifestări, aceştia mai bine ar muri decât să accepte ceea ce li se întâmplă. Şi, tocmai ei sunt victimele cele mai uşoare, pentru că magicienii negri se bazează şi pe ignoranţa şi incredulitatea acestui gen de oameni, care astfel nu iau nici o măsură.
De fapt, stând şi gândindu-mă bine, am ajuns la concluzia că, pentru a face cineva acest gen de lucrări, pe lângă răutate, lăcomie şi îndepărtare de Dumnezeu, trebuie să fie dotat şi cu o mare laşitate. Numai laşii lovesc pe ascuns, în oameni care nu le-au făcut nimic, şi pe care, în majoritatea cazurilor, nici nu îi cunosc. Iar dacă se întâmplă ca aceste victime să fie oarecum cunoscătoare în domeniu, şi să aibă şi protecţie de la Dumnezeu (desigur, nu e vorba de acei intelectuali de mai sus) , laşii fie se sperie şi dau înapoi, fie încearcă să lupte cu disperare, pentru a-şi scăpa propria piele. Dar rareori se căiesc şi încearcă să îndrepte răul făcut.
Desigur, în această ecuaţie mai există un termen: cei care îi "tocmesc" pe magicienii negri, şi care sunt, de fapt, principalii responsabili. Aceştia pot să nu fie oameni "răi" în întreaga accepţiune a cuvântului, ci doar extrem de înfundaţi în materie. Astfel, ei îşi pot iubi copiii şi familia, ca şi noi, şi pot fi loiali prietenilor lor. Dar, după cum spun Evangheliile, "şi păgânii pot face acestea." Caracteristica principală a unui creştin este iubirea pentru toate creaturile, chiar şi pentru vrăjmaşi. Sau cel puţin, iertarea celor despre care credem că ne-au greşit.
Aşadar, aceşti oameni, fără să realizeze, au abdicat de la calitatea de creştin.
Ca să analizăm mai profund, putem spune că aceste suflete sunt, de fapt, demne de milă, pentru că sunt sclavele instinctelor şi egoului lor. Întrucât nu au fost destul de puternici şi hotărâţi pentru a-i lăsa lui Dumnezeu stăpânirea asupra vieţii lor, au căzut în puterea altor stăpâni. Întrucât, de ce fac ei cea ce fac? Pentru a-şi potoli dorinţele nestăpânite de a avea ceea ce au alţii, sau de a păstra ceea ce cred că li se cuvine. Aşadar, sunt sclavii dorinţelor, care, după cum spune terapeutul Lazarev, atunci când nu sunt satisfăcute, pot face criminali din oamenii obişnuiţi. Mai mult, chiar şi atunci când obţin ceea ce doresc, aceşti oameni nu au linişte şi bucurie, pentru că se tem mereu că pot pierde aceste lucruri, şi atunci lovesc în cei care li se par mai puternici şi mai plini de calităţi, şi care ar putea, fie şi teoretic, atenta la "bunurile" lor. În sufletele acestor oameni este o permanentă nefericire şi insatisfacţie, indiferent cât de mult ar acumula, pe toate planurile. Chiar şi în cele mai fericite momente, teama de a pierde le otrăveşte întreaga fericire. Cu adevărat spun Evangheliile că păcătosul se va pedepsi prin însuşi păcatul lui. De aceea, în privinţa lor, cel mai bine este să rostim cuvintele lui Iisus: "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!" Ei chiar nu ştiu, sunt ca frunzele duse de vânt, nu realizează ce rău imens îşi fac lor înşişi, şi chiar copiilor lor.
Cu magicienii negri este o altă poveste, după cum am spus mai sus. Ei deja au păşit, în mod conştient, pe un drum, şi nu le mai pasă de ceea ce mai au bun în ei, de scânteia de divin. Sincer, nu ştiu cum îşi justifică aceşti oameni faptele, nu pot intra într-un asemenea sistem de gândire. Să zicem că, pentru această viaţă, stăpânii pe care îi slujesc, şi care sunt, cel mai adesea, demoni, îi vor ocroti. De fapt, chiar şi ocrotirea aceasta are goluri, pentru că nimic nu e mai mare decât puterea lui Dumnezeu. Dar, să zicem, teoretic, că îi vor ocroti, şi vor avea tot ceea ce îşi doresc. Dar după aceea? Atunci când vor da faţă cu Dumnezeu şi judecătorii Lui, cum se gândesc ei oare că "o vor scălda"? Poate că ei nici nu se gândesc la acest moment, sau se mulţumesc să aibă totul în această viaţă, cu orice risc. E şi aceasta o filosofie! Cumva, şi Faust a gândit la fel, deşi el nu era un personaj totalmente negativ. Şi totuşi, pe la sfârşitul vieţii, a realizat efemeritatea a ceea ce avusese, şi cât de mult a pierdut. "Căci, ce folos are un om dacă câştigă lumea întreagă, dar îşi pierde sufletul? Sau, ce va da în schimb un om pentru sufletul lui?"

Dar, cred că trebuie să spunem câteva cuvinte şi concret, despre modul cum pot acţiona aceste magii negre. Nu voi vorbi aici despre ritualuri şi incantaţii, pentru că nici nu le cunosc bine, ci doar din auzite. Destul să spunem că există mii de moduri de a face rău cuiva: fie cu ajutorul unui obiect personal, a unor fire de păr sau altor materiale impregnate cu energia persoanei, fie cu ajutorul unor reprezentări ale persoanei confecţionate de magicieni, fie cu ajutorul unei fotografii a persoanei, etc. Apropos, avertisment celor care îşi lasă la vedere pe net fotografii personale şi ale celor dragi!
Modalităţile de trimitere a energiei malefice sunt şi ele diverse, dar cel mai adesea prin intermediul unor obiecte impregnate malefic, şi îngropate, sau ascunse în casa persoanei vizate. Acestea pot fi cârpe, pene, cadavre de animale sau păsări, etc. Desigur, în cazul magiilor transmise prin fotografii, sau prin reprezentări ale persoanei (păpuşi), nici nu este nevoie de alte obiecte impregnate.
Totuşi, ca orice lucrare omenească, şi acţiunea magiei slăbeşte în timp, astfel încât procedurile trebuie reînnoite la anumite perioade. Aşadar, la anumite intervale, persoana vizată se poate simţi mai rău, sau în destinul ei pot interveni schimbări negative.
Dar, e bine să spunem câteva cuvinte şi despre aceste manifestări - cum putem recunoaşte dacă suntem victimele unei acţiuni malefice. Desigur, nu sunt reguli generale, şi multe dintre aceste manifestări se pot datora şi propriilor noastre greşeli. De aceea, e bine ca, dacă bănuim măcar că ni se întîmplă lucruri rele aparent fără motiv, să mergem imediat la un preot cu har, sau la un vindecător cu mare putere.Numai ei pot spune exact dacă este o acţiune malefică, sau o ispăşire a unei greşeli.
Aşadar, oamenii respectivi se pot simţi rău fizic, fără o cauză aparentă. Pot merge chiar la mulţi doctori care să le spună că nu au nimic, şi totuşi să simtă că se sfârşesc. Uneori, pot apărea pe piele răni ciudate, şi cărora doctorii nu le pot găsi corespondent. În asemenea cazuri, este imperativ ca ei să se adreseze unui preot sau terapeut. Dar din păcate, nu orice preot sau terapeut au aceeaşi putere, şi atunci ei trebuie să îl caute pe acela cu mai mult har.
Alteori, sănătatea poate fi bună, dar în casă să se işte certuri fără motiv, chiar probleme familiale serioase. Unele familii chiar au fost despărţite în acest fel. Este posibilă şi situaţia inversă: căsătorii încheiate atunci când unul dintre parteneri se află sub influenţa energiilor malefice. Cei din anturajul lui pot observa atunci o schimbare evidentă în comportamentul şi tendinţele lui. El poate, de exemplu, renunţa la o femeie sau bărbat pe care anterior a/l-a iubit/o, în favoarea unui partener pentru care nu arătase până atunci nici un interes. După un timp - luni, sau chiar ani - aceşti oameni se pot trezi ca dintr-un vis, mirându-se alături de cine îşi petrec viaţa. Nu sunt poveşti, sunt adevăruri care se întâmplă.
Alteori, răul poate să atingă un alt plan al vieţii victimei: profesia, sau planul social. Oamenii care, orice ar încerca, nu reuşesc nimic, oamenii care sunt pe cale să aibă mari şanse, dar se năruiesc dintr-o dată ca bătute de vânt, ar trebui să îşi pună întrebări dincolo de planul strict profesional. Desigur, întâi trebuie să se convingă că ei, personal, au făcut tot ceea ce era cu putinţă. Iar dacă ei au făcut tot ceea ce era cu putinţă, şi totuşi lucrurile nu sunt mai bune, atunci e bine să meargă şi ei la o persoană cu mai mult har, care să îi îndrume. E posibil să nu fie numaidecât acţiuni malefice, ci şi alte cauze, după cum am spus, de aceea e bine să nu intre în panică, şi să dezvolte o paranoia a persecuţiei. Şi, chiar şi în cazul în care se dovedeşte o activitate malefică, tot nu trebuie să intrăm în panică, şi nici să îl urâm pe iniţiator. Valabil pentru toate tipurile de magii negre!

Bine, dar ce putem face, în cazul în care bănuim astfel de acţiuni asupra noastră? După cum am spus, un pas important este să încredinţăm problema unei persoane cu mult har, care poate vedea mai departe decât noi. Dar, chiar şi până atunci, putem face ceva. Dacă suntem plini de iubire, şi ne încredem în protecţia lui Dumnezeu, acţiunile malefice sunt mult diminuate. Ele nu vor dispărea de tot, dar nu se va produce niciodată răul cel mai mare. Vom simţi, uneori aproape evident, că există Cineva care ne protejează de accidente, de rupturi afective definitive, sau de eşecuri fără leac. Aşadar, prima şi cea mai importantă protecţie este o viaţă trăită după legile divine, şi un suflet plin de iubire.
Apoi, trebuie să spunem rugăciuni de iertare a vrăjmaşilor, şi chiar să îi iertăm, atât cât putem. Ca să facem asta, ne putem gândi la ei ca la nişte oameni orbiţi de dorinţe, ignoranţi, şi veşnic plini de nefericire. Un om împlinit şi armonios nu ar avea de ce să recurgă la astfel de acţiuni. Aşadar, ei sunt schilozi sufleteşte, şi trebuie să ne rugăm pentru ei, aşa cum făcea Iisus.
După rugăciunile de iertare, rugăciunile cu o mare putere energetică şi spirituală sunt psalmii lui David. E bine să citim atât cât putem, dintre cei care ni se par potriviţi cu situaţia noastră. Totuşi, eu personal, chiar şi din aceşti psalmi, sar părţile referitoare la cruntele răzbunări asupra celor ce ne duşmănesc, sau le schimb: eventual spun "luminează-i, Doamne", sau "îndreaptă-i", în loc de "zdrobeşte-i, risipeşte-i, etc."
Apoi, desigur, rugăciunile speciale pentru asemenea cazuri sunt moliftele Sf.Vasile, sau Sf. Ciprian. Dar, e mai bine ca pentru ele să mergem la un preot cu har. De ce? Simplu: pentru că el are un nivel spiritual superior nouă. Dacă noi am fi fost la fel de sus, nu am fi căzut în puterea energiilor malefice. Desigur, le putem spune şi noi, dar nu cu acelaşi efect.
Alte rugăciuni folositoare în această problemă, până să ajungem la omul care ne poate ajuta, sunt rugăciuni adresate sfinţilor care ne protejează, sau Maicii Domnului. Poate că noi nu avem suficientă lumină ca rugăciunile noastre să ajungă în cerurile care trebuie, dar aceşti divini intermediari le vor transmite ei-înşişi. Desigur, nu ne garantează nimeni că ei ne vor dezlega, dar măcar situaţia noastră se va uşura, sau vom fi îndrumaţi spre omul care ne poate ajuta.
Apoi, după cum am spus, următorul pas este fie Biserica, fie un terapeut cu har, fie ambele. Există situaţii în care terapeutul trebuie să conlucreze cu Biserica, pentru că lucrăturile sunt prea puternice. Iată, deci, o situaţie de viaţă în care se vădeşte rolul Bisericii în viaţa noastră. Desigur, dacă am putea găsi un om plin de har care să facă aceste dezlegări, chiar şi din afara Bisericii, tot bine este, pentru că e vorba de curăţenia omului, şi de legătura lui cu Dumnezeu, dincolo de ritualuri. Dar aceşti oameni sunt foarte greu de găsit, pentru că ei nu prea stau la vedere. Aşadar, din acest motiv, după cum am spus, e bine să căutăm în cadrul Bisericii. Şi, chiar şi de acolo, nu orice preot va fi dispus să facă aceste lucruri! Trebuie un har special, şi o anume pregătire, ca să lupte cu magiile negre, care cel mai adesea sunt făcute cu ajutorul demonilor. Totuşi, acest cuvânt- "demoni" - nu trebuie să ne sperie. Ei nu sunt altceva decât îngeri căzuţi, suflete căzute. Oricât de puternici ar fi (şi, nici ei nu au toţi aceeaşi putere), totuşi puterea lui Dumnezeu este mai mare. Dimpotrivă, dorinţa noastră de a lupta - dar fără ură şi duşmănie - este o componentă a credinţei. Dacă credem în Dumnezeu, credem şi că toate Îi stau în putere.

Iată, atât cât s-a putut prescurta, un sumar al acestor acţiuni, consecinţelor şi metodelor de vindecare. Desigur, cazurile sunt atât de diverse, încât nu le-am putut cuprinde pe toate. Am dat doar câteva exemple mai evidente. De aceea, e bine să ne ascultăm întâi propriul suflet, care ne poate spune dacă e ceva în neregulă cu viaţa noastră. "Căci sufletul omului îl vesteşte pe acesta mai mult decât şapte iscoade într-o cetate", spune Înţelepciunea lui Solomon. Şi, mai întâi, desigur, să ne străduim să trăim după legile divine, pentru că în acest mod, nici o acţiune malefică nu va avea succes deplin.
De ce lasă totuşi Dumnezeu să se petreacă aceste lucruri chiar şi slujitorilor credincioşi? E o întrebare grea, dar sigur există un motiv. În primul rând, El ne-ar putea încerca dacă avem încredere în El, ca şi Iov, sau dacă avem puterea de a ne ierta vrăjmaşii. Sau, e posibil să fi greşit şi noi faţă de alţii, în alte timpuri, şi prin îngăduirea acestor acţiuni malefice o vreme, să ispăşim. Totuşi, El nu îşi va lăsa niciodată slujitorii să cadă definitiv: "Nu voi lăsa toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor, ca să nu-şi întineze drepţii în fărădelegi mâinile lor".

Să ne fie de folos!

Petiţia - forma finală

2011-03-02T09:40:00.000+02:00

Iată forma finală a petiţiei despre care am mai vorbit: despre semaforizarea unei porţiuni de drum unde a avut loc un grav accident de circulaţie, soldat cu moartea unei adolescente. Cine crede că poate lăsa o semnătură, este rugat să o facă:

Petitie pentru iluminarea si semaforizarea trecerii de pietoni de pe DN7 din dreptul comunei Santandrei

Atunci când greşim

2011-02-26T18:01:00.003+02:00

Atunci când greşim, şi mai ales, atunci când ajungem la conştientizarea greşelii noastre, începe suferinţa. Parcă ni se ia dintr-o dată un văl de pe ochi, şi vedem clar ceea ce am făcut, şi consecinţele acestui fapt. Nu numai că vedem, dar şi simţim durerea greşelii noastre, a alegerii noastre, care ne-a propulsat pe o altă traiectorie decât cea normală.
Acest proces e bun până într-un punct. E bun, adică, până în momentul în care totul devine insuportabil, şi am face cele mai mari sacrificii pentru a ne repara greşeala. E bine să conştientizăm, e bine ca sufletul nostru să reînvie din împietrirea indiferenţei şi auto-aprecierii; dar nu e bine deloc să facem o obsesie din "răscumpărare".
Dumnezeu nu ne cere răscumpărări imposibile, sau enorme ca şi consecinţe. El nu ne vrea pedepsiţi, ci doar conştienţi şi smeriţi.
Poate nici noi, nici cei faţă de care am greşit, nu am înţeles în totalitate învăţătura situaţiei respective. Putem doar să ne apropiem, cu gândul, de adevăr. Şi atunci, nu are rost să intrăm în penitenţe auto-impuse, fără să ştim măcar dacă ele sunt necesare.
Putem, desigur, încerca să îndreptăm, acolo unde se poate. Dar există situaţii în care şi acest lucru este greu, dacă nu imposibil. Şi atunci, ce facem? Cădem în disperare pentru totdeauna? Dumnezeu nu asta vrea de la noi. Poate că, atunci când nu putem "răscumpăra" în mod direct persoana sau situaţia faţă de care am greşit, El ne cere altceva. Ne cere să devenim alţii, mai buni. Ne cere să începem să Îl căutăm pe El, mai mult decât până acum. Asta, neînsemnând să devenim dintr-o dată habotnici, şi nici măcar practicanţi. Însemnând doar că trebuie să Îi vedem mai mult raţiunile în tot ce există, şi să încercăm să aflăm ce vrea El de la noi în fiecare situaţie. Să iniţiem, adică, un fel de comunicare. După cum spune şi părintele Stăniloae: "Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi ca parteneri la o convorbire. El este Întrebătorul. Omul este ascultător. Ascultător, însemnând şi răspunzător."
Dar, cum putem face acest lucru? vom fi întrebaţi. Aici, fiecare va găsi răspunsul. Există o multitudine de căi care duc spre El, este de-ajuns să alegem una. Şi, desigur, să ne menţinem pe ea, indiferent de împrejurare.

Bine, noi ne vom răscumpăra astfel, putem răspunde. Dar acei care au suferit din cauza noastră, cei faţă de care am greşit? Nu trebuie să ne facem noi griji în această privinţă. El are nenumărate căi de a-i vindeca. Şi. poate acea experienţă a fost necesară şi pentru ei. E de-ajuns să ne pară rău, să le trimitem gânduri bune, şi o rugăciune, dacă se poate.

Tema greşelii şi a răscumpărării este vastă, dar eu am schiţat doar câteva idei, strict necesare în practică. Fie ca fiecare dintre noi să găsim calea cea dreaptă!

"Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu." (Pelerinul rus)

Petiţie

2011-02-24T23:13:00.001+02:00

La rugămintea unei bune prietene, am aflat despre această petiţie:

http://azilcafenea.com/2011/02/23/petitie/

care trebuie alcătuită şi popularizată. Aşadar, dacă cineva are cunoştinţe despre alcătuirea unei petiţii de acest gen, şi eventual o şi poate populariza - pe blog, sau în presa scrisă - îi vom mulţumi foarte mult! Ca ajutor, iată aici un site pentru alcătuire de petiţii:
http://www.petitieonline.ro/petitii-online.html

Iată forma finală:

Petitie pentru iluminarea si semaforizarea trecerii de pietoni de pe DN7 din dreptul comunei Santandrei

Acum mai rămâne doar să o semnăm!

Religiile

2011-02-23T16:04:00.001+02:00

Întrucât au existat multe păreri, şi chiar controverse, privitor la legitimitatea existenţei religiilor, şi în cadrul acestora, privitor la "cea mai bună dintre ele", sau "cea care conţine adevărul absolut", postez aici un fişier audio dăruit de o minunată prietenă, care spune exact ceea ce trebuie auzit. Cu menţiunea că, om fiind, şi având anumite experienţe, eu totuşi o consider pe a mea ultimul mesaj trimis de Divinitate umanităţii, şi deci, cel mai complet. Iată deci fişierul:

Nicolae_Zarnescu_PASAPORT_PENTRU_LUMEA_DE_DINCOLO_01_Religiile_mp3

Sau, pentru cei care preferă textul scris:

http://www.poezie.ro/index.php/essay/234048/Paşaport_pentru_lumea_de_dincolo

Totul este serios

2011-02-20T14:29:00.003+02:00

Chiar dacă viaţa este doar o piesă, un rol pe care ni-l asumăm înainte de "coborâre", totuşi, este un rol foarte serios. Nu putem lua totul în uşor doar pentru că ştim că este un rol. Chiar şi în vieţile actorilor veritabili, uneori întreaga lor carieră depinde de un rol - pe care îl numesc "rolul vieţii lor".
Nu înseamnă să trăim fiecare zi încrâncenaţi şi crispaţi, obsedaţi ca rolul să ne iasă bine. Aceasta este o extremă care nu ne duce înspre scopul nostru, ci dimpotrivă. Părintele Steinhardt amintea în acest sens de acei călugări veşnic încruntaţi şi mânioşi pe ceilalţi că le tulbură liniştea, care văd ispite pretutindeni, şi se poartă cu cea mai mare asprime faţă de posibilii ispititori. Adevărata trăire în Hristos este linişte şi bucurie, iubirea tuturor creaturilor.
Dar, nici atitudinea opusă nu conduce la un rezultat bun. Să trăim la întâmplare, jucându-ne de-a viaţa, şi lăsându-ne duşi de valuri, pentru că oricum nu ştim unde mergem. Avem, desigur, voie să ne jucăm, pentru că jocul are un rol formator. Copiii învaţă extrem de multe lucruri prin joc. Dar, pentru ei jocul este un "proces" foarte serios. Când spun "eu eram cutare şi făceam cutare", ei îşi însuşesc pe deplin acest rol. Să urmărim numai cu câtă grijă îşi hrănesc şi îşi îmbracă păpuşile. Chiar dacă ei ştiu că este un joc, se comportă de parcă ar fi realitate. De fapt, pentru ei chiar este o formă de realitate, în acel moment.Şi, se simt responsabili.
Să nu mai vorbim de faptul că personajele poveştilor şi legendelor, pentru ei pot fi chiar mai reale decât cele din jurul lor. Ei le acordă o iubire şi un respect real, care îi va ajuta să devină oamenii de mai târziu. Întrucât, aceste personaje sunt simbolice: când ei iubesc eroii şi zânele - de fapt, ei iubesc idealurile de nobleţe, curaj şi blândeţe.

Deci, încă o dată, îndemnul biblic de a deveni asemeni copiilor îşi arată valoarea. Dacă "ne-am juca" şi noi asemeni copiilor cu lucrurile vieţii, am găsi calea cea justă - calea de mijloc între "viaţa ca o piesă" şi "viaţa ca realitate". Şi, pentru aceasta, ar trebuie să ne însuşim o idee simplă: fiecare lucru contează. Ceea ce pentru noi poate părea o bagatelă, pentru altul poate constitui un univers. Sau, pentru Regizorul piesei, poate fi o probă foarte serioasă.
Iarăşi, să ne gândim cât de uşor plâng copiii, şi din motive ce par uşor hilare: pierderea unei jucării, cearta cu un părinte sau un tovarăş, contrazicerea într-o credinţă a lor copilărească (faptul că zânele există, sau că Ţara Poveştilor există, etc.) Dar, dacă am avea un fel de aparat de măsurare a intensităţii trăirilor, am putea descoperi cu surprindere că trăirile şi durerile lor sunt la fel de intense ca şi ale noastre în cazul unei pierderi, sau al unei dezamăgiri reale.

Şi totuşi, dacă pe parcursul acestei piese, descoperim că ne-am jucat fără rost, şi am ratat sensul piesei - cel puţin, pentru o vreme - nu trebuie să disperăm, sau să cădem în extrema penitenţelor extreme. Cel mai important lucru pentru Regizor este conştientizarea, înţelegerea deplină a rolului nostru, şi a interacţiunii cu celelalte personaje. Apoi, regretul şi intenţia reparatorie sunt de ajuns pentru "corectarea" piesei. Desigur, dacă ar exista şi alte posibilităţi reparatorii, El ar preţui gestul nostru. Dar, atunci când ele sunt minime, intenţia este de ajuns, după cum am spus. Poate, pe parcursul piesei, vor interveni alte acte în care vom putea face mai mult.
Şi, mai trebuie să înţelegem un lucru. Toate actele piesei, şi toate personajele pe care le întâlnim, sunt doar ocazii de a înainta spre centrul fiinţei noastre, spre acel Sine divin. De a ne percepe adevăratele cerinţe, şi adevărata natură. Sunt, altfel spus, ocazii de "înlăturare a vălului" de materialism şi pre-concepţii oferite de familie şi societate, pentru a putea privi în Real, în Fiinţa noastră adevărată.
Uneori, această privire doare, cauzează nelinişti, nemulţumire-de-sine şi de propria stare, dorinţa unor schimbări radicale. Însă suferinţa apare prin conştientizarea dificultăţii luptei cu structuri aparţinând realităţii de zi cu zi. Stările produse pot fi percepute drept intens negative, pentru că înlătură orice idee despre ordine şi stabilitate, părând a lăsa în loc doar himere, abstracţiuni.
Este un moment în care fiecare trebuie să îşi hotărască singur traseul "piesei" viitoare. Nici măcar El nu ne poate determina să apucăm un anume drum. Şi, lucru şi mai important: trebuie să înţelegem că El nu ne va blama dacă nu alegem "corect". Poate nici nu înţelegem noi exact ideea de corectitudine. El va vedea efortul nostru, şi bunele intenţii, şi indiferent ce vom alege, va fi alături de noi pe mai departe. Chiar dacă alegerea se va dovedi mai puţin inspirată, ne va oferi şansa de a o "corecta" mai târziu. Sau, ne va trimite semne prin care ne va sugera care ar fi drumul bun.

Poate vor părea lucruri teoretice, dar întotdeauna teoria stă la baza practicii. Şi, de multe ori, "teoria" se sintetizează, se organizează, abia după ce am trecut prin practică...

"Singurul lucru important, când vom părăsi această lume, sunt urmele de dragoste pe care le vom lăsa." (Dr.Albert Schweitzer)

Despre cum se poate iubi neiubind

2011-02-15T14:57:00.005+02:00

Întrucât ieri a fost ziua dedicată oficial iubirii (deşi, acest fapt mi se pare cu totul impropriu - să existe doar o zi pentru acest scop), mi-au venit şi mie în minte câteva gânduri despre iubire. De fapt, această zi este dedicată doar unui anumit gen de iubire - cel mai nestatornic şi mai pământesc dintre toate. Erosul, forma primitivă a iubirii, este doar prima treaptă spre iubirea deplină a lui Hristos. El constituie un progres doar în măsura în care ne permite să "ieşim din noi", deschizându-ne înspre un altul - iniţial un străin. După cum spune Erich Fromm - marele psiholog - egoismul individual "se lărgeşte" puţin, devenind egoism de cuplu. Nu mai e vorba de "mine", ci de "noi" - suntem "noi" contra lumii.
De multe ori, acest gen de "iubire" reprezintă doar fuga de singurătate, şi

Imaginea aparţine site-ului: http://www.lumeaingerilor.ro/Default.aspx?tabid=381

căutarea unui sprijin în străbaterea periculoaselor cărări ale lumii.
Doi sunt mai în siguranţă decât unul singur, îşi pot "asigura reciproc spatele". Acest gen de reacţie primitivă societatea modernă a edulcorat-o, a "civilizat-o", botezând-o cu generosul nume de "convieţuire". Dovada lipsei sale de esenţă se arată în neîmplinirea, frustrările, golul interior al membrilor unei astfel de "asociaţii". Fiecare dintre ei face mii de compromisuri zilnice pentru ca "atelajul" să meargă înainte, şi să aibă asigurat confortul şi siguranţa prevăzute în "contract". Dar, cu preţul renunţării la vise, la eul lor profund, la ceea ce defineşte, de fapt, iubirea. Putem spune cu siguranţă că este, de fapt, o iubire fără iubire.
Există, desigur, şi un alt gen al iubirii de cuplu: genul erotic pur. Acesta este, de fapt, un instinct sublimat. Atracţia erotică irezistibilă este confundată, în majoritatea cazurilor, cu "marea iubire". Nu putem trăi fără fiinţa iubită, fără să o vedem, fără să o atingem. Simţim că, în absenţa ei, suntem nimic. Această imensă nebunie ne poate purta fie pe culmi, fie în abis. (De cele mai multe ori, în ambele consecutiv, ca în montagne-russe.)
Şi, care poate fi rezultatul unei asemenea ieşiri din sine? Dat fiind că este vorba de "iubire", ne putem aştepta la o fericire eternă, la un paradis. Şi totuşi, în majoritatea cazurilor, aceste poveşti sfârşesc trist, chiar tragic. Imensa dependenţă de celălalt (fiindcă aceasta este, în esenţă, pasiunea), ne poate duce la secătuirea propriilor resurse, sau chiar la gesturi extreme. De cele mai multe ori, asemenea "iubiri" merg mână în mână cu gelozia, care este exact antiteza iubirii. Şi gelozia naşte demoni chiar şi din cei mai normali indivizi.
Sau, în lipsa persoanei iubite, intervine acea suferinţă sfâşietoare a dependenţilor de drog. Sau, un alt caz, "iubirea" respectivă îşi cheltuieşte propriile resurse, şi se stinge de la sine, ca o flacără fără combustibil. Uneori, nu la ambii în acelaşi timp - ceea ce iarăşi este dureros.
Acest tip de iubire este totuşi luat drept prototip pentru "marea iubire" - după cum am spus. Probabil, din cauza intensităţii trăirilor. Însă, dacă ne uităm puţin la definiţia iubirii din I Corinteni, vedem că nu are nici una dintre caracteristicile acesteea:
"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată."
Aşadar, nu putem spune că iubim decât atunci când punem binele şi fericirea persoanei iubite mai presus de a noastră. Atunci când suntem în stare de sacrificii reale pentru cel/cea pe care o iubim. Atunci când, indiferent de condiţii - de dezamăgire, durere, trădare - nu putem să nu iubim. (Deci atunci când orgoliul nostru trece în plan secund faţă de iubire.) Atunci când, indiferent de determinările sociale, familiale, educaţionale, sau culturale suntem gata să facem totul pentru iubire. (În acest sens, au existat regi care au renunţat la coroană pentru a fi împreună cu aceea pe care eticheta le-o interzicea.) Şi, atunci când iubirea noastră nu dispare în absenţa persoanei iubite, prezenţa fizică fiind doar un suport mai "accesibil", dar nu indispensabil.
În minunata "Cântare a Cântărilor" există un verset extraordinar: "iubirea ca moartea e de tare". Aceasta este însăşi esenţa iubirii: indestructibilă ca viaţa, şi ca moartea. Da, uneori nici chiar moartea persoanei iubite nu pune capăt iubirii! Aceasta este iubirea veritabilă, cea pe care ne-o cere Hristos unul faţă de altul.

Mulţi oameni care cred că au iubit, sau iubesc, trec prin viaţă goi şi sărmani. Sufletul lor este sărman, fără "haină de nuntă", pentru că nu au simţit niciodată adevărata iubire, care te împinge la orice sacrificiu, acea iubire care "face să se cutremure cerurile" - după cum spune un mistic. Ei au trăit toată viaţa surogate ale iubirii, simţindu-se mereu neîmpliniţi, şi neştiind de ce. Uneori, ei încearcă să suplinească această neîmplinire alergând mereu după alte, şi alte iubiri, în speranţa că vreodată, o vor simţi cu adevărat.
Ceea ce nu înţeleg ei este faptul că iubirea nu este în afară, în persoana cealaltă. Iubirea trebuie să fie în ei, şi să se reverse în afară. Dar, pentru ca ea să fie în ei, ei trebuie să o ceară de la Dumnezeu. Să Îi ceară să le dea capacitatea de a iubi. Şi, pentru ca El să le-o dea, ei trebuie să accepte regulile Lui: să Îi respecte poruncile. Iată deci, că toate drumurile - chiar şi cel spre iubirea lumească - trec prin Dumnezeu.

De fapt, această primă treaptă a iubirii i-a fost dată omului tot pentru desăvârşire, şi nu pentru folosul propriu."Iubind, ei trebuie să simtă trebuinţa de a creşte în iubire", spune părintele Stăniloae. Mai mult, iată cum este privită iubirea omenească din punct de vedere divin:
"A iubi înseamnă a percepe infinitul, a descoperi pe Dumnezeu în creatură. A fi iubit înseamnă a-L reprezenta pe Dumnezeu, a fi plenipotenţiarul Său pe lângă un suflet pentru a-i oferi paradisul pe pământ."(Eliphas Levy)
Din păcate, suntem conştienţi că în viaţa normală, a societăţii de astăzi, există foarte puţine iubiri de acest gen. Poate, una per secol...Aceasta însemnând că foarte rar se întâlnesc doi oameni cu aceeaşi capacitate de iubire. Desigur, iubiri există, dar în diferite grade. Şi, cei mai mulţi oameni se mulţumesc cu gradul cel mai apropiat de aspiraţiile lor. Iar ceilalţi? Dacă nu pot accepta acest compromis, nu le rămâne decât să iubească pe Cineva care le va oferi întotdeauna iubirea cea mai pură. Problema este că în acest caz, inevitabil, ei nu vor fi la înălţimea acestei iubiri.

Sau, în cele din urmă, contează doar să iubim: o floare, un copac, un câine, un om. Dumnezeu va căuta doar calitatea iubirii noastre. Pentru că, aşa cum spune, din nou, Eliphas Levy:

"Întotdeauna pe Dumnezeu Îl iubeşti când ştii să iubeşti cu adevărat."

Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html

http://www.kestii.descult.com/2005/02/fragment-din-micul-print-de-antoine-saint-exupery/

http://ganduriratacite.blogspot.com/2010/11/asculta-l-pe-socrate.html

Să nu coborâm de pe acoperiş

2011-02-13T15:10:00.003+02:00

Unele stări de lucruri din ultimul timp, şi respectiv, rezolvările care au survenit, m-au dus cu gândul la acest verset evanghelic, atât de plin de înţelepciune. Aşa cum frumos a explicat maestrul Aivanhov într-una din cărţile sale, "acoperişul" reprezintă porţiunea superioară a fiinţei noastre - Sinele divin. În timpul furtunilor, sau chiar al Apocalipsei, nu trebuie "să coborâm" la nivelul pereţilor casei - al personalităţii. Dacă vom rămâne "pe acoperiş", şi vom înceta să privim lucrurile lumeşte, atunci

Imaginea aparţine: http://www.eladesign.ro/portofoliu-locuinte_individuale-Locuinta_individuala_parter_mansarda_cu_garaj_de_doua_locuri.html

furtunile vor trece mai uşor, şi fără să lase urme. Valabil, după cum am spus, şi în cazul Apcalipsei - adică,a transformării fundamentale a fiinţei umane - cât şi a oricărei mici "furtuni" de sentimente şi trăiri iscate pe parcurs.
Desigur, deşi ştim că aceasta e calea, totuşi, chiar şi aşa, putem avea momente de coborâre. Şi asta, întrucât tentaţia de a privi lucrurile în felul lumii este mare. La urma-urmei, aşa am fost educaţi, şi aşa ne învaţă societatea zi de zi. Şi, e şi mult mai uşor aşa, să ne lăsăm duşi de val...până ce descoperim că ne ducem cu totul! Şi atunci, în câteva momente de luciditate, ne amintim ce bine era pe "acoperiş". Câtă linişte! Oare, de ce am coborât?
(Poate, pentru că partea de tină din noi şi-a cerut drepturile.Sau poate că, aşa cum spune Cioran, "există multă bucurie în nelinişte, şi multă voluptate în suferinţă, din moment ce omului îi poate fi teamă de mântuire ca de o mântuire înainte de vreme.) Şi, în momentul următor, luăm hotărârea să urcăm din nou!

Da, dar...descoperim că e mai greu să urcăm, decât să coborâm!Şi, de fapt, nici nu trebuie să o facem singuri...Doar rugăciunea salvează, şi ne asigură trimiterea energiei divine necesare "saltului". Ni se crează impresia că El este oricând gata să ne ajute, numai să cerem noi. Poate, pentru că ne respectă libertatea! Dacă am fi ales să rămânem "în casă", ne-ar fi respectat şi această alegere.
Şi după aceea - de fapt, după un timp în care transformarea se petrece lin, aproape pe nesimţite - ne trezim din nou în linişte. Problemele, durerile şi neîmplinirile noastre rămân - dar undeva, departe. Şi, nici nu mai apar atât de insolubile! Dimpotrivă, ele au rezolvări, dar altele decât cele văzute de la nivelul "casei". Şi în plus, căpătăm o stare care nu se poate descrie. O stare în care simţim că putem iubi toţi oamenii, chiar şi pe cei care ne-au rănit cândva. Dar altfel! Îi iubim ca pe nişte copii neştiutori, care jucându-se, în egoismul lor, nu realizează că pot lovi alţi copii. Nişte copii care îşi provoacă suferinţă lor-înşile şi celorlalţi, doar din ignoranţă.
Şi, putem accepta tot ce s-a întâmplat cu noi, şi toate alegerile copiilor din viaţa noastră. Îi acceptăm, îi mîngâiem pe creştet, şi trecem mai departe. Acum putem asta.

Desigur, problema este ca această stare să dureze. Şi pentru asta, e necesar să menţinem mereu contactul cu "acoperişul". Prin toate mijloacele care ne sunt accesibile...

Acesta nu a fost un text de interpretare teologică. Doar de viaţă!

"Omul este un infinit în virtualitate. Omul este făcut pentru infinit, dar nu este infinit în sine. Este infinit în legătură cu Dumnezeu." (D. Stăniloae)

Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2009/05/un-nou-inteles-al-evangheliilor-cine-va.html

http://childagain.wordpress.com/2009/05/02/muntele-poveste-banal/

Tină sau cer?

2011-02-12T17:47:00.003+02:00

De multe ori, atunci când credem că am depăşit un prag, că acum suntem oarecum deasupra "nivelului mării" - ni se dovedeşte că acest nivel nu e stabil. Dacă nu ne menţinem ferm ancoraţi de "ţărm", marea se poate răzvrăti oricând. Desigur, nu vor mai fi furtuni ca acelea din trecut, dar nici calmul pe care îl aşteptam, şi ne simţeam îndreptăţiţi să îl avem. Va fi doar un fel de "mare agitată" - ca aceea pentru care se înalţă steguleţ galben, şi înnotul este interzis.

Imaginea aprţine blogului: poze.haios.ro/listeaza_ poza.php?lang=en&id_jo...

Desigur, aceste stări apar din vina noastră. Atunci când marea e calmă, în sfârşit, şi cerul apare tot mai albastru, nu e indicat să mai răscolim în zonele în care au fost cândva tornade. Încrederea prea mare în sine nu ne dă de ştire că acolo s-au mai păstrat curenţi, care se pot propaga.Şi, de la un mic curent, abia băgat în seamă, întreaga mare se răscoleşte din nou...
Dovadă că suntem prea slabi, sau prea statornici? Prea slabi ca să ocolim zonele, sau prea legaţi de vechile furtuni? Oricum, din moment ce efectul nu este benefic, înseamnă că pe undeva, ceva e greşit.

De multe ori, în asemenea cazuri, totul porneşte de la senzaţia neîmplinirii, a faptului că, undeva în timp, nu am făcut ceea ce trebuia. Şi/sau, nu am primit ceea ce trebuia. Sau, ca urmare a eforturilor noastre reparatorii, am primit doar torente amestecate de noroi şi ploaie.
Partea divină din noi e liniştită, senină, şi plină de compasiune. Dar partea lumească nu şi-a aflat încă liniştea pe deplin. Şi, cum ar putea? Bulgakov însuşi spune că "lumea farmecă, fascinează şi ea pe Dumnezeu, pentru că şi-a dat unicul fiu pentru ea". Cum am putea atunci noi să ne ţinem departe de fascinaţia ei? Oricât ar fi ea de incredibilă, întrucât - ce poate fi mai fascinant la tină, decât la cer? Şi totuşi...Tina din om e încă puternică, şi uneori, apare mai "consistentă" decât cerul. Chiar dacă ştim că nu e decât o iluzie, şi a doua zi vom cădea din nou.
Şi totuşi, dacă ne gândim mai bine, nu tina contează! Poate nu tina însăşi ne ţine legaţi, ci tot...partea de cer din ea! Dumnezeu e ascuns în lume, şi acoperit de toate lucrurile şi substanţele. Dar sufletul căutător îl simte oriunde, şi atunci, poate că atracţia tinei este tot un fel de aspiraţie - chinuită, dureroasă şi neîmplinită - spre cer.
Se spune că înţelepţii nu aleg cărările lăturalnice, ci doar pe cele largi, şi pline de lumină. Aşa se petrece în majoritatea cazurilor. Şi totuşi, atunci când micile cărări ne cheamă, e oare o dovadă de tărie, sau de uscăciune, fuga spre drumurile largi? Totul depinde de câtă nevoie au drumurile mici de lumina adevărată. Şi mai ales, de cât de capabili suntem noi să ne menţinem în lumină, şi să nu ne umplem de frunze şi noroi.Pentru că, dacă alegând cărarea mică ne împomolim şi noi, scopul e ratat.

Poate de aceea sunt periculoase cărările mici...Pentru că, de multe ori, ne supraevaluăm forţele.Credem că putem face mai mult, că putem aduce mai multă lumină.Şi totuşi, atunci când tina din noi nu este încă pe deplin pătrunsă de cer, e foarte posibil ca tina să învingă...fie şi momentan! Şi, să ne îndepărteze cerul mult timp...

Întrebarea rămâne, deci, fără răspuns momentan. Deşi, în adâncul nostru, noi ştim răspunsul...Mai durează doar până când ne vom pătrunde cu totul de el. Şi asta, tot cu ajutor de Sus!

"Atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile lumeşte, află odihnă." (Cuv. Paisie Aghioritul)

Omul şi stânca

2011-02-08T14:12:00.008+02:00

Am primit de curând prin mail o minunată pildă, care vine atât de bine în întâmpinarea unor nelămuriri dureroase ale multora dintre noi, încât pare să fi fost chiar un răspuns. Un răspuns trimis de Învăţătorul nostru, la o temă care ni s-a părut prea grea. Astfel de răspunsuri am mai primit în decursul timpului, exact atunci când am avut nevoie. Dovadă că nu suntem niciodată uitaţi.

Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumina si i-a aparut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru el si i-a aratat o stanca mare din fata colibei.
I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut.

Imaginea apartine blogului: http://turambarr.blogspot.com/2009/05/de-zapada-si-de-stanca.html

Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit.
In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

Tocmai cand barbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plicitisite ale acestuia :
- De atata timp impingi piatra si ea nici nu s-a clintit.

Asa incat omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec.

Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.

“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine.

Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul lui Domnului.

- Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Cu ce am gresit? De ce am esuat?”
Domnul i-a raspuns intelegator:
- Prietene, cand ti-am cerut sa-mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut.
Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti. Sarcina ta era doar sa impingi.
Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveste la tine…
Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice.

Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai.
Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar vocatia ta a fost sa ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea.
Ceea ce ai si facut. Acum Eu, prietene, voi muta stanca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.

Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El”.

Arsenie Boca

Adevărata iertare

2011-02-07T18:47:00.003+02:00

Despre adevărata iertare nu se prea poate vorbi; mai mult se simte. Adevărata iertare nu este un gând, o intenţie mentală. Acesta este doar începutul! Putem avea mii şi mii de astfel de bune intenţii - curmate de suferinţă, mânie sau neîmplinire - apoi iar reluate, şi iar...Cu adevărat, la capătul drumului vom putea spune că mult am iertat.
Dar oare, am iertat pe deplin?
Cred că iertarea deplină, ca şi iubirea deplină, este un produs al harului. Nu stă în puterea unui suflet omenesc să ierte deplin fără coborârea acestei sfinte energii, care îl ajută să iasă din sine. Numai atunci când putem să ne vedem din afară, să facem abstracţie de suferinţele noastre, de neîmplinirile noastre, de jignirea noastră - adică, a personalităţii, sau eului nostru - numai atunci putem privi lucrurile din punctul Lui de vedere.

Imaginea aparţine: ionatan.files.wordpress.com/ 2008/02/megatron.jpg

Numai atunci putem înţelege deplin de ce lucrurile s-au petrecut astfel, şi de ce eul nostru a trebuit să fie umilit, strâmtorat, pentru ca un alt eu să înveţe nişte lecţii. Şi atunci, lucrurile nu ne mai par atât de crâncene! Dispare sentimentul nedreptăţii.
Desigur, e greu să ne menţinem mereu în această stare. Dar, după un timp de mers pe cale, ne e mai uşor să reintrăm în ea. Totul depinde de la ce nivel alegem să privim lucrurile: dacă vrem să le privim "de pe acoperiş" - de la nivelul Sinelui divin - unde totul apare cu scop şi rost; sau de la nivelul "pereţilor casei", al personalităţii - unde senzaţia, sau măcar gândul nedreptăţii persistă.
Şi, e întrucâtva adevărat că această personalitate a noastră a avut de suferit din partea altei personalităţi. Suferinţă care i-a creat aceluia/aceleia o karmă, sau o datorie de plătit. Dar, scopul mai înalt al acestei situaţii a fost unul mai amplu. Poate, din punct de vedere divin, jignirile le erau necesare ambilor, pentru evoluţia lor. Chiar şi celui care se vedea mai bun, mai avansat pe cale. Sau, poate tocmai aceluia! Ca să poată proba cât de departe a ajuns...
Mai departe, evoluţia lucrurilor depinde într-adevăr de nivelul fiecăruia. Dacă sunt în stare să ierte, sau măcar să încerce. Sau, mai bine-zis, evoluţia lucrurilor depinde în măsură mai mare de cel mai înaintat pe cale. Dar şi aici, e un punct de cotitură: e posibil să ierţi de la nivelul "acoperişului", sau al "pereţilor" - după cum am spus. Atunci când iertăm de la nivelul pereţilor, rămâne întotdeauna senzaţia că acel iertat ne este dator. Nu putem uita cât de mult ne-a rănit, ne-a destabilizat cândva, şi nu putem accepta să iertăm fără senzaţia datoriei lui/ei faţă de noi. Chiar dacă noi nu o vom cere niciodată, şi nici nu ne dorim asta! Dar, e totuşi o senzaţie care pare să aducă un echilibru logic situaţiei.
Dacă, dimpotrivă, iertăm de la nivelul "acoperişului", simţim că situaţia s-a încheiat deplin. Nu mai avem nici o pretenţie de la celălalt, pentru că ştim că fiecare şi-a încheiat "lecţia". Iar dacă nu a făcut-o, există o Înţelepciune mai presus, care îl va pune negreşit să o facă cândva, în alte forme.
Desigur, cea mai bună rezolvare o aduce rugăciunea prin care cerem Divinului să ne dea capacitatea de a ierta, şi a fi iertaţi. Numai astfel vom putea căpăta puterea de a ierta cu adevărat, pentru că sufletul omenesc singur, după cum am spus, e neputincios. Un fel de "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele"!

Dar, cum vom şti că am iertat? După cum spune şi terapeutul Lazarev, şi am probat apoi singură - atunci când gândul la cele petrecute nu ne mai aduce nici o frământare. Atunci când putem privi liniştiţi, cu pace, şi chiar cu zâmbet, situaţii care altădată ne umpleau de furie, sau durere. Iar acest lucru nu îl aduce doar timpul, am probat şi asta...Există multe lucruri asupra cărora timpul nu are putere.După cum am spus, numai puterea de Sus, energia harului, ne poate dărui această linişte durabilă.
De fapt, putem spune că pentru a ierta deplin, ca şi pentru a iubi deplin, este necesară o schimbare a omului în întregime. Este un întreg drum! De aceea, probabil, există atât de puţini oameni care iubesc şi iartă cu adevărat. Atât de mulţi se văd pe sine iubitori, vorbesc, cântă despre iubire, dar în fond, ştiu atât de puţin despre ea! Ei au apucat să cunoască doar partea de suprafaţă, sau coaja iubirii, şi acest lucru li s-a părut deja uimitor. Deja se consideră cei mai plini de iubire oameni de pe pământ! Dar, la prima rafală de vânt, descoperă cât de săracă, de neesenţială era iubirea lor. Cât de uşor de aruncat, sau de înlocuit cu alte lucruri, mai interesante...
Dimpotrivă, acei care nu vorbesc prea mult despre ea - poate nici nu pronunţă acest cuvânt - au deja în ei un izvor, care nu seacă nici în cele mai aprige furtuni, sau arşiţe. Desigur, poate dispărea iubirea de suprafaţă - sau vaporii - acel gen de iubire care cere manifestări lumeşti dulcege şi vorbe mari. Pot dipărea multe, dar nu izvorul. Chiar dacă el nu se mai vede...

Cred că s-au spus destule pentru a înţelege iertarea, şi iubirea. Restul, şi-l va spune fiecare, în "cămăruţa" sa...

"Iertarea face bine celui ce o acordă şi, totodată, celui ce o primeşte. Este cea mai puternică dintre puteri" (W.Shakespeare)

"Toţi suntem fragili". (W. Shakespeare)

"Noi trăim după voia noastră şi ne chinuim pe noi înşine. Cine trăieşte după voia lui Dumnezeu e bun, vesel şi are odihnă." (Sf.Silvan Athonitul)

Linkuri utile: http://childagain.wordpress.com/2009/02/26/despre-iertare-doar-cateva-cuvinte/

http://childagain.wordpress.com/2008/12/13/despre-a-iubi-i-a-ierta-sau-povestea-copacului-prietenos/

Despre importanţa practicii

2011-02-03T19:24:00.004+02:00

În ultimul timp, pe de o parte, treburile vieţii s-au dovedit prea multe pentru a mai lăsa timp pentru reflecţii, şi pe de alta, se ivesc de pretutindeni mesaje despre importanţa practicii spirituale, în contrapondere teoriei. Desigur, teoria are importanţa ei, mai ales la începutul unei căi spirituale. De fapt, în domeniul evoluţiei spiritului uman nu există teorie seacă, pur intelectuală, ca în cazul celorlalte domenii ale cunoaşterii. Teoria, adică învăţăturile despre alcătuirea şi evoluţia sufletului uman, şi despre universul invizibil, sunt niciodată simple învăţături "cărturăreşti", din care să fii pus o dată să dai un examen "teoretic" - adică, bazat pe memorie - şi gata! Avem titlu de esoterişti, maeştri sau ocultişti. Nici chiar acordarea anumitor "iniţieri", bazate pe deschiderea unor centri energetici, nu este teorie pură - deşi, nici practică nu o putem numi!
Totuşi, toate aceste "teorii" premergătoare sunt doar menite să constituie o bază pentru activitatea de mai târziu. (În acest sens, studierea Bibliei poate fi o bază foarte serioasă de lucru - ca şi a altor cărţi sfinte.) Deci, vine un moment când teoria - atunci când a fost corect înţeleasă şi însuşită - trebuie să fie pusă în practică. De fapt, cel mai bine şi mai corect ar fi să împletim practica cu teoria - adică, în timp ce ducem o viaţă creştină, de exemplu, să ne facem timp să studiem şi noile cărţi de înţelepciune ce apar. Acesta ar fi idealul, desigur - dar viaţa noastră este atât de plină şi de agitată, în genere, încât nu prea putem să le facem pe amândouă. Şi atunci, le mai facem şi pe rând, în funcţie de timp...
Uneori, avem lungi perioade când doar "trăim", ne agităm printre semenii noştri, ne străduim să ne facem datoria înscrisă în destinul nostru - şi atunci, rar mai avem timp să ne mai hrănim sufletul cu cuvintele înţelepciunii. Chiar dacă ne lipsesc! Şi, ne simţim cumva ruşinaţi că suntem atât de leneşi - noi, care altădată sorbeam cărţile ca pe o băutură uzuală.
Şi alteori, dimpotrivă, vine un timp nesperat de aşa-zisă odihnă - de fapt, e doar un repaus între două staţii - când "teoria" ajunge iar pe primul plan. Avem atunci puţin timp să mai învăţăm nişte lucruri noi, sau măcar, să le clarificăm pe cele vechi. Dar, aici intervine un lucru ciudat! După cum am zis, lucrurile noi, nu sunt noi cu totul. Descoperim că sunt tot vechile învăţături, însă îmbogăţite de noua noastră receptare. Pe măsură ce înaintăm în viaţă şi în cunoaştere, totul devine mai clar, mai esenţial. Poate că în final, vom descoperi că nu existau decât câteva adevăruri, şi mii de aplicaţii ale lor.
Şi atunci, înţelegem că pentru noi, nu va mai exista un timp al "teoriei pure". Tot ceea ce nu este practică, este irosire. Poate de aici sentimentul acela de pierdere, de trecere a timpului, chiar şi atunci când e vorba de o odihnă oarecum justificată.
Toate aceste înţelegeri le-a sintetizat foarte frumos Jakob Lorber în "Interpretarea Sfintelor Scripturi":
"Pentru lucrul pământului spiritual, omul nu are nevoie decât de cele două porunci ale iubirii. Cu acestea, el îşi lucrează cu uşurinţă ogorul spiritual.Dacă acesta este pregătit, atunci se poate semăna doar atât cât poate, şi vrea omul, sau el poate să citească din lucrurile bune ce i s-au dat atât cât poate obţine din acestea - din întreaga Sfântă Scriptură şi toate explicaţiile în legătură cu ea.[...]"

Aşadar, nu o mare cultură spirituală enciclopedică este ceea ce vrea Dumnezeu de la om. El vrea mai curând practica: îndeplinirea poruncilor iubirii. Dacă acest "ogor" este semănat, atunci poate veni şi cultura, şi chiar El ne va lumina şi îmbogăţi atât cât putem primi: "Şi chiar dacă voi veţi putea să îmi prezentaţi doar un ospăţ sărăcăcios, Eu îl voi binecuvânta. Mă voi aşeza cu voi la masa la care nu mă aşteaptă nici un trădător, sau puţinele cunoştinţe pe care le aveţi, Eu le voi extinde sub forma sorilor centrali de la care veţi primi lumina într-un nesfârşit belşug."
Ca să lămurim puţin sensul cuvântului "trădător", voi spune că el se referă nu la o persoană, ci la o tendinţă prezentă în sufletul omului. "Trădătorul" este mentalul obişnuit, care raţionează prin logica analitică. Acest mental ne face mereu să ne îndoim de adevărurile divine, şi chiar de semnalele trimise de propriul nostru suflet. Dacă el este în plus hipertrofiat şi confuz din pricina multelor teorii şi "învăţători" pe care i-a audiat, atunci glasul Sinelui este repede înnăbuşit, sau Christul interior este crucificat între cele două lumi: a materiei, şi a spiritului.
Acest lucru se petrece atunci când educaţia spirituală începe şi continuă numai, sau aproape numai, prin cunoaştere intelectuală. Este cazul unor erudiţi în teologie şi filosofie. Desigur, cunoaşterea nu este un lucru rău în sine! Ea poate constitui uneori prima treaptă a drumului spiritual. Dar, după cum am spus, cunoaşterea trebuie repede urmată de practică, altfel "se împietreşte". Şi, prin practica iubirii şi compasiunii, facem posibilă coborârea harului, care îngăduie un alt fel de cunoaştere, mai profund.Şi, chiar şi vechile cunoaşteri apar într-o altă lumină!
Nu degeaba în minunata epopee "Bhagavad-Gita", eroului Arjuna i se cere la un moment dat să lupte împotriva vechilor lui prieteni şi învăţători. Pare un lucru crud şi absurd luat mot-a-mot, dar acest fapt ascunde un adevăr spiritual mai profund. Fiecare om, la un moment dat, are şansa de a deveni un erou spiritual, şi atunci el va trebui să lupte împotriva tuturor vechilor sale obiceiuri, comodităţi şi concepte intelectuale. Teoriile vechi, care i-au fost cândva "învăţători", şi-au atins limitele - ele trebuie "ucise", pentru a face loc noului. "Nu se pune vin nou în burdufuri vechi", spune şi Iisus.

Aceste lucruri devin destul de evidente, cu timpul! Şi, tot cu timpul, înţelegem şi importanţa practicii. Desigur, totul este un lung parcurs, şi nu este greşit dacă, la început, avem o dorinţă nesecată de cunoaştere. Depinde însă în ce scop dorim această cunoaştere, şi cum intenţionăm să o folosim - dacă intenţionăm...După cum spunea Sf.Serafim de Sarov: "Numai lucrările bune înfăptuite pentru Hristos ne aduc harul Duhului Sfânt".
Este o frază care a fost înţeleasă în fel şi chip. De fapt, sfântul a vrut să ne vorbească exact despre importanţa motivaţiei corecte a lucrărilor noastre - fie în domeniul cunoaşterii, fie în cel al practicii. Lucrările înfăptuite pentru Hristos sunt cele făcute din dragoste, şi fără dorinţa obţinerii unui alt profit pentru noi-înşine: recunoaştere, stimă, mulţumire de sine egoistă. Hristos este simbolul iubirii evanghelice, necondiţionate.

Ar mai fi multe de spus despre relaţia dintre cunoaştere şi practică, sau despre importanţa fiecăreia dintre ele. Dar pentru că timpul e scurt, mă opresc aici, lăsând pe fiecare să îşi treacă în revistă propriile înţelegeri.Şi, iată şi nişte minunate cuvinte ale lui Nichita Stănescu, ce par a concluziona foarte bine procesul devenirii spirituale:

"Transformarea luminii în existenţă, şi transformarea existenţei în lumină, aşa cum ne-o închipuim acum, poate fi o metaforă; dar, dacă nu este numai o metaforă?" (Nichita Stănescu)

Despre profet şi preot

2011-01-26T16:50:00.006+02:00

În ultimul timp, mi-a devenit din ce in ce mai clar că acesta este un subiect de mare importanţă. Mai ales în zilele noastre, când "se reeditează", parcă, condiţiile de acum sute şi mii de ani! Ne aflăm la o răscruce, la un prag, şi omenirea va intra într-o nouă etapă. Aceasta, neînsemnând să începem să disperăm, şi să ne panicăm pentru "sfârşitul lumii". Ci doar să începem să ne "reevaluăm", ca să vedem încotro ne îndreptăm, şi dacă putem să urcăm ceva mai sus, "pe acoperişul caselor" - după o binecunoscută expresie evanghelică - pentru a scăpa de "furtuni".

Imaginea aparţine blogului: http://vivrelibre.blogvie.com/2008/04/

În această perioadă premergătoare marilor schimbări, şi chiar cu mult timp înainte, apar şi profeţii, sau mesagerii voinţei divine.
De multe ori nerecunoscuţi, contestaţi, aspru întâmpinaţi chiar de către slujitorii "uzuali" ai Domnului - cei din Biserici - ei totuşi au un rol extraordinar de important. Tocmai pentru că ne arată voia Lui în dinamică, aplicată acestui moment temporal, şi acestor condiţii sociale, economice, politice, psihologice, etc.
Iisus însuşi a apărut iniţial drept un profet în ochii celor care îl urmăreau, şi se ştie cât de urmărit şi de duşmănit a fost de către clerul epocii, şi de către interpreţii învăţaţi ai legii. Dar, chiar şi până la el, marii profeţi ai Vechiului Testament au avut parte de prigoane, urmăriri şi duşmănie, atât din partea păturii bogate conducătoare, cât şi a preoţimii închistate în reguli - Isaia, Ieremia, Ilie, Daniel, şi mulţi alţii.
Duhul proorociei nu a dispărut, însă, o dată cu moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Dimpotrivă, El a promis ucenicilor că le va trimite "un Mângâietor, care va fi cu ei până la sfârşitul timpurilor." Acesta este, desigur, Duhul Sfânt, care dăruieşte harisme celor încercaţi şi găsiţi credincioşi - printre care şi pe cea a proorociei."Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători." (Efeseni 4.11)
Această perioadă - dintre sfârşitul unei lumi şi începutul alteia - a descris-o sugestiv şi unul dintre proorocii vechi - Ioil: "Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea./Chiar şi peste robi şi roabe voi vărsa Duhul meu." (Ioil 2.1-2)
M-am oprit asupra acestu verset, pentru că în lumina lui se explică tot noianul de proorocii care au apărut nu numai în secolele imediat următoare lui Hristos, ci chiar şi în ultimele două secole, până în zilele noastre. Aceste proorocii nu aparţin toate unor figuri de primă mărime, unor sfinţi cunoscuţi sau înalţi prelaţi. Unele dintre ele aparţin unor oameni sărmani - ţărani sau călugări umili- sau chiar copii. Toţi aceştia au spus cam aceleaşi lucruri referitoare la "sfârşitul timpurilor" (şi nu al lumii! - deci este vorba doar de sfârşitul unei etape), au enumerat aceleaşi "plăgi", şi au rostit aceleaşi avertismente. În plus, deşi sărmani, şi mulţi neştiutori de carte, erau oameni foarte curaţi şi credincioşi. Ei urmau întrutotul spiritul lui Hristos. (Mai multe amănunte în cartea menţionată la postarea anterioară: "Profeţiile lui Edgar Cayce" - de Dorothee Koechlin de Bizemont).

Dar, ca să găsim o regulă generală, m-am gândit să punctez funcţiile profetului în paralel cu cele ale preotului, aşa cum apar ele, în mare parte, într-o carte a lui Josy Eisenberg despre iudaism. El se referea la profeţii Vechiului Testament, dar regulile sunt aceleaşi şi în zilele noastre. Iată deci cum apar lucrurile:
"Preotul este reprezentantul oficial al lui Dumnezeu, el întruchipează legitimitatea religioasă tradiţională. Câteodată, se face auzită şi a doua voce: aceea a înţeleptului. [...] În ceea ce îl priveşte pe profet, el nu constituie o instituţie, dimpotrivă, el este cel care critică instituţia. Am spus că este o celulă de criză, deoarece interpretarea cuvântului divin încredinţată preoţilor este probabil suficientă doar [...] în situaţii obişnuite. Această interpretare însă se dovedeşte stereotipă, sclerozată, chiar îndepărtată de spiritul Legii, datorită lipsurilor inerente oricărei caste preoţeşti; pe de altă parte, ea nu este în stare să facă faţă unor situaţii excepţionale. Prin urmare, profetul este omul trimis şi inspirat de Dumnezeu, fie pentru a corecta abaterile instituţiei, fie pentru a limpezi situaţiile de criză.[...]
Profeţii lui Israel au jucat un rol fundamental în restabilirea echilibrului între etică şi rit, preoţii având tendinţa să privilegieze ritul, în timp ce profeţii aveau ca vocaţie să reamintească caracterul fundamental al exigenţei morale."

După cum am spus, aceste cuvinte nu se aplică numai preoţilor şi profeţilor din Vechiul Testament! Dacă în locul "exigenţei morale", privite ca o regulă seacă, punem "esenţa învăţăturilor religioase", avem exact situaţia din zilele noastre. Şi acum, ca şi atunci, se privilegiază ritul - "litera" - în dauna "spiritului". Dar, din ce în ce mai mult, se vede faptul că nu e de-ajuns să fim botezaţi, nici chiar să ne spovedim şi să ne împărtăşim, dacă în sufletul nostru nu există adevărata iubire şi înţelegere pentru toţi oamenii. Dacă noi ne simţim superiori datorită religiei noastre, a întemeietorului ei, şi credem că numai noi singuri vom avea privilegiul mântuirii, se pare că învăţăturile lui Hristos au căzut pe un teren sterp - sau, s-au transformat ele-însele în stereotipuri, în minţile rigide.
"Toate religiile sunt egale în faţa lui Dumnezeu. Trebuie să respectaţi fiecare om cu credinţa lui, să nu dispreţuiţi din cauza convingerilor. Dumnezeu conduce toate confesiunile religioase aşa cum un rege îşi conduce dregătorii."
Acestea au fost cuvintele apariţiei marianice de la Medjugordje - spre consternarea, se spune, a observatorilor catolici. Noi am adăuga că, dacă ar fi fost de faţă şi ortodocşi, ar fi fost de două ori mai scandalizaţi!
Se pare că există o evoluţie necesară a credinţei religioase -trecând prin necunoaşterea totală (acea "avydia, agnyana" a filosofiei tibetane - sau "vestibulul ignoranţei"), la cunoaşterea şi înţelegerea dogmelor şi a căilor de mântuire proprii fiecărei religii, apoi - etapa ultimă, şi cea mai importantă: înţelegerea esenţei oricărei religii. Această esenţă ne-a fost redată complet în mesajul Mîntuitorului: "Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi cu toată puterea ta. /Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi./Mai mare ca acestea nu există altă poruncă".
În aceasta constă superioritatea mesajului creştin: în faptul că el a condensat toată experienţa religioasă a omenirii, purificând-o, şi reducând-o la esenţă. Pentru acest lucru ar trebui să ne bucurăm, şi nu neapărat pentru practicarea unor rituri. Chiar şi mântuirea, este produsul credinţei: "este prin har, şi aceasta nu este de la voi, ci de la Domnul". Deci, nici un ritual luat în sine nu ne aduce mântuirea. Dar, în mod sigur ne-o vor aduce credinţa, iubirea şi faptele.
Cam acestea au fost şi mesajele ultimilor profeţi ai veacurilor din urmă. Pentru exemplificare, îl citez aici pe Jakob Lorber, care a fost o revelaţie şi pentru mine.

Pentru încheiere, voi spune cîteva cuvinte şi despre diferenţa dintre adevăraţii, şi falşii profeţi. Şi asta întrucât multe mesaje care contravin concepţiilor comune, care "scandalizează" (apropos, vedeţi ce funcţie are "scandalul" la părintele Steinhardt), pot fi atribuite, pentru relaxare, falşilor profeţi.
Falşii profeţi sunt cei în a căror viaţă nu se vede urmarea poruncilor lui Hristos - sau mai larg spus - a poruncilor divine. Ei sunt acei care vorbesc, dar nu practică. Sunt cei vorbesc despre beneficiile sărăciei şi milosteniei, dar strâng averi pe seama discipolilor lor. Sunt cei care vorbesc despre iubire şi toleranţă, dar îi trimit pe adepţii lor să lupte împotriva oricui îndrăzneşte să îi contrazică. Sunt acei care aduc mari ameninţări asupra unor grupuri sociale, sau a omenirii întregi, dar fără făgăduinţa unei răscumpărări. Cu alte cuvinte, sunt mai obsedaţi de pieirea păcătosului, decât de mântuirea lui. Şi, desigur, sunt aceia ale căror profeţii nu se împlinesc - dar pentru a vedea aceasta trebuie aşteptat destul de mult, uneori.
Prin antiteză, adevăraţii profeţi sunt smeriţi, şi trăiesc o viaţă creştină. Chiar dacă sunt în lume, ei nu sunt corupţi de farmecul ei. Bucuria lor cea mai mare se află în relaţia cu Dumnezeu, pe care o preferă oricărei relaţii lumeşti. Unii dintre ei pot avea şi alte harisme: darul vindecării, al izbăvirii celorlalţi din greutăţi prin rugăciune, etc. Şi, după cum scrie în Scriptură, au parte de o protecţie divină deosebită, orice rău ar întâmpina. Nu înseamnă că nu vor avea parte de rele, dar ei vor fi izbăviţi din toate, în mod cu adevărat miraculos, până ce îşi vor fi încheiat misiunea.
Trebuie să adaug aici că şi adevăraţii, şi falşii profeţi sunt capabili uneori de mari semne şi minuni. Şi atunci, criteriile de deosebire rămân cele de mai sus. Desigur, există şi cazuri cu totul particulare. Îmi închipui că trebuie să fie şi falşi profeţi care pot adopta o mască de smerenie pentru a strânge adepţi. Dar totuşi, atunci când smerenia nu este reală, trebuie să existe măcar un moment de cădere a măştii. Şi, chiar dacă nu există, oamenii cu har îi simt cu uşurinţă.
Acestea fiind zise, cred că s-au spus suficiente lucruri pe tema dată.

Şi, în încheiere, redau câteva cuvinte ale unor oameni mari, care par a conchide foarte bine acest capitol despre profeţi şi profeţii:

"Hristos nu a venit în lume ca să ne înveţe o serie de noi forme, ci să ne propună un nou mod de viaţă."(N.Steinhardt -.Dăruind vei dobândi)

"Trebuie să încerci necontenit să urci foarte sus, dacă vrei să vezi foarte departe." (C.Brâncuşi)

Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2008/06/adiere-de-vant-lin.html

http://childagain.wordpress.com/2009/01/13/al-cincilea-munte/

http://childagain.wordpress.com/2009/02/02/despre-adevraii-i-falii-maetri/

Soluţia combaterii tuturor catastrofelor

2011-01-23T12:54:00.005+02:00

Până de curând, criza economică mondială, războaiele, nedreptăţile sociale, ba chiar şi catastrofele naturale, le vedeam drept lucruri împotriva cărora trebuie luptat activ, până la ultima suflare de energie. Nu ar fi contat consecinţele asupra luptătorilor, ci doar rezultatul final.
Într-un fel, aşa şi este...Numai că felul luptei este diferit de ceea ce mi-am imaginat.
Toată lumea ştie, sau a auzit, de puterea rugăciunii. Desigur, toată lumea ştie, dar pare un lucru oarecum teoretic, sau rezervat celor puţini aleşi, şi cu o mare putere a iubirii. Însă de curând, am înţeles că lucrurile nu stau chiar aşa.
Iată cum au fost ameliorate efectele dezastruoase ale unui cutremur în orăşelul Coalinga, de lângă San Francisco! Povestea aparţine unei modeste menajere americane. Dar, mai bine să o relatez exact aşa cum este ea redată în cartea Dorotheei Koechlin de Bizemont despre viaţa şi profeţiile lui Edgar Cayce:

"Femeia participa în mod regulat la un grup de rugăciune , practică ce o făcuse receptivă la "vocea interioară" care se manifestă în noi. Într-o seară, când să se culce, a auzit o voce care i-a spus: "Nu vei dormi. Ridică-te şi ieşi pe străzile oraşului." Deoarece vocea devenea din ce în ce mai insistentă, femeia s-a îmbrăcat şi a ieşit din casă. Când a ieşit afară, vocea i-a spus: "O vei lua pe această stradă, apoi pe cealaltă, etc. Şi te vei ruga pentru fiecare casă la dreapta şi la stânga." Ceea ce a şi făcut. Vocea a pus-o să meargă astfel toată noaptea, până în zori, după un traseu precis. În zori, femeia a auzit: "Gata, acum te poţi duce la culcare." Când să urce în pat, casa a început să se clatine. Cutremur! Lumea a ieşit în stradă. După trecerea cutremurului, au fost evaluate pagubele: la Coalinga nu fusese nici un mort. Nici unul! Multe case se prăbuşiseră, dar nu murise nimeni. Şi apoi, a urmat surpriza: alte două persoane au recunoscut că şi ele umblaseră pe străzi toată noaptea la îndemnul unei voci, şi pe un traseu diferit. Astfel, vieţile oamenilor fuseseră protejate de rugăciunile a trei persoane."

Această relatare nu ne duce oare cu gândul la un fapt oarecum similar din Vechiul Testament? Înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorrei, Avraam îl întreabă pe Domnul dacă nu va cruţa cetatea pentru cincizeci de oameni drepţi, apoi pentru patruzecişicinci, treizeci, şi chiar zece. Şi Domnul i-a răspuns afirmativ. Însă din păcate, se pare că în acele cetăţi nu erau nici măcar zece oameni drepţi.
Dar, ce înseamnă oare a fi "om drept"? E un ideal chiar atât de greu de atins? Pentru noi, creştinii (de fapt, pentru toate religiile importante), acesta înseamnă, pur şi simplu, să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan, indiferent ce facem, apoi să ne iubim aproapele ca pe noi-înşine, şi să dovedim acest lucru prin fapte. Nu e cine ştie ce filosofie, nu ni se cer cunoştinţe teologice înalte. Dacă putem participa apoi şi la ritualurile religiei noastre, e foarte bine, dar nu trebuie să ne facem din asta un scop, sau un prilej de mândrie asupra celorlalte religii.
Aşadar, omul drept este omul plin de iubire şi de credinţă, şi care respectă legile divine. Desigur, în acestea se includ şi legile date lui Moise pe muntele Sinai. Hristos însuşi a spus că nu a venit să strice legea, ci să o împlinească. Dar respectarea acestor legi va decurge frumos şi uşor din respectarea primelor două: iubirea de Dumnezeu, şi de aproape. Întrucât, cine îşi iubeşte cu adevărat aproapele, nu ar putea să îi facă acestuia vreun rău: să fure, să ucidă, să comită adulter, etc.
Totul e cât se poate de simplu, deci! Aşadar, ne putem strădui şi noi să fim unul dintre cei zece drepţi din cetate. Sau, măcar dintre cei trei...
Povestea de mai sus ne mai aduce însă o învăţătură: una dintre salvatoarele cetăţii ei a fost o simplă menajeră, plină de credinţă. Uneori, oamenii simpli sunt "sarea pământului", şi de aceea orice orgoliu legat de naşterea noastră, de titluri, de avere, sau chiar de intelect, apare drept superfluu, şi chiar rizibil. Ne putem gândi că în acel oraş erau şi oameni bogaţi, din familii vechi, sau foarte inteligenţi şi plini de talente. Totuşi, Dumnezeu nu i-a ales pe ei pentru salvare. Dacă nu ar fi fost cei trei oameni plini de credinţă, oraşul ar fi pierit, cu toţi bogaţii şi nobilii lui. Aici ar putea să ia aminte promotorii "raselor pure", şi cei care cred că numai ei au dreptul din naştere să conducă popoarele şi naţiunile, chiar şi într-un mod ascuns şi împotriva intereselor mulţimii. Sau, toţi acei care cred că, dacă au avut acces la o părticică de cunoaştere, sunt atât de importanţi, încât au dreptul de a se situa înaintea maselor ignorante.

Şi, ca să mă înscriu în acelaşi registru - al rezultatelor rugăciunii sincere a drepţilor - voi mai relata un fapt asemănător, petrecut tot în State. Din nou, voi cita din cartea despre Edgar Cayce, acest mare vindecător şi profet, despre care voi spune câteva cuvinte în încheiere:

"La 23 iunie 1940, şaizecişipatru de persoane s-au adunat la Virginia Beach, pentru cel de al IX-lea congres anual al ARE. [Association for Research and Illumination - fondată de adepţii lui Edgar Cayce]. Era la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în faţa agresivităţii hitleriste, America se întreba dacă nu cumva avea să fie şi ea invadată. I s-a cerut lui Cayce o "lectură" [voi explica după aceea acest termen] despre acest subiect. Iată răspunsul lui:
"Dacă cele şaizecişipatru de persoane adunate aici încep să se roage şi trăiesc în acord cu această rugăciune, ele pot să evite invadarea Americii - dacă asta doriţi."
America nu a fost invadată...dar ştiu că cele şaizecişipatru de persoane au luat foarte în serios ceea ce a spus Cayce. La Virginia Beach se mai vorbeşte şi acum despre asta."

Pentru cei care nu ştiu, Edgar Cayce a fost un american simplu, născut în 1877 la o fermă din Kentucky. În copilărie, a citit Biblia de mai multe ori, fiind foarte credincios. Din punct de vedere religios, era protestant - ca să răspund curiozităţii celor care ar dori să ştie acest aspect. Încă din copilărie, după citirea Bibliei, a manifestat o capacitate uluitoare: dormea cu o carte sub cap, şi a doua zi, ştia conţinutul cărţii. Nu dau aceste amănunte pentru a hrăni dorinţa de senzaţional a cititorilor, ci pentru a arăta că, într-adevăr, "pentru cel care crede, toate îi sunt cu putinţă."
A lucrat un timp ca librar, apoi ca fotograf. La un moment dat, după vârsta de douăzeci de ani, a început să sufere de migrene puternice, şi şi-a pierdut şi vocea, timp de un an. Un profesor hipnotizator a avut ideea de a-l supune hipnozei, pentru a-l întreba despre cauza bolii sale. Sub hipnoză, el a vorbit, şi şi-a indicat cauza bolii: o paralizie parţială a corzilor vocale datorată surmenajului; precum şi remediul: irigarea abundentă cu sînge a ţesuturilor respective - ceea ce organismul a şi făcut. Din acel moment, s-a vindecat complet, dar a început şi o nouă etapă a vieţii sale. Într-o stare de semiconştienţă asemănătoare transei, el răspundea la întrebările tuturor celor care îi cereau, pe teme extrem de diverse, şi în primul rând - de sănătate. A indicat sute de remedii - de la cele naturale, până la cele mai moderne medicamente, neintrate încă pe piaţă. Şi toate, extrem de corecte - dovedite de numărul mare de vindecări.
Dar, răspunsurile sale nu s-au limitat la medicină, ci au cuprins multe alte domenii: ştiinţă, istorie, esoterism. A dat amănunte extrem de precise despre popoare preantice, precum cel al Atlantidei, dar şi despre viaţa şi concepţiile religioase la curţile faraonilor, a regilor mayaşi, sau chiar ale regilor francezi Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea. Unele fapte istorice mai recente au putut fi verificate. De fapt, el a vorbit despre evoluţia omenirii, începând cu Lemuria şi Atlantida, până în zilele noastre, urmărind în principal evoluţia concepţiei despre "Legea lui Unu". Adică, evoluţia concepţiei religioase autentice: cea monoteistă - toate religiile monoteiste succedate pe parcursul istoriei pornind din aceeaşi sursă.
Pe plan ştiinţific, el a vorbit despre energia atomică, laser, aure, glande endocrine - cu mult înainte ca aceste lucruri să ajungă cunoscute. (El a murit în 1945, iar lecturile sale au fost cu mult anterioare acestei date).
Întrebat de unde îşi lua informaţiile, el a răspuns: "Tot ce există se imprimă pe ecranul timpului şi spaţiului, evenimentele înregistrându-se pe măsură ce se derulează. Aceste înregistrări pot să fie citite de toţi cei care sunt capabili să se branşeze la ele. E ca radioul sau oricare altă transmisie de unde."
Pare exact definiţia acelor "dosare akashice" din tradiţia vedică. Sau, altfel spus, "Cartea vieţii", amintită şi în Biblie.

Desigur, mulţi creştini aparţinînd altor confesiuni nu vor voi să îi recunoască autenticitatea - pentru ei, orice profeţie din altă arie a creştinismului fiind inspirată de diavol. Pentru acest gen de oameni, nici nu mă voi osteni să argumentez, lăsându-L pe Dumnezeu să îi lumineze. Voi spune doar că Edgar Cayce a înfiinţat grupuri de rugăciune, şi un centru de terapii naturiste. Iar despre eficienţa acelor grupuri de rugăciune am vorbit puţin mai sus!
Pe de altă parte, profeţi din toată lumea, şi din toate ramurile creştine (ca să îi amintim doar pe Phillipe de Lyon, Marthe Robin, Padre Pio - catolici; Evanghelia de la Ares - transmisă unui preot ortodox) au spus cam aceleaşi lucruri. Cel puţin, în ceea ce priveşte acel "sfârşit al timpurilor", despre care se tot vorbeşte, şi despre care Cayce a adăugat că nu este echivalent cu sfârşitul lumii, ci va fi doar o inversiune a polilor geografici (şi nu doar magnetici) - adică, o răsturnare a axei pământului. Eveniment care a mai avut loc în decursul istoriei pămîntului, fiind reţinut în miturile tuturor popoarelor!
Dar, ca să aflaţi întreaga bogăţie a informaţiilor redate de Cayce, cel mai bine ar fi să citiţi câte ceva din profeţiile lui. Nu numai pentru cunoaştere, ci şi pentru întărirea credinţei. Credinţa răzbate din fiecare rând al acestor scrieri.

Şi în încheiere, redau câteva cuvinte ale sale referitoare la modul în care noi, oamenii - fiecare dintre noi, şi toţi laolaltă - putem influenţa mersul evenimentelor, şi chiar al lumii naturale, şi al universului:

"Cu cât deveniţi mai conştienţi în relaţia voastră cu universul, cu atât mai mult veţi recunoaşte influenţele care acţionează asupra lui, şi cu atât mai mult veţi deveni capabili să acţionaţi în mod util. Şi asta în măsura în care sunteţi în stare să aveţi încredere în Forţa divină care se află în interiorul vostru. Dar şi responsabilitatea va fi mai mare." (Edgar Cayce)

Nazaretul creştin

2011-01-22T21:39:00.000+02:00

O minunată prietenă mi-a trimis acest pps, care exprimă exact ceea ce am spus şi eu, în multe feluri, despre spiritul creştin. Spiritul, dincolo de dogme...

Nazaretul Crestin [a.B]

Despre bine şi rău

2011-01-21T20:39:00.002+02:00

Pare o temă răscunoscută şi mult prea discutată, dar iată că o bună prietenă mi-a reamintit-o. De fapt, cândva, undeva, am discutat-o şi eu, dar acea discuţie se pare că a rămas pierdută. Oricum, poate că e mai bine să nu ne repetăm, poate că şi ideile noastre mai evoluează, cu timpul...
Aşadar, ca să nu mai zăbovim, voi începe prin a spune - aşa cum am mai spus cândva - că răul are rolul lui pe ansamblul Creaţiei, şi nici un înţelept nu ar distruge, pur şi simplu, răul din rădăcini, fără a pune nimic în loc.

Imaginea aparţine blogului: poezie-religioasa.weblog.ro/. ../03/zi-si-noapte/

De fapt, ca să mergem şi mai departe, ar trebui să ne întrebăm dacă ştim, măcar, ce este răul - adică, dacă înţelegem corect valoarea situaţiilor şi lucrurilor din viaţa noastră.
Iată aici o ilustrare foarte adecvată:
http://romania-otaraminunata.blogspot.com/2011/01/despre-nestiutele-judecati-ale-lui.html
Ca să mergem până la capăt, am putea spune că nu vom reuşi să diferenţiem corect binele şi răul (afară de cazurile evidente, desigur) până ce nu vom atinge un prag al înţelepciunii - şi acesta se obţine prin har. Aşadar, cunoaşterea binelui şi a răului este rezultatul unui lung proces, a urcării acelei scări de care vorbeau sfinţii părinţi.
Uneori, în cazuri anume, atunci când Divinitatea consideră că avem dreptul, sau ne face pur şi simplu un dar, putem avea sclipiri de har - putem înţelege instantaneu valoarea pozitivă sau negativă a lucrurilor. Dar, aceste momente vor fi pasagere, până ce vom obţine starea de har permanent.

Şi atunci, ce e de făcut? Până ce nu vom ajunge la înţelepciunea deplină, nu avem dreptul să luptăm contra răului? Nici măcar în situaţiile evidente?
Răspunsul nu este uşor. De fapt, trebuie ţinut cont de fiecare situaţie în parte. În mod sigur, există rele atât de mari: cum ar fi bolile incurabile, suferinţele copiilor, nedreptăţile sociale, cruzimile fiinţelor umane - încât nici un om cu suflet nu ar putea rămâne inactiv. Desigur că avem voie să luptăm, să încercăm să schimbăm lumea, să o facem mai bună. Dar, nu cu orice mijloace, şi mai ales, nu cu ură faţă de oamenii nedrepţi sau torţionari. Poate fi enorm de greu, uneori, dar noi trebuie doar să încercăm să îndreptăm lucrurile, lăsând judecăţile şi pedepsele în seama lui Dumnezeu. Desigur, chiar şi încercând, putem greşi, dar totul este să o facem cu bună intenţie. Dumnezeu nu se va supăra prea tare dacă vom greşi din ignoranţă, dar mânaţi de bune intenţii. După cum se spune, e mai bine să greşeşti din prea multă, decât din prea puţină dragoste.
Am amintit aici de boală, ca un caz particular al răului. La prima vedere, desigur că ne-am repezi să spunem că bolile sunt un rău absolut, şi o pedeapsă, şi omenirea ar fi mult mai fericită fără ele. Desigur, aşa ar fi, în cazul unei omeniri ideale, care ar urma întrutotul voinţa divină. Dar, în cazul unei omeniri aşa-zis normale - de fapt, predispusă mai mult greşelii şi ascultării proprilor instincte decât dreptelor principii - bolile sunt un mijloc educaţional. Fiecare boală este urmarea unei neascultări: faţă de legile divine, sau faţă de legile naturii şi vieţii. De multe ori, legătura între boală şi gândurile, sentimentele sau acţiunile noastre nu este atât de evidentă, şi atunci boala apare drept un rău inexplicabil. Ca să înţelegem mai bine, însă, cauzele reale ale bolilor, şi astfel, şi modul lor de vindecare, vă recomand cu căldură cărţile terapeutului Serghei Lazarev. Oricare dintre ele ne poate schimba concepţia despre boală, şi chiar destin.

Şi la fel se petrece în legătură cu toate situaţiile din viaţă care ne par rele şi nedrepte. Noi vedem rezultatul: situaţia în sine, dar uneori nu ştim ce a declanşat-o - ce anume din gândurile sau comportamentul nostru, uneori mult îndepărtate în timp. Sau, pur şi simplu, anumite situaţii ne sunt trimise drept "probe", şi atunci chiar nu ar trebui să ne plângem, pentru că datorită lor evoluăm. Şi Scripturile spun că "dacă n-am suferi disciplinarea Domnului, am fi fii nelegitimi, şi nu fii".
Şi atunci, ne-am putea întreba, dacă acest aşa-zis "rău" este o creaţie a noastră, nu există alt mod de a-l învinge decât prin trăirea fără murmur a consecinţelor, şi eventual, încercarea de a nu-l atrage din nou? Poate fi o cale, dar este lungă, grea, şi foarte puţini oameni au răbdarea şi înţelepciunea necesară pentru a o urma până la capăt. Probabil, la acest lucru s-a gândit şi Tatăl atunci când l-a trimis pe Hristos pentru a ne aduce legea harului : adică, a iubirii şi iertării. Atunci când nu mai putem suporta consecinţele ignoranţei noastre din trecut, El ne-a dat rugăciunea. Prin rugăciune sinceră, şi participarea la viaţa lui Hristos - adică, acceptarea Lui ca model deplin în viaţa noastră - răul poate fi învins fără să fim nevoiţi să "plătim" până la capăt. Acesta a fost darul Lui, aceasta înseamnă expresia: "a luat asupra Sa păcatele noastre". Dacă Îl aceptăm drept Mântuitor, şi dovedim acest lucru prin urmarea poruncilor, Dumnezeu va trimite harul care ne va feri de consecinţele propriilor noastre greşeli. Mai mult, ne va lumina încet, ca să înţelegem unde am greşit, şi ce trebuie să facem.
În acest fel, calea karmei este mult scurtată, şi putem obţine mântuirea mult mai repede - desigur, dacă vom avea şi o voinţă stabilă, şi vom depune un efort pe măsură. Numai El este în stare să împace Rigoarea şi Mila din arborele sefirotic.

Dacă privim astfel lucrurile, înţelegem că fie şi marile rele sociale ar putea fi învinse în acest mod. Prin rugăciune, şi schimbarea fiecărui om în parte. "Schimbarea începe cu o viaţă, iar o viaţă începe cu un pas", spune un autor de S.F. Pe de altă parte, maestrul Omraam Mikhail Aivanhov are o carte: "Egregorul porumbelului păcii", în care dezvoltă pe larg această idee: că binele social, şi evoluţia societăţii, nu se pot obţine numai prin măsuri economice şi sociale. Dacă oamenii în sine nu devin mai buni, mai conştienţi, orice lege, oricât de bună ar fi, riscă să fie prost întrebuinţată. Exemple am avut destule în istorie!

Am încercat să schiţez doar cîteva idei, dar desigur că este o temă vastă, care s-ar preta la discuţii multiple, şi la intrepretări din toate domeniile existenţei. În încheiere, vă las câteva cuvinte ale unor oameni cu suflet mare, pentru a vă lumina în vreme de încercare:

"Deşi lumea este plină de suferinţă, ea este de asemenea plină şi de victorii asupra ei." (Helen Keller)

"Oamenii nu sunt perturbaţi atât de mult de lucruri, cât de felul în care le percep". (Epictet)

"A trăi înseamnă a te naşte neîncetat" (A. de Saint-Exupery)

"Ceea ce dă lumină trebuie să îndure arderea." (Victor Frankl)

Linkuri utile:

http://linkinspremine.wordpress.com/2011/01/17/34/

http://childagain.wordpress.com/2008/11/18/actul-terapeutic/

http://childagain.wordpress.com/2008/12/09/lazarev-i-adevrul-despre-boli/

http://childagain.wordpress.com/2008/09/28/despre-greseli/

Povestea picăturii

2011-01-17T16:00:00.000+02:00

Iată, până ce voi ajunge să dezbat problema binelui şi a răului, aşa cum am promis, o minunată poveste, simplă, dar plină de învăţături. Ea nu îmi aparţine, ci aparţine unui site prieten, dar cred că înţelepciunea ei trebuie cunoscută de cât mai mulţi.

A fost odata ca niciodata un discipol care il intreba pe maestrul sau:

- Care este lucrul ce ma separa de adevar?

Maestrul ii spuse:

Imaginea aparţine site-ului: http://www.schituldarvari.ro/blog/?p=568

- Nu esti singurul care este separat de adevar, mai sunt si altii. Iti voi spune douasprezece povestioare care iti vor parea simple. Trebuie sa meditezi asupra acestora tot timpul si chiar de ti se va parea ca le-ai inteles, nu te opri din a medita asupra lor pana ce aceste simple povesti vor capata proportii uriase si pana vor deveni din nou simple.

Prima poveste:

A fost odata ca niciodata o picatura intr-un Ocean ce spunea ca nu exista Ocean. Tot astfel se intampla cu multi oameni. Traiesc inlauntrul lui Dumnezeu si spun ca nu exista Dumnezeu.

A doua poveste:

"Vreau sa fiu libera" spuse picatura de apa din mijlocul Oceanului; si oceanul in compasiunea sa a ridicat-o la suprafata.

"Vreau sa fiu libera" spuse din nou picatura de apa si soarele auzindu-i glasul o aseza intr-un nor.

"Vreau sa fiu libera" spuse picatura inca o data si norul o elibera iar aceasta cazu din nou in Ocean.

A treia poveste:

O picatura intelectuala este o picatura intelectuala, dar nu mai apartine Oceanului.

A patra poveste:

"Nici o picatura nu are nici o valoare" spuse picatura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:

"Fara nici o indoiala, exista un lucru de care eu mi-am dat seama, eu sunt mai importanta decat oceanul." Spuse picatura din ocean.

A sasea poveste:

"Nu voi putea niciodata sa ajung la Ocean" spuse picatura din Ocean.

A saptea poveste:

"Oh, ce-mi pasa mie de Ocean" spuse picatura din Ocean.

A opta poveste:

Era odata o picatura care-si regreta soarta, la urma urmei, ea era in mijlocul Oceanului si nu stia nimic despre Ocean.

A noua poveste:

O picatura din Ocean chema toate celelalte picaturi sa i se alature pentru a se rascula impotriva Oceanului.

A zecea poveste:

"Prin puterea cu care am fost investita" spuse picatura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investita, de astazi sunteti excluse din Ocean."

A unsprezecea poveste:

"Tu te afli in mijlocul iubirii mele" ii spuse Oceanul picaturii de apa. Dar picatura nu auzi Oceanul pentru ca era plina de iubire pentru alta picatura.

A doisprezecea poveste:

"Daca as putea cuprinde" gandi o picatura "fiecare picatura cu dragostea mea atunci as deveni Oceanul." Cum gandi aceasta, picatura incepu sa reverse dragostea sa asupra tuturor picaturilor, pe rand. Dar era o picatura care ii facuse un mare rau si desi era capabila de o mare iubire, picatura nu putu sa o ierte. Si pentru ca nu putu sa-si reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu sa devina Oceanul.

Discipolul il intreba pe maestrul sau:

- A existat vreodata o picatura care a devenit Oceanul ?

Si maestrul ii spuse ultima sa poveste:

Era odata o picatura care cauta Pacea Oceanului, ce cauta Profunzimea Oceanului. Dorinta ii era mare si puterea de iertare ii era mare si deodata Oceanul ii spuse:
"Tu si cu mine, noi suntem una." Si Oceanul isi deschise larg bratele si imbratisa picatura, si tot ce apartinea Oceanului deveni si al picaturii.
Ea se patrunse de pacea Oceanului, se intinse pe toata suprafata Oceanului si prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.
- Afla astfel, o ucenicule, ca Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc si ca-i primeste in maretia sa pe cei ce o doresc cu adevarat.
- Dar ce se va intampla daca o astfel de picatura devine murdara? intreba discipolul.
Maestrul rase din toata inima:
- O picatura nu poate deveni atat de murdara incat oceanul sa nu o poata curata.

http://www.facebook.com/notes/terapie-pentru-suflet/povestea-picaturii/493554169570

Universalitatea iubirii lui Hristos

2011-01-16T12:01:00.002+02:00

Ieri am avut, din nou, dovada că iubirea lui Hristos nu cunoaşte limite impuse de dogme, sau de concepţii mentale. Pot spune că a fost o zi de pelerinaj, chiar dacă drumul nostru a fost lin şi uşor, potrivit măsurii noastre duhovniceşti - de copii, sau adolescenţi. Ajunşi la mânăstirea pe care o doream, ne-a întâmpinat un părinte destul de tânăr, dar matur după duh. Lucrul acesta s-a simţit mai bine după ce a început să vorbească, şi mai ales, din cele spuse pe jumătate...Nu ştiu dacă persoana care mă însoţea a simţit acelaşi lucru, dar eu am simţit clar că acel părinte ştia despre noi mai multe lucruri decât i-ar fi spus omul bun care ne-a recomandat domniei-sale. Şi, ştiind cam pe unde ne aflăm noi - la nivelul sufletului, şi nu al minţii - totuşi, domnia-sa ne-a vorbit cu blândeţe şi bunăvoinţă. Nu a încercat să ne spună despre aşa-zisa greşeală a căii noastre neritmate de ritualuri, nici măcar nu ne-a pomenit de ele! Dimpotrivă, ne-a spus că un om care se îndreaptă spre Dumnezeu, chiar dacă nu prea merge la Biserică, are mai mult discernământ decât un om din lume. Şi, ne-a dat sfaturi bune şi practice referitoare la modul de comportare al creştinului în lume, şi la ceea ce trebuie să facă acesta pentru a se desăvârşi. Timpul petrecut cu domnia-sa a fost plin de miez, şi am simţit că a fost folosit din plin. Şi în tot acest timp, domnia-sa nu a dat nici un semn de nerăbdare, deşi îmi închipui că trebuie să fi avut şi alte îndatoriri. A fost ca şi cum ar fi primit de undeva sarcina de a se ocupa anume de noi în ziua aceea. De fapt, acum chiar cred că a primit-o! Ştiu acest lucru cam în acelaşi mod în care ştia şi domnia-sa despre noi.
Toată ziua respectivă a fost un şir de dovezi ale ocrotirii lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, doar din simplul motiv că am vrut să ajungem acolo, ca să cerem sfat. Chiar şi cel mai materialist om s-ar întreba cum de s-au putut înlănţui toate elementele favorabile pentru ca acest drum să decurgă bine. Chiar şi cele mai mici nevoi ale noastre au avut un răspuns aproape imediat. Desigur, ştiu că acest lucru s-a datorat şi rugăciunilor unor oameni mai înalţi duhovniceşte decât noi.

Concluzia zilei a fost faptul că Dumnezeu lucrează astfel încât să tragem fiecare, cât mai mult folos. Indiferent de concepţiile noastre mentale, sau de ritualuri, pentru El contează ceea ce se află în suflet: iubirea, credinţa şi voinţa bună. Şi toţi oamenii care au atins un nivel duhovnicesc mai înalt ştiu acest lucru. Desigur, sunt unele lucruri de lămurit, în legătură cu importanţa acestor ritualuri în rolul lor de "canale" de coborâre a harului, care este considerabil. Dar, iarăşi, oricât ar fi de bune şi de corect efectuate ritualurile, tot oamenii care le practică, şi cei care le primesc, le conferă valoare. Pentru oamenii uscaţi, sau pur şi simplu, înglodaţi în grijile materiale, acestea nu pot avea decât un rol relativ înviorător, ca o ploaie uşoară pe un teren secetos. Ele ar trebui susţinute în continuare de credinţa interioară, şi de viaţa în acord cu poruncile lui Hristos. Dimpotrivă, pentru cei plini de iubire, şi care se străduiesc să "lucreze" bine - chiar dacă mai greşesc - ele aduc mai mult har. Însă, acest har poate coborâ chiar şi în absenţa lor, după voia lui Dumnezeu. El a rânduit acest ritualuri tocmai pentru a ne ajuta să primim harul atunci când nu suntem în stare să trăim şi să lucrăm aşa cum ar voi El. Desigur, chiar şi trăirea şi lucrarea dreaptă sunt posibile tot numai cu ajutorul Lui, de aceea ne putem gândi că pentru El contează, de fapt, intenţia bună a inimii, şi hotărârea pe calea aleasă. Hotărârea indiferent de ispitele lumii!
Nu reiau aici lucruri pe care le-am mai discutat. Unii, oricum vor spune că greşesc, iar alţii vor fi de acord cu mine. Totul depinde de calea aleasă de fiecare.
În încheiere, redau aici un sfat găsit într-o revistă veche ( chiar dacă autorul l-am uitat) , şi care pare extrem de potrivit pentru noi toţi:

"Ca să aibă har, omul trebuie să răspundă la toate cu cuvântul lui Dumnezeu, să nu se mânie şi să nu-şi facă propriile legi."

Despre limitele dialogului

2011-01-11T19:24:00.000+02:00

Să dialoghezi pare, şi chiar este până într-un punct, un lucru frumos, deschis şi constructiv. Atunci când dialogul îşi îndeplineşte scopul: acela de a îmbogăţi ambii, sau toţi participanţii, de a-i determina să accepte şi să înveţe, fiecare, lucruri noi. Desigur, ei nu se vor schimba în esenţă (sau poate, doar în cazuri extreme), dar măcar vor deveni mai flexibili, mai dispuşi să înţeleagă şi alte adevăruri.
Acest lucru este valabil, desigur, până la o limită: până la limita în care fiecare acceptă "noutatea", sau pur şi simplu, informaţia adusă de celălalt, şi respectiv, limitele adevărului său propriu. Pentru acest fel de acceptare este necesară, însă, smerenie şi curaj. Smerenie, pentru a recunoaşte că nu suntem atotştiutori, ba chiar - că nici cei care ne-au creat sistemul de gândire nu sunt atotştiutori! Şi curaj, pentru a accepta că noi-înşine, la modul personal, suntem chemaţi să probăm toate adevărurile despre care discutăm, şi nu ajunge să ne bazăm pe cărţi sau alte autorităţi - oricât ar fi ele cât de vechi şi de probate!
În acest sens, Hristos, sau chiar Dumnezeu-Tatăl, nu ne opreşte să învăţăm, să studiem despre alte culturi şi religii, pentru vedea în ce măsură se aseamănă şi se deosebesc. Desigur, noi vom rămâne creştini, mai ales dacă am simţit prezenţa Lui vreodată şi în alt mod decât în cărţi şi precepte. Ba chiar, aş îndrăzni să spun că vom fi chiar mai creştini decât cei care văd lumea şi viaţa printr-o fereastră îngustă, şi încearcă să îi "ajusteze" şi pe ceilalţi.
După ce am studiat şi am înţeles alte culturi, înţelegem mai clar Înţelepciunea Sa, manifestată în moduri atât de diferite, dar potrivite fiecărei epoci şi zone geografice. Şi chiar înţelegem mai bine înaltul mesaj adus de Hristos - cel mai înalt dintre toate cele aduse de mesagerii Tatălui vreodată. El şi-a trimis chiar propriul fiu pentru a aduce cel mai înalt mesaj - apare foarte logic şi clar pentru o minte deschisă şi luminată. Desigur, pentru a înţelege asta, poate că nu ar fi fost de-ajuns numai intelectul, sau deschiderea. Poate a trebuit şi puţin ajutor de Sus...
Apropos de învăţare, şi de smerenia de care spuneam mai sus, iată ce spune părintele Paisie Aghioritul, pe care îl preţuiesc în mod deosebit: "Omul smerit este de obicei şi foarte învăţat, în timp ce cel egoist nu are cunoştinţe, pentru că nu se smereşte să întrebe."
Mai mult, Hristos însuşi, ca şi apostolii ce L-au urmat, era binevoitor faţă de cei sinceri, şi aparţinând altor culturi. Femeia samarineancă, samarineanul cel milostiv din pilda sa, sutaşul Corneliu, şi alţi romani întâlniţi în drumul său, ar putea depune mărturie despre aceasta. Pavel, pe de altă parte, a avut acel vis în care i s-au arătat animalele curate şi cele necurate (după vechea lege iudaică), iar Domnul i-a spus: "Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu numeşti necurate." (Fapte 10.15) Aceasta fiind o pildă despre "neamurile din afară", pe care Pavel a înţeles-o. Mai mult, pentru primirea "neamurilor" în Biserică, acest apostol plin de Duh Sfânt nu a rânduit alte reguli decât: ferirea de închinarea la idoli, de consumul sângelui şi al animalelor sugrumate, şi de desfrânare. Nici vorbă de tăieri împrejur - echivalentul ritualurilor noastre de astăzi! Aşadar, el a înţeles, prin harul divin, că pentru cei ce vin spre Hristos este de-ajuns credinţa, şi viaţa creştină - adică, faptele iubirii. Acesta a fost mesajul lui Hristos, şi nimic mai mult! Iată aici şi cuvintele apostolului, ca să înţelegem mai bine: "Pentru că acum părutu-s-a Duhului sfânt şi nouă [iată ce frumoasă exprimare, plină de smerenie, pentru a nu spune direct că a fost inspirat de Duhul Sfânt] să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare:/ Să vă feriţi de cele jertfite idolilor, şi de sânge, şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi" (Fapte 9.28-29)
Iată ce mai spune acest apostol despre următorii prea încrâncenaţi ai Legii, în contrapondere cu voinţa lui Hristos: "Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege, v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har: /Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea dreptăţii din credinţă." (Galateni 5.4-5)
Aceste cuvinte pot fi aplicate şi următorilor prea zeloşi ai ritualurilor din zilele noastre, care cred că fără ritualuri nu poţi fi mântuit. Şi prin aceasta, îi îndepărtează pe toţi cei "dintre neamuri", sau chiar ai lor proprii, care s-ar apropia de Hristos, însă au o reţinere faţă de ceremonialuri pe care nu le înţeleg. Sau, unii dintre ei, au întâlnit slujitori mai săraci în iubire, însă bogaţi în reguli şi ritualuri, care mai mult i-au îndepărtat.
Aş vrea să nu se înţeleagă greşit: noi respectăm ritualurile, ca şi toată moştenirea valoroasă a Bisericilor. Chiar îi îndemnăm spre ele pe cei ce nu pot obţine har şi ajutor în alte moduri! Şi aceştia sunt mulţi...Sunt "oamenii veacului", mai preocupaţi de cele materiale, decât de suflet, şi pentru care "ruperea cotidianului" şi intrarea în spaţiul sacru nu se pot face decât într-un cadru solemn, organizat, şi prin ceremonii care să le permită ridicarea nivelului vibraţional al sufletului lor. Dar, există şi alte cazuri, multe...Există oameni care sunt ai lui Hristos, fără a fi ai Bisericii - şi acesta este un adevăr pe care Biserica ar trebui să îl înfrunte. De fapt, ei aparţin unei Biserici mai largi şi mai generoase, unei Biserici nevăzute, a cărei "piatră din capul unghiului" este tot Hristos. Dovada că este El, şi nu un înger al întunericului, se vede în viaţa şi fiinţa lor. Şi, în vieţile celor cu care interacţionează.

Pe ce ne bazăm când spunem toate acestea? Doar noi nu avem cunoştinţe teologice, şi nu am primit hirotoniri...Suntem doar nişte ignoranţi plini de orgoliu, care îşi duc următorii spre prăpastie!
Singurul răspuns al nostru este acesta: "Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh./ Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn./Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează în toţi." (I Corinteni 12-13)
Şi, pentru iubirea lui Hristos, am fi în stare să stăm alături de Biserici, în rol de apărători, dacă influenţe rele ar voi să le atace. Adică, alături de oamenii din Biserici ce manifestă spiritul lui Hristos, dincolo de legi şi ritualuri. Dacă ei ne-ar primi...Dar, marea problemă a creştinilor este că ei - deşi având religia cea mai sublimă - nu îi primesc decât pe cei care intră în "tiparul" legilor lor. Ca şi celelalte culturi şi religii, dealtfel! Dacă vom spune ca voi, suntem buni şi mântuiţi, dar dacă nu vom spune asta, suntem răi şi duşmani ai Bisericii...ai oricărei Biserici!

Îmi cer iertare dacă am supărat pe cineva...şi, ştiu că am făcut-o! Eu nu simt nici o supărare, şi îmi pare rău când trebuie să îi supăr pe alţii Aş fi vrut să existe un alt mod de a spune aceste adevăruri, dar din păcate, nu există. Sau, după cum am spus în altă parte, nu am eu destulă înţelepciune!
Cred că am arătat, din păcate, care sunt limitele dialogului.
Iată, în încheiere, cuvintele părintelui Stăniloae - un alt om de aleasă credinţă şi cultură, despre ceea ce ar trebui să fie dialogul:

"Auzind cuvântul altuia, omul trebuie să audă în cuvântul său pe Cuvântul suprem, şi rostind cuvântul său, să simtă că prin el se comunică cuvântul dumnezeesc, fără să se considere însuşi Dumnezeu." (D.Stăniloae)

Linkuri utile: http://univcrestact.blogspot.com/2007/06/despre-parintele-staniloae-si-iubirea.html

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2009/11/28/audiodomnul-a-venit-sa-ne-mantuiasca-si-sa-ne-scandalizeze/

Scurt intermezzo personal

2011-01-10T22:54:00.001+02:00

Uneori, atunci când vedem un gest de bunăvoinţă al cuiva care nu ne este apropiat, ba chiar mai mult - nu ne împărtăşeşte ideile întrutotul - ne simţim mişcaţi. Ştim că acest gest, acest ajutor - aşa cum a crezut de cuviinţă omul respectiv - a fost făcut pentru Hristos, pentru a aduce lângă El un suflet crezut confuz. Şi, desigur că El îi va aprecia intenţia!
Dar, tot El ştie care îi sunt ucenicii, oriunde şi oricum ar fi ei. Poate unii dintre ei "mănâncă cu mâinile murdare", aşa cum îi acuzau fariseii. Adică, nu respectă întrutotul tipicul şi ritualurile socotite necesare apropierii de El. Dar totuşi, El îi cunoaşte şi pe ei, aşa cum spune părintele Steinhardt undeva: "Căile de acces la Hristos sunt infinit diversificate. El îşi alege drept vase de cinste oameni întru totul feluriţi, şi la prima vedere neadecvaţi pentru a-i fi slujitori."
Poate, cândva, ne vom vedea cu toţii în plină lumină, şi ne vom regăsi în aceeaşi mare casă.(Aşa cum spune Pavel - că suntem cu toţii "casnici" ai lui Hristos.) Poate, timpul acela nu e aşa de departe!
Dar până atunci, să fim încredinţaţi că vieţile noastre - fie clerici, fie laici - se desfăşoară tot cu El de faţă. Poate nu toţi avem înţelepciunea necesară pentru a arăta acest lucru în mod folositor. Poate e un dar care se capătă cu timpul. Dar fiind lângă El, măcar ne înţelegem repede greşelile, şi încercăm să le îndreptăm.

Nu mai spunem decât : să ne fie drumul lin tuturor!" În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus..." (Ioan 14.2)

Despre relaţia omului cu Divinul

2011-01-09T17:19:00.001+02:00

Arunci când este vorba despre un asemenea subiect, probabil că mulţi s-ar aştepta să scriem tomuri întregi de meditaţii filosofice şi teologice. Poate fi şi aşa...dar cred că nimeni nu ar avea răbdare până la sfârşit!
Mie mi s-au părut definitorii pentru înţelegerea acestei relaţii două pilde dintr-un autor uitat. Ambele explicitează, dincolo de cuvinte, ce înseamnă această relaţie, sau, ce ar trebui să însemne!

În prima, este vorba despre o mânăstire, al cărei stareţ fusese vestit în vis că va veni la ei în vizită însăşi Fecioara cu pruncul. Peste un timp, ajunge la mânăstire o icoană deosebită a Fecioarei cu pruncul. Călugării au pornit în procesiune, recitând fiecare rugăciuni şi cântări, şi aducând daruri. Pe la sfârşit, apare, de unde - de neunde, un saltimbanc.
Imaginea aparţine: http://cathalin.wordpress.com/2007/08/16/o-imagine-pe-zi-»-drum-spre-casa/

Oricât l-au împins în spate, ruşinându-se de o asemenea companie, el a reuşit să ajungă în faţa icoanei, şi a început să jongleze cu nişte portocale, făcând şi tot felul de giumbuşlucuri. Călugării, oripilaţi, l-au prins şi au vrut să îl alunge, când...toată lumea a observat că Fecioara zâmbea, iar pruncul râdea şi bătea din mânuţe! Procesiunea şi rugăciunile lor tipiconale nu clinitiseră nimic, dar ofranda sinceră a bietului om, neştiutor de cele sfinte, ajunsese în cerul cel mai înalt!

A doua pildă povesteşte despre un rege care a primit în vizită un învăţat. Regele avea cel mai minunat palat, împodobit cu minunate lucrări de artă. El i-a îngăduit învăţatului să viziteze palatul, cu o singură condiţie: să ţină tot timpul în mână o lampă cu ulei aprinsă, din care să nu cadă nici o picătură. Acesta s-a învoit, şi a pornit să facă turul minunatului palat. La început, a fost uşor, dar apoi, a întâlnit tot felul de scări şi praguri, încât era dificil să ţină lampa în echlibru, şi să şi privească minunile, în acelaşi timp. Cu chiu, cu vai, a terminat vizita, transpirat tot. Zâmbind, regele l-a întrebat ce minunăţii l-au impresionat mai mult, dar el nu a ştiut să spună nimic. Toată atenţia sa se concentrase asupra lămpii.
"Îmi pare rău, domnia-ta! Dacă doreşti, poţi face din nou turul palatului, şi nu mă voi supăra dacă vei scăpa câteva picături de ulei." Bucuros, învăţatul a pornit din nou, şi a văzut toate frumuseţile, chiar dacă pe drum a pierdut câteva picături. Însă, mult mai puţin decât se aşteptase, şi lampa nu s-a stins. Iar sufletul său era îmbogăţit de cele văzute.
"Ce ai înţeles de aici, domnia-ta?" l-a întrebat regele la sfârşit. "Că, dacă mă concentrez prea tare asupra unui singur lucru, pierd ceea ce e mai important, şi ceea ce trebuia să văd." "Ai dreptate, domnia-ta! Fie el acel lucru şi virtutea, şi desăvîrşirea, el nu trebuie să devină un scop absolut! Înţelepciunea şi echilibrul vieţii constă în a vedea tot ce e de văzut, şi a trăi tot ce e de trăit, fără să pierzi prea mult ulei din lampă - adică, să îţi iroseşti harul. Dacă reuşeşti aceasta, atunci înseamnă că ai înţeles ce a vrut de la tine Stăpânul Palatului."

Poate aceste pilde par fără legătură cu subiectul enunţat, dar pentru mine, ele spun totul. Departe de a fi un lucru complicat, şi accesibil doar celor "aleşi", relaţia cu Dumnezeu este simplă, şi la îndemâna tuturor. El vede doar ceea ce se află în inimă, după cum spune şi Rumi într-un frumos poem. ("Ce să fac eu cu-nşiruiri de vorbe/cu-ntorsături de gânduri şi imagini?/Eu vreau văpaie, doar văpaie/Aprinde, dar, văpaia!")
Pe de altă parte, de multe ori, chiar aspiraţia prea rigidă şi încruntată spre desăvârşire ne îndepărtează de El. Desigur că el ne vrea desăvârşiţi, dar nu trebuie să confundăm ţelul - ajungerea la El, cu mijlocul. Practica desăvârşirii se poate face în cele mai banale sau lumeşti situaţii. Nu degeaba ne pune El să trăim aceste situaţii!
Iar dacă reuşim să trecem prin ele, păstrând şi legătura noastră cu El, şi însuşindu-ne şi lecţia acestor experienţe, este exact ceea ce s-a dorit de la noi.
Poate s-ar fi putut spune mai multe, dar eu prefer să-i las fiecăruia loc pentru propriile înţelegeri. Fiecare să îşi viziteze palatul aşa cum crede de cuviinţă...:)

"Cine porneşte spre Hristos - şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea - L-a şi întâlnit." (N.Steinhardt)

Între adevărul absolut şi adevărurile noastre

2011-01-07T15:50:00.000+02:00

Fiecare şi-a pus, la un moment dat, problema Adevărului - fie în viaţa personală, fie în ştiinţe, filosofie sau religie. Şi, culmea, fiecare a găsit un răspuns! Aceasta, neînsemnând însă că răspunsurile celorlalţi sunt greşite. Sunt doar diferite...aşa cum oamenii sunt diferiţi - "fiecare, câte un mic univers", aşa cum spunea nu mai ştiu care autor.
Dar, problema nu este faptul că ele sunt diferite, ci faptul că fiecare are tendinţa de a-şi apăra, până la sânge, adevărul descoperit. Valabil şi la nivelul culturilor, civilizaţiilor, religiilor....

Imaginea aparţine blogului: http://viseazazidezi.blogspot.com/2010/05/varsator.html

Ce reflectă aceasta? Simpla iubire de adevăr?
S-ar părea, totuşi, că este ceva mai mult de atât. Este vorba şi de un oarecare orgoliu - "acesta este adevărul meu (sau al nostru), pe care eu (sau înaintaşii mei) l-am descoperit"; şi mai ales, de frică! Frica de a nu putea înţelege prea bine adevărul celuilalt, şi a rămâne astfel "descoperit". Frica de a nu intra într-un haos al probabilităţilor, în care să nu mai existe nici o certitudine...
Cumva, până într-un punct, această ultimă frică este justificată. Dar totuşi, oamenii ar trebui să gândească la modul simplu şi logic: nici măcar un singur adevăr particular nu implică prin el-însuşi ura şi respingerea faţă de alte adevăruri. Cei care gândesc determinaţi de tandemul "frică-necesitate de a mă apăra", au ajuns să nu se mai conformeze nici măcar propriului lor adevăr.

Desigur, lucrurile stau astfel la nivel teoretic, se poate spune, dar ce ne facem cu practica? Păi, tocmai practica este cea care ne determină să descoperim aceste aserţiuni "teoretice"! Dacă luăm cel mai simplu exemplu: al unui om alb, care se duce la un trib din insulele Polineziei ca să îl civilizeze - putem vedea că adevărul lui este inatacabil. El este civilizat, plin de cultură, are cea mai perfectă religie, cu un mesaj extraordinar de înalt - şi atunci, nu este el îndreptăţit să îi impună adevărul lui sărmanului polinezian care trăieşte în colibe de frunze, mănâncă ceea ce vânează cu suliţa, şi nu are o idee clară despre monogamie? Oricine ar spune că da. Dar, ce ne facem când polinezianul nu înţelege? Nu îi intră în cap, şi gata, că trebuie să se îmbrace, şi să meargă şi la slujba religioasă...şi multe alte lucruri!
Păi, ei bine, dacă nu înţelege, atunci trebuie convins! Dacă nu se poate de bunăvoie, atunci cu forţa! Oricum, e în numele unui scop mai înalt! (Şi iată cum se ajunge aici la sintagma "scopul scuză mijloacele".)
Dar bine-bine, s-ar putea spune, ce soluţie ar exista, atunci? Nu poate fi lăsat aşa, în păcat...

Soluţiile nu pot fi găsite cu o minte firească, ci doar cu una duhovnicească - după cum ne spun Evangheliile. O minte firească ar aplica soluţiile omeneşti cele mai la îndemînă, inclusiv "disciplinarea". (Deşi, disciplinarea fără ca acel vizat să îi înţeleagă sensul nu ştiu cum apare...) O minte duhovnicească s-ar gândi la exemplul lui Hristos. Ce a făcut El pentru noi? S-a făcut asemeni nouă. O dată cu învăţăturile aduse, el a dat mereu exemplul unei vieţi în concordanţă cu ele. Chiar şi al morţii...
Acel om alb ar trebui, dacă ar fi deplin pătruns de spiritul creştin, să accepte să locuiască, o vreme, în colibele de frunze, şi să facă ceea ce făceau sălbaticii. Să le înţeleagă foarte bine obiceiurile, şi sistemul de gândire, inclusiv cel religios. Oricât de sălbatici, au şi ei zeii lor, şi ceremonii de venerare. Să devină puţin "de-al lor"! Apoi, încet-încet, să le prezinte alternative - în modul de convieţuire, şi în felul de a privi viaţa. Uite, ce bine şi frumos este când trăieşti într-o casă cu pereţi de cărămidă! Nu te mai udă ploaia. Uite ce bine este atunci când nu te mai superi când celălalt te-a lovit! La început, el va râde de tine, dar mai apoi, se va gândi mai bine. Uite ce bine este atunci când te arunci în faţa panterei, ca să îţi aperi tovarăşul! El va înţelege cât îl iubeşti, şi data viitoare, poate îţi va apăra şi ţie copilul, sau un om drag.
Şi aşa, încet-încet, sălbaticii vor deprinde spiritul creştin - care este, de fapt, esenţa acestei religii. Poate cu timpul, dintre ei se vor ridica şi oameni în stare să înţeleagă subtilităţile doctrinare, şi adevărul absolut al iubirii divine, revelat prin multe feluri de adevăruri particulare. Dar nu acesta a fost scopul principal al lui Hristos. Scopul Lui a afost acela de a aduce oamenii la mântuire, indiferent de bagajul lor intelectual. Tocmai de aceea, şi-a ales discipoli dintre simpli pescari, şi nu dintre preoţii şi învăţătorii de lege plini de cunoaştere teoretică a Scripturilor.

Iar dacă lucrurile sunt atât de complicate atunci când e vorba de sălbatici, ce să mai spunem despre interacţiunea cu alte culturi, şi alte sisteme religioase, vechi şi funcţionale de sute, şi mii de ani? Să ne repezim să le prezentăm adevărul doctrinei noastre: singura, şi cea mai adevărată? Poate dintre ei vor fi oameni extraordinar de inteligenţi, care vor înţelege...Dar, chiar şi aşa, simpla înţelegere teoretică nu îl va transforma pe acel om în creştin.
Dacă suntem cu adevărat plini de har, vom înţelege cum să ne purtăm şi în aceste cazuri. Vom înţelege chiar, în situaţia când suntem cu adevărat luminaţi, că fie şi adevărul nostru, atât de desăvârşit, este doar o faţetă a Adevărului etern. Adevărul etern înseamnă: Iubire, Dreptate, Înţelepciune. Toate formele de prezentare în care a apărut în decursul veacurilor reprezintă "episoade particulare", cu seriale din ce în ce mai îmbunătăţite, ale "filmului" final. Poate că noi aparţinem unui episod mai valoros decît alte culturi! Poate că a ştiut Divinitatea de ce s-a revelat în această ordine. Dar, acest lucru nu ne este de folos, dacă noi nu dovedim în viaţa şi fiinţa noastră adevărurile de bază. Şi, pe acestea ar trebui să le cerem şi lor: valorile de bază. Dacă sunt în stare să le rămână credincioşi până la moarte, sunt chiar mai creştini decât noi!
În istorie, foarte puţine convertiri s-au petrecut pentru că oamenii au fost convinşi intelectual de valoarea unui sistem religios. De fapt, nici nu ştiu dacă există asemenea convertiri! În schimb, exemplul iubirii, milei, sacrificiului, chiar şi din partea unor oameni simpli, au înclinat imediat balanţa de partea religiei respective. Mai târziu, exegeţii au putut stabili şi valoarea ei doctrinară. (Lucru valabil şi pentru diferitele ramuri şi confesiuni ale unei religii - oricât de eretic ar suna!)

Acestea nu au fost spuse în scopul polemizării, sau pentru a întări o părere, sau alta. Fiecare poate avea propria lui părere, contează numai cum se raportează ea la Adevărul absolut. Şi, iată ce spune un sfânt din Filocalie:

"Din dragoste sinceră, se naşte cunoştinţa naturală. Iar acesteia îi urmează cel din urmă bine dorit. Acesta este harul cunoştinţei de Dumnezeu." ( Sf. Talasie Libianul)

Despre starea de înşelare duhovnicească

2011-01-04T18:48:00.000+02:00

Am citit mai demult o carte aparţinînd Sf.Ignatie Briancianinov, şi intitulată chiar aşa: "Despre înşelare". Erau descrise acolo diferitele chipuri în care diavolul îi înşeală pe ucenicii care "se rup" de comunitate. Pur şi simplu, ţi se face rău văzând câte feluri de înşelare există - unele, având o asemănare perfectă cu stările duhovniceşti! Dar există, totuşi, un criteriu mereu prezent: roadele înşelării.Întotdeauna, acele roade sunt: nebunia sau moartea. Este de la sine înţeles că ucenicul, deşi se crede sub protecţia lui Dumnezeu, el totuşi este în afara ei - dovadă faptul că pot surveni chiar şi morţi năprasnice: cum ar fi prin cădere de la înălţime, sau prin ruperea gheţii - ca în două exemple din această carte.
Dar, ce ne facem atunci când un ucenic primeşte nişte învăţături care "clatină" Biserica - sau, mai bine-zis, prejudecăţile ei - şi totuşi, el se află în continuare sub protecţia divină, pe care o simte în fiecare ceas? Se poate afla el în înşelare? Poate fi el acuzat de fariseism?
Apropos de fariseism - acesta apare atunci când viaţa şi învăţăturile cuiva nu sunt la unison. Dar, cum putem judeca noi viaţa cuiva pe care nu îl cunoaştem? De unde ştim noi dacă el nu aplică, atât cât îi stă în putere, aceste învăţături? Mila, iubirea creştină, nejudecarea...Poate ar fi în stare să meargă chiar până la moarte pentru apărarea adevărului lui Hristos. Nu al unei tradiţii anume, ci al lui Hristos!
Am citit de curând, primit prin mail, un cuvânt al unui părinte ortodox - un adevărat părinte creştin - părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Acesta a ridicat, din banii săi proprii, apoi şi ajutat de comunitate, un aşezământ pentru copiii orfani, şi în special, pentru cei salvaţi de la avort. Nu numai că i-a salvat, dar se ocupă şi de educaţia lor.
Acest părinte minunat spunea, pe scurt, că e timpul să ne unim toţi cei care luptăm pentru Hristos, şi să nu lăsăm cale duşmanilor creştinismului. Un lucru minunat, dar din câte se vede, foarte greu de făcut! "Pentru că, dacă tu nu crezi ca mine, vei fi veşnic damnat", îşi spun unii altora sacerdoţii diferitelor religii...şi chiar şi cei din cadrul creştinismului, din păcate! Chiar şi din cadrul unei anumite ramuri creştine...

De ce folosim citate din Evanghelii "pentru smintirea unora"? Dar atunci, se pune întrebarea dacă Evangheliile pot sminti. Sau dacă ele aparţin doar preoţilor. Nu este chemat fiecare om la mântuire? Nu are fiecare capacitatea sa de discernământ, atât cât i-o îngăduie Duhul? Iată ce spune Sf. Serafim de Sarov - un sfânt foarte drag mie - despre discernământ: "Pe lîngă faptul de a fi un dar al lui Dumnezeu, discernămîntul se dobândeşte printr-un neîncetat studiu, de zi şi noapte, al Sfintei Scripturi, legea Domnului."
Şi, tot acest minunat sfânt mai spune: "este oare creştinismul doar un apanaj al monahilor? Nu, el aparţine tuturor.. Şi toţi suntem chemaţi la "dobândirea harului Duhului Sfânt", sau la Împărăţia lui Dumnezeu."

Desigur, până ce aceste cuvinte nu se cunosc în viaţa noastră, ele rămân simple cuvinte. Dar totuşi, atunci când nu cunoaştem deplin o persoană, sau o situaţie, este mai bine să Îl lăsăm pe Dumnezeu să judece. Căci "pentru Stăpânul său stă, sau cade. Dar va sta, căci El are puterea să îl facă să stea."(Romani 14.4)
Am spus aceste lucruri fără dorinţa de a supăra, şi cu deplină linişte în suflet.
Şi, nu pot să închei mai bine decât tot prin cuvintele Sf. Serafim, care se pot constitui drept sfat pentru noi toţi:

"Dobândiţi duhul păcii, şi mii de oameni din jurul vostru se vor mântui"

De la Ordinul iniţiatic al lui Pitagora la grupările secreto-politice actuale

2011-01-04T17:07:00.000+02:00

După cum se ştie, în secolul VI î.H. a trăit în Grecia, şi mai apoi şi în alte părţi ale lumii, marele filosof, matematician şi iniţiat Pitagora. Viaţa sa poate fi asemuită unui roman - sau mai bine-zis, unui veritabil traseu iniţiatic. Născut la Samos în 580.î.e.n., el îşi desăvîrşeşte educaţia spirituală în Egipt (unde parcurge treptele iniţierii egiptene în piramide), apoi, prin concursul împrejurărilor, la Babilon, unde rămîne 12 ani. Întors în Grecia, el contribuie la renaşterea sanctuarelor delfice, apoi - punct culminant al vieţii şi misiunii sale spirituale - merge în Sicilia, la Crotona, unde înfiinţează vestita sa şcoală iniţiatică.
Aceasta era nu numai o şcoală unde se învăţau cunoaşteri despre lumea înconjurătoare, inclusiv matematică - ci şi o şcoală în care discipolul era învăţat despre structura suprafizică a universului, şi despre drumul sufletului omenesc între moarte şi o nouă naştere, precum şi despre scopul coborârii în materie: evoluţia sufletului până la stadiul de "zeu nemuritor, etern şi pentru totdeauna învingător al morţii". ( http://dacia.forumotion.net/t321-versurile-de-aur-ale-lui-pitagora ).
Am făcut această introducere pentru a arăta, fie şi pe scurt, ce fel de spirit a fost Pitagora, şi cum arăta şcoala sa iniţiatică. (Mai adaug doar că discipolii nu erau acceptaţi decât în urma unor probe riguroase, care se refereau, în primul rând, la aspectul moral. Ei trebuiau să ştie să reziste batjocurii şi ridiculizării, şi mai ales, nu trebuiau să se mânie.Din acest motiv, au existat mulţi respinşi, care au devenit mai apoi duşmanii şcolii, şi ai lui Pitagora personal.)
Dintre aceşti dscipoli a fost format Consiliul celor 300, care a ajuns să conducă efectiv, timp de 30-40 de ani, cetatea Crotona, plus alte cetăţi înevcinate: Metaponte, Agrigente, Sybarys, Tarent, etc. Era o conducere completă şi luminată, aplicând la nivel social-politic, administrativ, cultural, ştiinţific, adevărurile înţelepciunii eterne. Cetăţile respective au cunoscut o epocă de mare înflorire. Apoi, şcoala fost distrusă - ca de obicei în asemenea cazuri - de către furia şi frustrarea unui fost discipol respins, Cylon, ce a iscat o revoltă împotriva aşa-zisei tiranii.

De câteva sute de ani, şi până în zilele noastre, există grupări aşa-zis iniţiatice, în fond politice, care îşi arogă dreptul de a lua hotărâri social-politice la cel mai înalt nivel, fără consultarea maselor. Probabil, din motivul superiorităţii iniţiatice pe care o resimt (sau mai bine-zis, al celei financiare), ei consideră perfect justificat un secret aproape absolut asupra membrilor şi obiectivelor lor. Ce-i drept, în ultimii ani a apărut o oarecare transparenţă, dar se poate vedea cu ochiul liber că acele puţine interviuri televizate şi aşa-zise liste de membri care apar, nu spun nimic important, ci doar "praf în ochi".
Analogia cu şcoala de la Crotona şi consiliul celor 300 apare cel puţin hilară, dar eu am făcut-o tocmai pentru a sublinia diferenţele. În primul rând, Pitagora a fost un iniţiat veritabil, cu o şcoală viabilă şi benefică. Cine au fost, în schimb, Robert Fludd şi Charles Ashmole? Care a fost contribuţia lor benefică la binele omenirii, la luminarea oamenilor? Ca şi cei care au urmat, dealtfel...
Apoi, consiliul acţiona la lumina zilei. Toate hotărârile sale erau luate la vedere, prin consultarea tuturor celor interesaţi. Principiile şi modul de acţiune al membrilor şcolii erau larg cunoscute.Desigur, nu erau cunoscute învăţăturile esoterice şi metodele de instruire ale discipolilor - dar acest lucru este de înţeles. Era o şcoală iniţiatică al cărei acces nu era permis oricui.
Şi, nu în ultimul rând, ca să ne referim şi la "roade", efectele acestei conduceri luminate au fost total benefice - şi la nivel individual, şi colectiv. Tinerele aristocrate îşi donau de bunăvoie bijuteriile, şi luau calea virtuţii, iar bărbaţii îşi aduceau şi ei averile pentru a le pune la dispoziţia cetăţii, a celor săraci. Pe ansamblu, cetăţile au devenit mai bogate şi mai puternice, înfrângând orice duşman extern.
Cumva, putem spune că aceste principii induse de Pitagora erau similare celor creştine - un fel de creştinism avant-la-lettre. Dealtfel, marii filosofi iniţiaţi de dinainte de Hristos - printre care se includ şi Platon, şi Socrate - au fost cunoscuţi şi apreciaţi de părinţii Bisericii. Ei au fost un fel de "creştini fără de Hristos", prin felul lor de viaţă şi chiar prin învăţăturile lor. (Vezi doctrina "participării omului la Ideile divine prin asemănare" a lui Platon, care duce cu gândul la acea "redobândire a asemănării cu Dumnezeu a chipului divin al omului" creştină).
De ce am amintit aceasta? Pentru a sublinia că însuşi creştinismul este un drum iniţiatic. Cei care caută un drum iniţiatic nu ar trebui să mai aibă nevoie de un altul! Iisus a adus iniţierea la îndemîna tuturor - cu condiţia de a urma poruncile evanghelice. Dacă noi urmăm aceste porunci, Tatăl ne va trimite Mângâietorul - harul divin - care ne dă puterea de a ne transforma, şi chiar ne deschide mintea pentru orice cunoaşteri.

Scopul acestei postări a fost acela de a ridica un semn de întrebare supra legitimităţii acestor grupări oculte zise iniţiatice, versus creştinismul simplu. Nu m-am legat de doctrina lor propriu-zisă, de treptele pe care le parcurg, pentru că nu am vrut să fiu dintre cei care dărâmă. Mi s-a atras atenţia mai demult că trebuie doar să construiesc, iar atunci când e de criticat, acest lucru trebuie făcut doar prin prezentarea unei analogii viabile.Ceea ce am şi încercat să fac!

Şi, în încheiere, mi se pare potrivit să amintesc cuvintele unui mare teolog creştin al nostru, referitoare la transparenţă:

"Suntem apropiaţi unii de alţii pentru că suntem transparenţi. Îl vedem pe Dumnezeu prin ei." (D. Stăniloae)

Linkuri utile:
http://iscrestnow.blogspot.com/2009/02/pitagora-si-versurile-de-aur.html

http://childagain.wordpress.com/2009/02/11/despre-deosebirea-dintre-iniierea-prin-cunoatere-i-cunoaterea-mntuitoare/

Despre religia universală versus ecumenism

2011-01-02T13:42:00.000+02:00

Cu puţin timp în urmă, mi-am exprimat unele păreri legate de ecumenism. Între timp, am căutat să aflu mai multe, pentru a fi absolut sigură că am înţeles bine acest subiect delicat. Se pare că unele aspecte le înţelesesem bine, dar nu pe toate...
În primul rând, ecumenismul nu este tot una cu instituirea unei religii universale. De fapt, ecumenismul are un aspect mai mult spiritual - o unire în spirit. Apoi, o religie universală nu ar fi un lucru pozitiv, sau de dorit. Aşa cum Împărăţia Cerurilor nu este tot una cu o împărăţie pământească! Greşeala celor care vor "religia universală" sau "statul global" este aceeaşi cu a celor care, în vremea lui Iisus, voiau ca El să întemeieze o împărăţie pământească, şi să îi elibereze de sub jugul roman.
De ce nu ar fi bună o asemenea religie? Gândind simplu şi logic, aflăm şi singuri răspunsul: pentru că oamenii, societăţile, culturile sunt diferite. O atare uniformizare în spirit ar fi ceva artificial, care ar distruge specificul şi valoarea fiecărei culturi şi religii individuale. Adică, ar distruge unele lucruri viabile şi funcţionale timp de sute de ani - exemplu, Tradiţia ortodoxă, despre care se discută atât - pentru a pune în loc ceva discutabil.De ce discutabil? Pentru că ar fi creat de oameni, de aceea! New Age, sau o altă religie "unificatoare", a apărut din iniţiativa omului.
Desigur, dacă ar apărea un trimis divin cu misiunea de a întemeia o nouă religie, ar fi cu totul altceva. Şi această posibilitate o discutam în articolul precedent. Dar, el nu va apărea prea curând! De ce spun asta? Nu pot explica, doar ştiu. În schimb, e posibil să apară falşi trimişi, acei falşi profeţi despre care vorbeşte Pavel în II Tesaloniceni: "Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit pe care Dumnezeu îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea venirii Sale./Venirea lui este prin lucrarea satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase/şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi." (II Tesaloniceni 2.8-10)
Pe de altă parte , acest fals trimis, şi această religie universală, ar constitui un extraordinar mijloc de manipulare a conştiinţelor. Cei care au gândit acest lucru sunt extraordinar de inteligenţi (în fapt, şi Lucifer era) - adăugând comunismului universal pe care îl preconizează, dimensiunea religioasă. Ceea ce îi lipsea vechiului comunism era tocmai religia, şi ei au înţeles că aceasta a fost o deficienţă - întrucât credinţa poate da puterea de a rezista împotriva oricărui regim; sau dimpotrivă, l-ar putea consolida!

Bine, dar atunci, ce ar însemna ecumenismul, dacă nu unificare? El ar fi, pur şi simplu, o înţelegere superioară a religiilor, dincolo de limitele fixate de fiecare dintre ele. Sună puţin forţat, probabil orgolios, dar asta ar trebui să fie! În acest sens, convingerea doctrinară îngustă că numai "noi" - ortodocşii, catolicii, sau protestanţii - ştim adevărul, şi în consecinţă, numai noi ne vom mântui, este la fel de nocivă ca şi talmeş-balmeşul religiei universale. Sunt cele două extreme ale spiritului uman, şi se ştie că niciodată extremele nu au dus la un lucru bun!
Bine, dar numai noi avem adevărul întreg, lăsat de la Iisus Hristos prin filiera Apostolilor şi a Bisericii întemeiate de ei, şi continuat prin Tradiţia Sfinţilor Părinţi! spun ortodocşii puritani. (Acum, nu vreau să se înţeleagă că şi catolicii cred altfel despre adevărul lor, dar eu vorbesc despre situaţii de care m-am lovit personal, fiind ortodoxă.) Bun, e foarte adevărat, dar ce spune acest adevăr? Acest adevăr e foarte simplu:
"Dacă împliniţi într-adevăr legea împărătească, potrivit Scripturii:'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi', bine faceţi./dar dacă voi căutaţi la faţa omului faceţi un păcat, şi sunteţi dovediţi de lege ca nişte călcători ai ei./Căci cine va păzi toată legea, şi va greşi într-o singură poruncă, se face vinovat de toate."(Iacov 2.8-9)
Ce înseamnă Tradiţia? Pe scurt şi pe înţelesul tuturor, Tradiţia cuprinde cele şapte taine ale bisericii, plus învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Cele Şapte Taine ale Bisericii ortodoxe (şi catolice) permit "re-legarea", punerea în acord a omului, cu divinitatea. Sau mai bine-zis, ritualurile respective sunt o "poartă" de coborâre a energiei harice asupra omului. În aceasta constă valoarea şi înseamnătatea lor.
Dar, oare sunt singurele modalităţi de coborâre a harului? Oare atunci când omul e plin de iubire, când face faptele credinţei, când se sacrifică pentru aproapele lui, el nu primeşte har? Cu riscul de a fi acuzată de blasfemie, spun că Hristos a instituit reguli mai simple: "Mama mea şi fraţii mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi Îl împlinesc."(Luca 8.21)
La fel, lucrările Sfinţilor Părinţi cuprind doar un şir de ilustrări practice ale iubirii evanghelice, şi a lucrării de despătimire, pentru a ne face canale curate pentru primirea Sfântului Duh. Întreaga Tradiţie are la bază un singur aspect: iubirea evanghelică necondiţionată. În acest sens, noi trebuie să urmărim "ceea ce ne uneşte cu Dumnezeu, şi pe oameni unii cu alţii", după cum spune Patericul. Judecarea celorlalţi, credinţa că numai noi ne vom mântui, că numai noi ştim adevărul, nu pot fi pe placul Lui! "Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu." (Efeseni 2.8)
Desigur, chiar şi noţiunea de credinţă este pusă în discuţie! În ce trebuie să credem? Noi, creştinii, ştim că Hristos este Calea. Este cea mai sigură şi mai scurtă cale! Întrucât, tuturor celor ce cred în El, El le-o deschide. Cum a fost şi cu tâlharul de-a dreapta! Nebotezat, nepracticant, i-a făgăduit totuşi că în aceeaşi zi va fi cu El în rai. De ce? Pentru un singur cuvânt bun. Ce "scandal" - după spusele părintelui Steinhardt! Ce scandal pentru creştinii "cuminţi" şi practicanţi...însă seci, lipsiţi de rod!
Şi atunci, dacă pentru un cuvânt, tâlharul nebotezat s-a mântuit, cum este cu acei care şi-au dat viaţa pentru numele lui Iisus, şi pentru iubire, fie ei şi din alte culturi?

Bine, să zicem că ne-am lămurit în legătură cu cei care cred în Hristos. Dar atunci, cei care au alte credinţe nu se pot mântui? Să nu ne hazardăm să spunem asta! Mântuirea este o taină la care noi nu avem acces cu totul. Putem spune doar astfel: aceste religii şi credinţe anterioare creştinismului au apărut în epoci şi culturi diferite, şi urmează caracteristicile acelor epoci şi culturi.Şi ele au adus principii bune de convieţuire, idei superioare, căi de mântuire. Chiar dacă ei o numeau altfel: eliberare, satori, etc. tot de mântuire era vorba.
Desigur, creştinismul a adus expresia cea mai înaltă a dragostei: iubirea necondiţionată. Nimic nu poate fi mai mult! Dar dacă acei care nu au auzit de creştinism, sau pur şi simplu, s-au născut într-o altă religie, urmează cu sinceritate preceptele lor (care nu diferă foarte mult de cele creştine, în religiile importante), în mod sigur, Dumnezeu îi va mântui! Iubirea, mila, jertfa, sunt aceleaşi peste tot, şi Dumnezeu pe acestea le caută. Hristos este întruchiparea iubirii, şi toţi cei care trăiesc, sau se jertfesc pentru iubire, vor fi primiţi ca şi cei care au făcut-o pentru numele lui Hristos."Căci în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El." (Fapte 10.35)

Pentru unii, aceste lucruri apar evidente, pentru alţii, probabil sunt foarte greu de primit. Dar eu am simţit că trebuia să explic mai bine, aşa cum mi s-a dat şi mie. Şi dacă măcar un om-doi vor cădea pe gânduri, tot va fi un punct pozitiv.
Şi, cred că nu pot încheia mai bine decât prin cuvintele evanghelice, care spun totul dacă le citim cu sufletul, şi vrem să aflăm adevărul. Întrucât El nu-l lasă pe nici unul dintre cei care însetează după adevăr să plece neluminat!

"Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr."(Ioan 4.24)

Vezi şi:
http://sldsjd.wordpress.com/2009/12/05/audio-o-pseudoproblema-de-nicolae-steinhardt/

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2009/11/28/audiodomnul-a-venit-sa-ne-mantuiasca-si-sa-ne-scandalizeze/

Povestea omului care şi-a dorit un diamant

2010-12-30T23:36:00.001+02:00

A fost odată un om care îşi dorea foarte mult să găsească un diamant adevărat. În dorul lui, cumpăra tot felul de pietricele şi sticle colorate, dar care nu îi aduceau nici o bucurie. Azi aşa, mâine aşa, până ce un Stăpân al Destinelor s-a milostivit de el, şi i-a rugat pe ceilalţi să îl lase să îi dăruiască omului un diamant. "Dar tu îl cunoşti, ca şi noi", au spus ceilalţi. "Chiar crezi că va fi fericit?" "Nu ştiu, dar cred că merită o şansă".
Astfel, a doua zi, omul nostru găsi în praful drumului, chiar în drumul lui obişnuit, o piatră ce strălucea altfel decât celelalte. Era micuţă şi neşlefuită, dar strălucirea ei se vedea de departe. Îndată, el simţi că era altfel! Cu cât o privea mai mult, cu atât se convingea că era chiar diamantul dorit! Fericit, o luă şi o puse în buzunar.
Dar...simţi că ea cântărea mai mult decât sticlele şlefuite cu care era obişnuit, şi în curând, obosi. Mai mult, i se părea că înseşi propriile haine atârnau prea greu cu ea în buzunar, şi ar fi trebuit fie să le scoată, fie să lase piatra jos.
Mai merse un timp, cu greu, apoi se aşeză să se odihnească. Însă, în curând începu o furtună grozavă, care îi răvăşi hainele, şi aproape îl luă pe sus. Greutatea hainelor era şi mai mare acum, şi ar fi trebuit în mod sigur să le scoată pe cele de deasupra, şi să pună piatra undeva mai aproape de piele, ca să o poată proteja. Însă, era atât de obosit şi enervat de tot acest efort, încât, în loc să facă aceasta, scoase piatra din buzunar şi o aruncă! Apoi, îşi strînse hainele mai bine pe lângă corp. După ce furtuna trecu, zări piatra într-un şanţ, pe jumătate acoperită de noroi, dar nu merse să o ia. Înţelesese acum că era prea greu să o protejeze, şi că ar fi trebuit, mai întâi, să facă nişte schimbări la sine-însuşi...
Un alt om trecu pe drum, zări piatra, şi voi să o ia, dar apoi se opri şi îl întrebă: "Este a dumitale, cumva?" "Nu, nu!" sări el repede. "Atunci, aş putea să o iau..." "Totuşi, e posibil să o fi pierdut cineva!" mai spuse el."Mai bine o las aici, poate fostul proprietar se va întoarce."
Trecură zile şi săptămâni, dar omul nostru tot nu luă piatra înapoi. Mai mult, se întoarse la vechile lui pietricele colorate şi strassuri, cu care se simţea atât de confortabil - pentru că nu trebuia să schimbe nimic. Acum nici nu se mai ruga să îi fie trimis un diamant.

"Vezi ce s-a întâmplat!" îi spuseră ceilalţi Stăpâni ai Destinelor protectorului omului nostru."Chiar nu ai prevăzut asta? Nu ne vine să credem, ştim că tu îl cunoşteai pe om, ca şi noi."Ba da, dar...exista o şansă dintr-o mie ca el să se întoarcă, şi să ia piatra! Exista o şansă ca el să se schimbe, şi am sperat în acea tresărire bună a inimii lui." "Şi acum, ce vrei să faci?" "Acum? Nimic...Singurul lucru folositor ar fi să lucrez în inima lui, ca să înţeleagă singur ce s-a petrecut, şi ce ar fi trebuit să facă. Dar asta, poate dura o viaţă..."

Aşa sunt unii oameni: îşi doresc iubire, sau prietenie, sau credinţă adevărată. Plâng, se zbat, se agită! Şi când, în sfârşit, întâlnesc acest "diamant", nu ştiu ce să facă cu el! Pentru că realizează că, faptul de a păstra un diamant înseamnă, în primul rând, să te schimbi pe tine-însuţi - să dai jos hainele groase ale orgoliului, suficienţei şi prejudecăţilor. Şi acest lucru e foarte greu... Iar când mai intervin şi furtuni, şi au de ales, e mult mai simplu să păstreze "lucrurile" cu care au fost obişnuiţi.
Şi de aceea, majoritatea se întorc la "pietricelele false" cu care au fost obişnuiţi. Acum nu îi mai deranjează faptul că sunt false...

O poveste cu final trist? Nu neapărat! Poate, doar un moment de gândire...

"Adevărat, adevărat îţi spun, că dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu."(Ioan 3.3)